Biografii: 

PHOTIUS


Photius, de două ori patriarh de Constantinopol în secolul nouă, se bucură de o supremaţie aproape incomparabilă deopotrivă în Biserica rusă şi în cea greacă din zilele noastre. Deşi în timpul său el a avut duşmani, şi deşi circumstanţele au înnorat faima sa la Roma şi la curtea Bizantină, el a luat stăpânire printre oamenii săi de la primul, şi curând după moartea sa Biserica sa a pus numele său în calendarele sale de sfinţi. A judeca caracterul său nu este uşor. El nu a fost tiranul pe care oponenţii săi îl reprezintă a fi, deşi el putea fi dur şi autoritar. El era şiret, mincinos şi inutil, dar a fi aşa stătea în caracterul timpului său şi în atmosfera de la Constantinopol în care el a trăit. El a fost un fel de geniu filolog?, filozof, teolog, jurist, matematician, om de ştiinţă, orator, şi poet universal; nu un gânditor original dar cu o memorie puternică, din industria fierului, cu un bun simţ estetic, cu o mare abilitate dialectică, prevăzător şi inteligent în chestiuni practice, cu o voinţă şi putere de conducere, un judecător serios al oamenilor, şi adevărat în prietenie, deşi de asemenea întotdeauna exigent la întoarcere. Evlavia sa în felul ei era reală. Biserica Ortodoxă îi datorează lui înţelegerea şi aprecierea deosebirii lui faţă de latini. Deja mândru de moştenirea sa, Photius a intensificat şi a confirmat conştiinţa ei, şi i-a dat lozincile care nu au fost uitate niciodată.

 

I. Viaţa

1. Viaţa timpurie

Photius s-a născut la Constantinopol, probabil între 815 şi 820, şi a murit în mănăstirea Armeniană din Bordi în 6 februarie 897 sau 898. El era dintr-o familie de ortodocşi de calitate, rigizi şi prietenoşi faţă de imagini. Părinţii săi au murit devreme, „împodobiţi cu coroana martirului,” astfel însemnând probabil că, ca prieteni ai imaginilor, ei au fost dezonoraţi de proprietatea şi onorurile lor. Se ştie că ei, cu Photius, au fost excomunicaţi de un sinod iconoclast, dar Photius însuşi pare să nu fi fost niciodată în strâmtorare pecuniară. Nu este posibil să urmăm cursul vieţii lui îndeaproape înainte ca el să devină patriarh. Când de-abia era mai mult decât un băiat el a început să ofere lecturi publice, mai întâi din gramatică, apoi din filozofie şi teologie – o activitate care a fost întreruptă de un ambasador „către asirieni,” menţionaţi fără o explicaţie ulterioară în prefaţa de la Bibliotheca (vezi jos, II., ? 1); probabil se înţelege o vizită la curtea califului din Bagdad. După moartea Împăratului Teophilus în 842, Împărăteasa Theodora a devenit regent pentru fiul ei mai tânăr, Michael III, numit Beţivul, asistată de fratele ei, Bardas, care datorită sfatului surorii lui s-a dezvoltat repede în rivalul ei. Învăţarea era ţinută acum la o consideraţie mai înaltă decât a fost de anteriorii împăraţi iconoclaşti, şi relaţiile lui Photius cu curtea au devenit foarte intime. El a fost primul secretar de stat şi căpitanul gărzii de corp, şi fratele său Sergius a fost căsătorit cu Irene, o soră mai tânără a lui Theodora şi Bardas. Photius însuşi nu a fost niciodată căsătorit şi nu a fost un călugăr. Bardas a succedat în întregime înlăturând-o pe Theodora ca regent, probabil în 857, şi, pentru a anula influenţa sa, care era temută de tânărul Michael cât şi de unchiul său, s-a propus întemniţarea ei într-o mănăstire de maici. Totuşi Patriarhul Ignatius (vezi IGNATIUS DIN CONSTANTINOPOL) a fost un partizan al lui Theodora şi a refuzat să se preteze la acest plan, astfel că, în 23 noiembrie 858 (sau, potrivit altora, 857), Bardas l-a demis şi l-a ales pe Photius ca succesor al său.

 

2 Primul patriarhat

Fără îndoială, Photius a aparţinut unui partid puternic antagonist lui Ignaţiu, care îl includea pe Bardas şi era condus de un anumit Gregorius Asbesta. El nu era un cleric, dar ridicarea unui laic la scaunul de patriarh nu era fără precedent. În cinci zile succesive (decembrie 20-24, 858) Gregorius a grăbit candidatul prin cele cinci note necesare pentru preluarea patriarhatului, şi în ziua de Crăciun el a fost întronat. Totuşi, Ignatius nu s-a retras tăcut, în ciuda eforturilor lui Bardas şi Photius de a-l face să cedeze, şi a avut o urmare largă, călugării fiind ostili în special faţă de Photius. Maltratarea lui Ignaţiu şi a prietenilor săi a fost fără îndoială exagerată, şi, atât cât a avut loc cu adevărat, a fost mai degrabă datorată lui Bardas decât lui Photius. Photius s-a străduit să asigure vizitele episcopale pentru prietenii săi şi a realizat depoziţia lui Ignatius, într-o formă aparent canonică, de un sinod în 859. Ignatius a mers46 la Roma şi a căutat ajutor de la Papa Nicholas I. (q.v.). La început Photius a ignorat această mutare, dar în final el a trimis o delegaţie deosebit de impresionantă la Nicholas cu o notificare a întronării care a ascuns complet situaţia reală. O scrisoare de la împărat a mers cu ea cerând recunoaşterea lui Photius şi cerând ca delegaţii să fie trimişi la un consiliu în Constantinopol pentru a lămuri câteva probleme rămase legate de tulburările iconoclaste. În acelaşi timp Photius le-a scris patriarhilor estici ascunzând faptele chiar mai mult în scrisoarea sa către papa şi în mod evident dorind să asigure recunoaşterea lor înainte ca delegaţii papei să ajungă la Constantinopol. Consiliul (numit „primul-al doilea” – prima-secunda) s-a întâlnit în mai 861, şi de la început delegaţii papei, Rodoald din Porto şi Zacharias din Anagni, au trecut de partea lui Photius. Ignatius a fost tratat foarte sumar şi depoziţia sa a fost confirmată, deşi el a primit mai mult sprijin de la episcopii adunaţi decât s-au aşteptat împăratul şi Photius.

         

Nicholas pare să fi sperat ca Photius să recunoască supremaţia jurisdicţiei, pe care el şi-a pretins-o de la început. Dar Photius nu a avut nici o astfel de intenţie, oricât de mult ar fi dorit să linguşească. Papa a continuat lent, dar în 18 martie 862, el a emis o enciclică către episcopii estici în care el a dezaprobat actele delegaţilor de la consiliu şi a declarat: „Noi nu îl considerăm pe Ignatius demis nici nu recunoaştem pe Photius ca în ordinele episcopale.” El a scris împăratului şi lui Photius cu acelaşi efect, şi un an mai târziu (aprilie 863), când a devenit evident că scrierea nu a realizat nimic, el şi-a confirmat judecata sa printr-un sinod la Roma şi l-a ameninţat pe Photius şi adepţii săi cu excomunicarea. Între timp Photius a găsit un sprijin neaşteptat de la anumiţi episcopi vestici care s-au certat cu Nicholas cu privire la divorţul lui Lothair II. (vezi NICHOLAS I). El a atras o replică de la împărat către papă în care el a adoptat un ton foarte elevat, chiar adresându-l pe Nicholas ca supusul împăratului. Documentul este pierdut, deşi sensul ei general este evident din anumite scrisori ale lui Nicholas. Papa a răspuns cu duh, dar a eşuat să măsoare opinia publică în Constantinopol. Noua Romă a privit în jos cu dispreţ faţă de vechea şi „limba sa barbară,” şi Photius toată viaţa sa a dispreţuit toată viaţa să înveţe latina (vezi mai jos, II, ? 1). Constantinopolul a considerat legătura dintre papalitate şi imperiul Carolingian ca o manifestare a revoltei. A existat o determinare fermă de a insista ca papa să respecte cel puţin graniţele clerice, şi sentimentul cu privire la acest punct a fost stârnit în acel timp de cauza bulgarilor, care, convertiţi de misionarii estici şi puşi sub jurisdicţia patriarhului ecumenic de Consiliul de la Chaloedon, arătau o anumită dispoziţie de a merge la Roma. (vezi CONVERTIREA BULGARILOR). Aparent în 865, Photius a adresat o scrisoare lungă către noul convertit bulgar Bogoris; dar scrisoarea, foarte probabil din motive politice, s-a întors la papa, care a trimis doi delegaţi şi un număr de preoţi, cât şi o epistolă voluminoasă pastorală către prinţ. În acelaşi timp Nicholas a trimis trei mesageri cu nu mai puţin de opt scrisori adresate împăratului, Bardas, Photius, şi toţi cei preocupaţi, chiar senatorii din Constantinopol, cerând execuţia judecăţii sale. Totuşi, împăratul, a întors trimişii papei înapoi la graniţă, şi scrisorile nu au fost duse.

 

3. Despărţirea decisivă de Roma

Photius a executat acum lovitura de maestru care a separat cu adevărat estul de vest. Precum papa a atacat valabilitatea ordinării şi a poziţiei sale, aşa el a pus sub semnul întrebării poziţia papei declarând că pontiful este un patron al ereziei. Enciclica spre patriarhii din est în care Photius a făcut acuzaţia şi a căutat să o dovedească este considerată pe drept ca magna carta a Orientului în toate atitudinile şi comportările sale faţă de Occident. Lăsând chestiunile personale în afară, şi fără a lovi în relaţiile dintre Nicholas şi sine, Photius a vorbit doar despre pericolul care ameninţa din Roma, făcând trimiterea preoţilor romani către bulgari punctul său de pornire şi sfârşind cu un atac asupra Filioque (vezi CONROVERSA FILIOQUE), cu privire la care el a scris o scurtă discuţie teologică cu patrusprezece argumente împotriva doctrinei procesiunii duble. El şi-a dorit să ţină un sinod în Constantinopol pentru a combate lucrarea din vest, şi el s-a întrunit de fapt în vara anului 867. Actele sunt pierdute, dar Photius a apărat decretele pe care el şi le-a dorit, şi apoi a permis resentimentului său personal să apară când s-a răzbunat pentru excomunicarea sa de către Nicholas cu anatemizarea papei. El pare chiar să fi încercat să înalţe noua Romă faţă de cea veche şi de a se fi gândit la pretinderea supremaţiei pentru Constantinopol.

 

4. Anii de pensie

Victoria lui Photius a durat puţin. Bardas a fost omorât în 866, şi Basil macedonianul l-a urmat ca şi conducător împreună cu Michael. În septembrie 867, Basil l-a omorât pe Michael şi a devenit singurul conducător. El s-a gândit că poziţia sa se va întări dacă Ignatius ar fi restabilit. Astfel, Photius a fost înlăturat din palatul său după câteva zile după promovarea lui Basil, şi în aniversarea detronării sale, 23 noiembrie 867, Ignatius a fost reînscăunat, la zece zile după moartea lui Nicholas I. Basil a considerat că o ruptură faţă de vest ca fiind nepotrivită, şi, după negocierea timp de un an cu Roma, el a chemat un consiliu (al Patrulea Constantinopol, 5 octombrie, 869 – 28 februarie 870; al optulea consiliu general al vestului) care a adus restituirea deplină a lui Ignatius, în acelaşi timp demiterea oficială şi condamnarea lui Photius. El a fost dominat de Papa Adrian II. (q.v.), dar biruinţa sa a fost mai mult aparentă decât reală. În vest acest consiliu este considerat ca stabilizarea controversei cu privire la imagini; dar Photius putea pretinde cu motiv că în final el a liniştit acest conflict prin consiliul din 861; şi când delegaţii papali au cerut la consiliu recunoaşterea pretenţiilor Romei cu privire la bulgari, orientalii au protestat în cuvinte care au arătat cum alianţa papei mai degrabă cu vestul decât cu estul a ars în toate sufletele greci.

         

Photius a trăit în Stenos, pe partea europeană a Bosforului, sub strictă supraveghere şi lipsit47 de cărţile sale. Asocierea directă cu prietenii săi era interzisă, dar i se permitea să corespondeze cu ei liber. Urmarea sa printre clerici a fost atât de mare încât la început de-abia douăzeci de episcopi au apărut la consiliul care l-a condamnat pe acesta, şi, în ciuda eforturilor dificile ale duşmanilor săi, doar puţini peste 100 au fost prezenţi la sesiunea finală. Măsurile aspre împotriva aderenţilor săi i-au simplificat organizarea de el a unui fel de anti-ierarhie, şi el a ştiut bine cum să îşi ţină partida sa împreună şi de a-i anima pe toţi cu spiritul său inflexibil, care refuza ferm să audă de compromis. Gregorius Asbesta şi o întreagă companie de metropolitani influenţi i-au stat alături cu credincioşie. În acelaşi timp el s-a abţinut cu grijă de la atacarea împăratului în tot ceea ce a scris, şi a venit timpul când el s-a putut mişca mai liber. Cererile sale pentru favoare către prietenii săi au fost ascultate, chiar împăratul l-a consultat cu privire la întrebări teologice, şi în cele din urmă (probabil în 876) el a fost rechemat la Constantinopol ca asistent al prinţilor regali. Era evident că după moartea iminentă a lui Ignatius, Photius va urca din nou pe tronul său.

 

5. Al doilea patriarhat.

Ignatius a murit în 23 octombrie 878 (potrivit altora, 877), şi trei zile mai târziu Photius a fost instalat în locul lui. De atunci în colo relaţiile dintre Photius şi Basil au fost cele mai bune. Basil i-a cerut lui John VIII. (q.v.) să recunoască patriarhul reinstalat, şi de data aceasta papa, având nevoie de sprijin imperial pentru intrigile sale din Italia, a arătat o dispoziţie de a fi de acord. El a declarat ilegală prima înălţare a lui Photius, totuşi, a criticat-o pe cea de a doua pentru că a avut loc fără cunoştinţa sa, şi a stipulat că Photius ar trebui să ceară iertare înaintea unui sinod. Aceasta nu era deloc în mintea lui Photius, şi prin urmare a fixat ca un consiliu să se întâlnească în Constantinopol („Sinodul de la Sf. Sophia,” noiembrie 879 – ianuarie 880, al optulea consiliu general al estului), care a fost frecventat de trei ori mai mulţi episcopi decât consiliul din 869. De la acesta el a obţinut tot ceea ce şi-a dorit, şi actele citite sunt ca şi când delegaţii papali nu au înţeles pe deplin ceea ce făceau. Photius a fost foarte amiabil şi aparent supus „scumpului său frate,” John, dar el a ascuns înţelesul deplin al cererilor, şi, rămânând el însuşi în fundal, a vorbit în consiliu prin alţii. Împăratul a stat departe de consiliu; dar după ce el a fost încheiat oficial, el a condus, la cererea lui Photius, peste două adunări suplimentare, la prima cei prezenţi, inclusiv delegaţii papali, şi-au declarat aderenţa lor la vechiul crez. În a doua Photius a avut un episcop care i-a dat o adresă care îl punea pe acesta mai presus de papă în termeni clari. Mai târziu, datorită motivelor politice, John mai degrabă i-a supralicitat pe delegaţii săi decât i-a dezaprobat.

         

Photius era acum în culmea puterii şi slavei sale, dar relaţiile cu Roma au devenit curând încordate din nou. În 882 John VIII a fost succedat de Marinus I., primul papă care anterior a fost episcop cu viziune non-Romană şi care nu a fost ales direct din clerul roman. Faptul că el însuşi a făcut multe traduceri nu l-a descurajat pe Photius faţă de folosirea acestei lipse de uniformitate tehnică împotriva rivalului său roman. Deşi pontificatul său a fost prea scurt pentru vre-un rezultat real, Marinus şi-a înnoit interdicţia împotriva lui Photius, după care mai târziu a stârnit din nou conflictul cu privire la procesiunea Duhului Sfânt (vezi mai jos, II,  ? 3). În 29 august 886, Împăratul Basil a murit pe neaşteptate. Succesorul său, Leo VI a fost elevul lui Photius şi iniţial i-a fost devotat lui, deşi din motive necunoscute el a fost duşmanul amar al patriarhului din 880. Ca Basil în avansarea sa, Leo a hotărât să se debaraseze de Photius. El a fost lipsit cu cruzime de slujba sa şi a fost alungat la mănăstirea din Bordi în Armenia, unde a trăit probabil o decadă întreagă sau mai mult. Totuşi, cu a doua sa prăbuşire, Photius dispare din istorie.

         

Ar trebui notat faptul că lupta lui Photius cu papii nu a absorbit toate puterile sale. El a găsit întotdeauna timp pentru a învăţa şi pentru artă. El a promovat misiunile spre bulgari şi ruşi; el a căutat relaţiile cu prinţii Saracen, în primul rând, pentru binele creştinilor de sub conducerea sa şi datorită locurilor sfinte din Palestina; şi el a urmărit şi s-a străduit să îi convertească Pavelienii şi alţi eretici deopotrivă înăuntru şi înafara imperiului. Deşi unele dintre actele sale ar putea fi criticate, el a avut un concept măreţ despre datoria sa deopotrivă ca „veghetor” împotriva vestului şi ca păstor suprem al estului, şi el a înfăptuit-o cu zel şi cu energie. Grecii au dreptate când îl recunosc printre primii dintre toţi liderii lor spirituali.

 

II Scrieri.

1 Biblioteca

Măsurat prin standardul timpului său, Photius are rangul foarte înalt ca şi cărturar; în secolul nouă el este un fenomen de învăţare şi de judecată bună. Chiar când este măsurat de un standard mai exigent, el este încă departe de a fi nevrednic; cărţile sale au fost literar case-comori pentru erele târzii întunecate ale poporului său şi ele îşi au valoarea lor chiar acum. Cea mai bună şi cea mai importantă pentru timpul prezent este cea care este în mod obişnuit numită Bibliotheca sau Myriobiblon, care prezintă relatări sumare (citate ca „manuscrise”) de 280 cărţi citite şi studiate de Photius, puse împreună fără un plan evident de aranjare şi variază mult în lungime şi în metoda de tratare. Unele manuscrise sunt simple rezumate de conţinut; altele conţin fragmente, care cresc în mod constant mai lungi în timp ce lucrarea continuă; şi unele includ remarci critice, care de asemenea variază de la opinii superficiale la judecăţi exacte şi cântărite cu grijă. Este posibil ca această carte să rezume lecturile academice ale lui Photius sau dă specimene din ele. Acest scop de a fi scris la cererea „dragului nostru frate, Tarasius,” care l-a rugat pe Photius, când se pregătea pentru călătoria sa „la asirieni” (vezi sus, I, 1), pentru a lăsa în urmă cu ocazia plecării sale o descriere a cărţilor pe care le-a citit cu cărturarii săi în vremuri când Tarasius nu putea fi prezent. În forma sa prezentă lucrarea cu greu poate să fi fost compusă sub astfel de condiţii; probabil ea şi-a avut originea aşa cum a fost sugerat la cererea lui Tarasius şi a fost elaborat mai târziu. Aceasta relatează despre scriitorii păgâni şi creştini deopotrivă, şi include nu doar câteva lucrări care sunt pierdute acum. Istoricii, teologii, filozofii, gramaticienii, fizicienii, cât şi acte de consilii, martiri, şi sfinţi, sunt trecuţi în revistă. Retoricii par să fi fost interesanţi în mod special lui Photius.48 Dintre teologi dogmaticienii potriviţi sunt preferaţi. Poeţii apar cu greu, şi marii filozofi din Grecia antică de-abia sunt menţionaţi, probabil dintr-o intenţie evidentă de a trata doar lucrările mai puţin cunoscute. Thucydides, Polybius, Plutarch, şi scriitorii precum Hippocrates şi Pausanias sunt lăsaţi în afara relatării, şi cei mai faimoşi teologi sunt trataţi pe scurt. Athanasius, Chrysostom, Gregory Nazianzen, şi Basil sunt adesea menţionaţi, dar numai lucrările lor mai rare primesc o notă mai extinsă. Rezumatele sunt adesea excelente, şi remarcile lui Photius cu privire la stilul autorilor săi arată un gust bun şi cultivat. Pentru recenziile sale biografice el a folosit o micşorare a lucrării lui Hesychius din Miletus. Pe scriitorii latini el i-a cunoscut doar în traducere.

 

2. Amphilochia

Amphilochia este numită astfel pentru că este dedicată lui Amphilochius din Cyzicus, unul dintre cei mai adevăraţi prieteni şi cel mai în vârstă dintre ucenicii lui Photius, care a propus anumite întrebări învăţătorului său şi care este menţionat adesea în lucrare. Ea constă într-o serie de întrebări şi răspunsuri (300 la număr potrivit prologului; în manuscrisele şi ediţiile existente numărul este mai mare şi este variabil, şi ordinea nu este la fel), în principal relatând subiecte biblice, dar incluzând unele care aparţin dogmaticii şi filozofiei şi unele care cu greu aparţin teologiei. Întrebările biblice în general se referă la pasaje care par să fie contradictorii, aşa numitele enantiofanii din Scriptură, şi unele dintre răspunsuri sunt simple expuneri exegetice. Multe pasaje sunt tratate de mai multe ori. Ca în Bibliotheca, răspunsurile variază mult în lungime, unele fiind simple note, unele fiind simple note, altele aproape tratate, şi nu există nici un plan evident. Majoritatea răspunsurilor aparţin evident timpului primului exil al lui Photius, şi poate că au fost transmise prin scrisoare. Este posibil ca Photius să le fi colectat mai târziu, şi probabil lucrarea a fost extinsă cu timpul. Autorul arată puţină originalitate, extrăgând secţiuni întregi din Chrysostom, Polychronius, Germanus din Constantinopol, John din Damasc, şi alţii, şi în altă parte este dependent de Athanasius, Basil, Gregory Nazianzen, Dionysius Areopagitul, Maximus Confessor, şi alţii fără a-i copia direct. În mai puţin de treizeci şi două de pagini el aproape îl repetă pe Theodoret aproape verbal. Răspunsul lung, elaborat şi pătrunzător adresat lui Amphilochius poate fi, totuşi, original.

 

3. Lucrările polemice

Cea mai bine cunoscută dintre lucrările polemice ale lui Photius este „Tratat despre Mistagogia Duhului Sfânt,” scrisă împotriva lui Filioque. Este un incident al reînnoitei lupte cu Roma care a fost început de Marinus (vezi mai sus, I., 5) şi aparţine anilor 885 sau 888. Aceasta este printr-un produs independent al lui Photius. El a fost cel care a dat doctrinei procesiunii Duhului Sfânt definiţia precisă şi incisivă pe care apoi a avut-o mereu în dogmatică. Este semnificativ faptul că doctrina nu este menţionată în Amphilochia; ea nu a avut nici un interes imediat pentru Photius, - şi doar nevoia de puncte de atac asupra vestului l-a condus să o elaboreze. După o scurtă introducere el se fixează asupra lui Ioan 15:26, ca locus clasicus al doctrinei, unde Hristos spune că Duhul purcede „de la Tatăl.” A adăuga că el purcede de asemenea de la Fiul înseamnă a conduce spre absurdităţi; aceasta îl face pe Duhul un „produs al Fiului,” şi aceasta distruge unitatea dintre cele trei Persoane ale Trinităţii (iii, iv.). Argumentul din urmă a rămas cel conducător dintre toate polemicile estice împotriva vestului în controversa Filioque. Consecinţele adăugării sunt considerate mai departe în capitolele vi.-xix., xxxi-xlvii., şi lxi. lxiv. Astfel de pasaje precum Ioan 16:14 şi Galateni 4:6 sunt declarate a fi argumente şubrede împotriva poziţiilor lui Photius (xx.-xxx., xlviii, lx., xc.-xciv.). În capitolul v. el afirmă că Părinţii şi consiliile sunt unanime împotriva adăugării; şi în capitolele lxv.-lxxxix el examinează declaraţiile unor autorităţi vestice precum Ambrosie, Augustin şi Ieronim, şi papii de la Damascus la Adrian III, şi susţine că cei sprijină opinia estului. „Dizertaţia asupra (Noii) înmuguriri a Manicheaniilor” este o lucrare împotriva Pavelizatorilor (q.v.). Ea constă din patru cărţi, dintre care prima oferă o relatare istorică a Pavelizatorilor ca noi Manicheani, şi restul o respingere dogmatică şi biblică a doctrinelor lor. Cărţile ii-iv nu se acordă pe deplin cu planul expus în cartea i şi s-a sugerat că ele sunt o prelucrare a doisprezece lucrări împotriva Manicheanilor. A patra carte pare să fie o lucrare independentă şi mai târzie decât ii şi iii. Dacă este originală, ea probabil aparţine perioadei din primul exil, de vreme ce autorul se plânge de faptul că este privat de cărţile sale. Prima carte este strâns înrudită cu Historia Manichum atribuită lui Petrus Siculus (MPG, civ. 1240 sqq.). „Concluzii şi dovezi exacte,” în formă de întrebări şi răspunsuri, oferă un compendium de documente istorice (acte de sinoade, etc.) înrudite cu metropolitani, episcopi, şi cei asemenea; şi a fost susţinut faptul că Photius a scris-o ca o apărare indirectă a înălţării sale şi a opoziţiei sale faţă de Roma, cât şi ca o respingere a argumentelor avansate de oponenţii săi împotriva legitimităţii sale.

 

4. Alte lucrări

Hergenröther a cunoscut douăzeci şi două de scrisori ale lui Photius, dintre care doar două au fost tipărite (MPG, cii. 548 sqq.). Optzeci şi trei de „scrisori şi predici” sunt oferite acum de Aristarches (vezi jos, 5), dar cel mai mare număr al acestora sunt mai degrabă compoziţii ale editorului decât ale lui Photius. Nu este nici o îndoială că lucrările lui Photius conţin pasaje care au fost original părţi din discursuri vorbite; dar de asemenea s-ar putea pune sub semnul întrebării dacă este posibil să selectăm aceste fragmente şi să le punem împreună astfel încât să reproducem corect scrisorile originale. În acelaşi timp, colecţia oferă unele inedita importante care sunt atestate de dovada manuscrisului ca specimene reale ale manierei omiletice şi a abilităţii lui Photius. În general, gândirea sa urmează canalele vechi şi familiare ale Bisericii sale. El este fluent şi figurat, nu rareori pluteşte într-un zbor adevărat, dar mai adesea arată mai multă înflorire şi frazare. Scrisorile lui Photius sunt cea mai importantă sursă de adăpost pentru caracterul său şi tipul său de gândire. Migne le aranjează în trei cărţi: scrisori politice către papi, patriarhi, episcopi, împăraţi şi alţi prinţi (24 numere);49 scrisori particulare către episcopi, clerici, călugări, etc., majoritatea scrierilor de încurajare, recomandare, mustrare, şi cele asemenea (102 numere, multe dintre ele foarte scurte); şi scrisori către laici, în special oficiali înalţi (67 numere). Valettas (vezi jos, 5) oferă un număr mai mare dispus în cinci cărţi: „scrisori de dogmatică şi hermeneutică” (84 numere); „scrisori parenetice” (57 numere); „scrisori de consolare” (15 numere); „scrisori de cenzură” (64 numere); şi „scrisori diverse” (40 numere, majoritatea scurte note prietenoase).

         

Alte scrieri ale lui Photius includ: comentarii din Biblie, din care sunt păstrate doar fragmente (cf. MPG, ci. 1189-1253). Un lexicon intenţionat ca ajutor pentru înţelegerea autorilor a căror stil nu mai era curent în secolul nouă; acesta arată puţină originalitate şi probabil aparţine tinereţii lui Photius; probabil a fost ajutat să îl compună. Poemele, dintre care trei ode despre Basil şi un imn de nouă ode despre Hristos sunt cunoscute (primul în MPG, cii. 577 sqq., al doilea în Ekkleiastike Aletheia, Constantinopol, 1895). O „Povaţă prin intermediul Proverbelor” este publicată de J. Hergenr?r în a sa carte Monumenta Gr ad Photium ejusque historiam pertinentia (Regensburg, 1869, pp. 20-52), cât şi unele fragmente din scrierile filozofice (pp. 12 sqq.) şi un fragment interesant dintr-o lucrare „Despre sfânta liturghie” (pp. 11-12). Pentru lucrările pierdute ale lui Photius (împotriva împăratului Iulian, împotriva lui Leontius din Antioh, şi probabil un studiu despre contradicţiile din codurile romane) cf. Krumbaeher, Gesehichte, p. 522.

         

Photius nu a fost autorul operei Nomocanon, cartea legii standard din Biserica de Est (vezi NOMOCANONS). Ea este mai veche decât timpul său, deşi ea a fost suplimentată în timpul patriarhatului său (în 883, conform prefaţei), şi consiliile din 861 şi 879 au avut o parte în lucrarea sa. Dacă Photius însuşi a pregătit ediţia nouă este un fapt incert; dar este cel puţin evident că el a avut o cunoaştere bună a legii canonice, pentru că unele dintre scrisorile sale explică puncte legale într-o manieră iluminatoare. Canoanele consiliilor sale au fost cu siguranţă lucrarea lui Photius, şi Bibliotheca dovedeşte cunoaşterea sa a literaturii legale.