Istorie Creştină:

Sf. Grigore Palamas
Privire istorică de ansamblu 

Aceasta este prima jumătate din cercetarea noastră care cuprinde două părţi despre controversa palamită şi influenţa ei asupra teologiei ortodoxe. Aici vom avea de-a face trecutul istoric în care s-a dezvoltat controversa şi a avut loc; discuţia următoare va ridica situaţiile teologice particulare avansate de Sf. Grigore Palamas şi le vom examina în detaliu. Astfel, această investigare nu se adresează teologiei controversei mai detaliat decât este nevoie pentru a desena o imagine largă a situaţiei istorice, la îndemână.

Am putea înţelege fundalul istoric ce înconjoară controversa palamită în Bizanţul din secolul 14, ca şi cuprinzând, în timpul vieţii lui Grigore, două faze principale: primele sunt acele evenimente care cad în competenţa lui Barlaam ale acuzaţiilor lui Calabria împotriva lui Grigore şi teologia sa, în general între anii c.1330 şi 1341; şi doi, acele evenimente care trebuiau să se petreacă în timpul şi după războiul civil bizantin dintre Ioan Paleologul şi Patriarhul Calecas pe de o parte şi Marele Domestic, Ioan Cantacuzino pe de altă parte. Războiul civil în sine va fi purtat în primul rând între 1341 şi 1347, deşi putem extinde această „fază” în istoria controversei palamite până la moartea lui Grigore în 14 noiembrie 1359—deoarece atmosfera politică ce va avea un rol atât de mare în această controversă se va extinde dincolo de triumful oficial de la începutul lui 1347.

În această scurtă cercetare vom examina contextul controversei palamite prin aceste două diviziuni, şi astfel sperăm să prezentăm o imagine generală a atmosferei istorice în care s-a purtat marea controversă. Fiecare secţiune va începe cu o foarte scurtă privire de ansamblu a situaţiei istorice a acelei perioade de timp, şi apoi vom trata mai în detaliu elementele particulare care urmau să aibă influenţă în marea controversă.

Controversa Baarlamită şi cele două Concilii din 1341.

A – Situaţia istorică. [1]

Începutul vieţii lui Grigore Palamas (înainte de-1330) are un interes istoric mare pentru învăţatul bizantin, şi într-adevăr desenează o imagine foarte interesantă a vieţii în era turbulentă a creşterii ocupaţiei turce a pământurilor iniţial bizantine. Dezvoltarea teologică în înţelegerea lui Grigore a fost mare îndeosebi în vremea anilor 1317-1329, când el şi-a început vocaţia monastică şi a întâlnit personalităţi spirituale mari pe Atos, Muntele Papikion, Salonic, Tesalonik, şi în alte părţi. Totuşi, detaliile acestei faze din viaţa lui Grigore nu se leagă de dezvoltarea controversei palamite la fel de direct ca cele care vor urma, vom vorbi relativ puţin de ele în această lucrare. [2] Vom considera suficient a observa, în acest punct al studiului nostru, că Grigore începuse deja să scrie cu privire la natura şi emanaţia Duhului Sfânt, mai ales în comparaţie cu opinia latină care era atunci mult discutată, în timp ce trăia la mănăstirea Sf. Sabbas pe Atos, la începutul anilor 1330. A scris Tratatele Apodictice cu rezultatul care va juca o mare parte în controversele ce urmează, în c.1336.

Barlaam Calabrianul sosise la Constantinopole cu câţiva ani înainte, c.1330, şi s-a angajat în scrierea de comentarii asupra Pseudo-Dionysius sub patronajul lui Ioan Cantacuzino, apoi Marele Domestic. Un umanist şi poate nominalizat în filozofia şi teologia lui, Barlaam a devenit repede cunoscut în capitală şi era respectat la curte pe drept. Scrierile lui trebuie să se fi extins dincolo de domeniul comentariului în sfera lor, aşa cum ştim în 1337, Grigore trebuia să primească la St. Sabbas nişte scrieri anti latine ale lui Barlaam. În acestea, Calabrianul declara că eforturile de a demonstra natura lui Dumnezeu (în acest caz, persoana Duhului Sfânt) ar trebui părăsite, deoarece Dumnezeu este necunoscut şi nedemonstrabil oamenilor. Chiar titlul Tratatelor Apodictice ale lui Grigore arătau punctul lui de vedere diferit. Cam în acelaşi timp, Barlaam devenea de asemenea conştient de metoda de rugăciune hesichastă, şi a început imediat să critice „tehnica ei psihosomatică” şi posibilitatea ca ochii materiali şi fizici să vadă pe Dumnezeul imaterial. Un dialog de scrisori a urmat între cei doi scriitori, cu persoana lui Grigore Akindynos ca „mediator” între Grigore, pe care îl ştia de la Atos, şi personajul adesea aprins şi emfatic al lui Barlaam din Constantinopole.

Totuşi, cei doi autori nu au găsit nici o rezoluţie amiabilă a părerilor lor diferite. Barlaam va rămâne persistent în atacurile lui asupra punctului de vedere al lui Grigore şi Palamas însuşi nu dorea să admită natura umană a teologiei calabriene. Fără a-i menţiona vreodată numele, volumul Hagioritic pe care Grigore l-a schiţat la începutul lui 1341 cu sprijinul comunităţilor monastice de la Atos, demonstrează clar un atac împotriva vederilor lui Barlaam. [3] Aceasta urma să fie întâmpinată de răspunsul celui din urmă, sub forma lucrării sale, Împotriva Messalianilor, unde îl atacă pe Grigore cu numele pentru prima dată.

La începutul primăverii, 1341, era clar că disputa avea nevoie să fie rezolvată prin mijloacele conciliului. Barlaam, care încercase deja – fără succes – să-l ridice pe Patriarhul Calecas pentru cauza lui, cerea acum ca să aibă loc un conciliu în capitală. Grigore a fost de acord şi a plecat la Constantinopole, aducând cu el mai mulţi prieteni apropiaţi şi discipoli – inclusiv Împăratul Andronicus III, cu care crescuse şi care în curând va sprijini pe prietenul său din copilărie. Grigore a sosit în capitală cu 7 luni mai târziu decât Barlaam, şi cel din urmă investise mult efort în convingerea multora de cazul său. Totuşi, Palamas şi-a făcut un proiect din a vorbi public cu privire la punctul lui de vedere şi a întors pe mulţi la părerea lui în timpul acelei primăveri din acel an.

În data de 10 iunie 1341, a avut loc primul conciliu în bazilica lui Haghia Sophia, prezidat de Andronicus III. Adunarea a fost într-adevăr un conciliu potrivit, după cum notează Meyendorff, şi nu doar o şedere a sinodului din Constantinopole: şedinţele erau publice, judecăţile generale de la Curtea Imperială erau prezente, la fel şi episcopii şi câţiva arhimandriţi. [4] Totuşi, conciliul a fost destinat să fie destul de scurt, durând doar o zi. Barlaam a avut voie să-şi facă acuzaţiile împotriva lui Palamas, dar s-a transformat în curând în acuzat când episcopii adunaţi au început să îl întrebe cu privire la puncte specifice teologiei sale cu care ei (şi Grigore) nu erau de acord. Pe la sfârşitul zilei, Barlaam realizase că Conciliul nu avea de gând să decidă în favoarea sa şi a mărturisit public eroarea sa. Palamas l-a iertat imediat.

Andronicus III va muri doar după 5 zile, în 15 iunie 1341. Barlaam a sperat, se pare, să aibă un caz din nou, dar a realizat curând inutilitatea unui astfel de efort, şi a părăsit Imperiul, pentru Italia, în acelaşi an. Totuşi, va fi Grigore Akindynos care va discuta câteva din punctele teologiei lui Palamas, cum vom vedea mai târziu. Un al doilea conciliu a avut loc în august, de această dată fără prezenţa sprijinitorilor anti palamiţi ai lui Barlaam, care îl condamnă pe Akindynos şi menţine sprijinul conciliului anterior, în mod deosebit, cu privire la teologia palamită.

B – Respingerea lui Barlaam şi semnificaţia controversei pentru viitor.

Prezentarea istorică de mai sus a fost mai degrabă largă, aşa cum dictează spaţiul. Totuşi, este important să observăm reacţia împotriva atacurilor lui Barlaam asupra teologiei lui Palamas. Calabrianul era atacatorul cel mai mare al lui Grigore, din perspectivă teologică şi provocările lui pentru noţiunile de participare fizică în uniunea divină, rugăciune, şi sfinţire demonstrează partea cea mai substanţială a atacurilor doctrinare purtate împotriva ‘Palamitismului’. Este, astfel, demn de observat îndeosebi, că Biserica, ca şi întreg, a respins total vederile lui Barlaam, chiar de la început. Meyendorff a scris că ‘victoria lui Palamas a fost completă din 10 iunie 1341.’ [5] Într-adevăr, nici un conciliu legitim nu va decide vreodată împotriva poziţiei palamite în întreg cursul controversei. S-a pretins adesea că poziţia palamită era deja completă în acest punct de început în istoria sa, şi tot ce va veni în următorii 20 de ani, va fi clarificarea ei şi extrapolarea. Într-adevăr, după cum vom vedea în secţiunea următoare, majoritatea conflictelor de după conciliile din 1341 şi Volumul care înregistra dezbaterile lor, urmau să vină din motive în principal politice.

C – Relaţia cu vestul: Relaţiile latine în controversă.

S-a presupus uneori că relaţia dintre Constantinopole şi Roma avea semnificaţie centrală pentru controversa palamită, aşa cum a fost pentru multe dezvoltări ecleziastice din secolele 13 şi 14. Am văzut mai sus că era problema despre emanaţia Duhului Sfânt – o noţiune disputată des şi aprins cu vestul – care servea iniţial ca punct de plecare al conflictului între Grigore şi Barlaam. Totuşi, cât de mult a jucat această interacţiune dintre est şi vest un rol decisiv în dezvoltarea controversei palamite?

Se pare că trebuie să fim atenţi cumva, în sublinierea noastră cu privire la acest aspect al controversei. Nu se poate nega că disputele teologice cu Roma provocau mult din atmosfera – mai ales, în tendinţele ei umaniste şi raţionaliste – care servea ca imbold pentru atacurile lui Barlaam asupra tratatelor apodictice ale lui Palamas. Este, de asemenea sigur, că vederile vestice cu privire la teologia palamită urmau să aibă importanţă mult mai târziu în istoria situaţiei, când Pavel din Smirna, legatul Papei Innocent VI, se va uni cu Nicephorus Gregoras împotriva lui Palamas şi vor folosi în cele din urmă, controversa lui Ioan V pentru biserica latină. Totuşi, aceste momente de relaţii externe cu vestul vin la capătul cronologic extrem al controversei palamite înseşi, care pare a fi fost centrată aproape total intern pe durata activităţii ei primare. Pare greşit, de exemplu, să spunem că controversa a fost între ortodoxie şi papalitate, deoarece conflictele principale dintre est şi vest cu privire la teologia palamită nu au început să aibă loc într-o formă grandioasă până după ce Biserica bizantină sprijinea total învăţăturile lui Grigore; şi cineva ar fi presat să găsească dovezi unui curent specific ‘ani-papal’ în scrierile lui Grigore. Pare mult mai potrivit să spunem că rezultatele controversei palamite au avut o nouă dezbatere între Roma şi Constantinopole, dar nu că această controversă a fost formulată de-a lungul dezacordurilor estice/vestice.

Cumva, mult mai multă importanţă poate fi dată influenţei culturii asupra disputei palamite. În timp ce diferenţele pur teologice dintre est şi vest nu erau pe deplin în controversă, multă parte din conflict se baza pe diferenţele de concepţii filozofice şi culturale a acestor două regiuni. Umanismul predominant – menţionat deja de câteva ori – al mişcării renaşterii în Italia şi într-adevăr, al multor cercuri din Constantinopole, forma un contrast clar faţă de ‘practicalitatea’ spirituală a călugărilor bizantini (şi mai ales atoniţi). Palamas este cunoscut pentru studierea lucrărilor lui Aristotel şi poate – deşi este mai puţin probabil [6] —Platon; chiar gânditorii atât de mult lăudaţi de astfel de minţi ca Barlaam şi, până la un nivel, Akindynos. Totuşi, vederile lui Grigore, despre importanţa unor astfel de scriitori în partea generală a gândirii teologice erau mult diferite de cele ale umaniştilor: el a văzut o validitate a studiului unor astfel de gânditori, dar numai atât cât ajuta la înţelegerea adevărurilor proclamate de Biserică. Unde îi vor ataca Barlaam şi ceilalţi pe Grigore şi hesychaştii pentru divagarea de la ‘adevărurile’ explicate în Platon, Plotinus şi ceilalţi, Grigore va răspunde că aceşti oameni puteau fi consideraţi plini de adevăr, întrucât proclamaţiile lor erau de acord cu cea susţinută de Biserică. Astfel, o dispută filozofică şi culturală pare într-adevăr a-şi fi jucat partea în cursul controversei palamite; totuşi, chiar şi rolul ei nu era la fel de mare ca cel al evenimentelor politice ale zilei, la care ne vom întoarce în cadrul secţiunii următoare.

Războiul civil şi următoarele: controversa teologică se transformă în politică.

A – Situaţia istorică. [7]

Împăratul Andronicus III murise de numai trei zile înainte ca Patriarhul Ioan Calecas şi Marele Domestic Ioan Cantacuzino să înceapă în data de 18 iunie 1341, să dorească regenţa Bizanţului. O rundă scurtă de dispute iniţiale a fost urmată de o mişcare aparentă spre coexistenţă paşnică; dar aceasta a fost definitiv distrusă în octombrie al aceluiaşi an, când Calecas şi megas dux al lui, Apocaucos, au câştigat putere completă printr-o bruscă coup d’état. Patriarhul îl informase mai devreme pe Palamas de planurile lui şi îi ceruse sprijinul, dar Grigore a refuzat să fie de partea cuiva într-un conflict pe care el îl vedea ca dorind să despartă imperiul. Deşi el îl credea pe Cantacuzino – care se proclamase împărat în octombrie/noiembrie 1341—a fi mai ortodox dintre cei doi luptători pentru putere, nu a susţinut nici o parte oficial sau formal. Totuşi, Ioan Calecas, care îl ordinase pe Ioan V ca singur împărat în 19 noiembrie, va reacţiona aspru la lipsa de suport a lui Grigore şi va ajunge repede să îl vadă ca pe o ameninţare politică mare.

Pentru a-l asista în uşurarea acelei ameninţări, Calecas i-a dat lui Grigore Akindynos o anume libertate să-l atace din nou pe Grigore Palamas. Începând cu toamna lui 1342, această mică libertate se va transforma în deplină autorizare şi Akindynos şi sprijinitorii lui se vor arunca împotriva lui Palamas cu cele mai mari eforturi ale lor în conflict. În mai al acelui an, Akindynos l-a convins pe Calecas să ţină un conciliu în judecarea lui Grigore, care a sosit la Constantinopole pentru a sta înaintea acuzatorilor lui. Văzând natura negativă a demersurilor, a plecat la Hereclea, şi în lipsa lui, Calecas a convins conciliul adunat să condamne tot ce Grigore a publicat după 1341 (cum un conciliu imperial anterior afirmase scrierile lui înainte de acea dată, ar fi fost o mişcare foarte controversată pentru Patriarh să le condamne, acum). După patru luni, în septembrie, Calecas a pus să fie arestat Palamas cu acuzaţii pur politice; ţinându-l mai întâi la St. Sophia şi alte mănăstiri, dar în cele din urmă, închizându-l în închisoarea palatului. Aici va rămâne Grigore timp de 4 ani – scriind activ pe întreaga perioadă.

În timp ce Grigore se află în închisoare, Calecas a făcut mişcarea extrem de controversată de a-l ordina pe Akindynos—un individ condamnat iniţial—la diaconat, apoi în preoţie, şi în cele din urmă la demnitatea de episcop. (c.1344/1345). Aici a început el să piardă sprijinul împărătesei, Anne, care se opunea ferm împreună cu Curtea Imperială acestei acţiuni. Akindynos primise o poziţie de mare putere, având dreptul de recomandare a noilor episcopi Patriarhului; şi astfel era capabil să instige o întâmplare total anti-Palamită în cadrul episcopiei. Totuşi, acest lanţ întreg de evenimente a cauzat o fisură mare între Anne şi Calecas, şi prin ianuarie 1347 ea a făcut un conciliu pentru a-l destitui. Înainte de aceasta, în 1346, Calecas însuşi realizase inutilitatea strategiei sale anti-Palamite şi începuse să se îndepărteze de Akindynos.

Conciliul lui Anne s-a adunat în data de 1 februarie 1347, şi a rezultat în condamnarea lui Calecas şi reafirmarea Volumului din 1341. În ziua următoare, Cantacuzino îşi va face intrarea triumfătoare în oraş. Totuşi, situaţia discordiei dintre Domestic şi Ioan V trebuia rezolvată. Împărăteasa Anne l-a trimis pe Palamas însuşi ca mediator – o sarcină în care a avut succes mare: Cantacuzino şi Ioan au fost proclamaţi curând co-împăraţi. Calecas, destituit acum, a fost înlocuit cu Isidor Boukharis în data de 17 Mai 1347, şi în schimb, el a sfinţit o mulţime de noi episcopi, inclusiv pe Grigore.

Disputa anti-Palamită a fost totuşi, incompletă. În mai-iulie 1347, o adunare de episcopi anti-Palamiţi s-au adunat în conciliu pentru a excomunica şi pe Palamas şi pe Isidor. Doar o lună mai târziu, această acţiune a fost întoarsă de Isidor şi sinod, care au excomunicat pe toţi cei 20 de episcopi prezenţi la adunare. Un alt conciliu are loc în mai, iunie şi august 1351, unde acuzatorii anti-Palamiţi, conduşi de Nicephorus Gregoras, au avut voie să-şi prezinte cazul în libertate. Dar urmau să fie înfrânţi definitiv şi decisiv şi conciliul a recunoscut o dată pentru totdeauna deplina ortodoxie a lui Palamas şi a învăţăturilor sale.

Neînţelegerile ce au urmat conciliul din 1351 sunt la fel de complexe ca şi cele dinainte. Totuşi, putem spune că după acest conciliu, care a susţinut ferm Volumul original din 1341, victoria poziţiei palamite nu era completă. Reizbucnirea războiului civil dintre Ioan V şi Cantacuzino, captivitatea lui Grigore în Gallipoli, care era sub ocupaţie turcă, abdicarea lui Cantacuzino şi chiar eventuala convertire a lui Ioan V la Biserica latină nu mai au influenţa de a mişca decizia Bisericii Bizantine, care a acceptat pe deplin acum, învăţăturile episcopului Tesalonicului. Moartea lui Grigore a venit în data de 14 noiembrie 1359. Cu numai nouă ani mai târziu, a intrat în marele calendar de la Haghia Sophia, pentru a fi comemorat ca sfânt în biserica estică.

B – Importanţa bătăliei pentru regenţă.

Importanţa luptei pentru regenţă în Imperiu pentru dezvoltarea controversei palamite nu poate fi supra accentuată; căci din această arenă au fost împletite disputele teologice ale lui Barlaam şi Akindynos în afacerile politice ale Bizanţului.

După cum am văzut în secţiunea anterioară, Patriarhul Calecas fusese iniţial favorabil lui Palamas în disputele sale cu Barlaam în 1338-1341. Calecas pare să fi crezut că aceasta i-ar fi asigurat sprijinul lui Grigore în timpul războiului civil ce urma, dar am văzut deja că nu a fost cazul. Pare astfel să fi fost pentru motive politice în primul rând şi nu teologice, întoarcerea Patriarhului împotriva lui Palamas în anii ce vor urma. Este de asemenea foarte îndoielnic dacă sau nu s-ar mai fi auzit altceva de la Grigore Akindynos după condamnarea sa oficială în 1341, dacă nu ar fi fost dorinţa Patriarhului de a-l folosi pentru câştig politic. Aceasta este dovedit de dezaprobarea hotărâtă a Împărătesei Anne şi a Curţii Imperiale faţă de ordinarea lui Calecas a călugărului care fusese anterior condamnat de un conciliu imperial [8] —pare probabil că fără motivaţiile politice ale patriarhului din timpul şi de după războiul civil, pentru care l-a folosit pe Akindynos pentru a-şi valida poziţia şi a oferi sprijin ecleziastic, disputele teologice ce au înconjurat doctrina palamită ar fi rămas stabilite după 1341.

Trebuie să recunoaştem de asemenea, în această luptă pentru regenţă, accentul puternic al mijlocirii care a fost pus în mâinile lui Grigore. Refuzul lui obstinat de a ţine parte în conflict între Calecas şi Cantacuzino a reflectat o tendinţă ce se adâncea, în practica lui, de a dori concilierea în Imperiu şi Biserică. Grigore a fost, recunoscut de el însuşi, un pacificator pentru Biserică, [9] şi a simţit că este datoria lui să încerce, cu cele mai bune abilităţi pe care le are, de a aduce pacea partidelor ce se luptau în jurul lui. Cât de departe va merge aceasta în dezvoltarea teologiei lui este o întrebare interesantă; deoarece, în timp ce el simţea o îndatorire specială faţă de reconciliere, era absolut nedoritor de a se pleca de la ceea ce vedea ca adevăr al credinţei – şi chiar dreptul lui şi poziţia potrivită în cadrul Imperiului Bizantin. [10]

C – O cacofonie de voci: Acuzatori multipli şi acuzaţii multiple.

Un alt aspect al importanţei fundamentale în înţelegerea fundalului istoric al controversei palamite este acela al acuzatorilor multipli şi al acuzaţiilor cu care Grigore avea de-a face. În perioada fazei iniţiale a controversei, conflictul său era împotriva unuia singur: Barlaam, şi după condamnarea lui, Akindynos. Totuşi, cu izbucnirea războiului civil şi situaţia politică intensă care a urmat, Grigore a fost pus înaintea acuzatorilor din mai multe fronturi, deodată. Şi pentru a face lucrurile mai complicate, aceşti acuzatori nu erau uniţi în atacurile lor împotriva lui.

Grigore Akindynos, cum am spus, şi-a început conflictul cu Palamas urmând pe Barlaam din Calabria şi atacând noţiunea de participare fizică în divin şi necreat. A urmat şi el curând cu alte situaţii teologice : dacă da sau nu energiile lui Dumnezeu puteau fi numite potrivit ‘divine’; dovada a ceea ce înţelegea el a fi o aproximare a practicilor Messalianism/Bogomil în învăţăturile lui Grigore; şi altele. Patriarhul Calecas, pe de altă parte, trebuia să îl atace pe Palamas pe probleme de autoritate a Bisericii: cine este capabil să definească doctrina bisericii şi dogma (Calecas pare să fi fost supărat, poate pe iniţierea lui Akindynos, de încercarea aparentă de a face astfel de către călugării atoniţi în Volumul Hagioritic al lui Grigore)? Stephen Dushan îl va ataca pentru loialităţi politice; Nicephoras Gregoras îl va ataca pentru trădarea concepţiei filozofice a lui Dumnezeu ca simplă esenţă. Lărgimea acuzaţiilor purtate împotriva lui Grigore pare a fi la fel de mare ca numărul de oameni care l-au atacat.

Aceasta, va avea o mare influenţă asupra cursului controversei palamite în general, şi asupra dezvoltării şi expunerii teologiei lui în particular. A fost forţat, într-un timp scurt, să-şi apere poziţia în faţa unui domeniu incredibil de larg de atac; şi poate una din trăsăturile cele mai remarcabile trăsături ale vieţii lui şi muncii lui este faptul că el a făcut aceasta, atât de capabil.

Gânduri în concluzie.

Această privire de ansamblu a dezvoltării istorice a controversei Palamite a arătat poate situaţia teologică, politică, socială pe care a trăit-o şi a scris-o Sf. Grigore Palamas. Lipseşte din aceasta, fără doar şi poate, orice menţiune a factorului economic în disputa dintre hesichaşti şi cele două forţe politice opuse – deşi poate, ar fi valoros să se discute acest elemente în controversă. Totuşi, elementele centrale istorice au fost atinse, şi sperăm că s-a stabilit scena pentru discuţia mai teologică ce va urma în ce-a de-a doua jumătate a acestui studiu.


Lucrări pentru studiu aprofundat:

Lossky, Vladimir. The Theology of Light in the Thought of St. Gregory Palamas, in In the Image and Likeness of God. New York: St. Vladimir’s Seminary Press, 1947; pp. 45-69.

Meyendorff, John (trans. Lawrence, George). A Study of Gregory Palamas. New York: St. Vladimir’s Seminary Press, 1964, 1974.

Meyendorff, John (trans. Fiske, Adele). St. Gregory Palamas and Orthodox Spirituality. New York: St. Vladimir’s Seminary Press, 1974.

Palmer, G.E.H, Sherrard, P. & Ware, K. The Philokalia: the Complete Text (vol. iv). London: Faber and Faber, 1995.

Steenberg, Matthew. Deification as the Restoration of Humanity: Theosis in Eastern Christian Thought (research for the Religion Faculty). St. Olaf College, 1998-1999.


Note de subsol:

[1] A much more thorough timeline of the events in this period is found in Appendix I.

[2] A timeline of the major events in Gregory’s life from his birth in 1326 until his appointment as abbot of the Esphigmenou monastery on Athos in c.1335/1336, is found in Appendix IV.

[3] Cp. Meyendorff, pp. 48-49 ff.

[4] Cp. Meyendorff, p. 54.

[5] Meyendorff, p. 56.

[6] Cp. Meyendorff, pp. 29-30.

[7] For a more detailed, chronological account of the historical events from June 1341-1368, see Appendices II and III.

[8] Meyendorff, pp. 77-76.

[9] Cp. Gregory, Letter to the Athonites, Coisl. 99, fol. 173v.

[10] A fair picture of this committed relationship to Constantinople can be see through an examination of his relationship with the Serbian leader, Stephen Dushan. Cp., e.g., Meyendorff, pp. 91-94.