Cristologie:

Profeţiile Naşterii lui Cristos

 

De: J. Hampton Keathley, III , Th.M.

 

Introducere

 

Aş dori să vă invit să păşiţi alături de mine la bordul unei imaginare maşini a timpului pentru a demara o călătorie pasionantă înapoi în trecut. De ce vă invit să mă însoţiţi într-o astfel de călătorie? Ei bine, haideţi să privim la lumea din zilele noastre. În ciuda atâtor progrese tehnologice şi a atâtor programe sociale, trăim într-o lume sfâşiată de o concurenţă, omucidere şi depravare morală de cel mai înalt grad, suntem înconjuraţi de războaie şi veşti de războaie, cămine distruse (divorţ, copii abuzaţi, parteneri de viaţă abuzaţi), iar lista poate continua la nesfârşit. Disputa israeliano-arabă este în plină desfăşurare, fără a se întrevedea o soluţionare reală a acesteia. Poluarea, ameninţarea holocaustului nuclear şi distrugerea atâtor bunuri ni se îngrămădesc deasupra capului, şi cu toate acestea suntem neputincioşi în faţa rezolvării acestor probleme. Oamenii generează programe sociale pentru nevoiaşi şi reforme, formulează soluţii, însă problemele nu dispar. Nu numai că ele continuă să existe, însă par să ia proporţii, exact aşa cum ne previne Biblia (2 Tim.3.13).

 

Susţinătorii unităţii mondiale din societatea noastră văd, desigur, toate lucrurile într-o altă lumină. Spre exemplu, în ultimii ani am fost martorii unor schimbări de proporţii în Europa, dărâmarea zidului Berlinului, dizolvarea Uniunii Sovietice, deschiderea Rusiei, conferinţele continue despre pacea din Orientul Mijlociu. Am fost martorii aparentelor schimbări în vederea promovării păcii ce au avut loc în diferitele ţări ce-au aparţinut fostului bloc comunist, iar înaltele oficialităţi guvernamentale şi întreaga societate văd toată această mişcare ca un semn al apropierii generale de o nouă eră a păcii mondiale. De fapt, ceea ce afirmă cu toţii nu este nimic altceva decât nevoia noastră a tuturor ca pe scena istoriei umane să apară un lider influent, puternic şi carismatic, care să aducă întreaga planetă la unitate şi pace. Deci, lumea este în căutarea unei astfel de persoane, a cuiva care deţine îndemânarea, înţelepciunea, puterea politică şi carisma necesare atragerii unei lumi întregi într-o nouă eră a globalismului în care să domnească pacea.

 

Dar, dacă privim în rândurile liderilor actuali din lume, putem noi găsi o astfel de persoană? Nu, în nici un caz! Problemele actuale depăşesc orice capacitate a vreunui om. Scriptura însă ne promite exact un astfel de Mântuitor, deci datorită acestei promisiuni vă invit să luaţi parte la această călătorie. Însă tot ea ne avertizează că în vremea din urmă vor predomina trei elemente false, contrafăcute:

 

(1) Vremea din urmă va fi o vreme dominată de apostazie: Pe măsură ce parcurgem Scriptura, ea ne previne asupra faptului că va fi o revoltă universală progresivă împotriva autorităţii lui Dumnezeu şi a autorităţii care se va manifesta într-o formă de umanism în care omul, dând crezare vechii minciuni lansate de Satana că el îşi poate rezolva de unul singur problemele, devine centru, sursă şi răspuns la toate problemele sale (2 Tes. 2:3,11; 2 Tim.3:1, ş. urm.).

 

(2) Vremea din urmă va fi o vreme caracterizată de globalizare: Datorită războaielor, a frământărilor şi datorită ameninţării unor crize internaţionale care se vor naşte ca pregătire a scenariului Necazului celui Mare (Mat.24 şi Apoc.6-19), cât şi datorită umanismului omului [omul încrezător în sine], vom avea parte de un spirit de globalism (un Turn Babel al zilelor noastre). Rasa umană va semăna tot mai mult cu un sistem internaţional unic care va promite pace şi siguranţă (1 Tes.5.3).

 

(3) Zilele din urmă vor fi zilele unor falşi mesia: Această speranţă şi încercare asiduă de instaurare a unei forme de sistem mondial unic va duce la apariţia dorinţei şi a căutării după un om care să intre pe scena istoriei omenirii şi să aducă o lume întreagă la pace şi unitate. Zilele din urmă vor fi zilele unor falşi mesia, o vreme în care lumea va fi în căutarea unor persoane potrivite pentru acest rol de lider mondial, iar aceasta se va întâmpla până se va ridica o persoană sub forma Anticristului, a Fiarei din vremea Necazului (Mat.24.5, 23-24; 2 Tes.2:3b-4; Apoc.13:1, ş. urm.).

 

Vă rog să notaţi, acest nou globalism nu numai că va fi mascat în umanism, el însuşi o formă de religie, ci va presupune şi o religie universală care va fi atât mistică cât şi eclectică – adică va căuta să unească în sine toate religiile indiferent de crez. Va fi îngăduitoare cu orice formă de religie, exceptând, fireşte, creştinismul pe care-l va urî cu înverşunare şi pe care-l va persecuta în special din două motive:

 

(1) În exterior, aceasta se va întâmpla pentru că creştinismul autentic nu este nici eclectic şi nici cu vederi largi în acest sens. Deşi Biblia atinge prin mesajul său întreaga omenire, ea afirmă şi faptul că nu există decât o singură cale către cer – calea îngustă prin credinţa în Mântuitorul care Singur El este Calea, Adevărul şi Viaţa.

 

(2) În interior, această persecuţie va exista pentru că această mişcare a lumii unite şi oamenii care o formează vor fi animaţi de către Satana şi programul său anticristic.

 

Găsim în zilele noastre în scrierile mişcării New Age care sunt eroii săi religioşi: Buddha, Isus, Gandhi, Schweitzer, Teilhard de Chardin, Martin Luther King, Hammerskjold, şi U Thant. Este vorba de indivizi care au depăşit barierele propriei rase, naţiuni, şi ale propriului grup de apartenenţă şi se potrivesc excelent în ideologia lor globală. Însă în scrierile lor, asta în cazul în care-L menţionează şi pe Isus, El este descris ca fiind unul din mulţii mai mari ai lumii religioase. Este înconjurat de personalităţi precum Buddha şi Gandhi, astfel nesocotind afirmaţiile deschise ale acestora prin care resping pretenţiile Mântuitorului de a fi Fiul lui Dumnezeu, Unicul Mântuitor al lumii – Calea, Adevărul şi Viaţa. În cadrul recentului aşa-numit marş al milionarilor care a avut loc în Washington DC, Isus a fost ce-i drept menţionat, însă doar ca unul din mulţii lideri religioşi din lume, fapt care este echivalentul respingerii Lui.

 

Lumea se află realmente într-o mare încurcătură şi are nevoie disperată de eliberare. Avem într-adevăr nevoie de cineva care să vină şi să preia controlul vieţilor noastre, atât pe plan personal cât şi universal. Din nou, Biblia ne promite un astfel de Eliberator, dar de unde am putea noi recunoaşte care este adevăratul Eliberator atunci când acesta va intra în scenă? Cum vom putea noi să-l identificăm fără posibilitate de tăgadă şi să-l distingem din mijlocul înşelătorilor?

 

În scrierea sa adresată efesenilor, Pavel vorbea despre trecutul lor şi le-a reamintit că înainte să vină la Cristos ei erau exact la fel ca şi restul lumii păgâne. Erau „străini de legămintele făgăduinţei (lit. legămintele [plural] făgăduinţei [singular]),  fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (Efes.2.12). Toate legămintele şi caracteristicile lor particulare arătau în esenţa lor spre o mare promisiune – venirea lui Cristos. Lumea păgână nu avea nici o nădejde, pentru că nu avea sau nu cunoştea aceste legăminte şi această mare promisiune, care se găsesc întreţesute printre  rândurile întregului Vechi Testament precum un fir din aur.

 

Scriindu-le romanilor, apostolul spune, „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Rom.15.4). Versetele pe care le vom analiza pe parcursul acestui studiu sunt tocmai acelea care abordează cronologia lui Cristos şi profeţiile privitoare la naşterea Sa. Aceste profeţii, ca parte a acelei nădejdi, formează o incredibilă linie a adevărului şi o mărturie remarcabilă care autentifică pretenţiile ridicate de Cristos şi ne arată astfel adevărata semnificaţie a Crăciunului.

 

Cu ocazia fiecărui Crăciun am urmărit o serie de filme despre această sărbătoare. Majoritatea erau filme muzicale, iar multe dintre ele erau povestiri care urmăreau câte o temă specifică Crăciunului. Erau plăcute, reconfortante şi adesea căutau să comunice un mesaj drăguţ sau moral sau pozitiv cu privire la nădejde, dărnicie şi dragoste de semeni. Însă, în general, ele nu au reuşit nici pe departe să transmită adevărata nădejde a Crăciunului aşa cum este găsită ea în venirea lui Isus Cristos, potrivit cu relatarea Scripturii. După cum a afirmat apostolul, ei erau cu toţii lipsiţi de nădejdea cea adevărată.

 

Biserica primară şi scriitorii Noului Testament au apelat la o serie de lucruri pentru a pune bazele credinţei în Cristos ca fiind Mesia cel din Vechiul Testament şi Mântuitorul şi Fiul lui Dumnezeu, şi astfel o nădejde pentru fiecare. Au făcut apel la: (1) Semnul minunilor făptuite de El (Fapte 2.22; Evrei 2:3-4) (2) Învierea Sa ca eveniment culminant al vieţii Sale pământeşti din timpul primei sale veniri – fapt care L-a evidenţiat într-adevăr ca fiind Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul oamenilor (Fapte 2:23-24). (3) Însă au mai fost şi caracterul Său, felul Său de viaţă, incluzând aici naşterea Sa, o incredibilă mărturie şi o uimitoare profeţie împlinită.

 

Vechiul Testament, scris de-a lungul unei perioade de 1000 de ani şi cu câteva sute de ani înainte de venirea lui Cristos, conţine aproximativ trei sute de profeţii ale veniri lui Mesia. Faptul că aceste profeţii au fost scrise cu cel puţin două sute de ani înainte de Cristos este dovedită de Septuaginta [LXX], traducerea greacă a Vechiului Testament, scrisă în anul 200 î.d.C., şi de Sulurile de la Marea Moartă, dintre care unele sunt datate de asemenea a fi fost scrise cu 200 de ani înainte de Cristos. Toate aceste profeţii vechi şi-au găsit împlinirea în persoana lui Isus Cristos, şi ne oferă o confirmare solidă:

 

-         pentru acreditarea Sa ca Mesia

-         pentru pretenţiile Sale de a fi Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitor

-         pentru viaţa sa unică în comparaţie cu a oricărui alt om

-         pe plan religios

-         pentru liderii lumii, şi

-         pentru nădejdea noastră şi încredinţarea că într-adevăr El şi numai El este Acela la care noi (şi restul lumii) trebuie să caute mântuirea şi sensul vieţii.

 

Probabilitatea ca toate acestea să se împlinească într-o singură persoană este atât de mică încât depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere şi, din motive practice, este matematic imposibilă. Deşi tratează îndeosebi istoria popoarelor şi a lui Israel, întregul Vechi Testament vorbeşte în esenţă despre Mesia, Eliberatorul ce va să vină. Acest lucru este evident din următoarele versete din Scriptură:

 

Matei 5.17 „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.”

Luca 24.27 „Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.”

 

Luca 24.44 „Apoi le-a zis: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.”

 

Ioan 5.39 „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine;

 

Există oare vreo cale prin care să putem identifica fără putinţă de tăgadă persoana lui Mesia atunci când acesta îşi face intrarea pe scena istoriei? Cum am putea şti oare că El este cu adevărat şi nu este vorba de un impostor – unul care să sfârşească ca un Hitler sau ca Fiara descrisă de Apocalipsa 13? Cum putem noi şti că acest Isus al Noului Testament este tocmai acest Eliberator pe care trebuie să-L aşteptăm?

 

Scriptura nu numai că promite venirea lui Mesia, însă o face şi în aşa fel încât noi să Îl putem identifica cu precizie. Acest amănunt este de o importanţă covârşitoare pentru că mulţi sunt cei care s-au ridicat şi au pretins că deţin răspunsurile pentru societate, de ordin politic sau social, iar Biblia ne previne că mulţi sunt cei care se vor mai ridica. Atunci, cum Îl putem identifica pe acesta Unul de care vorbeşte Scriptura?

 

Hai să spunem că dumneavoastră sunteţi un curier care transportaţi un document extrem de valoros, foarte dorit, care nu trebuie să ajungă în mâinile nepotrivite. Ceea ce trebuie dumneavoastră să faceţi este să înmânaţi acest document unei anume persoane pe care însă nu o cunoaşteţi şi pe care nu aţi mai văzut-o niciodată. Cum oare aţi putea recunoaşte acea persoană şi să fiţi siguri de îndată ce aţi întâlni persoana cu pricina că tocmai despre aceasta este vorba şi nu este vreun impostor? O modalitate este să deţinem un număr de semne de identificare. Cu cât sunt mai multe aceste semne de identificare (genul, mărimea, culoarea părului, culoarea pielii, locul de întâlnire, parola, etc.), cu atât cresc şansele de a identifica persoana potrivită. Şi exact asta este ceea ce ne oferă Biblia. Ne-a oferit zeci de căi prin care să-L recunoaştem pe Eliberatorul cel promis.

 

Folosind Biblia ca pe-o hartă de drum, vom urca la bordul maşinii noastre a timpului şi ne vom întoarce în istorie, până în Grădina Edenului de unde vom porni călătoria noastră prin coridoarele timpului având Cuvântul lui Dumnezeu ca un ghid care să ne lumineze calea. Având lumina Cuvântului, vom căuta indicatoarele de pe drum şi elemente de identificare pentru a ne ghida pe parcursul călătoriei noastre, încercând să găsim şi să identificăm această persoană despre care vorbeşte Scriptura, persoana promisă omenirii ca fiind unica soluţie la problemele lumii – şi totuşi exact această persoană este cea căreia o lume întreagă i se opune.

 

În timp ce privim indicatoarele risipite de-a lungul autostrăzii istoriei, trebuie să notăm faptul că fiecare astfel de indicator este înainte de toate un identificator. Multe dintre aceste semne sunt în acelaşi timp preziceri, uneori avertismente, dar şi promisiuni. Pornim de la Adam şi Eva şi fiecare nou semn sau profeţie va aduce noi detalii. Acest lucru va mătura în mod constant câmpul de posibili candidaţi până cânt toţi factorii importanţi de identificare au fost revelaţi. Prin urmare, nu poate exista nici o îndoială în ce priveşte planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru omenire precum şi unde şi în cine poate fi găsită această mântuire.

 

În studiul nostru ne vom concentra doar asupra acelor indicatoare care se concentrează în principal asupra naşterii sau descendenţei Sale, însă mult mai multe sunt cele care atrag atenţia asupra vieţii şi lucrărilor Sale, elemente care vor contribui mai departe la identificarea şi dovedirea identităţii Sale ca fiind Unicul în care trebuie să ne punem nădejdea în vederea mântuirii care este oferită gratuit, fără bani - prin credinţă.

 

Pe cai, să ne punem deci centurile de siguranţă, şi fiind cu toţii îmbarcaţi, haideţi să ne întoarcem vreo 6500 de ani în timp şi ne vom trezi într-un loc numit Grădina Edenului.

 

Căderea Omului

 

Găsim faptul că Grădina Edenului a fost proiectată de Dumnezeu a fi un rai. Dar ia staţi puţin! Ceva pare să nu fie tocmai în ordine! E destul de evident faptul că s-a întâmplat ceva îngrozitor. Harta noastră ne indică faptul că, urmând îndemnul şarpelui, Adam şi Eva au căutat să trăiască independent de Dumnezeu, iar păcatul a intrat în scena omenirii.

 

1.      Acolo unde bărbatul şi femeia aveau viaţă, acum guvernează moartea.

2.      Acolo unde exista bucurie şi plăcere, şi-a făcut acum loc durerea.

3.      Acolo unde exista o îndeletnicire plină de bucurie şi îmbelşugată, acum regula a devenit o supravieţuire încărcată de sudoare şi efort, şi naşterea plină de dureri a copiilor.

4.      Acolo unde înainte exista părtăşia desăvârşită cu Dumnezeu şi unii cu alţii, acum descoperim înstrăinare şi teamă, condamnare, ascundere şi încercarea de a-şi acoperi goliciunea cu frunze.

 

 

Ei, şi-acum?

 

Indicatorul nr. 1:

Sămânţa promisă (Geneza 3.15)

 

„Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”

 

În acest verset avem Indicatorul seminţei promise. Aceasta este adesea numită protevangelium, prima scăpărare a Evangheliei. Este doar o generalizare largă fără prea multe detalii, însă, deşi doar într-o formă embrionară, Geneza 3.15 este: (1) o profeţie, (2) un avertisment, şi (3) o promisiune. Însă mai presus de toate, este (4) fundamentul pentru multe promisiuni şi începutul multor indicatoare care ne vor însoţi pe parcursul călătoriei pe paginile Scripturii. Indicatoarele ce vor urma ne vor lămuri şi vor da naştere la mai multe detalii pe măsură ce progresează şi revelaţia lui Dumnezeu. Aceste detalii adăugate ne vor arăta în mod clar pe cel care urma să vină şi la ce ar trebui să ne aşteptăm.

 

Nişte observaţii importante cu privire la acest pasaj – de vreme ce acesta este fundamentul tuturor promisiunilor care urmează, este important să notăm câteva observaţii:

 

(1) Promisiunea din Geneza 3.15 îi este adresată şarpelui şi nu omului. Afirmaţia care îşi are începutul în 3.14, este parte a unei sentinţe de judecată adresate unuia care Îi este duşman atât lui Dumnezeu cât şi omului. Deşi conţine sub forma unei seminţe o promisiune pentru om, ea este în mod mult mai direct o sentinţă de judecată pentru şarpe (evident o referire la Satana). Aceasta ne învaţă că planul lui Dumnezeu „este în egală măsură privitor la conducerea lui Dumnezeu şi la nevoia omului.”[1]

 

(2) Deşi Geneza 3.15 reprezintă o nădejde imensă pentru om sub forma unei promisiuni, ea este în acelaşi timp o profeţie a vrăjmăşiei şi luptei. Termenul „vrăjmăşie” provine dintr-un cuvânt ebraic care înseamnă „a urî”. Acest prim indicator şi profeţie devine dintr-o dată un avertisment cu privire la un conflict intens şi prevesteşte lupta perpetuă şi mereu în creştere a activităţii puterilor satanice care se vor opune omului şi planului de mântuire al lui Dumnezeu prin Cel care urmează să vină. Pentru a fi siguri, Satana este un personaj care urăşte omul, în mod deosebit pe cei care se unesc cu Eliberatorul promis.

 

(3) „Vrăjmăşie” este un termen care nu este cu adevărat aplicabil fiarelor lipsite de intelect. Utilizarea acestui termen îl limitează, la fel ca şi rădăcina sa verbală, la vrăjmăşia dintre persoane sau dintre agenţi cu responsabilitate morală. Acest fapt împreună cu revelaţia Noului Testament descoperă figura Satanei în spatele şarpelui (Rom.16.20; Apoc.12.9; 20.2). Din aceasta derivă ideea de ostilitate primordială dintre om şi şarpe.

 

(4) Notăm faptul că lupta este purtată între şarpe şi femeie, între sămânţa şarpelui şi a femeii, şi între individ şi şarpe. Acest text ne spune, „Şi voi pune vrăjmăşie între tine (şarpe) şi femeie (Eva),... Aceasta (sămânţa femeii) îţi va zdrobi (şarpelui) capul şi tu (şarpele) îi vei zdrobi călcâiul (seminţei femeii).” Adam este pur şi simplu trecut cu vederea. Motivul pentru care el nu este menţionat în acest pasaj nu este evident din acest text, însă pe măsură ce ne vom continua călătoria prin istorie în lumina revelaţiei lui Dumnezeu vom descoperi atât cine este şarpele cât şi motivul pentru care Adam este trecut cu vederea. Motivul este naşterea din fecioară. Deşi poate că acest lucru nu a fost înţeles atunci, în Geneza avem anticiparea naşterii din fecioară. Înfrângerea lui Satana şi a seminţei sale (lumea necredincioasă) va veni din partea seminţei femeii. Se vorbeşte despre sămânţa ei, nu a lui (a bărbatului) şi nici a lor (a bărbatului şi femeii). Eliberarea avea să vină din femeie, fără vreun aport bărbătesc. Seminţele la care se face referire nu sunt menţionate în acest loc. Aceasta o va face însă revelaţia ulterioară, dar textul rămâne sugestiv prin sine însuşi:

 

Mai întâi, sămânţa şarpelui este un substantiv colectiv cu sensul de „urmaşi,” şi trebuie că se referă la copiii celui rău, cei care sunt în sens spiritual copiii diavolului. Ioan 8.44 spune, „Voi sunteţi ai tatălui vostru, ai diavolului; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu s-a lipit de adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte pe limba lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (Adaptare după NIV). Este evident că textul nu se referă la urmaşii şarpelui.

 

În al doilea rând, dacă „sămânţă” ar trebui să facă referire la o clasă în ansamblul ei şi ar fi folosită în sensul ei colectiv în prima jumătate a frazei, atunci „sămânţa” din cea de-a doua jumătate a ei trebuie să fie folosită de asemenea în sens colectiv pentru descendenţii sau posteritatea femeii. Vrăjmăşia este una care va exista de-a lungul istoriei între două grupuri, cel a şarpelui şi cel a femeii.

 

În al treilea rând, în ultima parte a versetului 15, oricum, sămânţa este redusă la singularul „el” şi la singularul „tu” care anticipă persoana – o sămânţă anume care se va război cu şarpele – care este Satana. (Deşi Galateni 3.16 şi 19 vorbeşte despre sămânţa lui Avraam, acest principiu rămâne totuşi aplicabil. Puteţi compara de asemenea cu Romani 16.20; Evrei 2:9-14 şi Apocalipsa 5).

 

(5) Două lucruri se afirmă despre seminţe şi vrăjmăşia dintre ele: Mai întâi, sămânţa ei va vătăma, va zdrobi capul şarpelui. Acest lucru ilustrează foarte clar o rană mortală, ceea ce înseamnă că sămânţa ei va fi victorioasă. Este anticipată o eliberare. În al doilea rând, şarpele va zdrobi călcâiul seminţei ei [a femeii]. Sămânţa ei va avea de suferit, dar nu de o rană letală sau de una care să-l înfrângă. Este promis un eliberator care suferă, dar care în cele din urmă iese învingător.

 

Deci, anticipăm un război însă şi o eliberare în acelaşi timp, săvârşită de Cineva care va suferi. Însă spre ce sau spre cine ar trebui noi să privim? Ce formă va lua acest război? Eva, mama tuturor făpturilor vii, urma să aibă mulţi fii şi fiice care probabil aveau să se răspândească pe toată suprafaţa pământului, deci la cine privim noi?

 

În Geneza 4 găsim prima menţionare a naşterii. Putea fi sămânţa promisă Cain al cărui nume înseamnă probabil, „obţinut” sau „primit.” „Cain” se pronunţă ca şi qana, verbul folosit aici care înseamnă „a primi, a obţine”? Literal evreul citeşte, „Am primit (obţinut) un om cu ajutorul Domnului.” Acesta a fost se pare un strigăt al credinţei, o aşteptare din partea Evei. Oare credea Eva că aceasta era sămânţa promisă?

 

Probabil Eva nu a ştiut sau nu a înţeles faptul că vrăjmăşia în rasa umană va fi atât de îndelungată. Probabil că s-a gândit că Cain era sămânţa promisă sau cel puţin primul dintr-un şir de seminţe care aveau să zdrobească şarpele şi să recupereze ceea ce fusese pierdut. Dar aşa cum ne arată pasajul, Cain nu a fost un om al credinţei, pentru că a adus o jertfă lipsită de viaţă. Însă fratele său Abel, a adus o jertfă vie care a fost primită de Dumnezeu. Făcând astfel, Abel şi-a manifestat încrederea într-un Eliberator ce va să vie, poate chiar înţelegând faptul că acest eliberator avea să fie unul care avea să sufere.

 

În consecinţă, Abel a reprezentat sămânţa duhovnicească, linia de descendenţă a Mântuitorului, în timp ce Cain a reprezentat sămânţa necredincioasă, linia Satanei.

 

Dar imediat vedem cum Cain îl ucide pe Abel. Aceasta este o primă ilustrare a vrăjmăşiei între cele două seminţe. Încă de timpuriu începem să vedem manifestarea distrugerii şi a înşelării. După cum ne arată Cain, nu toţi aveau să fie credincioşi, iar promisiunea din Geneza 3.15 a fost curând ignorată sau distorsionată de misticismul primitiv al Babilonului şi de un sistem religios care a fost numit „cultul mamă-copil.” Acesta a fost un fals reuşit al promisiunii din Geneza 3.15 care avea să înflorească pe tot cuprinsul pământului şi să renască în zilele din urmă.[2]

 

Pentru a păstra această promisiune neîntinată, Dumnezeu avea nevoie de o rămăşiţă, nişte descendenţi credincioşi care aveau să creadă promisiunea, s-o propovăduiască, şi să devină sursa seminţei femeii. Deci, în cronologia seminţei vom descoperi modul în care Dumnezeu a ocrotit promisiunea şi a eliminat milioane de posibilităţi în aşa fel încât noi să ştim unde să-L căutăm pe Mesia. Vom vedea cum Dumnezeu identifică sămânţa şi-Şi împlineşte promisiunea făcută lui Adam şi Evei, lui Avraam şi altora, în ciuda continuei opoziţii manifestate de şarpe.

 

Această linie de adevăr profetic cu privire la naşterea seminţei din femeie devine tot mai uimitoare şi mai miraculoasă. Aceste indicatoare ne vor ajuta să ochim cu un grad înalt de acurateţe exact cine este acest Eliberator, unde şi când şi cum avea El să se nască, şi alte detalii uimitoare prezise de Scriptură cu sute de ani mai devreme. Avem un şir impresionant de mărturii în favoarea unicităţii lui Isus Cristos. Aceste mărturii dovedesc faptul că El nu este doar unul din marii lideri religioşi ai lumii, ci şi faptul că El şi numai El este cu adevărat sămânţa promisă, răspunsul pentru multele nevoi ale omenirii, şi Cel în care popoarele vor fi binecuvântate.

 

 

Indicatorul nr. 2:

Spiţa neamului lui Set – Sămânţa credincioasă

(Geneza 4:25-26)

 

Şi Adam s-a împreunat iarăşi cu nevastă-sa; ea a născut un fiu şi i-a pus numele Set „căci” a zis ea „Dumnezeu mi-a dat un alt urmaş în locul lui Abel pe care l-a ucis Cain.” Lui Set i s-a născut şi lui un fiu şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului. [adaptat după traducerea folosită de autor în original].

 

„Set” este un cuvânt derivat dintr-un termen ebraic care înseamnă „a aşeza, a stabili, a destina.” Cu acest nume şi cu afirmaţia Evei din versetul 25b, devine evident faptul că acest copil devine cel hotărât spre a fi linia Domnească, linia de descendenţă din care avea să vină sămânţa femeii.

 

Cine a pus numele acestui copil? Eva, şi cred că acest lucru ilustrează din nou credinţa ei. Menţiunea unui „alt urmaş” în locul lui Abel, literal „o altă sămânţa”, preia promisiunea enunţată de Geneza 3.15 şi în esenţă, anunţă din care fiu al Evei avea să vină sămânţa. Deci este subliniată linia de descendenţă, însă observaţi faptul că în versetul 26 citim, „Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului.” Acest „atunci” se referă la consecinţa logică a naşterii lui Set şi a stabilirii liniei duhovniceşti din care avea să descindă sămânţa femeii. „Aceasta se află în contrast cu linia necredincioasă a lui Cain, care ‚a ieşit din Faţa Domnului’” (4.16).[3]

 

Haideţi să parcurgem câteva secole (cel puţin 1656 de ani după creaţie) şi poate chiar mai mult dacă această listă a fiilor lui Set nu este exhaustivă şi nu conţine lipsuri în înregistrare. Ryrie scrie, „Este probabil ca genealogia să fie selectivă, rezultând goluri în listă, fapt care ar muta data creaţiei mai devreme în timp.”[4]

 

Ne întoarcem în Geneza 6, în vremea lui Noe, însă din nou vedem vrăjmăşia şi urmele distrugerii şi înşelăciunii în istoria omenirii. Din nou Satana încearcă să înăbuşe promisiunea din Geneza 3.15. Geneza 6 este un pasaj extrem de încâlcit şi care ridică o mulţime de întrebări, pasaj care are o legătură foarte strânsă cu ideea potopului ca judecată a lui Dumnezeu asupra pământului. Timpul nu ne permite o discuţie asupra acestui pasaj în contextul său, dar pare destul de evident că, indiferent de ceea ce crede fiecare cu privire la „fii lui Dumnezeu” şi la „fiicele omului”, acest pasaj descrie încercarea Satanei de a „prelua conducerea asupra pământului şi de a nimici Numele lui Dumnezeu şi a lui Cristos de pe faţa acestei planete.”[5] Indiferent de modul în care înţelege fiecare acest pasaj, aceea a fost fără îndoială încercarea lui Satana de a nimici orice urmă de credinţă în Eliberatorul ce trebuia să vină şi să instituie cel mai îngrozitor grad de imoralitate.

 

Ross remarcă, „Geneza 6:1-4... descrie cât de coruptă a devenit lumea când violenţa a atins cote excesive. Este de asemenea o polemică împotriva credinţelor păgâne conform cărora uriaşii (Nephilim; conf. Num.13:32-33) şi oamenii cu nume (Gen.6.4) ar fi fost de origine divină, şi că nemurirea era obţinută prin imoralitate.”[6] Cu alte cuvinte, cel puţin în parte, acest pasaj prezintă încercarea Satanei de a-i orbi pe oameni faţă de adevăratul mesaj al vieţii veşnice sau mântuirii prin promisiunea din Geneza 3.15.

 

Însă Dumnezeu a înălţat un om, un propovăduitor al neprihănirii, al cărui nume era Noe. Noe, soţia lui, fiii lor şi soţiile acestora L-au crezut pe Dumnezeu şi timp de 120 de ani Noe a avertizat asupra judecăţii iminente care avea să dovedească în mod clar că aceşti eroi sau „oameni cu nume” nu erau nimic altceva decât carne pieritoare, aflaţi sub autoritatea şi în controlul lui Dumnezeu, şi care aveau să moară – cum s-a şi întâmplat în timpul potopului. Astfel Dumnezeu a nimicit rasa umană prin potop, exceptându-l doar pe Noe şi familia acestuia. Acum este evident că sămânţa femeii avea să descindă din Noe. Însă acesta avea trei fii, Sem, Ham şi Iafet care au devenit părinţii întregii omeniri. Care dintre ei avea să reprezinte linia de descendenţă divină, cel prin care avea să vină sămânţa?

 

Indicatorul nr.3:

Binecuvântarea lui Sem (Geneza 9.26)

 

El a mai zis: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem, şi Canaan să fie robul lui!

 

Această formă de exprimare este surprinzătoare. În versetul  25, Noe spune, „Blestemat să fie Canaan!” însă aici, în loc de „binecuvântat să fie Sem,” spune „binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem.” Ideea este că moştenirea cea bună a lui Sem era rezultatul relaţiei sale cu Domnul ca Dumnezeu al său. Aceasta nu este doar o profeţie şi o enunţare a binecuvântării asupra lui Sem şi a posterităţii sale, ci acesta este modul în care Dumnezeu declară faptul că urmaşii lui Sem vor cunoaşte şi vor sluji singurului Dumnezeu adevărat. Descendenţii săi aveau să devină sămânţa sau linia duhovnicească. Din Sem avea să iasă Eliberatorul, sămânţa femeii şi mijlocul de binecuvântare pentru ceilalţi fraţi (Gen.9.27).

 

Vedem două elemente cheie pe măsură ce continuăm să căutăm sămânţa femeii.

 

(1) Sem a avut la rândul său mulţi fii. Deci la care să privim? Descendenţii lui Sem au devenit poporul semit, dintre care mulţi au trăit în Orient în zona ţării Şinear sau Babilon.

 

(2) Mai mult chiar, odată cu trecerea timpului, popoarele s-au răsculat sub conducerea unui om numit Nimrod, al cărui nume însemna chiar „să ne răsculăm”(Gen.10:8-10). „Numele Nimrod ‚fără îndoială că le-a sugerat Israeliţilor ideea de răzvrătit... împotriva lui Dumnezeu.’”[7][8] Turnul Babel al lui Nimrod a devenit prima încercare a lui Satan de instituire a unui sistem unic de guvernare mondială prin care omul a căutat unitate şi prosperitate departe de Dumnezeu. A fost evident un regat anti-Dumnezeu, umanist, şi prima încercare de fondare a Naţiunilor Unite.

 

Din nefericire, această revoltă a inclus şi poporul semit (descendenţii lui Sem), dintre care mulţi locuiau în Babilon şi dintre care toţi s-au implicat în acest sistem babilonian de idolatrie. Istoria ne învaţă că Nimrod a avut o soţie numită Semerimus care a generat o formă de închinarea ce poate fi numită „cultul mamă-copil.” Acesta a devenit falsul reuşit al lui Satan în schimbul promisiunii seminţei femeii. Aici s-a născut „Mama curvelor” din Apocalipsa 17:3-6.

 

Din nou vedem vrăjmăşia la lucru, urma sângelui şi a înşelării. Haideţi să coborâm mai mult prin tunelul timpului şi să analizăm alte indicatoare.

 

Indicatorul nr.4:

Chemarea lui Avram şi legământul avraamic

(Geneza 12:1-3)

 

Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.”

 

Lumea întreagă fusese păcălită de sistemul Satanei la fel cum se va întâmpla iarăşi în zilele din urmă şi în zilele Necazului celui Mare, descrise în cartea Apocalipsei. Lumea zace în umanism, panteism, idolatrie şi necredinţă. Însă Dumnezeu Şi-a avut întotdeauna omul Său şi rămăşiţa Sa şi, ca un Dumnezeu credincios şi suveran, El Îşi va împlini promisiunea şi scopurile. Deci, Dumnezeu a chemat un om pe numele său Avram. Ceea ce nu ni se spune însă, este că în timp ce Avram era în Ur din Caldeea, un centru prosper, populat şi sofisticat al idolatriei, Avram a auzit chemarea lui Dumnezeu şi L-a crezut.

 

După cum ne-a spus Scriptura deja, Avram este descendent al lui Sem din care avea să vină sămânţa. În acest text, ni se oferă alte câteva frânturi de informaţie.

 

(1) O bucată specifică de pământ este avută acum în vedere, care va deveni ulterior centrul lumii din perspectiva lui Dumnezeu. Sămânţa femeii va ieşi dintr-o anumită zonă a lumii, ţara Canaan, cunoscută mai târziu ca Palestina.

 

(2) Un popor special este avut acum în vedere, unul care va ieşi din coapsele lui Avram. Deci vom urmări un popor care se va naşte din descendenţii lui Avram.

 

(3) O binecuvântare universală este promisă tuturor naţiunilor, Sămânţa lui Avram avea să devină o poartă pentru binecuvântarea unei lumi întregi. Aceasta înseamnă că ne vom aştepta ca Eliberatorul şi Sămânţa promisă să vină din mijlocul poporului lui Avram.

 

În secţiunile următoare ale Genezei, Dumnezeu amplifică şi lărgeşte promisiunile acestea, însă de pe-acum noi ştim în care familie şi în ce ţară ar trebui să căutăm sămânţa femeii. Nu o vom căuta nici în China, nici în Babilon, nici în Asiria, sau India, nici în Europa de Vest şi nici în Italia, nici în Turcia şi nici pe continentul american. Nu, îl vom căuta pe acest Izbăvitor, această sămânţa a femeii, pe un petec restrâns de pământ aflat pe ţărmul  Mării Mediterane, în ţara Israel.

 

Dar pe măsură ce noi ne continuăm călătoria noastră pe paginile Scripturii, învăţăm curând despre Avram care avea să devină tatăl unei mari mulţimi. Multe popoare se vor trage din Avram, atât de multe că Dumnezeu i-a schimbat chiar numele în Avraam, care înseamnă „părintele unei mari mulţimi” (Geneza 17:4-7).

 

„Iată legământul Meu pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri. Nu te vei mai numi Avram, ci numele tău va fi Avraam., căci te fac tatăl multor neamuri. Te voi face nespus de rodnic; voi face din tine neamuri întregi şi din tine vor ieşi împăraţi. Voi face legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi după tine.” [Traducere adaptată după NASB]

 

Acum la cine privim? Continuându-ne observaţiile mai departe de-a lungul Scripturii, găsim un nou indicator.

 

Indicatorul nr.5:

În Isaac şi descendenţii săi

(Geneza 17.19 & 21.12)

 

Geneza 17.19 Dumnezeu a zis: „Cu adevărat nevastă-ta, Sara, îţi va naşte un fiu; şi-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un legământ veşnic pentru sămânţa lui după el.

 

Geneza 21.12 Dar Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „Să nu te mâhneşti de cuvintele acestea, din pricina copilului şi din pricina roabei tale: fă-i Sarei tot ce-ţi cere; căci numai din Isaac va ieşi o sămânţă care va purta cu adevărat numele tău.

 

Trebuie să-l căutăm pe Izbăvitor printre descendenţii lui Isaac. Dar, ia staţi puţin! Isaac avea să aibă doi fii, şi două popoare aveau să iasă din el. Care popor avea să fie calea de venire a seminţei? Avea să fie Esau, tatăl Edomiţilor, sau Iacov, tatăl lui Israel?

 

Indicatorul nr.6:

În Iacov şi descendenţii săi

(Geneza 25:22-23 & 28:13-14)

 

Geneza 25:22-23 Copiii se băteau în pântecele ei; şi ea a zis: „Dacă-i aşa, pentru ce mai sunt însărcinată?” S-a dus să întrebe pe Domnul. Şi Domnul i-a zis: „Două neamuri sunt în pântecele tău şi două noroade se vor despărţi la ieşirea din pântecele tău. Unul din noroadele acestea va fi mai tare decât celălalt. Şi cel mai mare va sluji celui mai mic.”

 

Geneza 28:13-14  Şi Domnul stătea deasupra ei şi zicea: „Eu Sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam şi Dumnezeul lui Isaac.” Pământul pe care eşti culcat, ţi-l voi da ţie şi seminţei tale. Sămânţa ta va fi ca pulberea pământului; te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta.”

 

Din nou, indicatoarele lui Dumnezeu de pe acest drum, plasate cu grijă de-a lungul paginilor Scripturii şi de-o parte şi de alta a tunelului timpului, ne ghidează, iar linia se îngustează. Cu toate aceasta, pe măsură ce noi ne continuăm călătoria, descoperim că Iacov a avut 12 fii (Gen. 35:22b-27). Din care fiu trebuie noi să aşteptăm sămânţa femeii şi izbăvitorul şi sursa binecuvântării tuturor neamurilor? Să fie Ruben, Simion, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon, Dan, Neftali, Gad, Aşer, Iosif sau Beniamin? Ca de obicei, Dumnezeu nu ne lasă să orbecăim.

 

Indicatorul nr.7:

În seminţia lui Iuda (Geneza 49.10)

 

Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo, şi de El vor asculta popoarele.

 

În Geneza 49 Iacov binecuvântează pe fiecare dintre fiii săi şi în timpul acestui proces, linia noastră se reduce la seminţia lui Iuda. Făcută pe patul său de moarte, aceasta este o profeţie a lui Iacov în care este descris viitorul lui Israel. În această profeţie, Dumnezeu nu numai că restrânge din nou spaţiul nostru de căutare, dar ne lărgeşte aşteptările şi ne încurajează să-L aşteptăm pe Cel care într-o zi va deveni conducător în Israel. Haideţi să notăm câteva dintre ingredientele acestei profeţii.

 

(1) Iuda înseamnă laudă. În această seminţie, Dumnezeu avea să facă tot felul de fapte care aveau să determine oamenii să-şi înalţe vocile spre El dându-I laudă.

 

(2) „Toiagul de domnie” şi „toiagul de cârmuire” se referă foarte clar la dreptul de a conduce sau la o linie regească.

 

(3) „Şilo” este evident un titlu mesianic pentru „sămânţa femeii, Izbăvitorul ce va să vină.”

 

(4) „Şilo” înseamnă probabil „plin de pace” sau „Împăciuitor” după promisiunea din Isaia 9.6  (conf. Efes.2:14-17). Sau poate însemna „a căruia este” sau „El cel căruia aparţine,” dreptul de a conduce.

 

Aceasta este deci o prezicere care ne transmite două elemente importante: Mai întâi, Iuda avea să devină linia regească, seminţia care va conduce în Israel şi care va conduce într-o bună zi lumea prin Izbăvitorul ce urmează să vină. În al doilea rând, nu afirmă că odată ce Iuda va ajunge la conducere nu va exista niciodată altcineva care să şadă pe tronul lui Israel. Mai degrabă este o declaraţie cum că dreptul de domnie va rămâne în Iuda şi că nu va exista nici un impostor nici chiar din însăşi ţara lui Israel care să şadă pe tronul lui Israel până când Şilo, Împăciuitorul, va ajunge la domnie şi va instaura regatul Său.

 

Acum în timp ce parcurgem mai departe paginile Scripturii şi ale istoriei descoperim seminţia lui Iuda care s-a înmulţit devenind de câteva mii de oameni. Din nou privim în Scriptură pentru a vedea: care avea să fie ramura?

 

Indicatorul nr.8:

În familia lui Isai

(1 Samuel 16.1 & Isaia 11:1, 10)

 

1 Samuel 16.1 Domnul i-a zis lui Samuel: „Când vei înceta să plângi pe Saul, pentru că l-am lepădat, ca să nu mai domnească peste Israel? Umple-ţi cornul cu untdelemn, şi du-te; te voi trimite la Isai, Betleemitul, căci pe unul din fiii lui Mi l-am ales ca împărat.”

 

Isaia 11:1, 10 Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui...

În ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El, şi slava va fi locuinţa Lui.

 

Indicatorul nr.9:

În persoana lui David

 

Profeţia: 1 Samuel 16:12-13; Isaia 9:6-7; 2 Samuel 7:12-16

 

1 Samuel 16:12-13 Isai a trimis să-l aducă. Şi el era cu păr bălai, cu ochi frumoşi şi faţă frumoasă. Domnul i-a zis lui Samuel: „Scoală-te, şi unge-l, căci el este!” Samuel a luat cornul cu untdelemn, şi l-a uns în mijlocul fraţilor lui. Duhul Domnului a venit peste David, începând din ziua aceea şi în cele următoare. Samuel s-a sculat, şi s-a dus la Rama.

 

Isaia 9:6-7 Căci un Copil ni se va naşte, un Fiu ni se va da, şi domnia va fi pe umerii Lui; Îl vor numi: „Minunat Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii. El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin dreptate şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oştirilor. [Adaptat după traducerea folosită de autor în original]

 

2 Samuel 7:12-16 Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui Meu o casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui. Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.”

 

Împlinire: Luca 1:32-33; 3:23-38, Matei 1:1, 6-7

 

Acum vedem că profeţiile au devenit mult mai precise, aşa că nu numai că aflăm pe ce linie, ci şi când, unde şi cum. Când ajungem la genealogia şi naşterea Mântuitorului, acurateţea Scripturii şi unicitatea ei printre celelalte scrieri religioase este absolut incredibilă şi interesantă! De ce? Ce are asta a face cu noi? În aceste profeţii şi în genealogia lui Mesia descoperim câteva lucruri:

 

(1) Vedem ceva miraculos şi imposibil de conceput în lipsa intervenţiei şi a lucrării unui Dumnezeu personal în istoria omenirii.

 

(2) Vedem cum Dumnezeu a păstrat linia de identificare curată în aşa fel încât nici un impostor nu putea fi luat drept Mesia.

 

(3) Mai vedem şi cum Dumnezeu a împlinit fiecare frântură din Cuvântul Său în faţa vrăjmăşiei lui Satana şi a faptelor păcătoase ale oamenilor.

 

În 1 Samuel 8 poporul lui Israel a strigat în mijlocul răzvrătirii sale după un rege, la fel ca toate celelalte popoare (1 Sam. 8:4-10, 19-22). Era planul lui Dumnezeu să le dea un rege, însă unul după inima Sa care să conducă sub autoritatea lui Dumnezeu, avându-l pe Dumnezeu la controlul inimii acestui rege.

 

Primul rege ales de Dumnezeu a fost Saul din seminţia lui Beniamin şi nu din seminţia lui Iuda cum fusese profeţit de Iacov în Geneza 49. De ce? În Geneza 38:6-30 avem înregistrarea păcatului lui Iuda şi a copilului său nelegitim, Pereţ. A existat şi un frate geamăn, Zerah. Însă de vreme ce Pereţ a fost întâiul-născut, el a devenit sămânţa liniei regeşti (Matei 1.3; Luca 3.33). În orice caz, Deuteronom 23.2 declară faptul că un fiu nelegitim nu putea intra în adunarea Domnului până la a zecea generaţie. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că un astfel de fiu şi toţi urmaşii săi până la a zecea generaţie nu puteau sluji ca rege sau preot.

 

Isai, tatăl lui David era un urmaş al lui Pereţ şi, cum probabil aţi ghicit, era a noua generaţie, ceea ce făcea din David cea de-a zecea (conf. Rut 4:18-22 şi Matei 1:3-6). Prin urmare, Dumnezeu l-a ales pe Saul până când David a ajuns la vârsta adultă. În acest proces, (1) mii de persoane din linia lui Iuda au fost eliminate, (2) linia de identificare a fost păstrată neîntinată, şi (3) Cuvântul lui Dumnezeu nu a fost încălcat.

 

Indicatorul nr.10:

Linia regească trece prin fiul lui David, Solomon

 

Profeţie: 2 Samuel 7:12-17 şi 1 Cronici 28:4-5

 

2 Samuel 7:12-17 „Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica... un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui Meu o casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui. Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.” Natan a spus lui David toate aceste cuvinte şi toată vedenia aceasta.

 

1 Cronici 28:4-5 „Domnul, Dumnezeul lui Israel, m-a ales din toată casa tatălui meu, ca să fiu rege al lui Israel pe vecie; căci pe Iuda l-a ales căpetenie, casa tatălui meu a ales-o din casa lui Iuda, şi dintre fiii tatălui meu a găsit plăcere în mine şi m-a pus să domnesc peste tot Israelul.

Dintre toţi fiii mei - căci Domnul mi-a dat mulţi fii - a ales pe fiul meu Solomon, ca să-l pună pe scaunul de domnie al împărăţiei Domnului, peste Israel.

 

Împlinire: Matei 1:1, 6-7.

 

2 Samuel 7:12.17 prezintă legământul lui Dumnezeu cu David. În acest legământ (cunoscut sub numele de legământ davidic) Dumnezeu a trecut linia regească prin Solomon, odată cu câteva promisiuni necondiţionate. Dumnezeu l-a asigurat pe David că familia sa, tronul şi regatul său aveau să fie întărite pe vecie. Cu toate că dinastia lui David avea să se destrame şi cu toate că aveau să existe întreruperi în domnia casei sale, dreptul de domnie avea să rămână în familia lui David aşa cum fusese prezis în Geneza 49.10, şi într-o bună zi ea avea să fie instaurată definitiv prin Mesia (2 Sam. 7.16, conf. Luca 1:32,33).

 

Ceea ce se întâmplă în continuare este interesant şi în acelaşi timp miraculos prin evenimentele care au loc în linia regală a lui David prin Solomon. Următoarele profeţii (sau indicatoare de drum) de-a lungul cursului istoriei profetice vor aborda această linie regească până la naşterea lui Mesia.

 

Indicatorul nr.11:

Mesia avea să fie precedat de un înainte-mergător

 

Profeţia: Isaia 40.3, Maleahi 3.1

 

Isaia 40.3 Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!”

 

Maleahi 3.1 „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor.

 

Împlinire: Marcu 1:2-4; Matei 3:1-3

 

Este prezis că Mesia avea să fie precedat de un înainte-mergător care avea să pregătească inimile oamenilor pentru Domnul. Comparaţi Marcu 1:2-4 unde Marcu citează Maleahi 3.1 pentru a introduce şi a explica înţelesul şi scopul pasajului din Isaia şi modul cum acest pasaj este împlinit în Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Cristos.

 

Indicatorul nr.12:

Mesia avea să fie născut în mod minunat din fecioară.

 

Profeţia: Isaia 7:13-14

 

Isaia 7:13-14  Isaia a zis atunci: „Ascultaţi totuşi, casa lui David! Nu vă ajunge oare să obosiţi răbdarea oamenilor, de mai obosiţi şi pe a Dumnezeului meu? De aceea Domnul însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel.”

 

Împlinire: Matei 1:18-25; Luca 1:26-35

 

Isaia 7:13-14 anunţă naşterea unui copil minunat din fecioară ca semn al eliberării întregii case a lui David – naşterea lui Mesia prin miracolul naşterii din fecioară. Acest pasaj, citat de înger în dialogul său cu Iosif când îi explica acestuia ceea ce se petrecuse, este inclus de Matei ca una dintre multele profeţii împlinite în ce-L priveşte pe Mesia, care s-au materializat în modul în care a conceput Maria, în naşterea şi viaţa lui Isus. Deşi acestea nu vor fi explicate în detaliu în acest pasaj, aş dori totuşi să subliniez câteva puncte esenţiale.

 

Există o promisiune şi o judecată asupra casei lui David (Isaia 7.14). Este important să notăm faptul că această secţiune se adresează întregii case ale lui David (v.13), şi nu doar lui Ahaz sau situaţiei imediate. Devine o promisiune făcută casei lui David însă totodată şi o judecată.

 

Mai întâi, prin semnul şi promisiunea din Isaia 7.14, Dumnezeu îl asigură pe David că această alianţă dintre Siria şi Israel (7:1-2) nu avea să dăinuie. Nici unui impostor nu avea să-i fie dat să urce pe tronul lui David.

 

În al doilea rând, cred că promisiunea unui semn şi a naşterii din fecioară nu făcea altceva decât să afirme că linia lui David care degenerase din punct de vedere spiritual avea să fie înlocuită de Unul care nu era întinat, şi totuşi aparţinând liniei regale ale lui David şi având toate drepturile regeşti de a aspira la tron. Dumnezeu avea să dea la o parte linia fizică a oamenilor simpli şi a casei degenerate ale lui David, care avea să degenereze tot mai mult în timpul regilor ce aveau să urce pe tron. Aceasta devine şi mai evident când ajungem la blestemul aruncat asupra lui Ieconia.

 

În fond, semnul garanta eliberarea oamenilor lui Dumnezeu şi întărirea definitivă a tronului lui David prin naşterea acestui copil extraordinar numit Emanuel, care înseamnă „Dumnezeu cu noi.” Nici un impostor nu avea să poată încălca dreptul de domnie din casa lui David.

 

Mulţi văd în aceasta o dublă împlinire. Prima împlinire consta în naşterea unui contemporan a cărui naştere reprezenta prezenţa lui Dumnezeu, iar împlinirea supremă se referea la Domnul Isus. Eu personal am dificultăţi în această privinţă şi m-am convins că aceasta este o profeţie mesianică directă care îşi găseşte împlinirea doar în naşterea şi persoana lui Isus Cristos. Sigur, lui Isaia i s-a născut într-adevăr un fiu care devine o confirmare a profeţiei privitoare la Mesia din 7.14, însă numele acestuia nu a fost Emanuel, ci Maher-Şalal-Haş-Baz, „grăbeşte de pradă, aruncă-te asupra prăzii” (Isaia 8.4). Afirmaţia din 8.8, „...vor umple întinderea ţării tale, Emanuele!” nu se adresează fiului lui Isaia, ci lui Mesia, şi declară faptul că ţara Sa va fi invadată de către Asiria.

 

Indiferent că cineva va vedea o împlinire dublă (una pe timpul lui Isaia şi una în venirea lui Mesia) sau una exclusiv mesianică (cu referire doar la Mesia), unul din scopurile iniţiale ale profeţiei au fost să prezinte faptul că linia păcătoasă, degenerată şi firească a lui Ahaz a devenit neputincioasă, şi că aceasta va fi înlocuită de Unul care era mai presus de om. Avea să fie Dumnezeul-om, Emanuel, conceput în mod miraculos în fecioară. El avea să fie Cel care avea să devină Fiul minunat din capitolul 9.6, Cel numit „Dumnezeu tare”, şi Odrasla din 11.1, Cel care într-o bună zi avea să lovească „pământul cu toiagul cuvântului Lui...” Mai mult chiar, nici unul dintre copiii despre care vorbeşte Scriptura nu au fost vreodată numiţi Emanuel. Nici unul dintre fiii lui Isaia sau ai lui Ezechia, şi nici vreo altă persoană contemporană cu Isaia nu a fost numită vreodată Emanuel. Atunci când S-a născut Cristos, El a fost numit „Isus,” niciodată „Emanuel.”

 

Ce înseamnă aceasta? „Emanuel” nu este un nume, un apelativ; a fost însă un titlu, o desemnare sau o descriere a ceea ce avea să fie acest Copil – Dumnezeu cu noi în trup, în acelaşi timp Dumnezeu şi om (Isaia 9.6; Mica 5.2).

 

„Fecioară” este traducerea termenului ebraic „`alma,” care înseamnă „o femeie matură, tânără, necăsătorită, şi castă”. „`Alma”... reprezintă o tânără, dintre ale cărei caracteristice una este fecioria. Acest lucru derivă din câteva evidenţe:

 

(1) Septuaginta, cu mult timp înainte să apară vreuna dintre controversele cristologice, a folosit termenul parthenos (termenul grec pentru fecioară) în două dintre cele şapte pasaje unde este utilizat ebraicul `alma, incluzând Isaia 7.14. Acesta este pasajul citat şi de înger în dialogul său cu Iosif ca prezicere a naşterii din fecioară.

 

(2) Nu există nici o posibilitate ca cineva să poată demonstra că `alma ar denumi o tânără femeie care nu este fecioară.[9]

 

(3) Mai mult chiar, este unicul cuvânt ebraic care desemnează o femeie necăsătorită. Nici un alt termen ebraic nu ar putea indica mai clar că persoana pe care-o desemnează este necăsătorită.[10]

 

(4) Uneori se invocă argumentul conform căruia limba ebraică ar avea un termen mult mai exact pentru „fecioară”, betulah, însă acest cuvânt desemnează şi o fecioară logodită sau una care a fost deja odată măritată (conf. Ioel 1.8). Într-un astfel de caz, naşterea copilului ar fi putut fi considerată ca fiind urmarea unei relaţii naturale soţ/soţie. Dacă Isaia ar fi folosit acest termen, ne-ar fi putut transmite o idee confuză sau chiar eronată (conform lui Young, pg.288). Însă lucrurile nu stau deloc aşa în cazul termenului `alma. Profetul vorbeşte despre o fecioară tânără, necăsătorită care naşte un copil în mod miraculos. `Alma a fost folosit pentru că combină totodată ideea de feciorie cu cea a condiţiei de a fi necăsătorită.

 

Astfel, se putea naşte cineva, însă nu prin calea normală de concepţie, ci prin lucrarea miraculoasă a lui Dumnezeu, astfel încât cel născut să nu fie doar în totalitate om, ci şi Dumnezeu în noi în sensul de a fi Dumnezeul-om (conf. Isaia 9.6a, c). Astfel, noi putem preconiza cu multă precizie ceea ce relatează evanghelia cu privire la naşterea lui Isus Cristos.

 

Indicatorul nr.13:

Linia regală întreruptă şi blestemată, şi totuşi promisiunea rămâne valabilă.

 

Ieremia 22:28-30 ne arată în mod clar că linia regală a fost blestemată şi întreruptă. Ieconia (sau Conia)[11] a fost inclus în linia regească a lui David prin Solomon. Blestemul afirmă în mod clar că nici un urmaş fizic al lui Conia nu avea să urce pe tronul lui David. Aceasta înseamnă că linia regală a lui David prin Solomon a fost întreruptă. Dumnezeu a avut grijă ca această profeţie să fie dusă la îndeplinire prin următoarele condiţii:

 

(1) Captivitatea babiloniană şi a popoarelor care i-au urmat acestuia la conducerea lui Israel a avut ca rezultat faptul că nimeni nu a putut urca pe tronul lui Iuda sau al lui David. Popoarele care au urmat babilonienilor au fost medo-perşii, grecii şi în cele din urmă romanii.

 

(2) Aceste condiţii au fost menţinute de ceea ce Noul Testament numeşte „vremea neamurilor”, perioada dominaţiei păgâne care va continua până la cea de-a doua venire a lui Mesia, potrivit cu Luca 21.24.

 

Dar cum stau lucrurile în privinţa promisiunii făcute de Dumnezeu lui David în ce priveşte tronul şi împărăţia sa? A fost ea abrogată şi astfel s-a împlinit în domnia spirituală a lui Dumnezeu în biserică, după cum propovăduiesc unii în zilele noastre? Şi-a terminat Dumnezeu lucrarea cu Israel? Atunci, nu va mai exista acea domnie de o mie de ani? Răspunsul este, şi subliniez, NU! Dumnezeu n-a închis subiectul Israel. Şi DA, va exista o domnie de o mie de ani! Promisiunile făcute de Dumnezeu lui David nu sunt abrogate, iar motivul pentru care lucrurile nu stau aşa este datorită promisiunii lui Emanuel şi a împlinirii acesteia în naşterea lui Isus Cristos. Cum împlineşte naşterea din fecioară aceasta? Prin naşterea din fecioară Isus a devenit fiul legal al lui Iosif prin adopţie, însă fiul fizic al lui David prin Maria. Iosif, care era în linia regală a lui David prin Solomon, i-a dat lui Isus titlul legal la tron prin adopţie (Mat.1:1-17). Maria, prin lucrarea miraculoasă săvârşită de Duhul a naşterii din fecioară, l-a făcut pe Isus fiul literal al lui David prin Natan, un alt fiu de-al lui David (Luca 3:23-38).

 

 

PROFEŢII DESPRE NAŞTEREA LUI CRISTOS

 

 

 

 

 

 

 

 

 

            Linia regală                                       Fiul lui Dumnezeu  

                       Matei 1:1-25                                                 (Luca 1.35)

 

Solomon                                         Iosif

 

     Natan                                        Maria

 

                        Linia fizică

                       Luca 3:23-28                                           Fiul lui Adam (Luca 3.38)

                                                                                                  Fiul lui Avraam

                                                                                                  Fiul lui David (Mat.1.1)

                 CUM? Precedat de un premergător

                                (Mal.3.1)

                                Născut din fecioară (Isaia 7.14)

                CÂND? 483 de ani după anul 445 î.d.C.

                                (Dan.9:24-27)

                UNDE? În Betleemul Iudeii (Mica 5.2)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Blestemul liniei regale (Ier.22.20)

Nici un urmaş fizic al lui Ieconia nu putea urca pe tron

Moştenitor legal la tronul lui David prin Iosif, pe bază de adopţie şi nu ca tată fizic (Lc.3.23, Mat.1:16-20)

Din linia lui David

  2 Sam.7:12-16         

Isus Dumnezeu nelimitat Şi om adevărat

Descendentul fizic al lui David din Maria, prin actul creator al Duhului Sfânt (Luca 1.35)

 

 

Aduceţi-vă aminte: spuneam că profeţiile despre naşterea lui Mesia, sau a seminţei femeii, sunt atât de precise încât ele nu numai că ne spun cum, (că Mântuitorul va veni prin miracolul naşterii din fecioară), că ne spun chiar şi când şi unde şi mult mai multe amănunte despre modul în care aceasta se va întâmpla!

 

Indicatorul nr.14:

Vremea naşterii lui Mesia

 

Profeţia: Daniel 9:24-27

 

„Şaptezeci de săptămâni au fost Hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei, şi până la ungerea locului preasfânt. „Să ştii, deci, şi să înţelegi, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni; pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, chiar şi în vremuri de strâmtorare. „După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Mesia va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi Sfântul Locaş. Iar sfârşitul lui va veni printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile. „El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idolatre va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.” [adaptare după traducerea folosită de autor în original].

 

Împlinire: Marcu 11:1-11; Luca 19:29-38, Intrarea triumfală.

 

Daniel 9:24-27 aduce câteva adăugări impotante cu privire la Mesia: (1) Acest pasaj ne spune când va apărea Mesia pe scena istoriei. Anticipă evident momentul naşterii Sale. (2) Ne spune că după apariţia Sa, Mesia va fi respins de poporul Său, şi (3) că Mesia va fi stârpit pentru o vreme, şi se referă evident la cruce.

 

Versetul 25 se referă la o vreme specifică pentru venirea lui Mesia. Cele şapte săptămâni împreună cu cele şaizeci şi două fac 69 de săptămâni de ani (483 ani) până la venirea lui Mesia. Punctul de pornire pentru cei 483 ani a fost decretul pentru refacerea şi reconstruirea Ierusalimului. Aceasta este o referinţă la decretul dat în timpul lui Neemia în cel de-al douăzecilea an al domniei regelui Artaxerxes în 445 î.d.C. (Neemia 2:1-8). După această perioadă, Mesia avea să intre în scenă.

 

Cuvintele „până la Mesia, Cârmuitorul” se referă la vremea când Mesia avea să se manifeste ca Prinţ al lui Israel. Modul de manifestare este controversat, dar cu mare probabilitate se referă la intrarea triumfală a lui Cristos în Ierusalim, în Duminica Floriilor când S-a prezentat pe Sine şi a fost recunoscut de oameni ca Mesia Cârmuitorul. Aceasta se întâmpla în jurul anului 30-33 d.C., deci anul naşterii Sale ca Emanuel al lui Dumnezeu trebuie să fi fost în jurul anului 0-4 d.C.

 

Apropo, deşi este un subiect controversat, se crede că la vremea naşterii lui Cristos era o atmosferă de aşteptare în rândurile evreilor evlavioşi care îşi păstraseră nădejdea în Mesia.

 

Indicatorul nr.15:

Locul naşterii lui Mesia

 

Profeţie: Mica 5:2-3

 

„Şi tu, Betleeme Efrata, cu toate că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei. „De aceea îi va lăsa, până la vremea când va naşte cea care este în durerile naşterii. Atunci se va întoarce rămăşiţa fraţilor Săi la copiii lui Israel.”

 

Împlinire: Luca 2:1-7; Matei 2:1-6

 

Profeţia lui Mica era bine cunoscută de Israel, iar atunci când au sosit magii din Orient pentru a-l căuta pe Împăratul de curând născut al Evreilor şi au întrebat despre naşterea Sa, liderii religioşi     i-au spus lui Irod cu precizie locul unde acesta se născuse, în Betleem.

 

Indicatorul nr.16:

Anunţul ceresc despre naşterea lui Mesia

 

Profeţie: Numeri 24.17

 

Numeri 24.17 Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, Un toiag de cârmuire se ridică din Israel. El străpunge laturile Moabului, şi prăpădeşte pe toţi copiii lui Set.

 

Împlinire: Matei 2:1-2

 

Matei 2:1-2 După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim, şi au întrebat: „Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, şi am venit să ne închinăm Lui.”

 

Întrebarea magilor în Matei 2:2a, „Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor?” şi motivul invocat de ei în 2b, „Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, şi am venit să ne închinăm Lui,” este prezentată de Matei ca o altă mărturie identificatoare că acest Isus despre care scrie este cu adevărat mult aşteptatul Izbăvitor al aşteptării Vechiului Testament. De fapt, scopul suprem al lui Matei este de a-L prezenta pe Isus ca împlinire a multor profeţii ale Vechiului Testament şi de a dovedi că Isus este Izbăvitorul şi îndelung aşteptatul Mesia. Acest fapt este evident din cele zece împliniri citate de care se foloseşte în a-L prezenta pe Isus ca Mesia cel aşteptat.[12]

 

Privitor la magii din Matei 2, Wiersbe scrie:

 

Trebuie să mărturisim că ştim puţine despre aceşti oameni. Cuvântul tradus cu „înţelepţi” (magi) se referă la un grup de învăţaţi care studiau corpurile cereşti. Titlul lor îi leagă de magie, dar probabil că erau mai degrabă un fel de astrologi. În orice caz, prezenţa lor în relatarea biblică nu este o încurajare divină a astrologiei.

 

Dumnezeu le-a dat un semn special, o stea miraculoasă care anunţa naşterea unui Împărat.[13]

 

Unii au căutat dovezi istorice şi astronomice care să explice steaua ca fiind o super-nova, o cometă anume, sau o conjunctură de stele, însă eu personal cred că Pentecost are dreptate:

 

Deşi pare că există suficient sprijin din partea astronomiei pentru apariţia luminii cereşti de o asemenea proporţie pentru a indica acestor cercetători naşterea Împăratului iudeilor, e greu totuşi să cred că această interpretare este cea corectă. Nu a fost vorba despre vreun fenomen natural ci despre unul supranatural. Dacă aceşti oameni erau astronomi, ar fi fost familiarizaţi cu un astfel de fenomen şi l-ar fi explicat în mod natural. Însă era nevoie de ceva mai mult decât un simplu fenomen natural pentru a-i urni să pornească într-o astfel de călătorie.[14]

 

Această stea este mai bine definită ca fiind o manifestare a slavei strălucitoare a lui Dumnezeu, poate în forma unei stele pe care El a folosit-o pentru a-L revela şi a-L identifica pe Mântuitor. Nici una dintre stelele cerurilor îndepărtate nu putea indica atât de fidel direcţia. Probabil că aceşti oameni de la răsărit s-au familiarizat cu Scriptura evreilor prin exilaţii lui Israel în Babilon şi în Medo-persia. Dacă aşa stau lucrurile, profeţia care vorbea despre o stea şi care a făcut legătura între acea stea şi toiagul de cârmuire al Israelului se găseşte în Numeri 24.17, această profeţie determinându-i să asocieze această apariţie supranaturală cu naşterea Izbăvitorului în Israel.

 

În plus, profeţia lui Daniel despre cele şaptezeci de săptămâni din Daniel 9 crea o aşteptare intensă pentru venirea Regelui exact în acea vreme. Nu este lipsit de importanţă faptul că Daniel era cunoscut drept un „înţelept” la curţile regelui din Babilon. De vreme ce Magii erau astrologi, semnul stelei era de o importanţă imensă. Acest fapt împreună cu cunoştinţele lor evidente despre Vechiul Testament i-a adus la Ierusalim.

 

Matei susţine naşterea supranaturală a Regelui notând referirea pe care magii au făcut-o despre stea. Morgan scrie, „A fost o mişcare extraordinară şi specială în spaţiul stelar, destinată să-i conducă pe aceşti oameni la Cristos.” [G. Campbell Morgan, The Crises of the Christ, pg.98]. O asemenea derulare semnificativă pe bolta cerească avea să producă nu puţină agitaţie în rândul acelora care îl aşteptau pe regele promis. Faptul că la acea vreme ar fi existat o atmosferă de aşteptare universală a unui izbăvitor mondial este o idee controversată. Indiferent de poziţia pe care o adoptaţi, magii erau evident familiarizaţi cu profeţiile Vechiului Testament, şi datorită manifestărilor stelare după spusele lor, au venit la Ierusalim pentru a-L găsi pe Mesia Israelului.[15]

 

Mai avem şi alt semn de identificare şi încă unul deosebit cu care vom şi încheia. Este unul cu puncte interesante de aplicare pentru noi şi la care putem medita.

 

Matei ne spune că magii au venit „să I se închine.” În ce sens veniseră ei să I se închine? Eu unul cred că au venit să I se închine Lui ca Dumnezeu. În timp ce verbul utilizat aici s-ar putea referi la omagiile aduse de cineva unor oameni sau lui Dumnezeu, termenul se utiliza de obicei doar cu referire la Dumnezeu.[16] Acest lucru este susţinut mai departe de faptul că în Noul Testament acest verb, proskuneo, denotă exclusiv închinarea adresată lui Dumnezeu sau lui Isus Cristos ca Dumnezeu.[17] Dacă nu ar sta astfel lucrurile, de ce s-ar fi deranjat magii atâta drum pentru a veni la un popor neînsemnat pentru a se închina noului lor conducător? Nu, apariţia supranaturală alături de profeţiile Vechiului Testament Îl dezvăluie lor pe Isus Cristos ca Izbăvitorul Vechiului Testament şi ei au venit ca să I se închine.

 

Matei împărtăşeşte această istorie cu noi şi pentru faptul că ea scoate în evidenţă şi o altă chestiune importantă şi una de contrast. El atrage atenţia cititorului spre apatia şi dezinteresul liderilor religioşi ai Israelului şi ura acţiunilor lui Irod. Deşi ştiau unde avea să se nască Mesia, liderii religioşi nu au întreprins nimic, iar Irod a căutat să ucidă copilul. Din nou, Scriptura ne atrage atenţia asupra luptei şi a vrăjmăşiei din Geneza 3.15 continuând războiul dintre spiritual şi carnal, cele divine şi cele lumeşti, şi credinţă versus necredinţă.

 

Magii îl căutau pe Rege. Irod se opunea Regelui; iar preoţii evrei erau indiferenţi faţă de Rege. Preoţii cunoşteau Scripturile, dar le ignorau. Nu vi se pare trist că majoritatea oamenilor pot cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi în acelaşi timp acesta să le influenţeze viaţa într-o măsură atât de mică. „La fel este şi prăpastia înspăimântătoare între credinţa religioasă şi practică.”[18] Ei nici măcar nu-şi fac timp să meargă să I se închine personal. Acest fapt ne ilustrează cum putem noi înşine cunoaşte Biblia, şi totuşi să eşuăm în a ne-o apropia prin credinţă în aşa fel încât ea să poată schimba obiectul închinării noastre; într-adevăr, ea ne poate schimba în aşa fel încât să ne facă asemenea Domnului Isus.

 

Concluzie

 

Pe scurt, care sunt semnele de identificare ale Izbăvitorului care avea să vie şi care a şi venit?

 

1.      Un copil de sex masculin, un fiu (Gen.3.15; Isaia 9.16)

2.      Un copil născut în linia lui Sem, Avraam, Isaac, Iacov, Iuda, Isai, David şi Solomon.

3.      Un descendent fizic al lui David şi un moştenitor legal la tron prin Solomon, totuşi nu un descendent fizic prin Ieconia.

4.      Un copil născut din fecioară în circumstanţe care validează realitatea unei naşteri din fecioară, cum reiese din Matei 1 şi Luca 1.

5.      Un descendent din David, fiu al lui Isai, însă nu până la a zecea generaţie după Pereţ.

6.      Născut în jurul anului 4 d.C. în conformitate cu profeţia din Daniel 9:24 ş. urm.

7.      Unul care avea să fie precedat de un înainte-mergător care avea să pregătească calea aşa cum a făcut-o Ioan Botezătorul (Mal.3.1; Marcu 1:1-4).

8.      Născut în Betleemul Iudeii (Mica 5.2).

9.      Născut în circumstanţe care aveau să-L identifice ca Mântuitor şi Stea a lui David,    mult-aşteptatul Izbăvitor (Luca 2:9-14; Num.24.17; Mat.2:1-9).

  1. Unul a cărui viaţă a împlinit de asemenea multe alte profeţii ale Vechiului Testament privitoare la Mesia.

 

Dumnezeu ne-a dat aceste semne clare ale identificării (indicatoare de drum) ca să nu putem fi înşelaţi, să nu credem pretenţiile eronate ale nenumăraţilor lideri religioşi care au apărut şi care vor mai apare pe scena istoriei umane. Este de datoria noastră să cunoaştem aceste mari profeţii şi să ne amintim mereu de avertismentul pe care ni l-a lăsat Domnul în Mat.24:4-5.

 

Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: ‚Eu Sunt Cristosul!’ Şi vor înşela pe mulţi.”

 

Fie ca mărturiile şi adevărul acestor minunate profeţii să vă mângâie şi să vă aducă bucurie ăn aceste sărbători ale Crăciunului!!

 

 

 

 

 

PROFEŢII DESPRE NAŞTEREA LUI CRISTOS

ISAIA 11:1,10

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                                                                                                           În Solomon

                                                                                                                           Lui David i s-a

                                                                                                                           promis întărirea:

                                                                                                                           1. casei lui

                                                                                                                           2. tronului său

                                                                                                                                         3. regatului său

 

         GENEZA                                                                                 1 SAM                  2 SAM

       3.15      4.25      9.26     12.3      21.12     25.23      49.10      16.10      16:12-13      7:12-17

 

   O sentinţă şi profeţia despre înfrângerea Satanei

   Promisiune şi profeţie despre modalitatea prin care

                omul va fi mântuit.

   Profeţie despre lupta continuă dintre oamenii Satanei

                şi oamenii lui Dumnezeu

   Profeţie despre cruce, locul suprem al victoriei.

 

 

 

 

 

David, a zecea generaţie de la Pereţ

POPORUL ISRAEL

Deţinătorul adevărului (Rom.3.2)

Martor naţional (Ex.29.6)

Sursa de provenienţă a Răscumpărătorului (Rom.9.5)

Sămânţa femeii

 

Linia lui Set

Linia lui Sem

În Avraam

În Isaac

În Iacov

În Iuda

În Isai

În David

Text Box: Sămânţa femeii
 
Text Box: Linia lui Set
Text Box: Linia lui Sem
Text Box: În Avraam
Text Box: În Isaac
Text Box: În Iacov
Text Box: În Iuda
Text Box: În Isai
Text Box: În David

 

 

 

[1] Derek Kidner, Genesis, An Introduction and Commentary, Inter-Varsity Press, p. 70

[2] Pentru detalii cu privire la cultul mamă-copil din Babilonul antic, vezi The Two Babylons de Alexander Hislop, Loizeaux Brothers.

 

[3] Merrill F. Unger, Unger’s Commentary on the Old Testament, Vol. I, p. 31

[4] Note pe Geneza 5:3, Ryrie Study Bible, Expanded Edition, 1995, p. 11.

 

[5] Unger, p. 36.

[6] Allen Ross, The Bible Knowledge Commentary, Old Testament, John F. Walvoord şi Roy B. Zuck, Editori, p. 36.

 

[7] Pentru mai multe informaţii pe această temă, vezi J. Dwight Pentecost’s, Prophecy For Today, Zondervan, şi Hislop’s The Two Babylons, Loizeaux Brothers, p. 131ş. urm..

 

[8] A. Dillmann, Genesis, 1:350, citat din Unger, p. 48.

[9] Cf. Theological Journal of the Old Testament, volumul 2, p. 672.

 

[10] E. J. Young, The Book of Isaiah, p. 288.

 

[11] Compară Ieremia 22:28-30 cu Matei 1:1-17; Luca 3:17-38.

 

[12] Conf. 1:23 [Isa. 7:14]; 2:15 [Os. 11:1], 18 [Ier. 21:15], 23 [Isa 53:2-4]; 4:15 [Isa. 8:23]; 8:15 [Isa. 53:4]; 12:18-21 [Isa. 42:1-4]; 13:35 [Ps. 78:2]; 21:5 [Isa. 62:11]; and 27:9-10 [Zah. 11:13].

 

[13] Warren Wiersbe, Be Loyal, Victor Books, p. 18.

 

[14] J. Dwight Pentecost, The Words and Works of Jesus Christ, Zondervan, p. 67.

 

[15] Stanley D. Toussaint, Behold the King, Multnomah Press, p. 49.

 

[16] James Hope Moulton şi George Milligan, The Vocabulary of the Greek Testament, p. 549.

 

[17] Vezi The New International Dictionary of New Testament Theology, editat de Colin Brown, Vol. 2, p. 877.

 

[18] John Walvoord, Matthew, Thy Kingdom Come, p. 22.