Cina Domnului:Sfântul Eucharist
Transubstanţierea: Mâncarea trupului şi a sângelui lui Isus Hristos
Transubstanţierea este inima interpretării
Romano-Catolice a Cinei Domnului, mult mai comun cunoscută ca „Comuniune”.
Fiecare catolic ştie că atenţia centrală a fiecărei adunări (cunoscută ca
„Masa”) este Sfântul Eucharist. Într-adevăr Papa Ioan Paul II s-a referit la
aceasta ca „sursa şi apogeul întregii vieţi creştine”1. În timp ce este o parte
centrală a Catolicismului, transubstanţierea trebuie să fie testată împotriva
Scripturii pentru a se vedea dacă este o parte a unui crez creştin.
„Eucharist” este un cuvânt grecesc care înseamnă „recunoştinţă”. În relatările
evangheliei despre Ultima Cină (Paştele), Isus este descris ca „aducând
mulţumiri” înaintea mâncării pâinii (Luca 22:19), astfel că acesta a devenit un
nume adecvat pentru Cina Domnului în Biserica Catolică timpurie. Astăzi, acesta
este mult mai comun asociat cu elementele de comuniune, în special anafura sau
„vafa”, dei ceremonia în sine este totuşi numită „Sfântul Eucharist”.
Oare Masa Romano-Catolică şi ceea ce s-a întâmplat la Ultima Cină sunt unul şi
acelaşi ritual?
Transubstanţierea
Transubstanţierea este o declaraţie complet teologică şi numele unei doctrine,
din care izvorăşte setul uimitor de crezuri şi practici care au fost învăţate
vreodată în numele religiei. Cu toate acestea puţini cunosc ceea ce crede şi
învaţă de fapt Biserica Catolică despre acest subiect.
Biserica Romano-Catolică învaţă turmele sale că pâinea şi vinul folosit în Masă
în mod actual, fizic, se transformă în trupul şi sângele lui Isus Hristos după
ce preotul le binecuvântă în liturghia de ceremonie. Aceasta este exact ceea ce
înseamnă „transubstanţierea”. Aşa cum este afirmat în Crezul Poporului lui
Dumnezeu Catolic:
„Noi credem că Masa care este sărbătorită de preot în persoana lui Hristos în
virtutea puterii ce o primeşte în Sacramentul de Ordine, şi care este oferită de
el în numele lui Hristos şi ai membrilor Trupului Mistic, este într-adevăr
Sacrificiul Calvarului realizat în mod sacramental pe altarele noastre. Noi
credem că, în timp ce pâinea şi vinul consacrate de Domnul la Ultima Cină au
fost schimbate în Trupul şi Sângele Său care aveau să fie oferite pentru noi pe
Cruce, tot aşa şi pâinea şi vinul consacrat de preot s-au schimbat în Trupul şi
Sângele lui Hristos acum întronat în slavă în Ceruri. Noi credem că prezenţa
misterioasă a Domnului sub aparenţa acestor lucruri care, în ceea ce priveşte
simţurile noastre, rămân neschimbate, este o prezenţă adevărată, reală şi
substanţială”2.
Deşi aceasta este şocant, aceasta e doar începutul Implicaţiile şi concluziile
finale ale acestei doctrine sunt devastatoare.
Autoritatea exclusivă
În timp ce nu mai preoţii catolici îşi asumă Sacramentul de Ordine al lor,
Biserica Romano-Catolică învaţă că doar preoţii ei au autoritatea de la Dumnezeu
să pronunţe binecuvântarea care schimbă pâinea şi vinul în trupul şi sângele
actual al lui Isus. Aceasta înseamnă că ei sunt singura biserică unde Isus
„locuieşte fizic” chiar şi acum! Următorul citat de la un catolic devotat arată
importanţa acestei doctrine faţă de Catolicism:
„Pentru a explica Biserica Catolică ar lua volume, însă în mod fundamental
Biserica Catolică a fost fondată de Isus Hristos când El era încă pe pământ.
Aceasta este UNICA biserică fondată de Isus. Cel mai mare bun al bisericii este
că noi îl avem pe Isus prezent în Sfântul Eucharist – El este chiar aici, trup,
suflet şi divinitate. El este Dumnezeu şi în omnipotenţa Sa poate face tot ceea
ce doreşte El, şi a decis să rămână cu noi până la sfârşitul lumii în forma
anafurei din Sfânta Împărtăşanie”.
Conciliul de la Trent
Când Europa a fost electrificată de predicarea elocventă a reformei din secolul
al 16lea, ierarhia Bisericii Catolice şi-a adunat teologii ei care au lucrat
trei decade la pregătirea unei declaraţii de credinţă referitoare la
transubstanţiere. Acest document rămâne până azi, standardul doctrinei Catolice.
În timp ce Al Doilea Conciliu de la Vatican a început în 1963, Papa Ioan XXIII a
declarat, „Accept în întregime tot ceea ce s-a decis şi s-a declarat la
Conciliul de la Trent”. Ce a decis şi a declarat Conciliul de la Trent? Două
secţiuni relevante urmează:
CANONUL I
„Dacă va nega cineva că trupul şi sângele, împreună cu sufletul şi divinitatea
Domnului nostru Isus Hristos, şi prin urmare a întregului Hristos, sunt
adevărate, reale, şi substanţial conţinute în sacramentul celui mai Sfânt
Eucharist, şi va spune că El nu este în acesta ca un semn, sau într-o figură –
acesta să fie blestemat!”
CANONUL VI
„Dacă va spune cineva că Hristos, singurul născut Fiu al lui Dumnezeu, nu
trebuie să fie adorat în sfântul sacrament al Eucharistului, chiar şi cu
închinarea deschisă faţă de Latria, şi prin urmare să nu fie venerat cu festiva
celebritate caracteristică, să nu fie dusă în procesiune conform meritoriului şi
ritualelor universale şi obiceiuri ale Sfintei Biserici, şi că El nu trebuie pus
public înaintea poporului spre a fi adorat, şi că adoratorii Lui sunt idolatrii
– acesta să fie blestemat!”
Închinarea la anafură
În Canonul VI, se vorbeşte de un ritual de închinare numit Latria. Acesta nu
este doar un obicei antic, încă mai este practicat azi la multe Mase. După ce
pâinea a fost presupus „schimbată” în Hristos de către preot, aceasta este pusă
într-un locaş numit monstranta. Şi înaintea acestei monstrante catolicul trebuie
să se plece şi să închine această mică vafă ca Dumnezeu într-un act numit
mătanie. Biserica Romană pretinde mai departe că Hristos trebuie să între în
anafură şi vin la porunca preotului, presupunând că-i dă putere preotului chiar
şi peste Fiul lui Dumnezeu. Nici o persoană care cunoaşte şi se închină lui Isus
Hristos ar putea crede pentru un moment că aceste ritualuri blasfemătoare au
ceva de a face cu o relaţie reală cu Dumnezeu.
„Ritualurile şi obiceiurile Sfintei Biserici” se arată astfel a fi în opoziţie
directă cu poruncile lui Dumnezeu:
„Eu Sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa
robiei. Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit,
nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau
în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le
slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos…” Exod 20:2-5.
Dumnezeu spune de asemenea: „Cu cine Mă veţi pune alături, ca să Mă asemănaţi?
Cu cine Mă veţi asemăna, şi mă veţi potrivi?” – Isaia 46:5.
Învăţătura romană că Isus Hristos este prezent fizic în fiecare bucată de pâine
creează multe alte probleme doctrinare şi practice. De exemplu, când se încheie
serviciul, ce se întâmplă cu acele vafe care au rămas care au fost „schimbate în
Hristos”? Se schimbă iar în pâine când preotul merge acasă? Conform Canonului IV
de la Conciliul de la Trent, ele rămân carne! Şi acest decret de 400 de ani
vechime este încă aderat şi practicat cu pasiune. Ca un exemplu, aici este un
pasaj dintr-o carte de instrucţiune de casă catolică, copyright 1978:
„Isus Hristos nu încetează să existe sub aparenţele de pâine şi vin după ce Masa
s-a încheiat. În plus, unele anafure sunt ţinute de obicei în bisericile
Catolice. În aceste anafure, Isus este prezent în mod fizic şi adevărat, atâta
timp cât aparenţele de pâine rămân. Catolicii prin urmare au practica meritorie
a ‚facerii de vizite’ la Domnul nostru prezent în bisericile lor pentru a-i
oferi mulţumirile lor, adorarea, pentru a-i cere ajutor şi iertare: într-un
cuvânt, pentru a-L face centrul în jurul căruia îşi trăiesc vieţile lor
zilnice”3.
Această practică se contrastează ascuţit cu sfatul lui Isus asupra rugăciunii:
„Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în
picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, ca să fie văzuţi de oameni.
Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa
ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău,
care vede în ascuns, îţi va răsplăti” Matei 6:5-6.
Ce vom face atunci: ne rugăm la o vafă, sau ne vom ruga direct la Tatăl nostru
în Ceruri prin mijlocirea lui Isus Hristos?
Când a început această învăţătură?
Învăţătura catolică despre transubstanţiere nu datează de la Ultima Cină.
Aceasta a fost un subiect controversat pentru multe secole înainte ca ea să
devină în mod oficial un articol de credinţă (care înseamnă că este esenţial
mântuirii conform Romei). Ideea unei prezenţe fizice a fost susţinută vag de
câţiva, precum Ambrozie, însă nu până în anul 831 d. Hr. când Paschasius
Radbertus, un Călugăr Benedictin, a publicat un tratat unde apăra în mod deschis
doctrina. Chiar şi atunci, pentru aproape alte 4 secole, războiul teologic a
fost dus în privinţa învăţăturii episcopilor şi a laicilor de asemenea, până ce
la al Patrulea Conciliu Lateran din 1215 d. Hr., aceasta a fost definită în mod
oficial şi canonizată ca o dogmă (o învăţătură sau doctrină care nu poate fi
niciodată schimbată sau abrogată. Aceasta este egală în autoritate cu Biblia.)
de Papa Innocent III.
Istoricii bisericii ne spun că atunci când această doctrină a fost pusă în
practică pentru prima dată, preoţii au avut grijă ca nici o firimitură să nu
cadă – ca nu cumva trupul lui Isus să fie rănit, sau mâncat cumva de un şoarece
sau de un câine! Existau discuţii chiar serioase referitor la ceea ce trebuie
făcut dacă o persoană vomita după ce a primit sacramentul. Pe la sfârşitul
secolului al 11lea, ca cineva să nu verse sângele lui Dumnezeu, unii preoţi din
biserică au început să reţină paharul de la oameni. La Conciliul de la Constance
din 1415 s-a argumentat că dacă un comunicant vărsa parte din sânge pe barbă,
atât barba cât şi omul să fie distruşi prin ardere! Conciliul a purces prin a
nega oficial paharul de la laici. Cineva se poate mira cum se potriveşte aceasta
cu învăţătura Catolică că cineva trebuie să bea literal sângele lui Hristos ca
să fie salvat. Aceasta a fost mai târziu inversată de decretul Vaticanului şi
bisericile pot oferi acum paharul în mod opţional la comunicanţi.
Cum priveşte Roma Biblia
Înainte de a explora ceea ce are Biblia de spus în această privinţă, este
important să înţelegem vederea oficială Catolică asupra Scripturilor. Conform
decretului papei, ei susţin că „Tradiţia Bisericii are autoritate egală cu
Biblia”. Aceasta nu este doar o părere teologică, ci s-a făcut un articol de
credinţă de unii de la Conciliul de la Trent în 1546! Această părere este încă
susţinută de Biserica Catolică astăzi:
„Învăţătura Bisericii va fi întotdeauna cu învăţăturile Scripturii … şi prin
învăţătura Bisericii noi înţelegem mult mai deplin adevărurile Scripturii sacre.
Bisericii Catolice îi aparţine cuvântul vina în înţelegerea şi sensul Duhului
Sfânt în cuvintele Bibliei”.
Şi explicând premisa folosită în interpretarea Bibliei:
„… de obicei, sensul Scripturilor este căutat de cei care sunt pregătiţi în mod
special pentru acest scop. ŞI în concluziile lor, ei ştiu că nici o explicaţie a
Scripturilor care contrazice adevărurile învăţate în mod constant de Biserica
infailibilă nu poate fi adevărată”4.
Acest mod de interpretare este adesea folosit cu cruzime pentru a manipula
Scriptura că înseamnă ceea ce se potriveşte liderilor Catolicismului! În această
sucire a adevărului Catolicismul îl urmează pe Satan, care încearcă să
folosească Scriptura aplicată greşit pentru a-şi asigura scopurile sale finale
(Matei 4:1-11). Aceasta suceşte învăţăturile lui Dumnezeu în capul lor. Cuvântul
lui Dumnezeu ne spune să judecăm ceea ce o biserică sau un pastor învaţă prin
Biblie, şi nu să judecăm Biblia prin învăţătura unei biserici sau a unui pastor:
„Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin
încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele
Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa
în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să
înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca
omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare
bună. Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care
are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi Împărăţia Sa: propovăduieşte
Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă
cu toată blândeţea şi învăţătura” (2 Timotei 3:14-4:2).
Nu fiţi înşelaţi. Fiţi ca Bereanii, care „cercetau Scripturile în fiecare zi, ca
să vadă dacă ce li se spunea, este aşa” (Fapte 17:11).
Texte-dovadă Catolice explicate
Având aceasta în minte, vom discuta pe scurt cele două pasaje principale ale
Scripturii pe care le foloseşte Biserica Romană în timp ce încearcă să arate că
Isus a învăţat transubstanţierea.
„Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi
învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu
este cu adevărat o băutură” Ioan 6:54-55.
Catolici sunt învăţaţi că în acest verset Isus explică felul cum EL oferă în mod
literal acestora trupul şi sângele Său, ca ei să aibă viaţă veşnică prin
mâncarea Lui fizică. Cu puţin studiu al întregului pasaj (versetele 27-71), este
clar că Isus nu vorbeşte despre mâncarea şi băutura fizică, ci de cea
spirituală.
Hrana este mâncată pentru a satisface foamea. Şi în versetul 35 Isus spune,
„Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată”. Acum, Isus nu promitea uşurarea
eternă de durerea fizică a foamei. El vorbeşte, de sigur, de foamea spirituală
din om după neprihănire şi mântuire, şi El le promite la cei care „vin la El” că
El le va satisface foamea lor după acele lucruri pentru totdeauna – prin urmare,
a veni la El înseamnă a „mânca” (Vezi şi Matei 5:6; 11:28; Ioan 4:31-34).
Noi bem de asemenea pentru a satisface setea, şi din nou în versetul 35 Isus ne
spune, „Cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată”. Prin urmare, a crede în el
este a „bea” (vezi şi Ioan 4:13-14). Nimeni nu poate spune că Isus stabilea aici
mâncarea şi băutul literal al trupului şi sângelui Său pentru a oferi viaţa
veşnică, căci în Ioan 6:63 El spune, „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu
foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu, Sunt duh şi viaţă”.
Întreaga doctrină a transubstanţierii este bazată pe interpretarea greşită a
acestor versete. Catolicismul învaţă că Isus a pronunţat prima binecuvântare
preoţească care schimbă în mod misterios pâinea şi vinul în trupul şi sângele
Său la Ultima Cină. Absurditatea unei astfel de concluzii este dovedită de
această observaţie: El era în mod literal încă acolo înainte, în timpul şi după
ce ei au luat din pâine şi din pahar! El nu a fost schimbat într-un pahar de vin
şi ceva pâine – carnea Lui era încă pe oasele Lui, şi sângele Lui încă era în
venele Lui. Şi în timpul crucificării, Hristos a fost cel care a fost ţintuit pe
cruce, nu vreo pâine şi un pahar de vin.
Să privim îndeaproape la cuvintele Lui. Nimeni nu poate nega faptul că aici avem
limbaj figurativ. Isus a spus TOUTO EŞTI („acesta este”, adică, „semnifică”) mai
degrabă decât TOUTO GIGNETAI („acesta a devenit” sau „s-a schimbat în”)5. Este
evident că înţelesul lui Isus nu era literal ci simbolic! Isus nu a fost primul
din Biblie care să pretindă în mod figurativ că un pahar de lichid era de fapt
„sânge” aşa cum arată acest exemplu:
Odată, prietenii lui David l-au auzit că exprima o dorinţă puternică de a bea
apă din fântâna de la Betleem. În ciuda pericolului extrem, aceşti oameni au
trecut printre liniile de duşmani ale filistenilor şi i-au adus apă. Când David
a aflat că ei şi-au riscat viaţa în acest fel, el a refuzat să bea apa,
exclamând, „Să beau sângele oamenilor acestora care s-au dus cu primejdia vieţii
lor?” (1 Sam 23:17).
În cadrul evangheliilor descoperim limbaj metaforic similar: Isus se referea la
Sine ca „Uşa”, „Viţa”, „Lumina”, „Rădăcina”, „Stânca”, „Luceafărul de
dimineaţă”, precum şi „Pâinea”. Pasajul este scris cu un limbaj aşa de comun
încât este clar pentru orice cititor nepărtinitor că Cina Domnului a fost
intenţionată în principal ca un memorial şi nu ca un sacrificiu literal. „Faceţi
aceasta în amintirea mea” (Luca 22:19).
Origini păgâne adevărate
De unde a venit învăţătura şi practica aceasta de fapt? Ca multe alte crezuri şi
ritualuri din Romanism, transubstanţierea a fost prima dată practicată de
religiile păgâne. Notabilul istoric Durant a spus că crezul în transubstanţiere
ca cel practicat de sistemul Romano-Catolic este „unul dintre cele mai vechi
ceremonii ale religiei primitive”6. Sincretismul şi misticismul Orientului
Mijlociu erau factori mari în influenţarea Apusului, în particular Italia7. În
Egipt, preoţii consacrau prăjiturele rotunde subţiri care erau presupuse a
deveni trupul lui Osiris. Rotunjimea prăjiturilor simboliza soarele, care se
potrivea bine după cum Osiris era divinitatea-soare a lor. Modelul de oferire de
vafe rotunde provine de la aceşti păgâni, nu de la Hristos. Isus a oferit
urmaşilor Săi fragmente rupte de pâine nedospită netedă care a spus el că
reprezenta trupul său care avea să fie dat pentru ei (Luca 22:19)8. Ideea de
transubstanţiere a fost de asemenea caracteristică şi despre religia Mithra a
cărei sacramente de prăjituri şi băutură haoma sunt o paralelă apropiată cu
ritualurile Catolice de Eucharist9.
Ideea mâncării cărnii divinităţii era populară printre popoarele din Mexico şi
America Centrală cu mult înainte ca ei să fi auzit de Hristos. Când misionarii
spanioli au ajuns prima dată în aceste ţări, „surpriza lor a fost intensificată,
când au mărturisit un ritual religios care le reamintea acestora de comuniunea…
o imagine făcută din făină… şi după consacrare de către preoţi, era distribuită
printre oameni care o mâncau… declarând-o trupul divinităţii…”10.
Deci de ce o învaţă ei?
Întrebarea care trebuie pusă este, „De ce are nevoie Biserica Romano-Catolică de
o astfel de doctrină – de ce cred ei că Isus îi vrea pe ei să-L mănânce pe El
fizic?” Răspunsul la această întrebare este unul trist. Într-adevăr,
implicaţiile şi concluziile practice ale învăţăturii transsubstanţierii sunt
chiar mai rele decât însăşi doctrina în sine – şi ca un ţesut de plasă mare a
unui păianjen harnic, învăţăturile Romei sunt ca spirale în afară din butucul
central ca şi spiţele unei roţi.
(Continuat în documentul Masei…)
Bazat pe Cronica Catolică I: Mâncarea trupului divinităţii - Catholic Chronicle
I: Eating the Flesh of Deity by Keith Green
Note de subsol
1 - John Paul II, 1980, On the Mystery and Worship of the Eucharist
2 - Paul VI, 1968, The Credo of the People of God
3 - Catholic Home Study Instruction Course, 1978, "The Spirit of Jesus" Book #3,
p.92.
4- Catholic Home Study Instruction Course, 1978, "The Spirit of Jesus,"
pp.94-95.
5 - If I held up a picture of my son and said, "This is my son," I am certainly
not saying that the actual picture is literally my son.
6 - The Story of Civilization, p.741.
7 - Dill, Roman Society From Nero to Marcus Aurelius.
8 - Hislop, A; 1959, The Two Babylons, Loizeaux Brothers, USA, p160
9 - Ibid.
10 - Prescott, Mexico, Vol. 3.