Escatologie:

Pre-Milenialismul apărat

O apărare a pre-milenialismului  

 

de David D. Burns, M. Div.

 

 

NOTELE MELE:

FII FOARTE ATENT LA GANDIREA POST MILENIALISTA. DACĂ DOCTRINA MILENIALISTĂ ESTE GREŞITĂ, REGATUL PE CARE POST MILENIALISMUL ÎL VA ADUCE, VA FI REGATUL FIAREI, AL PROOROCULUI MINCINOS ŞI AL ANTICRISTULUI.

Veţi afla că bisericile amil. Şi post mil nu vor permite NICI O DISCUŢIE DESCHISĂ asupra acestui subiect, pentru a căuta adevărul. Am aflat aceasta, ca şi fapt, recent.


Găsesc multe informaţii pe web, ce apără escatologia postmilenialistă şi amilenialistă. Majoritatea critică premilenialismul. Este în regulă! Îi iubesc pe aceşti oameni ca fraţii din aceeaşi echipă. Le citesc cărţile şi învăţ multe din ele. Totuşi, a trecut vremea pentru premilenialişti ca să se implice în dezbaterile de pe web, de asemenea. Plănuiesc să dezvolt articole care să apere premil şi care critică vederile amil şi postmil. Un articol preliminar urmează.  (prescurtările din acest articol sunt folosite de autor după cum urmează: premil = premilenialismul, amil = amilenialismul, postmil = posmilenialismul, n. tr.)


Dacă aveţi unele articole ştiinţifice, scrise de istoricii premil, prezenţi sau din trecut, vă rog să mi le trimiteţi prin email, împreună cu sursa documentată. Dacă sunt bine susţinute voi vedea dacă pot fi transmise pe web. Articolele de dispensaţionaliştii progresivi sunt de asemenea, bine venite. Dacă unii dintre prietenii noştri amil sau postmil vor dori să îmi trimită critici la adresa articolelor mele, sunt bine veniţi.


Să înceapă dezbaterea! În dragoste creştinească desigur.


Nota mea personală: Simt că teologia dispensaţionalistă este o eroare care abandonează lumea lui Satan...şi aşa a făcut.


Introducere

Aşa cum dezbaterea cu privire la mileniul din Apocalipsa 20 continuă între taberele amil, postmil şi premil, nu trebuie să uităm niciodată că în fiecare tabără se află oameni ai lui Dumnezeu, care fac ce pot mai bine pentru a lucra în mod biblic cu probele la îndemână. Nu este cazul că o tabără are adevărul, în timp ce celelalte sunt eretice. Scripturile nu oferă o informaţie clară cu privire la timpul, natura şi scopul mileniului. Cu ceea ce suntem cu toţii de acord este reîntoarcerea vizibilă, în trup, a Domnului Isus Hristos, pentru a răsplăti pe cei drept credincioşi, pentru a judeca pe cei ticăloşi şi pentru a aduce plinătatea Împărăţiei lui Dumnezeu, în noua creaţie. Cu ceea ce nu suntem de acord este locul în care mileniul se potriveşte în această imagine.  

 

Stanley J. Grenz, în excelenta sa carte, intitulată Labirintul milenial, a făcut unele observaţii importante cu privire la dezbaterea milenială care necesită amintire şi aplicare umilă din partea bisericii lui Isus Hristos:


De-a lungul istoriei, biserica, ca şi întreg, a afişat o adevărată înţelepciune în refuzul constant de a înzestra vreuna din vederile mileniale cu statutul de ortodoxie. Cei din cadrul evanghelismului, care au tendinţa de a rupe părtăşia cu credincioşii cu care nu sunt de acord asupra acestei probleme sau de a face una dintre vederi ca standard pentru membrii congregaţiei, trebuie să ţină seama de sfatul tradiţiei creştine, în acest punct…

 

După cum noi trăim în vremea dintre – perioada dintre cele două veniri ale lui Hristos – trebuie să ascultăm fiecare dintre cele trei vederi majore milenialiste deoarece, fiecare voce cuprinde o dimensiune a „ceea ce Duhul spune bisericilor” . Pe de o parte, fiecare vorbeşte un cuvânt de atenţionare. Istoric, auto perceperea poporului lui Dumnezeu a fost un factor important în determinarea cărei vederi milenialiste va predomina între ei. Trebuie să fim avertizaţi, pentru ca vederea noastră escatologică să fie mai mult decât o reflecţie a stării vremurilor în care trăim.  


Pe de altă parte, dincolo de a fi un cuvânt de atenţionare, fiecare poziţie expune o vedere mondială, demnă de a fi inclusă în viaţă. De fapt, este imperativ pentru noi, ca şi creştini, să simţim bătăile inimii acestor stări teologice de bază. Fiecare oferă o privire în interiorul minţii Duhului care îi depăşeşte pe toţi. (1)


Cu amilenialistul Grenz, eu, un premil, sunt de acord din toată inima. Fiecare sistem are un accent biblic ce necesită să fie auzit şi inclus în teologia noastră generală. Amil accentuează „imediatitatea” sau realitatea prezentă a salvării noastre în Împărăţia lui Dumnezeu şi ne reaminteşte că această salvare , fiind în totalitate de sus, nu trebuie confundată cu nimic din această lume căzută prezentă Postmil ne reaminteşte în această lume, rolul nostru de cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu şi ne provoacă să fim perseverenţi în ceea ce priveşte lucrarea Tatălui nostru în înaintarea neprecupeţită a acelei Împărăţii, deoarece biruinţa este a noastră. Premil ne aminteşte că mai sunt multe care trebuie să se întâmple şi că într-o zi, Împărăţia lui Dumnezeu îşi va atinge plinătatea în această lume căzută. Proclamarea noastră şi premil în aşteptarea noastră.


Nu îmi pun viaţa pentru tipul meu particular de milenialism, şi la fel aş face şi dacă aveam altă vedere. Informaţia este puţină şi sensul ei discutabil. Am crescut în biserici care învăţau Dispensaţionalismul, dar m-am îndepărtat de această vedere în colegiu, chiar dacă învăţătura era strict dispensaţională. În seminar, am îmbrăţişat amilenialismul pentru o perioadă, până când m-am convins de dificultăţile literare şi exegetice ale acelei vederi. De atunci, am citit majoritatea cărţilor postmil. În timp ce vederea lor este atractivă şi ei fac observaţii ce necesită luarea în considerare şi incluse în gândirea Premil, văd unele dificultăţi biblice semnificative în legătură cu sistemul pe care ei îl prezintă.  De aceea, eu sunt un istoric premil prin lipsă. Cu alte cuvinte, în timp ce Premil nu este lipsit de propriile dificultăţi, le are pe cele mai puţine, când se ia în considerare toată informaţia.  


Dacă Apocalipsa 20 nu era în Biblie, nici unul dintre noi nu ar fi milenialist de nici un tip. De aceea, povara dovezii pentru oricare sistem milenial  trebuie iniţial găsită în cartea Apocalipsa. Odată aceasta stabilită, alte informaţii biblice şi din afara Bibliei, legate de subiect, pot fi incluse.  

 

Apocalipsa lui Ioan

Pentru a determina unde se potriveşte perioada de 1000 de ani din Apocalipsa 20 în  istoria răscumpărării, trebuie mai întâi să studiem pe scurt progresia literară a cărţii. Mai întâi voi oferi un cuprins al cărţii, apoi voi analiza curgerea literară.  


Apostolul Ioan, un părtaş cu restul bisericii „la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus Hristos,” (1:9), este exilat pe insula Patmos „din cauza Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei lui Isus” (1:9). În timp ce se află acolo, el primeşte din partea Domnului Isus Hristos o revelaţie vizionară a ceea ce este acum şi a ceea ce trebuie curând să se întâmple.(1:1,19; 4:1). Cei care citesc cuvintele acestei profeţii, cu voce tare, bisericii adunate pentru închinare sunt binecuvântaţi  De asemenea sunt binecuvântaţi cei care ascultă cuvintele şi iau aminte. (1:3). Vremea judecăţii este aproape, deci mesajul este urgent. Ioan este instruit să scrie pe un sul ceea ce vede şi să ducă revelaţia celor şapte biserici din Asia Mică. (1:11).


În ziua Domnului, Ioan aude o voce tare. Întorcându-se, vede pe cineva „ca fiul omului” ţinând şapte stele şi stând în mijlocul a şapte sfeşnice de aur. Cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici şi cele şapte sfeşnice de aur sunt cele şapte biserici. Celor şapte biserici, Ioan trebuie să le scrie cuvinte şi de admonestare şi de încurajare. Fiecare mesaj provoacă creştinii să „audă ce spune bisericilor Duhul” şi promite o recompensă viitoare „celui ce va birui” (1:7, 11, 17, 26-29; 3:5-6, 12-13, 21-22). Protecţie „în ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului.” (3:10) este de asemenea promisă. Aşa cum va descoperi cartea, biruinţa şi îndurarea până la sfârşit sunt esenţiale, datorită suferinţelor prezente şi apropierii intensificării suferinţelor. În ambele cazuri, persecuţia este adusă asupra bisericii de către Satan, duşmanul poporului lui Dumnezeu. Martiriul va fi partea multora, dacă nu a majorităţii.  


După aceasta, Ioan este dus într-o altă viziune cerească, unde i se arată „ce trebuie să aibă loc după aceasta” (4:1). Aici, Ioan vede sala tronului ceresc. În centrul sălii se află un tron. Pe tron, în splendoare regească, şede Domnul Dumnezeu Atotputernic. În jurul Lui se află patru creaturi vii şi douăzeci şi patru de bătrâni care sunt în închinare continuă înaintea Domnului. În mâna Domnului Dumnezeu este un sul „scris pe ambele părţi şi pecetluit cu şapte peceţi” (4:5). Ioan plânge deoarece nu se găseşte nimeni care să merite să deschidă sulul. Apoi, unul dintre bătrâni îi spune lui Ioan să nu plângă deoarece „iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei.” (5:5). Ioan se uită şi înaintea lui se află un miel junghiat cu şapte coarne şi şapte ochi stând în mijlocul tronului. Mielul ia sulul de la Cel care şede pe tron. Văzând aceasta, cele patru creaturi vii şi cei 24 de bătrâni cad în închinare înaintea Mielului. În mâinile lor sunt „potire din aur, pline cu tămâie, care Sunt rugăciunile sfinţilor.”(5:8). Ei cântă un cântec nou, declarând că Mielul singur este vrednic să deschidă sulul deoarece a fost junghiat şi cu sângele Lui, oameni din orice seminţie, limbă, popor, naţiune au fost cumpăraţi pentru Dumnezeu şi făcuţi „o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!”(5:10).


În timp ce Mielul rupe peceţile, Ioan îşi începe viziunile de judecată. Cele şapte peceţi pregătesc pe cei ce observă pentru judecăţile mai mari care vor veni când se va deschide sulul. Primele patru implică nişte cai ai căror călăreţi aduc cucerirea, războiul, foametea şi moartea. Odată cu deschiderea celei de a cincia pecete, viziunea se întoarce din nou în cer, unde Ioan vede sub altar pe acei credincioşi care au fost martirizaţi „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră.”(6:9).Ei strigă „Până când, Stăpâne… zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?”(6:10). Dumnezeu dă fiecăruia o haină albă şi li se spune să mai aştepte puţină vreme până când numărul întreg al celor care trebuie să fie omorâţi se împlineşte. Când a şasea pecete este ruptă, marea zi a mâniei lui Dumnezeu a sosit. Soarele se înnegreşte, luna se face roşie ca sângele şi stelele cad din cer. Cerul se retrage şi orice munte şi insulă este mutată din loc. De frică, toată omenirea încearcă să se ascundă „de Faţa Celui ce şede pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului;”(6:16).


Scena se schimbă brusc. Ioan vede patru îngeri stând în cele patru colţuri ale pământului, gata să veteme pământul, marea şi copacii, începând cu sunetele celor şapte trompete. Li se spune să nu îşi înceapă distrugerea până când slujitorii lui Dumnezeu nu au o pecete pusă pe frunţile lor. Numărul celor pecetluiţi este 144,000, cu 12,000 din fiecare seminţie din Israel. Ei sunt acea parte a bisericii formată din rămăşiţa lui Israel şi cel dintâi rod, ei sunt reprezentativi pentru întreaga biserică, evrei şi neamuri care cred. (cf. 14:4; 21:12).


Imediat după aceasta, Ioan vede înaintea tronului Mielului o mare mulţime fără număr din fiecare naţiune, seminţie, popor şi limbă. Din acest grup, un bătrân spune „Aceştia sunt cei care au venit din necazul cel mare, ei şi-au spălat hainele în sângele Mielului şi le-au albit. 15 Deci, ei sunt înaintea tronului lui Dumnezeu şi Îi slujesc zi şi noapte în templul Lui şi Cel ce şede pe tron îşi va întinde cortul Lui peste ei. 16 Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă.17 Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor. (7:14-17). Marea mulţime în haine albe aminteşte promisiunile făcute bisericilor cu privire la cei ce vor birui (ch. 2-3, cf. 3:4-5, 18), cei pe care Mielul i-a cumpărat cu sângele Lui (5:9), martirii de sub altar, cărora li se dau haine albe (6:9-11), ca şi cei 144,000 (7:1-8). Toţi aceştia stau acum biruitori înaintea Mielului.


Cea de-a şaptea pecete este acum deschisă. Ea aduce o tăcere asurzitoare. Calmul dinaintea furtunii. Mielul desface încet sulul pentru a-i revela conţinutul. Toată lumea aşteaptă  cu anticipare nerăbdătoare. Ziua judecăţilor escatologice ale lui Dumnezeu este aproape de a fi revelată. Ceea ce urmează este o desfăşurare a marii zi a mâniei lui Dumnezeu.  

Ioan vede un înger ce ţine o cădelniţă de aur, ce conţine rugăciunile sfinţilor. Îngerul ia cădelniţa, o umple cu foc din altar şi o aruncă pe pământ. Dumnezeu începe să răspundă strigătelor poporului Lui pentru judecată (cf. 5:8; 6:10). Primele şase trâmbiţe urmează una după alta cu foarte puţină întrerupere. La sfârşitul celei de a patra trâmbiţe, o serie de trei necazuri începe datorită trâmbiţelor care mai trebuie să sune. (8:13). Totuşi este notat la a cincia trâmbiţă că Dumnezeu, în harul Lui încă mai oferă omenirii oportunitatea de a se întoarce de la căile ei rele şi de a-L urma, dar ei nu o fac: „Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâniilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor din aur, din argint, din aramă, din piatră şi din lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. 21 Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.” (9:20-21). Ei dovedesc dreptatea lui Dumnezeu în judecăţile Sale. În timpul celei de a cincia trâmbiţe, cei care au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor sunt protejaţi de judecăţile divine.(cf. 7:1-8).


Un înger care stă pe mare şi pe pământ anunţă sosirea curând a celei de a şaptea trâmbiţă. „nu va mai fi nici o zăbavă, 7  ci că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi proorocilor.” (10:6-7). Dar înainte de venirea acestei viziuni, Ioan este instruit să măsoare templul lui Dumnezeu, altarul şi să numere pe închinătorii de acolo. El nu trebuie să măsoare curtea de afară deoarece ea a fost dată neamurilor care vor călca în Oraşul Sfânt timp de 42 de luni. În acea perioadă de timp (descrisă acum ca 1260 de zile) doi martori proorocesc şi au puterea să aducă judecăţile divine asupra pământului. La încheierea misiunii lor, fiara care vine din adânc îi ucide. Timp de trei zile şi jumătate, trupurile lor stau în strada marelui oraş, care este cunoscut, figurativ, ca Sodoma şi Egipt. Oameni din toate popoarele, seminţiile, limbile şi naţiunile sărbătoresc moartea lor, deoarece necazul lor s-a sfârşit. După trei zile şi jumătate, cei doi profeţi sunt înviaţi şi primiţi în cer, într-un nor, sub privirile duşmanilor lor. În acelaşi timp, un cutremur vine, distrugând o zecime din oraş şi ucigând 7000 dintre locuitori. Ca rezultat, supravieţuitorii înfricoşaţi dau slavă lui Dumnezeu. Aceasta este singura dată în cartea Apocalipsei când locuitorii pământului răspund judecăţii, dând slavă lui Dumnezeu. A doua suferinţă a trecut, dar este dat un avertisment cu privire la venirea celei de-a treia, curând.  


Al şaptelea înger sună din trâmbiţa lui. Cu vocea lui tare din cer anunţă „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”(11:15). La aceasta, cei 24 de bătrâni, care stau pe tronuri înaintea lui Dumnezeu, cad cu feţele la pământ şi spun „Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare, şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” (11:17-18). Bătrânii nu mai trebuie să Îl descrie pe Domnul Isus ca pe Cel ce va veni (cf. 1:4; 3:11; 22:20) deoarece a venit şi este prezent acum. Împărăţia Lui veşnică a luat controlul şi domneşte peste toţi. A venit vremea A sosit vremea pentru sfârşitul mâniei, judecarea morţilor, răsplătirea sfinţilor şi a proorocilor şi distrugerea celor care distrug pământul.  


Dar acum trebuie să vedem o altă serie de viziuni. Viziunile ne vor ajuta să înţelegem evenimentele ce duc la judecăţile divine cu privire la tot ce este rău şi desăvârşirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Povestea este una despre răscumpărare, despre o bătălie între două regate, regatul lui Hristos şi cel al balaurului.  


În prima viziune suntem duşi în trecut. Ioan vede o femeie însărcinată care este îmbrăcată cu soarele. Luna este sub picioarele ei şi o coroană din doisprezece stele este pe capul ei. Când femeia este gata să nască, un balaur mare şi roşu cu şapte capete, zece coarne, şi şapte coarne apare. Cu coada lui mătură o treime din stele din cer şi le aruncă pe pământ. Stă gata să devoreze copilul în secunda în care este născut. Copilul născut este un fiu „care are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag din fier.” (12:5). Înainte ca balaurul să ucidă copilul, acesta este luat repede la Dumnezeu şi la tronul Lui. Femeia simbolizează Israelul ideal, poporul lui Dumnezeu după vechiul legământ, aşa cum ar fi trebui să fie. Cele douăsprezece stele reprezintă cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, deja menţionate în cazul pecetluirii celor 144,000 (cf. 7:1-8). Copilul născut să domnească cu un sceptru de fier este promisul Mesia, Domnul Isus. Ioan va relua subiectul sceptrului de fier mai târziu, în carte.(cf. 2:26; 19:15). Femeia fuge acum de balaur într-un loc de protecţie divină în deşert. Acolo a rămas timp de 1260 de zile. Dar nu acesta este sfârşitul povestirii. Pentru moment, trebuie să vedem o altă scenă din trecut.  

În cea de-a doua viziune învăţăm mai multe despre istoria balaurului. Ioan este martorul dramei unei bătălii cereşti dintre Mihail şi îngerii lui şi balaur şi îngerii lui. Balaurul este învins şi aruncat jos pe pământ, împreună cu îngerii lui. Se anunţă că balaurul este „şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume,” (12:9). În urma alungării lui este o mare bucurie în cer: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (12:10-11). Dar în timp ce cerul se bucură, un necaz este dat locuitorilor pământului. Diavolul a venit jos cu mare mânie, deoarece ştie că timpul lui pentru a crea ravagii este limitată de Dumnezeu la o perioadă scurtă. Viziunea se uneşte acum cu cea dinainte. Balaurul urmăreşte femeia care a născut, dar ea primeşte aripi de vultur şi scapă în deşert, unde Dumnezeu o va proteja pentru „o vreme, vremuri, şi jumătatea unei vremi,” (12:13). În timpul scăpării ei, şarpele încearcă să o atragă într-un râu, dar eşuează.. balaurul este atât de mânios faţă de femeie, încât pleacă să facă război cu odraslele ei, „care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos.”(12:17). Ei sunt poporul Noului Legământ al lui Dumnezeu, biserica, ai cărei reprezentanţi sunt Ioan şi credincioşii din zilele lui. (1:9; cf. 6:9; 20:4).


Strategia pe care o va folosi balaurul în lupta lui împotriva descendenţilor femeii este acum desfăşurată.


Când balaurul stă pe ţărmul mării, o fiară grotescă cu zece coarne şi şapte capete iese din mare. Pe fiecare cap este un nume blasfmiator scris, şi pe fiecare corn este o coroană. Fiara are aparenţa unui leopard, dar cu picioarele unui urs şi gura unui leu. Balaurul dă fiarei puterea lui, tronul lui şi mare autoritate. Ioan observă că unul din capetele fiarei se pare ca are o rană mortală, dar rana fusese vindecată. Toţi cei care nu au numele scris în cartea vieţii ce aparţine Mielului junghiat înainte de începutul lumii sunt amăgiţi de către fiară. Ei o urmează orbeşte şi se închină ei şi balaurului. Fiara primeşte autoritatea pentru 42 de luni pentru a-L blasfemia pe Dumnezeu, locul unde stă El şi pe cei care trăiesc în cer. Autoritatea lui se extinde peste orice seminţie, popor, limbă şi naţiune. În acea vreme i se dă de asemenea şi puterea să poarte război împotriva sfinţilor şi să-i biruiască. Duhul avertizează că vremea agresiunii fiarei va fi una plină de greutăţi, inclusiv captivitate şi moarte. „Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.” (13:10).


Când Ioan se uită, vede o altă fiară ieşind din mare. Fiara are două coarne, ca un miel, dar vorbeşte ca balaurul. Fiara are toată puterea primei fiare şi face minuni mari. În timpul înşelăciunilor ei, locuitorii pământului se închină primei fiare, a cărei rană mortală se vindecase. Ea porunceşte ca un idol să fie pus în cinstea primei fiare. Oricine refuză să se închine chipului cioplit sunt ucişi. De asemenea forţează pe toată lumea să primească semnul fiarei pe mâna dreaptă sau pe frunte. Semnul fiarei este numele ei sau numărul numelui ei, 666. este un număr de om. Nimeni nu poate cumpăra sau vinde dacă nu are acest semn.  


Aici apare înaintea lui Ioan Mielul, stând pe Muntele Sion cu cei 144,000 care au numele Mielului şi al Tatălui Său scrise pe frunte. Înaintea tronului,cele patru făpturi vii şi cei 24 de bătrâni cântă o cântare nouă. Numai cei 144,000 care au fost răscumpăraţi de pe pământ pot învăţa cântecul. „Ei urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel” (14:4).


Apoi, în succesiune rapidă, Ioan vede trei îngeri zburând în aer, fiecare cu mesaje diferite. Primul înger anunţă Evanghelia veşnică fiecărei naţiuni, seminţii, limbi şi popor. El proclamă cu voce tare „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!”(14:7).Al doilea înger anunţă „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!”(14:8). Al treilea înger anunţă „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.” (14:10). Credincioşilor, îngerul le spune că mesajul lor „necesită răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” (14:12). O voce din cer spune binecuvântarea asupra celor care mor în Domnul de acum încolo.  


Ioan se uită şi înaintea lui, şezând pe un nor este Unul ca „un fiu al omului” purtând o coroană de aur şi ţinând o seceră ascuţită Un înger iese din templu în cer chemând tare pe „fiul omului” să-şi ia secera şi să secere pământul, deoarece recolta este coaptă. „Fiul omului” îşi leagănă secera şi seceră pământul. Un alt înger iese din templu, care are de asemeena o seceră ascuţită. Îngerul care are grijă de focul de la altarul lui Dumnezeu cheamă pe îngerul cu secera şi îi spune să culeagă strugurii din viile pământului. El face aceasta şi îi aruncă în teascul mâniei lui Dumnezeu. Strugurii sunt călcaţi în picioare în afara oraşului. Sânge curge din teasc şi se ridică până la frâul cailor pe 1,600 de stadii.  


Apoi Ioan vede în cer şapte îngeri cu ultimele şapte necazuri. Sunt numite „ultimele” deoarece odată cu ele, mânia lui Dumnezeu este încheiată. Lângă o mare de sticlă amestecată cu foc, stau „biruitorii fiarei, ai icoanei ei, şi ai numărului numelui ei.” (15:2). Ei cântă cântarea lui Moise şi cântarea Mielului, declarând că toate naţiunile vor veni şi se vor închina Dumnezeului Atotputernic. Când se sfârşeşte cântarea, una dintre cele patru creaturi vii dă fiecăruia din cei şapte îngeri un potir de aur plin cu mânia lui Dumnezeu.


Cei şapte îngeri îşi varsă potirele cu mânie pe pământ într-o succesiune rapidă. Deoarece vasele conţin ultima mânie a lui Dumnezeu, ele sunt mai intense decât peceţile sau trâmbiţele. Sunt vărsate fără limită. După ce este vărsat al treilea potir, un înger anunţă că Dumnezeu este drept în judecăţile Lui, deoarece omenirea a vărsat sângele sfinţilor lui Dumnezeu şi al profeţilor. Potirele patru şi cinci sugerează că harul mai este încă disponibil, dar toată lumea refuză să se pocăiască şi să slăvească pe Dumnezeu. În mijlocul celui de al şaselea potir sunt date un avertisment şi o binecuvântare: „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” (16:15). Deoarece poporul lui Dumnezeu sunt deja adunaţi la Hristos (15:2), mesajul serveşte ca amintire bisericilor cărora le scrie Ioan, că cei care rabdă nu vor vedea mânia lui Dumnezeu. Cel de-al şaselea potir rezultă în adunarea tuturor regilor pământului cu armatele lor la Armagedon pentru a se lupta cu Dumnezeul Atotputernic. Odată cu vărsarea celui de al şaptelea potir, vine anunţul „S-a isprăvit!” (16:17). Un mare cutremur împarte oraşul Babilon în trei părţi şi distruge toate oraşele naţiunilor. Peste Babilon, Dumnezeu varsă cupa plină cu furia mâniei Lui. Oamenii blestemă pe Dumnezeu datorită necazului cu grindina care cade peste ei. În viziunea următoare, Ioan va afla despre istoria Babilonului cel Mare şi de ce are de-a face cu mânia lui Dumnezeu.  


Unul din cei şapte îngeri cu potire îi spune lui Ioan să vină cu el şi să vadă „judecata curvei celei mari, care şede pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!”(17:1-2). Ioan este dus într-un deşert unde vede o femeie şezând pe o fiară purpurie ce este acoperită cu nume blasfematoare. Fiara are şapte capete şi zece coarne. Este aceeaşi fiară pe care am cunoscut-o în capitolul 13 care a ieşit din mare pentru a fi instrumentul lui Satan. Femeia este îmbrăcată în haine regeşti purpurii şi stacojii ce strălucesc cu aur, pietre preţioase şi perle. În mână ţine o cupă plină cu ruşine şi murdara ei curvie. Pe frunte are un titlu scris „BABILONUL CEL MARE, MAMA CURVELOR ŞI SPURCĂCIUNILOR PĂMÂNTULUI ”(17:5). Femeia este „îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus.”(17:6). Îngerul îi explică lui Ioan taina femeii şi a fiarei pe care stă. Fiara „era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare.” (17:8). Cele şapte capete ale fiarei reprezintă cele şapte coline pe care stă femeia. Cele şapte capete sunt de asemenea şi şapte regi, dintre care cinci au căzut, unul este, şi unul trebuie să vină. Fiara „care era şi acum nu mai este” este un al optulea rege. El este unul dintre cei şapte şi va fi distrus de către Dumnezeu când va re-ieşi. Cele zece coarne ale fiarei reprezintă zece regi care încă nu au primit un regat, dar care vor primi pentru o oră, împreună cu fiara autoritate să domnească. În alianţă cu fiara vor purta război împotriva Mielului,dar Mielul îi va distruge. Cu Mielul „Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care Sunt cu El,” (17:14). Apele pe care stă femeia sunt popoare, mulţimi, naţiuni şi limbi. Fiara şi zece regi vor urî curva şi o vor distruge în concordanţă cu scopul suveran al lui Dumnezeu. Femeia este „cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului.” (17:18). „acolo a fost găsit sângele proorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost junghiaţi pe pământ.”(18:24). Un înger anunţă soarta oraşului strigând „A căzut, a căzut, Babilonul cel mare!”(18:2). O altă voce strigă poporului lui Dumnezeu spunând „ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” (18:4). Împăraţii pământului care au curvit cu ea vor plânge distrugerea ei când vor vedea fumul ce se ridică în urma arderii ei. Într-o oră, marea bogăţie a oraşului va fi ruinată. Este o vreme de bucurie în cer. „Bucură-te de ea, cerule! Bucuraţi-vă şi voi, sfinţilor, apostolilor şi proorocilor! Pentru că Dumnezeu v-a făcut dreptate, şi a judecat-o.”(18:20).

După aceasta, Ioan aude zgomotul unei mari mulţimi în cer. Ei strigă „Aliluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea şi puterea!  Pentru că judecăţile Lui Sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi,”(19:1-2). Din nou ei strigă „Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească.7 Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, 8 şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor, şi curat.” (19:6-8).
Ioan explică faptul că „in subţire” simbolizează faptele neprihănite ale sfinţilor.

 

Ioan priveşte şi vede cerul deschis şi înaintea lui, pe un cal alb este un călăreţ numit Adevărat şi Credincios: „El judecă şi Se luptă cu dreptate.12 Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti, şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur.13 Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu.”14 Oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat.15 Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească Neamurile cu ea pe care le va cârmui cu un toiag din fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu.16 Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: „ÎMPĂRATUL ÎMPĂRAŢILOR ŞI DOMNUL DOMNILOR” (19:11-16). Ioan foloseşte din nou declaraţia „le va cârmui cu un toiag din fier.”(19:15) pentru a arăta că fiul luat la cer în 12:5 este acelaşi cu cel care se întoarce acum cu răzbunare să verse întreaga furie a mâniei lui Dumnezeu peste o umanitate care se închină fiarei. Însoţindu-l, sunt „Oştile din cer” care sunt „ îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat.” (19:14). Aceştia sunt oamenii lui Dumnezeu care au răbdat până la moarte. Ei au fost deja descrişi în astfel de termeni de mai multe ori în carte (3:18; 6:11; 7:14; 19:8).


Cu bătălia care se întrevede, un înger anunţă înfrângerea celor care s-au adunat împotriva oştirii cereşti, invitând vulturii să se adune pentru un mare ospăţ de la Dumnezeu. Ospăţul va consista din carnea celor masacraţi. Ioan vede fiara nesăbuită împreună cu împăraţii pământului şi oştile lor adunându-se să facă război cu călăreţul de pe calul alb şi armata lui. Fiara şi proorocul mincinos sunt prinşi şi aruncaţi în iazul de foc. Oştirile care au rămas sunt ucise cu sabia care iese din gura călăreţului pe cal alb.  


Când fiara şi proorocul mincinos sunt prinşi, şi Satan este prins, dar el este legat şi aruncat în Adânc unde va rămâne închis pentru 1000 de ani. Aceasta pentru a nu-l lăsa să mai înşele popoarele aşa cum a făcut în scurta lui perioadă de 42 de luni sau de 1260 de zile, după alungarea lui din cer. (12:12; 13:5; 13:7,14; 19:20). După aceasta va trebui eliberat pentru o scurtă perioadă de timp.  


În cer, Ioan vede „sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână.” (20:4).  Ei au înviat ca preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor domni cu Hristos 1000 de ani. A lor este prima înviere şi a doua moarte nu are putere asupra lor. Restul morţilor nu sunt înviaţi până la sfârşitul celor 1000 de ani


Când cei 1000 de ani se sfârşesc, Satan este eliberat şi i se permite să înşele din nou popoarele pământului, Gog şi Magog. El îi adună pentru luptă. Ei mărşăluiesc în hoarde, traversând pământul spre oraşul pe care îl iubeşte Dumnezeu, tabăra poporului lui Dumnezeu. Acolo, ei înconjoară oraşul, dar înainte de a face rău, foc vine din cer şi îi consumă. Satan este re capturat, dar de această dată este aruncat în iazul cu foc, unde fuseseră aruncaţi şi fiara şi proorocul mincinos. Acolo vor fi chinuiţi pentru eternitate.  


Scena se schimbă acum, şi Ioan vede pe Domnul stând pe un tron mare şi alb. Înaintea tronului stau morţii tuturor vremurilor. Cărţile sunt deschise. Fiecare persoană este judecată conform cu faptele ei înregistrate în cărţi. O altă carte este deschisă, cartea vieţii. Dacă numele cuiva nu este găsit în cartea vieţii, este aruncat în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.


Acum vine sfârşitul creaţiei prezente şi începutul noului Ioan spune „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era.” (21:1). Din cer coboară Oraşul Sfânt, Noul Ierusalim, îmbrăcat ca o mireasă gata de nuntă. O voce tare vine de la tron şi spune „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”(21:3-4). Dar în prezent acea vreme nu a venit încă şi mai este timp pentru pocăinţă. Cel ce şede pe tron spune „S-a isprăvit! Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” (21:6-8).


Un înger îl ia pe Ioan să vadă mireasa Mielului, Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Oraşul are douăsprezece porţi pe care sunt scrise numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Oraşul are de asemenea douăsprezece temelii pe care sunt scrise numele celor doisprezece apostoli ai Mielului. Cele douăsprezece seminţii şi cele douăsprezece temelii simbolizează completarea poporului lui Dumnezeu din Noul Legăminte, biserica, care conţine credincioşii din toată istoria care au fost făcuţi oameni noi datorită lucrării sfârşite de către Hristos. Cetatea are forma unui cub, simbolizând Sfânta Sfintelor. Copia ei iniţială, pământească era aşezată în sanctuarul cel mai de taină al Templului din vechiul Ierusalim. Totuşi, Ioan nu vede nici un templu în cetate, deoarece „Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, Sunt Templul ei.”(21:22). Porţile ei sunt mereu deschise astfel încât slava şi cinstea popoarelor să poată fi adusă înăuntru. Nimic necurat, ruşinos sau înşelător nu va intra vreodată în cetate. Numai cei ale căror nume sunt scrise în Cartea vieţii Mielului  vor avea voie să intre.  


Curgând din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului şi prin centrul cetăţii este râul vieţii. Pe fiecare mal al râului este pomul vieţii, ale cărui frunze sunt pentru vindecarea neamurilor. Nu mai este nici un blestem. Slujitorii lui Dumnezeu Îi vor sluji, vor vedea faţa Lui şi numele Lui este scris pe frunţile lor. Vor domni cu Domnul Dumnezeu pentru totdeauna.  


Viziunea „lucrurilor, care au să se întâmple în curând.”(22:6) a ajuns la sfârşit. În încheiere, Domnul aminteşte din nou ascultătorilor că nu este încă prea târziu pentru a-L urma pe Miel: „iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. Eu Sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul. Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!15  Afară Sunt cânii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună! . . . Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude, să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!”  (22:12-15,17).


despre promisiunea lui Isus de a veni curând, Ioan spune, Amin. Vino Doamne Isuse (22:20). Binecuvântarea sa este ca harul Domnului Isus să fie cu poporul lui Dumnezeu. Astfel se termină revelaţia lui Isus Hristos, pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Ioan.

 

Material puternic pentru a combate POST Mil...spre POST TOASTIES

Sfinţii martirizaţi


Apocalipsa 6:9 Când a rupt Mielul pecetea a cincia, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. 10 Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti Sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului? 11 Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei.(după traducerea din engleză NIV)


Odată cu ruperea celei de-a cincia, Ioan vede sub altarul ceresc sufletele sfinţilor care au fost martirizaţi datorită „cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei pe care au susţinut-o”. Apocalipsa 20:4b face clar faptul că această mărturie se relateză faţă de Domnul Isus Hristos: „Şi am văzut sufletele celor ce fuseseră decapitaţi datorită mărturiei lor pentru Isus şi datorită cuvântului lui Dumnezeu.” Ei sunt creştinii gata să moară pentru Domnul Isus Hristos. Importanţa acestui lucru stă în faptul că martiriul există în vremea erei prezente a Noului Legământ al Regatului pe care amil şi postmil o asociază cu mileniul. Totuşi textul clarifică faptul că în timpul vremii prezente a Regatului, sfinţii martirizaţi nu au intrat încă în perioada milenială arătată în 20:4-6. De fapt, ei strigă la Dumnezeu întrebând cât timp mai trebuie să aştepte până la judecarea locuitorilor pământului şi răzbunarea martiriului lor. (6:10). Răspunsul lui Dumnezeu este că le dă haine albe care simbolizează curăţia lor (cf. 3:18; 7:14; 19:8,14; 22:14) şi le spune că nu a sosit  încă vremea judecăţii. Pare clar faptul că martirii nu au fost încă înviaţi. Aceasta nu se întâmplă până în versetele 20:4-6 ceea ce clar se leagă de acelaşi grup şi totuşi este secvenţial evenimentului din 6:10. În 20:4-6  martirii sunt în final răsplătiţi. Mileniul este împlinirea strigătului martirilor pentru ca Dumnezeu să judece locuitorii pământului pentru moartea lor. Martirii înviaţi iau parte la acele judecăţi în timp ce domnesc şi stăpânesc cu Hristos, la cea de-a doua venire a Lui. (2:26-27; 19:14-15; 20:4). Ce nu este clar este dacă această domnie de 1000 de ani a sfinţilor se petrece pe pământ sau în cer. Desigur, într-o manieră simbolică, ei se întorc cu Hristos la judecată asupra naţiunilor (19:14). Dar scena celor 1000 de ani nu este indicată în text. Dar scena celor 1000 de ani nu este indicată în text. În timp ce 5:10 spune „Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!”nu este clar dacă aceasta se referă la întronarea prezentă şi la domnia sfinţilor sau la împlinirea mai mare a eschatonului. O declaraţie similară1:5-6 se referă la perioada prezentă a Împărăţiei: „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său, şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său:  . . . ." (NIV) Este sigur că 22:5 se referă la o domnie a sfinţilor viitoare, deplin realizată, în Noua Creaţie: „şi vor domni pentru totdeauna” 3:21 se referă de asemenea la întronarea escatologică a celor ce vor birui: „Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie aşa cum Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe tron


3. Balaurul


Prezenţa balaurului de-a lungul perioadei bisericii până la închiderea lui pentru 1000 de ani, cum a fost prezentată în cartea Apocalipsei este dovada irefutabilă că Mileniul este încă în viitor şi nu simultan cu perioada bisericii.  Viziunea lui Ioan în legătură cu înfrângerea balaurului şi furia subsecventă pe care o eliberează el peste biserică, poporul lui Dumnezeu după Noul Legământ, se găseşte în Apocalipsa 12. Capitolele ce rămân ale cărţii dezvoltă rolul balaurului ca şi persecutor al sfinţilor.  


Când viziunea se deschide, Ioan vede o femeie gravidă în cer, care are o coroană cu douăsprezece stele pe cap, este îmbrăcată cu soarele şi are luna sub picioare (12:1). Ea este gata să nască un băiat (12:2). Femeia reprezintă Israelul ideal sau spiritual, poporul ales al lui Dumnezeu după Vechiul legământ, aşa cum ar fi trebuit ei să fie. (3) Copilul de parte bărbătească este mult aşteptatul şi promisul Mesia care va domni peste toate popoarele cu un toiag de fier (12:5a). Un balaur mare şi roşu aşteaptă în cer să devoreze copilul imediat ce se naşte. Dar balaurul nu reuşeşte, deoarece imediat la naştere, copilul este luat sus la Dumnezeu (12:5b). Luarea la cer a copilului reprezintă biruinţa lui Hristos prin înviere şi înălţare asupra păcatului, a morţii, a crucii şi a autorului tuturor relelor, balaurul însuşi. Ca urmare, balaurul se găseşte pe sine şi pe îngerii lui implicat într-un război ceresc împotriva lui Mihail şi a îngerilor lui. Balaurul şi oastea lui sunt înfrânţi şi alungaţi din cer pe pământ. Oştirile cerului pot învinge balaurul „prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (12:11) Balaurul este cunoscut acum „şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume,” (12:9b).


Vremea balaurului pe pământ este limitată divin la o scurtă perioadă de 1260 de zile. (12:6,12,14). Soarta lui finală este iminentă, şi el o ştie. Aşa că reacţionează nebuneşte. Întâi urmăreşte femeia care a născut. Încearcă să o distrugă printr-un râu, dar nu reuşeşte nici de această dată, deoarece femeia este luată în deşert şi protejată de Dumnezeu pentru 1260 de zile (12:6,14).(4) Mâniat, balaurul se întoarce spre restul vlăstarelor femeii, „care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos.” (12:17) . „cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus” sunt indicaţi în Apocalipsa ca fiind biserica, poporul lui Dumnezeu după Noul Legământ (5)


Pentru a-şi îndeplini persecuţia bisericii, balaurul dă putere şi autoritate fiarei (13:2). Fiara simbolizează autorităţile care sunt împotriva lui Dumnezeu, care domnesc pe pământ. Toţi locuitorii pământului ale căror nume nu sunt scrise în Cartea Vieţii Mielului se închină la fiară. Fiara blasfemiază de asemenea pe Dumnezeu şi face război cu sfinţii. Vremea domniei fiarei este 42 de luni, aceasta echivalând cu perioada de 1260 de zile de protecţie a femeii (12:6,14) şi vremea scurtă a balaurului. (12:12).


O a doua fiară o asistă pe prima, făcând semne şi minuni, înşelând astfel pe locuitorii pământului (13:11-14). Deoarece sfinţii vor avea de-a face cu multă persecuţie din partea balaurului „Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.” (13:10). Unii vor înfăţişa martiriul datorită mărturiei lor pentru adevăr (6:9). Dar totuşi celor ce vor birui măcelul rău al lui Satan, chiar cu preţul vieţilor lor, li s-a promis o moştenire în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. (2:7,11,17; 2:26; 3:5,12,21; 21:7).


În 6:10-12 găsim că judecata celor ce au martirizat pe sfinţi este încă viitoare. Dacă aceasta este aşa, atunci judecata instigatorului care stă în spatele fiarelor şi a locuitorilor pământului neregeneraţi, însuşi Satan, rămâne încă viitoare. Deşi puterea lui este frântă, el aleargă liber şi neînlănţuit pe pământ, persecutând sfinţii şi înşelând. (13:14-planai; 19:20- eplanesev) pe cei nesalvaţi. Până când nu va fi luat de pe pământ şi legat în Adânc, (20:1-3) nu se va opri din a persecuta pe credincioşi (20:4) sau din a înşela pe cei nesalvaţi (20:3- planesei). La sfârşitul închiderii lui de 1000 de ani este eliberat din nou pentru scurt timp (20:3) când înşeală din nou popoarele (20:8- planesai), şi le adună din nou la război împotriva sfinţilor (20:7-9). Dar de această dată soarta lui este finală, deoarece este prins şi aruncat în iazul de foc din care nu va fi eliberat niciodată. (20:10).


Cineva poate vedea clar că planul balaurului de a înşela trece prin vremea actuală a bisericii. Înlănţuirea lui pentru 1000 de ani este pentru a preveni înşelarea lui pe acea perioadă exactă. La sfârşitul perioadei milenare este eliberat pentru o vreme scurtă şi se întoarce imediat la înşelarea naţiunilor. Este imposibil deci, cum susţin amil, ca mileniul să fie simultan cu vremea prezentă, deoarece Satan nu este înlănţuit în prezent pentru a preveni înşelarea aşa cum Apocalipsa 20 o cere. Deci perioada de 1000 de ani nu trebuie asociată cu perioada bisericii şi deci trebuie să fie totuşi viitoare.  


4. Fiara


Cartea Apocalipsei prezintă două imagini ale fiarei. Pe de o parte, Ioan prezintă fiara ca deja fiind prezentă. Ioan spune că cele şapte capete ale fiarei reprezintă şapte regi dintre care cinci au căzut deja şi unul domneşte în prezent (17:7,9). Pe de altă parte, „Fiara pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare.” (17:8). Această fiară este un al optulea rege (17:11). El aparţine celor şapte, dar nu a apărut încă pe scenă. Când o va face, lumea se va minuna de el i se va închina, „era, nu mai este, şi va veni.”(17:8). Într-o viziune anterioară ni s-a spus deja că unul din capetele fiarei a fost rănit de moarte, de sabie, dar că fusese vindecat. (13:3,14). Deci, în vreme ce fiara are doar şapte capete, sunt opt domnii separate ale regilor, cu al optulea, fiind unul din cei şapte înviat. Cele zece coarne sunt zece regi care îşi primesc autoritatea de a domni în perioada stăpânirii celui de al optulea rege fiară. (17:12). Dacă domnia celui de al optulea rege fiară este încă viitoare , din perspectiva lui Ioan, atunci cele 42 de luni de domnie ale lui trebuie de asemenea să fie viitoare. (13:5). În consecinţă, necazul pe care îl aduce peste poporul lui Dumnezeu este viitor şi nu aparţine bisericii din ziua lui Ioan. Totuşi Ioan se identifică pe sine ca fiind „părtaş cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea…din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus” (1:9). De asemenea, el încurajează bisericile să îndure cu răbdare şi să fie biruitoare (2:7,17,26; 3:11,21). Odată cu progresia cărţii, aceste subiecte se unesc cu viziunile escatologice ale persecuţiei din partea fiarei deoarece Ioan se vede pe sine şi pe biserică ca fiind în necaz şi la limita mâniei finale a lui Satan, Necazul cel Mare. De aceea Ioan încurajează biserica să citească cuvintele proorociei şi să o ia în serios. – „fiindcă vremea este aproape”(1:3).

Alungarea lui Satan pe pământ este rezultatul imediat şi direct al învierii biruitoare a lui Hristos. Textul face aceasta să fie clar: izgonirea lui are loc deoarece Mihail şi îngerii lui l-au biruit, prin sângele Mielului” (12:11). În consecinţă, cineva este tentat să asocieze mânia lui Satan cu vremea prezentă. În Carte, Satan este descris ca fiind activ şi înşelător în zilele lui Ioan (2:9, 13, 24; 3:9). În timp ce aceasta este adevărat, nu face dreptate viziunii lui Ioan. Pentru Ioan, urmărirea răzbunătoare din partea balaurului faţă de poporul lui Dumenzeu în Apocalipsa 12 este în fazele ei iniţiale cu plinătatea lovirii furiei lui putând veni în orice zi.  


Când Satan este alungat pe pământ, este furios deoarece ştie că vremea lui este scurtă (12:12). Femeia pe care o urmăreşte este protejată faţă de el pentru „o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi” (12:14) sau 1260 de zile (12:6). În 11:2-3 cele 1260 de zile sunt identificate ca fiind 42 de luni. 42 de luni este timpul dat domniei celui de al optulea rege fiară care trebuie să vină. (13:5). Nu există nici un motiv literar sau logic pentru a nu asocia aceste perioade de timp. În consecinţă pentru Ioan, domnia de teroare a lui Satan  şi domnia fiarei, în formele lor finale sunt încă viitoare, totuşi iminent. Deoarece balaurul a fost aruncat pe pământ, Ioan aşteaptă ca mânia lui finală împotriva bisericii să înceapă în orice zi. Prezenţa actuală a fiarei dă putere credinţei lui Ioan. Fiara este descrisă ca întotdeauna fiind unealta lui Satan (13:1-2), dar ce este mai rău urmează să vină.  

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este dacă această perioadă de timp este totuşi viitoare pentru noi care trăim în zorii unui nou mileniu. Interpreţii preterişti asociază necazul cu distrugerea Ierusalimului în anul 70 D.Hr. Acest eveniment a durat aproximativ 42 de luni. Totuşi, de ce trebuie Ioan să se adreseze creştinilor din Asia Mică (ch. 1-3) ca şi cum distrugerea Ierusalimului îi va afecta pe ei. Interpretarea preteristă asupra acestei probleme face scrisorile către cele şapte biserici total fără sens şi irelevante. Persecutarea de către fiară este prezentată ca fiind direcţionată împotriva poporului Noului Legământ al lui Dumnezeu. (12:17—„cei care … ţin mărturia lui Isus”), nu a Israelului Vechiului Legământ. Mai mult, este prezentat ca fiind universal în natura sa, nu limitat geografic la pământul Israelului. Totuşi, nu trebuie negat că dintr-o perspectivă generală, profetică, Ioan amestecă evenimentele zilelor lui cu apocalipsa escatologică. Dacă este descrisă distrugerea Ierusalimului, aceasta este făcută în altă parte, ca şi Babilonul căzut. (16:17-19:3). Totuşi, pare mai degrabă că Babilonul este o referinţă la Roma, aşa cum părinţii primei biserici au considerat.  


Necazul imediat la care Ioan este martor a fost împlinit în persecuţia bisericii fie sub Nero şi succesorii lui imediaţi sau sub Domiţian şi succesorii lui imediaţi. Totuşi, acele necazuri, atât de grele cum au fost, nu îndeplinesc justiţia în imaginea persecuţiei universale a bisericii, prezentată în cartea Apocalipsei şi pe care Ioan o vede iminentă. Din nou perspectiva profetică constă într-un amestec. Cu o suflare, Ioan vorbeşte de un necaz imediat, istoric şi de necazul final de la sfârşitul vremii. Prezentările sunt atât de împletite şi naturile lor de similare încât cineva nu poate să le separeu.