Escatologie:

Premilenialismul istoric;
Punctul de vedere particular baptist al domniei milenare a lui Hristos
 

De Dr. John Gill
 

 

INTRODUCERE LA APOCALIPSA 20

 

Acest capitol conţine legarea lui Satan, a sfinţilor cu Hristos, dezlegarea din nou a lui Satan, distrugerea lui, şi armata Gog şi Magog, şi ultima judecată: îngerul care îl va lega pe Satan este descris de coborârea sa din cer; prin faptul că el are cheia adâncului fără fund, şi un mare lanţ în mâna sa; şi prin folosirea lor, apucarea lui Satan şi legarea sa, aruncarea sa în adâncul fără fund, şi apoi închiderea lui, şi punerea unui sigiliu pe el; prin toate acestea care îl vor împiedica să înşele naţiunile timp de o mie de ani, (Apocalipsa 20:1-3). După ce tronurile sale se văd, cu persoane pe ele, cărora li se dă judecata; despre care se spune că au fost martiri pentru Isus, şi care nu s-au închinat fiarei, sau au profesat religia sa; a căror fericire este reprezentată prin trăirea şi domnia cu Hristos pentru o mie de ani, când alţii nu vor fi fericiţi; a doua moarte nu va avea nici o putere asupra lor; ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi Hristos, şi vor domni cu el în timpul termenului spus, având o parte în prima înviere, (Apocalipsa 20:4-6).

 

La expirarea acestui termen Satan va fi dezlegat şi va ieşi din închisoare, va înşela naţiunile, şi va aduna pe Gog şi Magog pentru război; care, fiind foarte numeroşi, vor acoperi pământul, vor înconjura cetatea şi tabăra sfinţilor, când foc va veni din cer şi îi va distruge, şi Satan va fi aruncat în lacul de foc, unde sunt fiara şi profetul mincinos, şi vor fi chinuiţi în vecii vecilor, (Apocalipsa 20:7-10). Şi apoi se dă relatarea Judecăţii generale; şi judecătorul este descris de tronul pe care stătea, un nor alb, şi prin maiestatea sa, care este astfel încât cerurile şi pământul fug dinaintea lui, (Apocalipsa 20:11). Şi lângă persoanele judecate sunt descrişi cei morţi prin starea lor obişnuită; prin vârsta şi poziţia lor socială, mari şi mici, şi prin poziţia lor, stând înaintea lui Dumnezeu; şi apoi o relatare a procedurii, sau regulii de judecată; cărţile sunt deschise, şi executarea judecăţii potrivit cu cei care sunt găsiţi în cărţi, (Apocalipsa 20:12) pentru care marea, moartea şi mormântul, dau pe cei morţi din ele, şi cele două din urmă sunt aruncate în lac, şi cu ei sunt acei care nu sunt în cartea vieţii, (Apocalipsa 20:13, 14).

 

Versetul 1. „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger...” Toţi duşmanii lui Hristos şi instrumentele lui Satan sunt înlăturaţi, şi diavolul este lăsat în pace, şi doar stă în calea împărăţiei lui Hristos; şi ce se va face cu el, şi cum va fi el în această înlăturare, această viziune oferă o relatare: prin „îngerii” pe care i-a văzut Ioan, nu trebuie să fie înţeles ca fiind Constantin cel mare; căci deşi el este băiatul care a fost luat la Dumnezeu, şi tronul său, fiind dezvoltat până la imperiu, totuşi el nu poate, cu acea proprietate, să se spună că a coborât din cer; şi deşi el a cucerit împăraţii păgâni, în care prezida balaurul, şi alungarea păgânismului din imperiu, prin care diavolul domnea în el, totuşi legarea lui Satan este un alt fel de lucrare, şi pare a fi prea mare pentru el; şi pe lângă aceasta, nu a avut loc în timpul său, şi va fi văzut după aceea; nici nu este un apostol, sau un păstor al Evangheliei; aceştia sunt într-adevăr numiţi îngeri în această carte, şi se poate spune că vin din cer, pentru că ei îşi au însărcinarea de acolo; şi în particular apostolii au avut cheile împărăţiei cerului, dar nu cheia adâncului fără fund; şi un lanţ şi un sistem de adevăruri Evanghelice, pe care ei le-au folosit bine pentru întemeierea împărăţiei lui Hristos, şi slăbirea lui Satan, dar nu un astfel de lanţ este înţeles aici; şi ei au avut puterea de a lega şi de a dezlega, sau de a declara lucrurile legale sau ilegale, dar nu de a lega şi a dezlega pe Satan; el nu a fost legat în era apostolică: nici nu este unul dintre duhurile slujitoare, sau o delegaţie a îngerilor proiectaţi; căci deşi Hristos se va revela din cer cu îngerii săi puternici, şi îi va folosi, deopotrivă pentru a aduna laolaltă pe aleşii săi, şi să-i arunce pe cei răi în lacul de foc, totuşi nu să îl lege pe Satan; ci Domnul Isus Hristos însuşi este acest înger, care este îngerul din prezenţa lui Dumnezeu, şi al legământului; şi care în această carte este numit un înger, (Apocalipsa 7:2-10:1) faţă de care toate personajele de aici vor fi de acord, şi căruia lucrarea de legare a lui Satan îi aparţine cel mai potrivit; căci cine este atât de potrivit să facă aceasta, sau să fie capabil de aceasta, ca sămânţa femeii, care a zdrobit capul şarpelui, sau ca Fiul lui Dumnezeu, care s-a arătat ca să distrugă lucrările diavolului, da, pentru a-l distruge el pe acesta; şi care a deposedat mulţimi de demoni din trupurile oamenilor, şi este omul puternic înarmat care îl jefuieşte pe Satan de sufletele oamenilor, şi este acelaşi cu Mihail, care l-a alungat din cer, şi l-a aruncat din el de atunci încolo, (Apocalipsa 12:7, 8). Şi venirea sa din cer nu trebuie să fie înţeleasă ca întruparea sa, sau venirea sa de acolo prin arogarea naturii umane; pentru că Satan nu a fost legat atunci de el, aşa cum se va vedea mai departe; ci ca a doua sa venire, care va fi din cer, unde el se află acum, şi va fi locală, vizibilă şi personală: despre nici o altă venire nu vorbeşte astfel această carte, aşa cum este văzută de Ioan, sau ca viitoare; nici ordinea acestei viziuni, după ruinarea fiarei şi a proorocului mincinos, nu admite una diferită.

 

Având cheia adâncului fără fund: abisul sau adâncul, acelaşi ca cel din care s-a ridicat fiara, (Apocalipsa 11:7, 17:8). Şi cheia acestuia devine potrivită pentru cel care are cheile iadului şi morţii, (Apocalipsa 1:18) care are toată puterea în cer şi pe pământ, şi are puterea iadului, de a-l deschide şi de a-l închide după plăcerea sa, ceea ce este semnificat prin această fază; (Apocalipsa 9:1). Versiunea etiopiană afirmă, „cheia soarelui”, unde unii cred că ar fi iadul; şi totuşi aceeaşi versiune redă cuvântul, adâncul, în (Apocalipsa 20:3).

 

Şi un mare lanţ în mâna sa; cheia într-o mână, şi lanţul în cealaltă; iar cel din urmă nu înseamnă un lanţ material, cu care spiritele nu pot fi legate, căci uneori trupurile sunt posedate de duhuri rele, (Marcu 5:3, 4) ci puterea atotputernică a lui Hristos, care el o va arăta acum prin legarea lui Satan mai repede şi mai strâns ca niciodată.

 

Versetul 2 „El a pus mâna pe balaur...” Prin acesta nu se înţelege păgânismul, pentru că acesta a fost distrus în imperiul Roman sub al şaselea sigiliu, şi a fost consecinţa războiului dintre Mihail şi îngerii săi, şi balaurul şi ai săi; şi înainte de această vreme el va fi distrus în alte părţi sub al şaselea şi al şaptelea potir, când împăraţii pământului, fiind adunaţi împreună la Armaghedon, vor fi junghiaţi, şi oraşele naţiunilor vor cădea, nu doar Papale, ci Păgâne şi Mahomedane; şi ceea ce nu va fi convertit, căci înainte de această vreme împărăţiile acestei lumi vor deveni împărăţiile lui Hristos: ci diavolul însuşi este intenţionat, aşa numit, în parte datorită puterii, autorităţii şi cruzimii sale mari pe care a exercitat-o în lume; şi datorită veninului şi otrăvii idolatriei, superstiţiei, doctrinei false şi închinării, cu care el a infestat locuitorii ei.

 

Acel şarpe vechi; numit aşa cu referire la viclenia şi subtilitatea sa, cât şi a vechimii sale, fiind de la începutul creaţiei, şi înşelându-i atunci pe primii noştri părinţi; care este diavolul şi Satan; acuzatorul lui Dumnezeu şi al oamenilor, şi adversarul faţă de amândoi. Ediţia Complutensiană şi versiunea Siriană adaugă, „care a înşelat lumea întreagă”; şi versiunea Arabă, „înşelătorul lumii întregi”; care pare să fie luat din ea (Apocalipsa 12:9). Pe el Hristos „l-a ţinut”, şi nu a renunţat la el, aşa cum înseamnă cuvântul: Hristos îl va lua acum, îl va apuca şi îl va reţine, ca prizonier al său; în pustie, Satan a simţit doar zimţii săbiei sale, cuvântul scris al lui Dumnezeu, şi a fost obligat să îl lase: dar acum el va simţi greutatea mâinii sale, şi aprinderea braţului său, cu indignarea mâniei sale; în agonia sau conflictul cu el în grădină, el a fost cucerit prin rugăciune; şi pe cruce Hristos l-a distrus prin moarte, dar acum el va fi sechestrat de puterea sa, şi zdrobit sub mâna sa.

 

Şi l-a legat pentru o mie de ani, cu lanţul mare pe care îl avea în mâna sa: diavolul este în lanţuri acum, este sub puterea Providenţei divine, şi nu poate face nimic fără permisiune divină; dar acest lanţ este lung, şi se pare că adesea el are o libertate mare, şi străbate aerul şi pământul, şi face multe pagube; dar acum el va fi atât de legat de puterea lui Hristos asupra sa, încât el nu va fi în stare să îşi urnească mâna sau piciorul, pentru a-i tulbura pe sfinţi, sau pentru a înşela naţiunile, fie cu închinare falsă, sau doctrină falsă, fie prin stârnirea lor pentru a-i persecuta pe sfinţi. Astfel despre diavol, Asmodeus, se spune în Apocrifa, Şi Raphael a fost trimis să îi vindece pe amândoi, adică, pentru a da la o parte albeaţa de pe ochii lui Tobit, şi a o da pe Sara fiica lui Raguel ca soţie lui Tobias fiul lui Tobit; şi pentru a lega pe Asmodeus duhul rău; pentru că ea aparţinea lui Tobias prin dreptul moştenirii.

 

În acelaşi timp când a venit Tobit acasă, şi a intrat în casa sa, şi Sara fiica lui Raguel a venit jos din camera sa de sus. (Tobit 3:17) când îngerul Raphael, „l-a legat”. Spaţiul de o mie de ani nu este un număr sigur pentru unul nesigur, sau o perioadă mare şi nedeterminată de timp, deoarece (Psalmul 90:4, 105:8) aceşti ani trebuie să fie luaţi, nu nedefinit, ci definit, pentru exact acest număr de ani exact, aşa cum apare din faptul că au articolul prefix la ei; şi sunt numiţi după aceea, nu mai puţin de patru vremi, „mia de ani”, sau aceşti o mie de ani, (Apocalipsa 20:3-5, 7) şi din lucrurile care sunt atribuite începutului şi sfârşitului acestor ani, care fixează epoca, şi perioada lor; precum legarea lui Satan, când ei încep, şi dezlegarea lui când ei se sfârşesc, cât şi domnia sfinţilor cu Hristos în tot acest timp; la care se poate adăuga, învierea sfinţilor la începerea lor, şi învierea celor răi la sfârşit: dar marea întrebare este dacă ei au început sau nu? Dacă ei au început, când au început; şi dacă nu, când vor începe. Unii cred că ei au început fie la naşterea lui Hristos, sau la învierea sa, sau la distrugerea Ierusalimului. Eu pun toate acestea împreună, pentru că toate au fost într-un secol, în decursul a şaptezeci de ani, sau aproape; astfel că dacă cei o mie de ani au început în oricare dintre aceste evenimente, ei trebuie să se termine în acelaşi secol, în 1100. Acum deşi la venirea lui Hristos Satan a căzut ca un fulger din cer, şi mulţimi de oameni, posedaţi de demoni, au fost deposedaţi de Hristos, şi el care acea puterea morţii, diavolul, a fost distrus de el; şi la predicarea Evangheliei de către apostoli în lumea neamurilor, prinţul lumii a fost dat afară, oracolele sale au fost reduse la tăcere, mulţimile au fost convertite, şi bisericile au fost întemeiate pretutindeni, totuşi încă Satan nu era legat: el nu era încă legat înainte de moartea lui Hristos; ca mărturie sunt mulţimile de trupuri ale oamenilor posedaţi de el; ispitirea sa a lui Hristos însuşi în pustie; atacurile sale asupra lui în grădină, şi pe cruce; faptul că el a pus în inima lui Iuda să îl trădeze; şi umplerea cu răutate şi invidie a marilor preoţi şi cărturari împotriva sa, pentru a căuta să îl omoare, ceea ce s-au gândit ei: nici nu era el legat, astfel ca să nu îi înşele pe iudei, fie înainte fie după moartea lui Hristos, nici azi el nu este legat; ei erau în timpul lui Hristos sub influenţa tatălui lor diavolul, a cărui pofte le fac şi le-au făcut, prin condamnarea la moarte a lui Hristos; şi după moartea sa, ei au fost aţâţaţi de Satan pentru a persecuta apostolii săi în Iudea şi pretutindeni; şi deşi după distrugerea Ierusalimului ei nu au mai avut nici o putere pentru a acţiona astfel, totuşi ei nu au avut mai puţină răutate faţă de creştini, şi până azi ei sunt plini de duşmănie împotriva lor, şi sunt conduşi în captivitate de Satan, şi daţi pentru a crede o minciună, că Mesia nu a venit, şi pentru a respinge pe adevăratul Mesia, şi pentru a aştepta unul fals: şi cât despre lumea păgână, fără a se împotrivi progresului Evangheliei în ea, totuşi pentru primii trei sute de ani de păgânism a fost religia stabilită a imperiului roman; şi creştinismul era pretutindeni vorbit de rău, dispreţuit, şi persecutat, şi uneori a triumfat, ca şi când ar fi fost dispărut; şi despre Satan nu s-a putut spune niciodată că a fost legat, şi în închisoare el însuşi, când el a aruncat atâtea mulţimi în închisoare, şi i-a făcut să aibă o prigoană de zece zile, (Apocalipsa 2:10) în care atât de mulţi martiri au suferit; nici nu s-a părut ca Satan să fie legat în privinţa bisericii; taina fărădelegii a început să lucreze în timpul apostolilor, şi atunci au fost mulţi anticrişti în lume, înşelători, învăţători falşi şi eretici; acolo era o sinagogă a lui Satan, (Apocalipsa 2:9) şi un astfel de soi de persoane rele sub numele de creştini, cum rar au mai fost în lume; la care se poate adăuga, marea scădere a dragostei, şi alte haruri, şi a purităţii doctrinei şi a închinării în cele mai bune biserici, şi multele dispute dintre ele, în care Satan a avut o mână mare, şi de acea nu a putut fi legat: mai mult, câteva sute de ani înainte de terminarea celor o mie de ani, începând în oricare din datele de mai sus, omul păcatului, fiul pierzării, papa, anticristul vestic, a apărut, cel care a deschis adâncul fără fund, şi a lăsat să iasă fumul din el, prin Alcoran pe care l-a eliberat, care răspunzând la dezlegarea lui Satan, armatei lui Gog şi Magog, războiul lor cu sfinţii, şi rezultatul său; nici naţiunile nu au fost mai înşelate decât atunci cu câteva secole în trecut; cel puţin ele au fost înşelate în secolele trecute, deopotrivă de papa şi de Mahomed, şi nu ar fi fost astfel, dacă Satan nu le-ar fi legat: la care se poate adăuga, că dacă Satan a fost eliberat, atunci nu se poate spune că a fost eliberat pentru o scurtă perioadă, ca în (Apocalipsa 20:3) în comparaţie cu cei o mie de ani, aşa cum trebuie să fie înţeles; de vreme ce acum suntem între şase şi şapte sute de ani de atunci, ceea ce este mai mult de o jumătate dintr-o mie de ani. Alţii încep aceşti ani de la venirea lui Constantin la tronul imperial; dar deşi a fost în vremea aceea o mare răspândire a Evangheliei, o lărgire a împărăţiei lui Hristos, şi o slăbire a lui Satan, totuşi Satan a fost pe departe de a fi legat; vezi (Apocalipsa 12:7, 8; 13:15) mărturia potopului de erori şi erezii pe care el le-a adus foarte repede, precum erezia Eutihiană şi cea Nestoriană, una confundând naturile, cealaltă divizând persoana lui Hristos; erezia Pelagiană, care a întunecat harul lui Dumnezeu, şi a înaintat voinţa liberă a omului; erezia Macedoniană, care a negat divinitatea Duhului: şi în special erezia Ariană, care s-a opus divinităţii lui Hristos, şi care a introdus mari dispute şi confuzie în biserici, şi a dat naştere unei violente persecuţii a lor, fiind îmbrăţişată de fiii lui Constantin: fără a ţine seama de Iulian, un împărat păgân, ridicat la tron, care s-a străduit prin multe arte diavoleşti să stârpească creştinismul; fără cele ce au fost observate mai înainte, ridicarea deopotrivă a lui Mohamed în est, şi a anticristului roman în vest, care au fost amândoi în această perioadă; în decursul timpului imperiul vestic a fost depăşit de goţi şi vandali, şi imperiul estic de saraceni şi turcii; la care se poate adăuga, persecuţiile violente ale waldensienilor şi albigenilor, înainte de anul 1300, cam în timpul în care cei o mie de ani trebuie să se sfârşească, potrivit acestei socoteli, pentru opunerea faţă de papa de la Roma, şi care au fost junghiaţi unde îşi are scaunul Satan, (Apocalipsa 2:13) de aceea nu legat; nici nu s-a întâmplat acolo ceva în acel secol care ar putea să răspundă de dezlegarea lui. Alţii datează aceşti o mie de ani de la Reformă, şi astfel nu mai mult de două sute de ani din ei au trecut; dar că Satan nu a fost legat atunci, şi este acum, este clar. Încă nu au fost reformate toate naţiunile papale, ci încă rămân sub înşelăciune; şi unele care au fost, s-au revoltat din nou; şi diavolul a continuat să înşele naţiunile cu acea închinare falsă, şi să îi stârnească pentru a-i persecuta pe reformaţi. Mărturia arderii lor aici în zilele Împărătesei Maria, masacrele din Franţa şi Irlanda, actuala inchiziţie din Spania şi Portugalia, şi persecuţia hughenoţilor în Franţa, şi a altor Protestanţi în altă parte: şi aceasta este o dovadă în plus din declinul din bisericile reformate, deopotrivă ca doctrină, disciplină, şi conversaţie; din răspândirea erorilor şi a ereziilor de tot felul de atunci încoace, şi în special în era noastră; şi din profanarea generală şi infidelitatea vremurilor, care, când este considerată, nici un om întreg la minte nu se poate gândi că Satan este legat; într-adevăr el nu este legat, sau aceşti o mie de ani ar începe, până după convertirea evreilor, şi împlinirea numărului neamurilor, şi distrugerea tuturor puterilor anticriste, păgâne, papale şi mahomedane, după cum se pare din ordinea acestei viziuni, şi legătura ei cu capitolul precedent.

 

Versetul 3. „L-a aruncat în Adânc...” Sau adânc, în care demonii nu au vrut să fie trimişi, şi de care s-au înspăimântat ca de o tortură, acesta poate fi astfel, pentru că este un loc de detenţiune, (Luca 8:31, Matei 8:29) pentru că acesta este numit o închisoare, (Apocalipsa 20:7) şi este deosebit de lacul de foc, în care este aruncat după aceea diavolul (Apocalipsa 20:10).

 

Şi l-a închis; pentru ca el să nu mai rătăcească prin aer, nici să nu mai meargă încoace şi încolo pe pământ, nici să meargă ca un leu care răcneşte, căutând să sperie, să tulbure, sau să devoreze: şi a pus un sigiliu pe el; sau pe uşa adâncului, pentru o securitate în plus, aşa cum a fost pusă piatra la gura locuinţei leului, (Daniel 6:17) şi la mormântul lui Hristos, (Matei 27:66). Evreii menţionează o piatră pe care ei o numesc „Shetijah”, cu care Domnul lumii a „sigilat gura marelui adânc”, sau a adâncului fără fund, la început; dar aici Satan a fost sigilat. Copia alexandrină citeşte, „şi l-a sigilat ferm”, astfel că era imposibil pentru el să iasă afară: sfârşitul acestei temeri, legări, încarcerări, şi securizări a lui Satan este ca el să nu mai înşele naţiunile; adică, prin conducerea lor spre idolatrie, închinare falsă, şi doctrină falsă; şi prin stârnirea lor să facă război împotriva sfinţilor, sau pentru a-i persecuta, aşa cum se afirmă în (Apocalipsa 20:8) aşa cum a făcut el mai înainte; şi este destul de notoriu că el i-a înşelat deopotrivă în aceste feluri; el a înşelat naţiunile păgâne nu doar înainte, ci de când a venit Hristos, pentru a se închina zeităţilor păgâne; şi papistaşii care sunt numiţi neamuri, sau naţiuni, (Apocalipsa 11:2) pentru a cădea în faţa idolilor de aur, argint şi piatră; şi naţiunea evreilor pentru a întreţine o noţiune falsă şi înşelătoare despre Mesia; şi toţi dintre ei, la rândul lor, pentru a persecuta poporul lui Dumnezeu, ca evreii la moartea lui Ştefan, şi după aceea; împăraţii păgâni din primii trei sute de ani după Hristos; papistaşii de la apariţia fiarei, care a primit puterea de a face război cu sfinţii, şi i-a biruit; dar acum el va fi sub o astfel de restrângere, şi într-o detenţiune atât de strânsă, încât el nu va mai fi în stare să mişte naţiunile rele să mai facă ceva de acest fel, aşa cum va face când va fi dezlegat la sfârşitul celor o mie de ani; nici nu va fi în stare să ispitească pe vre-unul dintre sfinţi, în timpul acestei durate de timp, nici nu le va da nici cea mai mică hărţuire sau nelinişte.

 

Până când cei o mie de ani se vor împlini; sau sfârşi, întregul spaţiu dintre ele se va sfârşi: şi după aceea el trebuie să fie dezlegat puţină vreme; o mică parte de timp, în comparaţie cu cei o mie de ani; cât va fi, nu se poate spune; şi aceasta „trebuie” să fie, nu pentru că el nu mai poate fi ţinut mai mult, sau printr-o slăbiciune în Hristos; ci datorită decretului lui Dumnezeu, care s-a stabilit astfel, pentru glorificarea sa, în salvarea poporului său, şi în final distrugerea diavolului, şi a armatei lui Gog şi Magog. Targum Jon. În Exod 28:30.

 

Versetul 4. „Şi am văzut tronuri, şi ei au stat pe ele, ...” În afara tronului lui Dumnezeu Tatăl, şi tronul slavei, pe care stă Fiul lui Dumnezeu, şi cele doisprezece tronuri pentru cei doisprezece apostoli ai Mielului; vor mai fi tronuri puse, sau înălţate pentru toţi sfinţii, (Daniel 7:9) care vor sta pe ele, în caracterul împăraţilor, şi ca învingători, şi vor sta tăcuţi, şi netulburaţi, şi vor fi în tihnă perfectă, şi pace, căci cei care stau pe ele sunt aceleaşi persoane care sunt descrişi apoi în acest verset; căci după legarea lui Satan, se relatează fericirea şi slava sfinţilor în acel timp: şi judecata a fost dată lor; adică, puterea, stăpânirea, autoritatea regală, posesiunea împărăţiei, corespunzătoare caracterului lor ca împăraţi, şi poziţiei lor, stând pe tronuri, (Daniel 7:22, 27) decât dacă nu trebuie să fie înţelese mai degrabă că li se face dreptate, care nu are loc evident în starea prezentă a lucrurilor, şi de care ei se plâng uneori; dar acum le va fi dată judecata dreaptă, şi împotriva duşmanilor lor; persoanele lor vor fi declarate drepte în mod deschis; caracterele lor vor fi curăţate de toate imputările false legate de ei; şi lucrările şi suferinţele pentru Hristos vor fi observare într-un mod al harului, şi răsplătite într-un mod foarte glorios.

 

Şi astfel în această privinţă ei au fost judecaţi, dar nu judecarea lor a altora, cei răi, care este singura lucrare a lui Hristos; nici cei răi nu vor fi judecaţi acum; această noţiune nu poate fi sprijinită (vezi Gill despre Matei 19:28, 1 Corinteni 6:2-3). Evreii îşi imaginează că omul lor de frunte va judeca lumea în timpul care va veni; pentru că astfel ei spun {w}, „în timpul viitor, (sau în lumea care va veni,) sfântul Dumnezeu binecuvântat va sta, şi împăraţii vor pune tronuri pentru oamenii mari din Israel, şi ei vor sta împreună şi vor judeca naţiunile din lume cu Dumnezeul sfânt binecuvântat:” dar persoanele înţelese aici nu sunt evrei, ci cei care suferă de dragul lui Isus, după cum urmează: şi am văzut sufletele lor cărora li s-au tăiat capul pentru mărturia lui Isus, şi pentru cuvântul lui Dumnezeu: acestea, cu persoanele descrise în clauza următoare, sunt cei care vor sta pe tronuri, în timpul celor o mie de ani când Satan este legat, şi li se va da judecata; chiar cei care au purtat mărturia adevărului lui Isus ca fiind Fiul lui Dumnezeu, adevăratul Mesia, şi singurul Mântuitor al păcătoşilor, şi lui ca esenţialul Cuvântul al lui Dumnezeu, sau cuvântul scris al lui Dumnezeu, întreaga Evanghelie, toate adevărurile şi doctrinele lui; şi cărora li s-au tăiat capul pentru purtarea unei astfel de mărturii, aşa cum Ioan Botezătorul a fost, primul dintre martorii lui Isus: şi de vreme ce acest fel de pedeapsă a fost una romană, aceasta pare să indice în mod particular spre astfel de persoane care au suferit sub împăraţii romani păgâni, şi pentru a destina aceleaşi suflete despre care se spune că sunt sub altar, şi strigă pentru răzbunare, (Apocalipsa 6:9). Această clauză, în legătură cu cea dintâi, este redată diferit; versiunea siriană o redă astfel, „şi judecata a fost dată lor, şi sufletelor care au fost decapitate.” Iar versiunea etiopiană, „şi am văzut un scaun, şi fiul omului a stat pe el, şi el a oferit lor judecata pentru sufletele celor care au fost junghiate pentru legea Domnului Isus”.

 

Şi care nu s-au închinat fiarei, nici imaginii ei, nici nu au primit semnul ei pe fruntea lor, sau pe mâinile lor, vezi (Apocalipsa 13:1, 4, 14-16). Aceasta descrie pe cei care nu au profesat religia papistaşă, nici care au sprijinit-o într-un fel; care nu s-au unit în idolatria anticristului papistaş, ci au protestat împotriva ei, şi s-au depărtat de ea, şi au aderat la Hristos, şi la adevărata închinare la Dumnezeu; vezi (Apocalipsa 14:1, 15:2). Şi astfel, cu personajul anterior, include toţi sfinţii care au trăit sub Roma păgână, şi Roma papală, spre distrugerea lui anticrist, şi spre instaurarea împărăţiei lui Hristos; nu că aceşti martiri şi confesori, sau chiar toţi sfinţii din vremurile lor, sunt singurele persoane care vor împărtăşi slava şi fericirea numelui lui Hristos, şi legarea lui Satan; pentru că toţi sfinţii vor veni cu Hristos, şi toţi cei morţi în Hristos vor învia mai întâi sau vor fi părtaşi la prima înviere; şi toţi cei care sunt răscumpăraţi de sângele său, din orice naţiune, sau din orice eră a lumii ar fi trăit, chiar de la începutul ei, vor fi împăraţi şi preoţi, şi vor domni cu el pe pământ, (Zaharia 14:5, 1 Tesaloniceni 3:13, 4:14, 16, Apocalipsa 5:9, 10) deşi Ioan doar ia notă de aceştia, pentru că scopul acestei cărţi, şi a viziunilor arătate lui, a fost doar să ofere o istorie profetică a bisericii, din timpul său, până la sfârşitul lumii; şi aceştia sunt observaţi în special pentru a încuraja sfinţii sub suferinţele pentru Hristos: şi ei au trăit; însemnând nu spiritual, căci astfel au făcut aceasta înainte, şi în timp ce ei au purtat mărturisirea lor despre Hristos, şi împotriva anticristului, şi înainte de moartea lor; nu în succesorii lor, căci nu ar fi fost corect şi raţional ca ei să fie decapitaţi pentru mărturia lor despre Hristos şi cuvântul său, şi alţii ar trebui să trăiască şi să domnească împreună cu Hristos în spaţiul lor şi în locul lor; nici nu trebuie ca aceasta să fie înţeleasă ca trăirea lor în sufletele lor, căci astfel ei au trăit în starea lor separată; sufletul nu moare niciodată; Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii: ci sensul este că ei au trăit din nou, ca în (Apocalipsa 20:5) ei au trăit fizic; sufletele lor au trăit în trupurile lor, trupurile lor fiind înviate, şi reunite cu sufletele lor, întreaga lor persoană a trăit; sau sufletele lor care au fost decapitaţi au trăit; adică, trupurile lor au trăit din nou, sufletul fiind uneori pus pentru trup, (Psalmul 16:10) şi aceasta este numită prima înviere în versetul următor: şi au domnit cu Hristos o mie de ani; căci toţi cei care suferă împreună cu el şi care vor trăi o viaţă evlavioasă trebuie să facă aceasta, (2 Timotei 2:12, 3:12).

 

Hristos fiind coborât din cer, şi legându-l pe Satan, şi sfinţii morţi fiind înviaţi, şi cei vii schimbaţi, el va domni printre ei personal, vizibil, şi glorios, şi în cel mai deplin mod; toate puterile anticriste vor fi distruse; Satan va fi în detenţiune strânsă; moartea, cu respect pentru Hristos şi poporul său, nu va mai fi; cerurile şi pământul vor fi făcute noi, şi toate lucrurile vor fi supuse lui; şi toţi sfinţii săi vor fi cu el, şi ei vor domni împreună cu el; ei vor fi glorificaţi împreună; ei vor sta pe tron cu el, având o coroană de neprihănire dată lor, şi vor poseda împărăţia pregătită pentru ei; ei vor domni peste toţi duşmanii lor; Satan va fi zdrobit sub picioarele lor, fiind legat; cei răi vor fi închişi în iad, şi nu vor mai putea să îi tulbure; şi păcatul şi moartea nu vor mai fi; această domnie nu va fi într-un sens senzual şi carnal, sau să stea în posedarea bogăţiilor şi onorurilor lumeşti, în a mânca şi a bea, a se mărita şi a da în căsătorie; sfinţii nu vor fi într-o stare muritoare ci într-una nemuritoare; copiii acestei învieri vor fi ca îngerii; şi această domnie va fi pe pământ, (Apocalipsa 5:10) pământul actual va fi ars, şi unul nou va fi format, în care aceste persoane neprihănite vor locui, (2 Petru 3:13) din care (Apocalipsa 21:1) acesta este un număr perfect, şi exprimă perfecţiunea acestei stări, şi este un termen de ani pe care nici Adam, nici unul dintre fii săi, nu a ajuns la ea; dar Hristos al doilea Adam va vedea sămânţa sa, şi îşi va prelungi zilele sale mai mult decât oricare dintre ei, (Isaia 53:10). Este o observaţie a rabinilor evrei {x}, că ziua din (Geneza 2:17) este ziua Dumnezeului sfânt binecuvântat (adică o mie de ani), şi de aceea primul Adam nu a împlinit ziua sa, căci au lipsit şaptezeci de ani din ea: şi este o noţiune care predomină cu ei, că zilele lui Mesia vor fi o mie de ani {y}; şi astfel vor fi ei la a doua sa venire, dar nu la prima, pe care ei i-au aşteptat în zadar, aceasta a trecut: şi de asemenea ei au spus {z}, că în aceşti o mie de ani Dumnezeu va înnoi lumea sa, şi că atunci cei drepţi vor fi înviaţi, şi nu se vor mai întoarce în ţărână; care este de acord cu noul cer şi noul pământ descris de Ioan în timpul acestei stări, şi cu prima înviere: şi astfel Jerom, care a discutat cu rabinii, spune {a} că evreii aşteptau un n.

 

{w} Yalkut Simconi, par. 2. fol. 41. 4.

{x} Bemidbar Rabba, sect. 5. fol. 185. 4. vid. Jacchiad. in Dan. vii. 25.

{y} Midrash Tillim, fol. 4. 2.

{z} T. Bab. Sanhedrin, fol. 93. 1, 2. & Gloss. in ib. Yalkut Simeoni, par. 2. fol. 42. 1. & 49. 3. Tzeror Hammor, fol. 150. 2.

{a} Comment. in Zach. xiv. 16, 18.

 

Versetul 5. „Ceilalţi morţi ...” Nu înseamnă sfinţii morţi, căci ei vor fi înviaţi toţi împreună, ci răii morţi; şi nu ei din punct de vedere moral sau spiritual, ci morţi fizic: aceştia nu au trăit din nou până cei o mie de ani nu s-au sfârşit; astfel că va fi un termen exact de ani între învierea sfinţilor şi învierea celor răi; nici nu va fi vre-un rău trăind pe pământ, sau în trup, în acea perioadă; căci răii morţi nu vor fi înviaţi cu sfinţii la venirea lui Hristos, şi cei răi care vor fi trăit vor fi distruşi în conflagraţia mondială, şi nici unul dintre ei nu va trăi până după sfârşitul acestor ani. Această clauză este lăsată afară în versiunea siriană.

 

Aceasta este prima înviere; care nu trebuie să fie legată cu trăirea din nou a restului morţilor la sfârşitul celor o mie de ani, căci aceea va fi a doua şi ultima înviere; dar cu martorii lui Isus, şi adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu trăind din nou, pentru a domni cu Hristos o mie de ani; căci această înviere nu înseamnă o înviere din moartea păcatului la o viaţă de har; deşi uneori lucrarea harului şi convertirea este reprezentată astfel, aceasta nu poate indicată aici; căci o astfel de înviere martorii şi închinătorii de mai sus au avut parte înainte de suferinţele lor, şi care a fost necesară anterior mărturiei şi închinării lor; în afară de aceasta, această înviere era în viitor în timpul lui Ioan, şi era cea care urma să fie realizată deodată, şi era specifică începutului celor o mie de ani; în timp ce învierea spirituală a fost înaintea timpului său, şi a fost din totdeauna după acel început, şi este succesivă în toate erele, şi nu adăugată unei perioade de timp, deşi ar putea fi mai multe exemple ale ei într-o eră decât în alta; nici nu este vre-odată numită astfel prima înviere, nici nu se poate da vre-un motiv de ce ar trebui; căci deşi un om poate fi convertit înainte de altul, convertirea sa nu poate fi numită prima înviere, deoarece există multe exemple ale acestei naturi mai înainte, şi mai multe după aceea; în plus, în această vreme, nu va fi nici unul din poporul lui Dumnezeu înviat în acest sens; ei vor fi toţi înviaţi şi convertiţi mai înainte; naţiunea evreilor va fi născută din nou, şi plinătatea neamurilor vor fi aduse; la care se poate adăuga, că dacă prima înviere trebuie să fie înţeleasă într-un sens spiritual, atunci a doua înviere a morţilor răi, de la sfârşitul celor o mie de ani, trebuie să fie înţeleasă tot astfel: nici nu este o înviere a cauzei lui Hristos şi interesul său avut în vedere aici, în particular prin chemarea evreilor, şi convertirea numeroasă a neamurilor; căci deşi cei dintâi din aceştia sunt semnificaţi prin învierea oaselor uscate din viziunea lui Ezechiel, şi este exprimată prin aducerea din morminte a evreilor, şi este numită viaţă din morţi, (Romani 11:15) totuşi aceasta nu poate fi numită cu nici o cuviinţă prima înviere; căci a fost o mare înviere a religiei adevărate în timpul lui Ioan Botezătorul, Hristos şi apostolii săi, în special după revărsarea Duhului de ziua Cincizecimii, deopotrivă printre evrei şi neamuri; şi a fost o înviere a religiei creştine în vremea lui Constantin, şi din nou la reforma din partea Catolicismului; şi cât despre convertirea evreilor şi a neamurilor în ziua din urmă, aceea va fi ultima înviere a cauzei şi importanţei lui Hristos, care se va inaugura în domnia sa spirituală, şi de aceea ar trebui mai degrabă să fie numită ultima, decât prima înviere; în plus, această treabă se va sfârşi înainte de această vreme; aceasta este semnificată prin căsătoria Mielului în capitolul precedent; şi împărăţiile lumii vor deveni ale lui Hristos sub cea de-a şaptea trâmbiţă, şi amândoi vor fi într-o domnie spirituală: mai mult, aceasta nu este de acord în nici un caz cu caracterul persoanelor care vor participa la această înviere, ei sunt cei care au trăit şi au suferit, cel puţin mulţi dintre ei, sub Roma păgână şi papală, (Apocalipsa 20:4) şi de aceea ea nu poate fi înţeleasă ca fiind a evreilor şi a neamurilor din ziua din urmă, când nici unii nici ceilalţi nu vor mai fi. La care se poate adăuga, că dacă acesta era sensul, atunci această cauză trebuie să învie de asemenea printre cei răi la sfârşitul celor o mie de ani, în timp ce atunci când ei sunt înviaţi, ei vor încerca tocmai contrariul. Atunci, rămâne că prin această primă înviere trebuie să fie înţeleasă una în trup; căci aşa cum cei care vor trăi din nou au fost fizic decapitaţi, şi toţi dintre ei au murit fizic, ei vor fi înviaţi fizic; şi în acest sens restul morţilor vor fi înviaţi la sfârşitul acestor ani; privitor la ceea ce este numit pe bună dreptate prima înviere; ea este prima în timp, ea va fi la începutul celor o mie de ani, şi a doua va fi la sfârşitul lor; cei morţi în Hristos vor învia primii în ordinea timpului, (1 Tesaloniceni 4:16); ei vor avea stăpânirea asupra celor răi în acest sens în dimineaţa învierii: învierea lui Hristos este într-adevăr prima, dar ea este cauza şi promisiunea acesteia; şi au fost anumite învieri speciale deopotrivă înainte şi după cea a lui, dar ele au fost spre o stare muritoare; şi au fost câţiva sfinţi care au înviat din morţi imediat după învierea sa; dar aceştia au fost doar câţiva, şi au fost plănuite ca o avans al acesteia; în plus, deşi ea a fost o înviere, ea nu a fost învierea; şi se poate observa mai departe, că învierea celor drepţi va fi prima la venirea lui Hristos, (1 Corinteni 15:22) nu va fi nici una înainte de cea a lor; a lor va fi prima; învierea celor răi, la care aceasta este opusă ca fiind prima, nu va fi decât după o mie de ani după ea: adăugaţi la toate faptul că această înviere va fi, ~h prwth~, „prima”, adică, cea mai bună, aşa cum este folosit cuvântul în (Luca 15:22) şefa, principala; învierea celor răi cu greu poate fi numită o înviere în comparaţie cu ea, şi în multe locuri a lor nu este observat unde este aceasta, ca în (1 Corinteni 15:12-57, 1 Tesaloniceni 4:13-18) cei drepţi vor fi înviaţi în virtutea unirii lor cu Hristos, în consecinţa faptului că el are controlul deopotrivă asupra sufletelor şi a trupurilor lor, şi în concordanţă cu trupul său slăvit, şi spre viaţa veşnică, care nu va vi cazul celor răi.

 

Versetul 6. „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere!” Aceasta poate fi considerată fie ca descrierea persoanelor care vor avea parte de acest privilegiu; deoarece ei sunt singurii care sunt binecuvântaţi cu binecuvântări spirituale, cu o dreptate care îi justifică, cu iertarea păcatului, şi harul regenerator, şi care sunt sfinţiţi de Duhul lui Dumnezeu; aceştia, şi numai aceştia, vor fi primii înviaţi, şi vor fi chemaţi să moştenească împărăţia pregătită pentru ei, (Matei 25:34) sau altfel atât de expresivă pentru fericire şi sfinţenie când sunt ridicaţi; ei vor fi binecuvântaţi perfect în suflet şi trup, şi perfect sfinţi în amândouă: ei vor fi „binecuvântaţi”, pentru că asupra lor moartea a doua nu are nici o putere; care este lacul de foc, (Apocalipsa 20:14, 21:8) sensul este că ei vor scăpa de arderile veşnice, focul iadului, chinul şi mizeria celor răi; ei vor fi eliberaţi de mânia care va veni; şi trupurile lor nu vor mai muri, sufletele lor nu vor fi supuse la nici un sens al mâniei, sau la vre-un fel de pedeapsă: şi ei vor fi „sfinţi”; ei nu vor avea nici un păcat în ei: dar ei vor fi preoţi şi lui Dumnezeu şi ai lui Hristos; ai lui Dumnezeu Tatăl, şi ai Fiului său Isus Hristos, fiind făcuţi astfel pentru cel dintâi pentru cel din urmă, (Apocalipsa 1:6) sau ai lui Dumnezeu, chiar ai lui Hristos, adică, ai lui Dumnezeu, care este Hristos, după cum urmează: şi vor domni cu el; ei vor fi devotaţi în întregime şi angajaţi în slujirea lui Dumnezeu şi lui Hristos, şi vor oferi continuu jertfe de laudă, sau cântând cântecul Mielului, adorând harul şi bunătatea lui Dumnezeu şi Hristos spre ei, arătate lor deopotrivă în providenţă şi în har: şi ei vor domni cu el o mie de ani; aceasta este menţionată din nou, în parte pentru a afirma certitudinea ei, şi în parte pentru a puncta spre binecuvântarea sfinţilor înviaţi.

 

Versetul 7. „Când se vor împlini cei o mie de ani...” Care încă nu au expirat; nu în anul 1000, sau 1033 sau 4, socotind de la naşterea sau moartea lui Hristos, când păgânismul, care a fost distrus în lumea neamurilor, a fost introdus în biserică, care a purtat numele creştin, prin omul păcatului; căci aceasta a adus mai mult sau mai puţin din timpurile Constantinopolului; de unde se pare, că Satan în această privinţă a fost dezlegat înainte, şi de aceea nu acesta a fost timpul dezlegării sale; nici în 1073, recunoscând din distrugerea Ierusalimului, şi purtarea şi răspândirii Evangheliei printre neamuri, în care an Hildebrand a devenit papă, care poate fi numit cu adevărat marca iadului; Damianus, un frate cardinal, care a trăit în acelaşi timp cu el când el a fost arhidiacon al Romei, îl numeşte sfântul diavol; el a fost un impostor, vraci şi vrăjitor, şi prin artele rele a ajuns pe scaunul papal; acest papă a ridicat puterea papală deasupra prinţilor la o înălţime foarte mare, şi a făcut vederea Romei absolut independentă, şi toţi episcopii dependenţi de ea; el a interzis episcopilor să îşi primească înscăunarea lor de la împărat, sau de la orice persoană laică, sub durerea excomunicării: acesta este papa care l-a făcut pe împărat, cu împărăteasa sa şi copilul, să aştepte trei zile cu picioarele goale la porţile sale, în plină iarnă, înainte ca ei să poată fi admişi la el; acea doctrină a demonilor, interzicând preoţilor să se căsătorească, a fost întemeiată de el; şi în zilele lui acea noţiune absurdă şi monstruoasă a transubstanţierii care a început să predomine, deşi el însuşi şi-a folosit zeul său de pâine foarte ordinar; căci luarea sa ca fiind Dumnezeu real, el a cerut un răspuns de la el împotriva împăratului; dar acesta ne-vorbind, el l-a aruncat în foc, şi l-a ars. Acum se va admite că diavolul a fost eliberat în acest timp, dar atunci aşa era el înainte: au existat papi înainte de acesta care au fost vrăjitori, necromani, şi au avut familiaritate şi confederaţie cu diavolul; şi aproape cinci sute de ani înainte de vremea aceasta, papa a fost declarat episcop universal de Phocas; şi interzicerea căsătoriei preoţilor a început în consiliul de la Nice, şi a fost aprobat de papa Siricius, cu multă vreme înainte de timpul său, deşi acum era mai ferm întemeiat; a adăugat la aceasta, că dacă expirarea celor 1000 de ani şi dezlegarea lui Satan ar fi fost în acel timp, el trebuie să fi fost dezlegat aproape 700 de ani, care nu poate fi numită o scurtă vreme, ca în (Apocalipsa 20:3) în special în comparaţie cu cei 1000 de ani, timpul legării sale; când aceasta este două treimi din acea vreme: nici nu au expirat aceşti ani în anul 1300, socotind de la Constantin, cam în timpul în care a trăit papa Boniface al Optulea, despre care se spune, că el a venit ca o vulpe, a călătorit ca un leu, şi a murit ca un câine; când s-a ridicat la rangul de papă, el a instituit un jubileu, şi în prima zi el a apărut în obiceiul său pontifical, şi a dat binecuvântarea poporului, şi în ziua următoare el s-a îmbrăcat cu un obicei imperial, şi şi-a pus o diademă bogată, şi a stat pe un tron, cu o sabie goală înaintea sa, când a rostit aceste cuvinte, „Ecce hic duo gladii”, „Iată aici sunt două săbii”, referindu-se la (Luca 22:38) pe care papistaşii l-au înţeles ca puterea temporală şi spiritual cu care Petru şi succesorii săi sunt înzestraţi; în acelaşi timp Ottoman a fost încoronat împărat al naţiunilor mahomedane, care a întemeiat imperiul Turc, şi a răspândit religia mahomedană în Asia şi Grecia; şi prin amândoi aceştia, au avut loc mari tulburări şi războaie, deopotrivă în est şi în vest: dar totuşi aceasta nu face să pară că acum a fost timpul dezlegării lui Satan; de vreme ce înainte de acest timp puterea papală a avut cea mai mare înălţime a ei, şi religia mahomedană a fost sute de ani în lume, şi a predominat mult; şi de aceea Satan trebuie să fi fost eliberat mai înainte; şi într-adevăr este inutil să căutăm după expirarea acestor ani, şi dezlegarea lui Satan, când încă nu au început aceşti ani, nici Satan nu a fost legat, aşa cum a fost arătat în (Apocalipsa 20:2) dar totuşi, când se vor sfârşi ei,

 

Satan va fi eliberat din închisoarea sa; în timpul celor o mie de ani el va fi într-o stare de încarcerare, fiind legat, închis, şi sigilat în adâncul fără fund, care de aceea este numit o închisoare, ca în locul spiritelor condamnate, în (1 Petru 3:19) dar când acestea se vor sfârşi; lanţul său va fi dat jos, cel puţin va fi lungit; sigiliul de pe el va fi rupt, adâncul fără fund va fi deschis, şi el va fi eliberat; acest lucru nu va fi făcut de către el, ci de cel care l-a legat, sau prin permisiune divină.

 

Versetul 8. „şi va ieşi din temniţa lui...” adâncul fără fund, şi va umbla încolo şi încoace pe pământ, şi va merge ca un şarpe înşelător, şi leu care rage, ca mai înainte: pentru a înşela naţiunile: aşa cum a făcut mai înaintea începerii celor o mie de ani, şi faţă de care el a fost împiedicat în timpul acestei vremi; el a mai înşelat mai înainte naţiunile păgâne, papale şi mahomedane, şi acum el va merge pentru a-i înşela pe cei care în această perioadă sunt în cele patru părţi ale pământului; toată lumea: numele acestor naţiuni sunt, Gog şi Magog: nu aceeaşi care sunt menţionaţi în (Ezechiel 38:1-39:16) deşi există o aluzie la ele, şi de acolo sunt luate numele lor, şi unele dintre figuri sunt împrumutate, şi sunt descrise ca duşmani ai poporului lui Dumnezeu, care vor fi în lume în această vreme; astfel evreii {b} vorbesc despre Gog şi Magog, care vor veni împotriva Ierusalimului în zilele lui Mesia, pe care ei încă îl aşteaptă, prin care ei vor fi distruşi: pentru a-i aduna împreună la bătălie; nu unul împotriva celuilalt, aşa cum cred unii, ca papa împotriva turcilor, turcii împotriva papei, ei nu au acest scop deloc; nici „pentru a-i omorî”, aşa cum redă aceasta versiunea etiopiană; ci împotriva sfinţilor şi poporului lui Dumnezeu, în cetatea şi tabăra mult iubită; în aceasta va sta înşelarea lor: numărul lor este ca nisipul de pe mare; adică, nenumărat, ca o aluzie la Gog şi Magog în (Ezechiel 38:9, 15, 16) ci marea întrebare este, cine sunt aceştia? Nu papistaşii, naţiunile s-au îmbătat cu vinul curviei Romei, neamurile, prin care sfânta cetate este călcată în picioare, şi care vor fi mânioase când timpul de răzbunare a sfinţilor a venit, (Apocalipsa 11:2, 18, 18:2) căci toţi aceştia vor fi distruşi, chiar toate rămăşiţele lor, la bătălia de la Armaghedon; nici anticristul nu este cel avut în vedere, care va fi distrus în domnia spirituală a lui Hristos, ci suflarea gurii sale; şi la bătălia decisivă de mai sus fiara şi profetul mincinos vor fi luaţi vii, şi aruncaţi în lacul de foc: nici turcii nu sunt avuţi în vedere, poporul din Magog fiind Scythiani iniţial, aşa cum spune Josephus {c}, de unde au apărut turcii; sau Tartarinnii, căci Paulus Venetus {d} spune că ţările lui Gog şi Magog sunt în Tartary, numite Jug şi Munjug; de aici unii cred că acestea sunt aceleaşi cu cei patru îngeri legaţi la râul Eufrat, şi eliberaţi, a căror armate sunt reprezentate ca fiind foarte numeroase, (Apocalipsa 9:14, 16, 17) dar deşi dominaţia turcă este foarte mare, totuşi ea nu se extinde până la cele patru colţuri ale lumii; şi când turcii au fost eliberaţi, şi au venit chiar în Europa, aceasta nu a fost împotriva creştinilor adevăraţi, tabăra sfinţilor, cetatea iubită, ca aici, dar împotriva partidei anticreştine; papistaşii au suferit cel mai mult prin năvălirile turcilor, deşi aceasta nu i-a condus spre pocăinţă; în plus, dezlegarea celor patru îngeri, sau a naţiunilor turceşti, şi a şefilor lor, este cu multă vreme înainte de începerea celor o mie de ani; aceasta este trecută deja, sub cea de-a şasea trompetă, în timp ce a şaptea trompetă va fi suflată, şi toate cele şapte potire au fost turnate, şi lumea curăţată de toţi duşmanii lui Hristos, şi după aceea cei o mie de ani trebuie să se sfârşească, înainte ca această armată a lui Gog şi Magog să apară: nici nu sunt naţiunile Americane, despre care se vorbeşte aici; căci ei sunt doar într-un sfert al lumii; nici nu este vre-un motiv pentru a crede că vor fi mai mulţi duşmani ai poporului lui Hristos decât în orice altă parte, de vreme ce în domnia spirituală a lui Hristos pământul va fi plin de cunoştinţa sa, şi împărăţia sa spirituală va fi până la marginile lumii: şi cât despre acea noţiune că aceia care locuiesc în altă emisferă vor fi salvaţi de conflagraţia generală, nu este nici un motiv să credem aceasta, de vreme ce pământul, şi oricine este pe el, va fi ars, (2 Petru 3:10). Unii cred că cei răi trăind în părţile îndepărtate ale lumii, în colţurile pământului, sunt avuţi în vedere, care, la venirea lui Hristos, vor fugi de acolo, şi vor rămâne în spaimă şi teroare continuă până la sfârşitul celor o mie de ani, când Satan îi va aduna împreună, şi îi va însufleţi împotriva celor sfinţi; dar nu se poate aceasta, căci ei toţi vor fi distruşi în conflagraţia universală a lumii; nici nu va mai fi nici unul în pământul nou ci doar persoane drepte: dar aceştia vor fi toţi cei răi morţi, restul celor morţi, care nu au trăit din nou până nu s-au sfârşit cei o mie de ani, când va fi a doua înviere, învierea tuturor celor răi care au trăit de la începutul lumii; şi aceştia, cu grupul de diavoli sub Satan, vor alcătui armata lui Gog şi Magog: toate persoanele care sunt de acord cu ei; acestea pot fi numite naţiuni, sau neamuri, fiind străini faţă de Israelul adevărat al lui Dumnezeu, câinii care vor fi fără sfânta cetate; despre aceştia se poate spune că sunt în cele „patru sferturi” ale lumii, de vreme ce ei mor şi sunt îngropaţi, acolo ei vor învia şi vor sta pe picioarele lor, o armată foarte mare; şi ei vor muri duşmani faţă de Hristos şi poporul său, ei vor învia astfel; aşa cum vor merge jos spre iad cu „armele lor de război”, aşa cum se spune despre Meşec şi Tubal, poporul lui Gog, (Ezechiel 32:27) ei vor învia cu aceleaşi; mormântul, praful pământului, nu va face nici o schimbare în trupurile lor rele, nici flăcările iadului nu vor schimba ceva din înclinarea minţii lor; da, aşa cum se spune în locul de mai sus, ei vor „întinde săbiile lor sub capetele lor”, şi astfel vor fi pregătiţi, când vor învia, să le folosească împotriva sfinţilor, şi pentru a se răzbuna; căci invidia, răutatea şi răzbunarea lor, va fi înălţată şi mărită de detenţia lor şi pedeapsa din iad: nici nu trebuie să ne mire aceasta, de vreme ce demonii, cu toate că ei au fost atât de mult timp excluşi din regatul luminii, şi au fost în lanţurile întunericului, şi în aşteptarea chinului veşnic, reţin aceeaşi duşmănie ca întotdeauna; şi deşi înşelăciunea va fi foarte mare, pentru a ataca sfinţii într-o stare nemuritoare, care sunt ca îngerii care nu mor, nici aceştia nu vor mai muri, şi în special de vreme ce Hristos, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, care domneşte peste naţiuni cu un toiag de fier, va fi la capul lor; totuşi nu trebuie să ni se pară ciudat, când ei se vor ridica atât de slabi şi plăpânzi, şi atât de puţin în stare să reziste ispitei, şi atât de mult expuşi la ademenire, aşa cum au fost mai înainte; Satan va avea tot atât de multă putere asupra lor ca întotdeauna; şi cu numerele lor, şi cu posedarea demonilor la capul lor, şi în special considerând disperarea stării lor, şi că aceasta este ultima luptă a lor şi efort pentru libertate, ei se vor anima pe ei înşişi şi unul pe altul faţă de această acţiune ciudată. Aceştia pot fi chemaţi acum Gog şi Magog, după cum cineva dă sensul lui „acoperit”, cealaltă deschisă, sau „descoperită”: aceştia aduc toţi duşmanii lui Hristos şi ai poporului său, deopotrivă secret şi deschis: şi acest sens justifică bine numărul lor, fiind ca nisipul mării; şi care versiunea arabică pare să o confirme, şi „Jagog şi Magog se vor ridica împreună cu el”. Evreii au o noţiune că această înşelare a lui Satan va fi în ziua judecăţii, care este de acord cu această relatare; căci imediat asupra acesteia va urma judecăţii celor răi: ei spun {e}, „în ziua judecăţii se va găsi în lume, şi sfântul binecuvântat Dumnezeu va sta pe tronul de Judecată, Satan ^attw alyel yjoa^, „va înşela deasupra şi sub” (îngerii şi oamenii), şi el va fi găsit pentru a distruge lumea, şi să ia sufletele.”

 

{b} Targum in Cant. viii. 4. & Targum Hieros. in Numb. xi. 26.

{c} Antiqu. l. 1. c. 6. sect. 1.

{d} In Schindler. Lex. Pentaglott. col. 288.

{e} Zohar. in Gen. fol. 73. 1.

 

Versetul 9. „Şi s-au suit pe faţa pământului...” Fie întregul pământ, în diferite părţi din care ei vor fi înviaţi; sau ţinutul lui Israel, unde Hristos şi poporul său va fi; şi astfel cei răi fiind înviaţi vor veni din felurite părţi ale lumii, şi s-au răspândit peste teritoriul sfânt; precum se spune despre Gog şi Magog că acoperă teritoriul lui Israel, ca un nor, (Ezechiel 38:16) şi se poate observa, căci chiar fraza ^Kura bxr, „suflarea ţinutului tău”, este folosită despre ţinutul lui Emanuel, sau ţinutul lui Israel, în (Isaia 8:8) şi a cuprins tabăra celor sfinţi; aceştia sunt cei binecuvântaţi şi Cei Sfinţi, care au parte de prima înviere, chiar toţi sfinţii; nu doar martirii sub persecuţii păgâne, şi martorii lui Hristos din timpul papalităţii, ci toţi sfinţii de la începutul lumii; aceştia vor fi într-o tabără împreună, cu cortul lui Dumnezeu în mijlocul lor, (Apocalipsa 21:3) şi Hristos Împăratul lor în fruntea lor, (Mica 2:13) aluzia este referitoare la tabăra copiilor lui Israel în pustiu, de jur împrejurul cortului, care era în mijlocul lor, (Numeri 2:2) după aceea cetatea Ierusalimului în sine a fost numită o tabără, şi a răspuns în toate privinţele faţă de tabăra din pustie {f}, la care se face referire este în (Evrei 13:11-13) şi care slujeşte pentru a ilustra pasajul de aici, după cum urmează: şi cetatea binecuvântată: nu Constantinopol, aşa cum au crezut unii, ci cetatea sfântă, noul Ierusalim, (Apocalipsa 21:2) adunarea generală şi biserica celor întâi născuţi, iubiţi de Dumnezeu şi Hristos, şi de sfinţii îngeri, şi de un altul; şi aceştia foarte probabil vor fi cu Hristos pe acelaşi punct de pământ unde a stat Vechiul Ierusalim, o cetate atât de mult favorizată, şi atât de mult distinsă de Dumnezeu; astfel că unde Hristos a suferit atât de mult reproş şi ruşine, şi o moarte atât de blestemată, acum el va fi glorificat, şi va trăi în victorie cu sfinţii săi:

Şi foc a venit din cer de la Dumnezeu, şi i-a mistuit; nu foc material; cu care acest pământ, şi trupurile celor răi de pe el, vor fi arşi la începutul celor o mie de ani; dar acum trupurile lor vor fi înviate nemuritoare, şi incapabile de a fi consumate cu astfel de foc; ci apriga indignare a lui Dumnezeu, sau a mâniei sale, care se va turna ca focul, este înţeleasă aici, care va distruge deopotrivă trupul şi sufletul; aceasta nu este altul decât lacul de foc, sau a doua moarte, în care ei vor fi aruncaţi; şi care nu va fi până când judecata este sfârşită, deşi se relatată aici pentru a arăta care va fi evenimentul şi problema atacului lor asupra sfinţilor: aluzia este faţă de focul trimis spre Gog şi Magog, şi spre arderea armelor lor, în (Ezechiel 38:22, 39:6, 9, 10) şi astfel evreii {g} spun despre al lor Gog şi Magog, că „ei vor fi omorâţi cu arderea sufletului, cu o flacără de foc, care va veni de sub tronul slavei.”

 

{f} T. Bab Zebachim, fol. 116. 2. Maimon. Hilch. Beth Habbechirah, c.7. sect. 11.

{g} Targum Jon. in Numb. xi. 26.

 

Versetul 10. „Şi diavolul care i-a înşelat...” Deopotrivă înainte de moarte, în viaţa actuală, prin ispitirea şi conducerea lor spre imoralitate şi profan, sau idolatrie, superstiţie, şi se vor închina, sau vor persecuta pe sfinţi; şi după învierea lor, prin instigarea lor pentru a face încercarea nebună asupra sfinţilor celui prea Înalt: a fost aruncat în lacul cu foc şi pucioasă; acelaşi cu focul veşnic, pregătit pentru diavol şi îngerii săi; aceasta va fi chinuirea sa deplină, în care el încă nu este; şi aceasta nu va fi până nu se sfârşeşte judecata din viitor descrisă; deşi este menţionat aici de a rezulta răfuiala lui Satan dintr-o dată, şi de a arăta starea sa finală şi condiţie:

 

Unde este fiara şi profetul mincinos; (Apocalipsa 19:20) care timp de atât de mulţi ani au fost tovarăşi în răutate împreună; fiara fiind prima fiară care a primit puterea, scaunul şi autoritatea sa de la balaur, sau diavol; profetul mincinos fiind a doua fiară, sau anticristul în capacitatea sa clericală, aşa cum fiara este anticristul în puterea sa civilă, a cărui venire este după lucrarea lui Satan, cu semne şi minuni mincinoase: şi va fi chinuit zi şi noapte pentru totdeauna; adică, nu doar diavolul, ci fiara şi profetul mincinos, căci cuvântul este la plural: şi acesta va fi cazul tuturor oamenilor răi, a căror minţi sunt duşmane lui Dumnezeu şi Hristos, şi poporului său; şi este o dovadă a veşniciei chinurilor iadului.