Escatologie:

Charles H. Spurgeon şi Escatologia: partea I
 
A fost evidentă poziţia sa milenistă?

 
de Dennis Michael Swanson
 

 

Copyright © 1996 de Dennis Swanson. Toate drepturile rezervate.

 

Introducere

 

În discutarea diferitelor aspecte ale teologiei sistematice, poate nimeni nu a văzut mai multă cerneală să curgă în ultimii 100 de ani decât escatologia. Cei care s-au „specializat” în acest domeniu sunt bine cunoscuţi şi în egală măsură promovaţi; oricum, când se iscă o discuţie pe tema escatologiei, se menţionează arareori numele unuia dintre cei mai cunoscuţi creştini în istoria bisericii1, Charles Haddon Spurgeon (1834-1892). Există desigur multe motive pentru aceasta, nu ultima dintre ele fiind faptul că însuşi Spurgeon nu a pus un mare accent în lucrarea sa asupra acestui subiect, fapt obişnuit de altfel în vremea sa.

 

Dată fiind notorietatea lui Spurgeon şi volumul scrierilor sale, poate că nu este de mirare că aproape fiecare apărător al unui punct de vedere escatologic s-a aventurat să-l considere pe Spurgeon „aliat.” O scurtă exemplificare a acestor concluzii vor sluji drept ilustraţie pentru această afirmaţie. Lewis A. Drummond face următoarea afirmaţie în splendida sa biografie, că „Spurgeon a mărturisit convingerea sa pre-milenistă.”2 Peter Masters, în prezent pastor al bisericii lui Spurgeon, The Metropolitan Tabernacle din Londra, a afirmat, „Dacă ar fi trăit Spurgeon în acest secol e puţin probabil să fi folosit termenul ‚mileniu’ pentru a descrie prima fază a slavei veşnice. Sigur că ar fi fost mult mai aproape de amilenism decât de oricare din celelalte scenarii vehiculate astăzi,”3 iar Erroll Hulse în cartea sa Restaurarea Israelului (The Restauration of Israel), îl declară cu toată fermitatea pe Spurgeon a fi postmilenist.4 Este atât de răspândit efortul de a alătura numele lui Spurgeon unui anumit sistem profetic încât chiar şi cea mai nouă formulare tribulaţionistă / a răpirii din interiorul taberei dispensaţionaliste, cunoscuţi ca şi susţinători ai „Răpirii înainte de Necaz,” apelează la el [Spurgeon] pentru a găsi sprijin. Robert Van Kampen spune în lucrarea sa Semnul (The Sign), că „Charles Haddon Spurgeon nu a fost cunoscut a fi un om care să fi scris pe larg pe marginea temei sfârşitului vremurilor. Însă ceea ce a afirmat el este în întregime compatibil cu succesiunea de evenimente prezentate în această carte.”5

 

Este evident faptul că este imposibil ca Spurgeon să fi îmbrăţişat toate aceste abordări. Însă, în care dintre ele a crezut, dacă ar fi vreuna? Poate ea fi stabilită? Şi-atunci cum de există un asemenea grad de confuzie pe această temă? Iată întrebările la care această teză va încerca să ofere răspuns. Problema pe care o ridicăm în discuţie este importantă, în măsura în care Spurgeon continuă a fi unul dintre cei mai populari autori creştini publicaţi, chiar şi la mai bine de un secol de la moartea sa. Bărbaţi cu diferite poziţii, sincere sau de altă natură, caută să găsească sprijin pentru propriile lor interpretări profetice şi apelează pentru aceasta la Spurgeon. Aceasta constituie o practică pe care el ar fi denigrat-o cu siguranţă. Comentând problema „Spurgeonismului”, un fenomen al vremii sale, el a spus: nu este alt cuvânt în lume mai urâcios inimii noastre decât cuvântul acesta, Spurgeonism, şi nici un gând mai străin de sufletul nostru decât cel al formării vreunei secte... Noi nu predicăm o evanghelie nouă, nu dorim subiecte noi, şi nu le urmăm în vreun spirit neobişnuit. Îl iubim mai mult pe Cristos decât vreo sectă, şi adevărul mai mult decât o partidă, şi în acest sens suntem în afara vreunei denominaţii, însă suntem în unire deschisă cu Baptiştii pentru singurul motiv că nu putem suporta izolarea. Cel care cercetează cu toată inima ştie că ţelul nostru nu este de a strânge un grup [de oameni] în jurul nostru, ci de a uni o părtăşie în jurul Mântuitorului.” „Fie ca numele meu să piară, iar numele lui Cristos să dăinuiască pe vecie,” a spus George Whitfield, şi la fel a spus şi Charles Spurgeon de sute de ori.6

 

Argumentul acestei teze este de a clarifica abordarea îmbrăţişată de Spurgeon în ce priveşte mia de ani printr-o studiere atentă a propriilor sale scrieri, în lumina vremii sale. În mod ideal, toţi cercetătorii profeţiilor ar trebui să cerceteze ei înşişi Scriptrile profetice şi să-şi formeze propriile lor convingeri bazate pe un studiu exegetic serios al textului reprezentat de Cuvântul lui Dumnezeu; „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3b). Lucrările altora ar trebui folosite ca şi ghid şi material ajutător, fără a comite eroarea logică a „apelului simplist la autoritate”, cum o numeşte D. A. Carson.7 Carson explică această eroare în următorul mod:

 

Astfel de invocări pot fi atribuite unor cercetători renumiţi, pastori îndrăgiţi, autori distinşi, majorităţii, sau altora. Eroarea zace în faptul că ei se gândesc că invocarea autorităţii reprezintă un motiv pentru a interpreta textele într-un anumit mod; însă în realitate, dacă nu sunt enunţate motivele autorităţii, singurul lucru pe care-l realizează astfel de invocări este punerea scriitorului sub o autoritate relevantă! Singurul mod în care o astfel de invocare poate contribui la construirea unui argument este de a împrumuta reputaţia generală a autorităţii ca sprijin în favoarea acestui argument; însă aceasta nu constituie într-atât o apărare sau o explicare rezonabilă cum este cazul referinţei la un personaj academic.8

 

Dorinţa autorului acestei teze este dublă: (1) Ca cei neinformaţi să ajungă să-l înţeleagă pe Spurgeon şi viziunea sa milenistă cât mai limpede posibil, şi, (2) ca folosirea eronată a persoanei sale şi interpretarea greşită a lucrărilor sale să fie diminuată, cel puţin în această privinţă.

 

Dată fiind poziţia şi continua sa influenţă, orice studiu al viziunii teologice a lui Spurgeon este valid. Cum spunea John  Brown, „[Spurgeon] Merită cu adevărat un studiu îndelung şi atent al oricărei părţi din predicile sale.”9 Este semnificativ faptul că în timp ce au existat câteva scurte articole pe tema Spurgeon şi mia de ani, nu există nici un studiu esenţial sau dizertaţie de calitate asupra acestui important subiect.

 

W.Y. Fullerton, asistentul personal al lui Spurgeon, editor şi biograf, a înţeles poate mai bine ca oricine altul conţinutul şi valoarea lucrărilor lui Spurgeon. El nota, „înţeleptul predicator şi scriitor pe teme religioase va proceda corect dacă, după ce-şi va fi făcut o idee proprie asupra unui subiect, va vedea apoi ce are de spus şi Spurgeon despre acea temă.”10 Această lucrare încearcă să arunce o lumină nouă asupra semnificativei contribuţii ale lui Spurgeon în studiile profetice şi să inspire studiile viitoare asupra acestui subiect important.

 

Teză

 

Această teză va încerca să demonstreze că în realitate Spurgeon a avut o poziţie foarte clară vizavi de mia de ani. Această poziţie va fi prezentată aşa cum a fost ea susţinută în mod consistent şi expusă de-a lungul întregii sale lucrări, deşi Spurgeon ca şlefui expresia acesteia odată cu maturizarea sa în lucrare. În prezentarea acestei teze autorul ca încerca [de asemenea] să demonstreze că punctul de vedere al lui Spurgeon asupra escatologiei în legătură cu mia de ani este cel mai bine descrisă ca fiind o poziţie „pre-milenistă istorică sau de legământ”

 

Problema expusă în studiu

 

Problema „cheie” a acestui studiu este volumul imens de materiale care trebuie confruntat. Când cineva se apucă să analizeze moştenirea literară Spurgeonică, va fi cuprins aproape de disperare pentru că nu va fi capabil să proceseze toată informaţia. De asemenea, pentru că marea parte a materialului pe care-l avem de la Spurgeon este predicatorial în natura sa (peste 3.500 de predici individuale!), majoritatea celor care îl studiază pe Spurgeon tind să se concentreze asupra acelei surse primare, excluzând celelalte lucrări ale sale. Deşi predicile constituie sursa primară de informaţie asupra sistemului său teologic, Spurgeon a scris şi în diferite alte forumuri: scrisori adresate colegilor, prelegeri şi o revistă lunară, şi în două comentarii speciale; unul asupra Psalmilor (Comoara lui David), iar cealaltă asupra Evangheliei după Matei (Matei: Evanghelia Împărăţiei), acestea fiind doar câteva.11 Această teză încearcă să examineze toate materialele lăsate de Spurgeon, orice pasaj în care el a atins esenţial sau tangenţial subiectul escatologiei în general sau mia de ani în particular.

 

Planul studiului

 

Schiţa acestei teze va fi după cum urmează: Capitolul Unu va începe cu o examinare a vieţii şi lucrării lui Spurgeon şi a influenţelor care au marcat gândirea sa teologică. Aceasta va fi urmată de o examinare a diferitelor poziţii mileniste aşa cum ar fi putut ele fi înţelese atât în vremea lui Spurgeon cât şi definiţiile acceptate pe scară largă în secolul 20. Capitolul Doi va studia conţinutul scrierilor lui Spurgeon în măsura în care abordează teme profetice şi special mileniste. Capitolul Trei va examina diferite poziţii mileniste puse faţă în faţă cu afirmaţiile lui Spurgeon, şi de asemenea va comenta autorii care au încercat să-l categorisească pe Spurgeon în diferite poziţii. În Concluzii, toate punctele vor fi abordate din nou şi rezumate ca apoi concluzia finală să demonstreze apartenenţa ideologică a lui Charles Spurgeon la poziţia pre-milenistă istorică sau de legământ în privinţa împărăţiei de o mie de ani.

 

1

Probleme introductive

 

Introducere

 

În abordarea unui subiect precum Spurgeon şi Escatologia, este vital ca mai întâi să fie lămurite anumite probleme de introducere. O cercetare de ansamblu a vieţii şi lucrării lui Spurgeon ar fi de asemenea binevenită. Mai mult, o înţelegere a doctrinelor de bază ale diferitelor scheme escatologice, aşa cum au fost ele înţelese în vremea lui Spurgeon; acest lucru este absolut necesar înainte să putem începe examinarea învăţăturilor lui Spurgeon în acest domeniu. Pentru a avea un studiu complet, este de asemenea necesar să clarificăm poziţiile escatologice aşa cum sunt ele înţelese astăzi şi modul în care ele se relaţionează la cele din vremea lui Spurgeon.

 

Partea Întâi: O vedere de ansamblu a vieţii lui Spurgeon

 

Charles Haddon Spurgeon a fost numit atât „Urmaşul puritanilor”12 cât şi „Părintele fundamentalismului.”13 Influenţa lucrării sale este resimţită şi astăzi prin cantitatea enormă de material homiletic şi a diferitelor scrieri lăsate în urma sa. Au fost publicate numeroase biografii ale lui Spurgeon.14 Există o companie editorială al cărei scop unic este reeditarea scrierilor lui Spurgeon şi a diferitelor materiale care au legătură cu el.15 Aşa cum a observat şi unul dintre biografii săi, viaţa şi lucrarea lui Spurgeon „conţine atât de multe date încât devine ciudat, neobişnuit, minunat, şi chiar miraculos, astfel că vor fi necesare afirmaţii foarte concise şi argumente deosebit de conservatoare care să convingă cititorul că totul este literalmente adevărat.”16

 

Secţiunea A: Copilăria şi anii timpurii de şcoală

Charles Haddon Spurgeon s-a născut la 19 iunie 1834 în Kelvedon, Essex. Era unul din opt fraţi17 şi imediat după naşterea sa tatăl său a mutat întreaga familie la Colchester. Se trăgea dintr-un lung şir de „nonconformişti”, acesta fiind un termen folosit pentru cei care au respins Biserica Anglicană şi Actul de uniformitate din 1662.18 Bunicul şi tatăl său erau pastori independenţi. Bunicul său, James Spurgeon (1776-1864) a fost un notabil pastor congregaţionalist în Stambourne, unde a lucrat timp de 54 de ani.

 

Pe când avea doar 14 luni, Spurgeon a fost dus să locuiască cu bunicii săi, cu care a trăit aproape patru ani. În acest timp, de Spurgeon s-a îngrijit mai ales mătuşa sa Ann, în vârstă de 17 ani. Aşa cum afirmă Drummond, motivul acestei mutări „rămâne obscur.”19 Foarte probabil motivul era unul financiar, precum şi naşterea unor noi copii. Nici Spurgeon în autobiografia sa20 şi nici exhaustiva biografie a lui G. Holden Pike21nu face vreo referire la această situaţie. Pike, referindu-se la acest eveniment, îl citează pur şi simplu pe tatăl lui Spurgeon spunând:

 

S-a spus că Charles a fost crescut de bunicul şi bunica lui. Adevărul este că tatăl şi cu mama mea au venit în vizită la noi pe când Charles avea doar paisprezece luni. L-au luat să locuiască cu ei, şi a rămas cu ei până aproape de cinci ani. Apoi a venit acasă unde a locuit împreună cu noi la Colchester, unde locuiam pe-atunci, timp în care îmi continuam şi lucrarea pastorală în Tollesbury, aflată la km buni distanţă. Mai târziu şi-a petrecut adesea vacanţele cu bunicii săi, care-l îndrăgeau tare mult.22

 

Oricare ar fi fost motivul, relaţia şi influenţa bunicului său a constituit un factor de o semnificaţie deosebită în viaţa tânărului Charles.

 

Spurgeon a făcut o pasiune pentru cărţi încă de la o vârstă foarte fragedă. Casa parohială a bunicului său conţinea o vastă colecţie de lucrări puritane şi sub tutela mătuşii sale, a învăţat să citească în special din aceste volume. Între 10 şi 15 ani Spurgeon a frecventat două şcoli diferite: Şcoala Stockwell House şi Colegiul St. Augustine’s Agricultural College. A dat dovadă de un talent deosebit în a învăţa, fiind un devorator de cărţi şi fiind înzestrat cu o memorie remarcabilă.23 Avea o minte ascuţită pentru matematică, şi fiind la [Colegiul] St. Augustine’s, „unchiul său [directorul şcolii] a recunoscut abilitatea sa în domeniul matematicii şi i-a permis să facă o serie de calcule care s-au dovedit a avea o asemenea valoare că o firmă de asigurări londoneză le-a folosit timp de mai bine de jumătate de secol.”24

 

Pe când avea 15 ani, educaţia de formare a lui Spurgeon ajunsese la capăt. A fost „aprod”25 timpe de doi ani la Newmarket în Cambridgeshire, însă nu a reuşit niciodată să ajungă să studieze la universitate.26 Fără doar şi poate, Spurgeon şi-a continuat drumul spre a deveni un teolog remarcabil şi un expert în Sfintele Scripturi. Păstorul baptist din partea de sud a SUA, B. H. Carroll a afirmat despre predicile lui Spurgeon, că puse cap la cap în ordinea subiectelor abordate, „ar constitui o lucrare completă de teologie sistematică.”27 Era în principal un auto-didact, şi cum afirmă Dallimore, „Volumul lecturilor sale era absolut uimitor pentru o persoană atât de tânără, iar în ce priveşte lucrările autorilor săi preferaţi – teologii puritani – era deosebit de priceput.”28 La frageda vârstă de 15 ani a scris o lucrare de 17 capitole şi 290 de pagini intitulată, Anticristul şi neamul său; sau Demascarea papalităţii, care a câştigat o menţiune de onoare la un concurs de eseuri la Nottingham.29

 

De-a lungul vieţii sale, Spurgeon a rămas în mare parte auto-didact, aprofundând la scară largă câteva discipline, mai ales istorie şi ştiinţe naturale. S-a perfecţionat într-atât încât la un moment dat în cadrul lucrării sale în Londra a ţinut ceea ce el numea „prelegeri” pe diferite teme, incluzând câteva astfel de dizertaţii pe marginea lucrărilor înfloritoare ale lui Charles Darwin şi a evoluţionismului.

 

Secţiunea B: Influenţele teologice din viaţa sa

Cea mai importantă influenţă pe plan teologic în viaţa lui Spurgeon a fost de departe bunicul său. În timp ce locuia în Stambourns, Charles petrecea ore în şir în biblioteca casei parohiale, la început admirând doar xilogravurile din Foxe’s Book of Martyrs şi Călătoria pelerinului, apoi citind lucrările lui Sibbes, Bunyan, Owen, Boston, Matthew Henry şi a altor eroi puritani. Dacă Charles Spurgeon este numit „Urmaşul puritanilor,” atunci bunicul său a fost cu siguranţă „Ultimul puritan.”30 Aşa cum afirmă Pike:

 

James Spurgeon pare să fi trăit ca unul dintre ultimii reprezentanţi ai Vechiului Nonconformism... Venerabilul pastor din Stambourne a fost unul dintre ultimele verigi de legătură între vechile şi noile timpuri. În timpul îndelungatei sale vieţi de aproape nouăzeci de ani, ce schimbări imense se petrecuseră deja în lumea întreagă! În zilele copilăriei lui James Spurgeon, Dr. Johnson era încă liderul societăţii de literatură autocrată din Londra; în tinereţea lui au luat naştere republica Statelor Unite şi Revoluţia franceză; iar Napoleon a fost nimicit de Wellington la Waterloo pe când [James Spurgeon] îşi începea lucrarea pastorală. Ca om şi pastor, veteranul de la Stambourne a aparţinut perioadei georgiene în care s-a născut; şi este foarte probabil ca el să nu fi avut decât cel mult o oarecare simpatie pentru inovaţiile şi metodele moderne de a lucra pe care trăise să le vadă implementate.31 În toate acestea Charles a învăţat două lucruri de la bunicul său, să iubească puritanii şi teologia lor, şi o inimă de păstor. Charles avea să şadă adesea în camera de studiu a bunicului său în timp ce acesta îşi pregătea mesajele sau în timp ce purta diverse discuţii teologice cu membri ai bisericii sau cu pastori musafiri. Există o istorioară vestită despre Charles pe când avea şase ani care s-a dus într-o „cârciumă”, ceva ce americanii ar numi tavernă sau bar, pentru a-l provoca pe Thomas Roads, un membru „căzut” din comunitatea bunicului său. L-a mustrat pe bărbat în văzul tuturor celor prezenţi ca apoi să părăsească pur şi simplu localul. Roads a părăsit la rândul său barul, s-a dus să se roage şi L-a rugat pe Dumnezeu să-l ierte iar apoi s-a împăcat şi cu pastorul său!32

 

Mulţi ani mai târziu, pe când Charles Spurgeon era deja un păstor vestit în Londra, bunicul său continua să lucreze cu credincioşie în Stambourne. Pentru a exemplifica asemănarea izbitoare între stilurile de a predica ale celor doi, Drummond prezintă un incident:

 

Spurgeon avea plăcerea de a istorisi o întâmplare petrecută când se dusese odată să predice la Haverhill. Din motive obiective, a ajuns cu întârziere. Aşa că bunicul său, care participa de asemenea la serviciu, a început să predice pe marginea textului: „Prin har aţi fost mântuiţi” (Efeseni 2.8). Charles Spurgeon, de-acum distinsul nepot, ajuns undeva la mijlocul mesajului, a intrat în capelă. „Iată, a sosit şi nepotul meu,” rosti James. „El poate predica evanghelia mai bine decât mine, dar nu poţi vesti o evanghelie mai bună, nu-i aşa Charles?” Urcând sprinten la amvon, Charles replică, „Predici mai bine decât mine, te rog continuă.” Însă bunicul James l-a refuzat, şi i-a împărtăşit textul început, explicându-i că le prezentase oamenilor adevărul că sursa mântuirii este harul. Charles a continuat de la acel punct şi a continuat cu partea a doua a versetului: „Şi aceasta nu vine de la voi.” A prezentat totala incapacitate a oamenilor de a veni la Cristos prin puterile lor. Bunicul lui Charles l-a întrerupt chiar în mijlocul discursului său. „Ştiu cel mai bine acest lucru” [şi se pare că a preluat predica timp de câteva minute]. Spurgeon continuă să predice în timp ce bunicul său murmura iar şi iar, „Bine, bine.” Spre sfârşit bătrânul izbucni, „Repetă-le încă o dată toate astea, Charles.”33

 

Charles Spurgeon a fost de asemenea puternic influenţat de profesorul său de la Stockwell House, Domnul E. S. Leeding. Spurgeon afirma despre Leeding:

 

A fost un profesor care şi-a educat cu adevărat elevii; şi prin talentul său sârguincios mi-a pus bazele pe care am construit ani la rând mai târziu. A plecat din Colchester pentru a deschide o şcoală proprie în Cambridge, iar eu m-am dus mai întâi la Maidstone, apoi la New market pentru vreo doi ani. Apoi ne-am reîntâlnit; pentru că l-am căutat la Cambridge pentru a asista la cursurile de la şcoala sa, şi în plus pentru a fi ajutat în studiile mele. El a lăsat vorbă că nu considera că aş mai fi avut nevoie de a frecventa vreunul dintre colegiile nonconformiste, de vreme ce stăpâneam majoritatea subiectelor care se studiau acolo; şi că părerea sa era că aş fi absolvit cu uşurinţă universitatea alături de el, dacă nu mi s-ar fi pus în cale amvonul.34

 

Spurgeon a început cu puritanii, şi a sfârşit într-adevăr tot acolo. Cu privire la aceasta, Bacon afirma: Charles Haddon Spurgeon a fost modelat şi format complet de acei uriaşi spirituali ai secolelor şaisprezece şi şaptesprezece, puritanii. A stăruit în nobila lor tradiţie, în linia dreaptă impusă de teologia şi aspectul lor, şi poate fi numit fără îndoială Urmaşul Puritanilor.35

 

Jay Adams, evaluând impactul predicării lui Spurgeon a spus cu privire la competenţa educaţiei sale:

 

Există un lucru pe care şi cel mai simplu cercetător al lui Spurgeon îl va recunoaşte este excelarea şi profunda familiaritate pe care acesta o avea vizavi de cei mai mari predicatori şi scriitori religioşi care trăiseră înaintea sa. În vremea sa, a fost probabil cel mai competent învăţat al literaturii puritane.36

 

Adams continuă în a sublinia faptul că Spurgeon „nu a fost sclavul puritanilor, că i-a stors de toate ideile, dar că produsul final erau propriile sale gânduri.”37

 

Un critic al lui Spurgeon a observat cu acurateţe poziţia sa fermă pentru adevăr: „Iată un om care nu a progresat cu nimic în întreaga sa lucrare, iar la sfârşitul secolului nouăsprezece el propovăduia teologia secolului întâi.”38 Spurgeon a considerat acesta a fi un compliment suprem, şi deloc o critică severă, cum fusese intenţionată a fi. Pentru Spurgeon, calvinismul evanghelic al puritanilor a constituit esenţa creştinismului biblic.39 Aceasta a fost baza tematică a predicilor sale, iar el a prezentat calvinismul de pe un fundament clar şi consistent. În 1856, primul an al lucrării sale pastorale la Biserica din New Park Street, el a afirmat:40

 

Am propria mea opinie personală că nu este cu putinţă să-l proclami pe Cristos şi pe El răstignit, dacă nu proclami ceea ce se numeşte în vremea noastră Calvinism. Am propriile mele păreri, şi pe acestea le voi afirma mereu hotărât. Nu e decât o poreclă care i se dă acestui calvinism; pentru că Calvinismul este Evanghelia, şi nimic altceva.41

 

Spre sfârşitul lucrării sale în 1881 (46 de volume de predici) a afirmat, „Susţinem şi proclamăm iar şi iar că adevărul propovăduit de Calvin a fost chiar adevărul pe care-l scrisese apostolul Pavel cu mult timp înainte în inspiratele sale epistole, şi care este foarte limpede revelat în însăşi cuvintele binecuvântatului nostru Domn.”42 Spurgeon a fost consecvent în teologia sa de-a lungul întregii sale vieţi. Poate că şi-a cizelat întru-câtva exprimarea şi doctrina, însă la bază şi în ceea ce priveşte conţinutul, criticul său avea dreptate.

 

Secţiunea C: Tema şi realizările lucrării sale [pastorale]

Lucrarea lui Spurgeon s-a centrat în jurul predicării lui Cristos şi ale doctrinelor harului. El a spus:

 

Isus este Adevărul. Noi credem în El, - nu numai în cuvintele Sale. El este Doctorul şi Doctrina, Revelatorul şi Revelaţia, Iluminatorul şi Lumina omului. El este proslăvit de fiecare cuvânt al adevărului, pentru El este esenţa şi conţinutul acestuia. El stă deasupra Evangheliei, precum un prinţ deasupra propriului său tron. Doctrina este de mare preţ când o găsim picurând de pe însăşi buzele Sale şi întrupată în persoana Sa. Predicile sunt valoroase în măsura în care îl propovăduiesc pe El şi îndreaptă toată atenţia spre El. O Evanghelie lipsită de Cristos nu este nicidecum o Evanghelie, iar un discurs lipsit de Cristos este motiv de bucurie pentru draci.43

 

Piatra de temelie a lucrării lui Spurgeon a-L predica pe „Cristos şi pe EL răstignit.” O emblemă conţinând acest verset ar reprezenta simbolul lucrării lui Spurgeon.44  Deşi predicarea sa nu a fost întotdeauna considerată a fi ştiinţifică, iar exegeza sa descrisă a fi „dificilă,”45 dedicarea sa faţă de conţinutul biblic şi faţă de prezentarea consecventă în predicile sale a teologiei evanghelice, îl separă de „Whitfield al Angliei victoriene.”46 Dacă este să vorbim despre subiectul predicii, le-a spus studenţilor său: Predicile trebuie să conţină învăţătură curată, iar doctrina lor trebuie să fie solidă, substanţială şi din belşug. Noi nu urcăm la amvon ca să vorbim de dragul de a vorbi; noi avem misiunea de a propovădui ceea ce este important până la ultimul cuvânt, şi nu ne putem permite să rostim dulci nimicuri...Poate că abilitatea de a împărţi frumos o predică reprezintă o artă foarte folositoare, dar ce facem dacă nu avem ce diviza? Un simplu creator de schiţe de predică este precum un înzestrat sculptor cu o farfurie goală în faţă... Nimic nu poate compensa lipsa învăţăturii; toată retorica din lume nu este nimic mai mult decât neghină în mijlocul grâului în contrast cu evanghelia mântuirii noastre.47

 

Scriitorii contemporani au notat de asemenea forţa şi pasiunea predicării sale. Un autor afirma despre predicarea lui Spurgeon:

 

Ce engleză desăvârşită, oarecum locală: cu greu găseşti vreun termen împrumutat din latină sau greacă. Nu prea e de mirare să găseşti aşa ceva, şi bogata, profunda şi vechea doctrină a erei puritane – apărarea şi propovăduirea alegerii [providenţiale], înălţarea şi glorificarea harului suveran; Cristos prezentat ca răstignit şi batjocorit, imagini, anecdote – toate acestea sunt auzite cu plăcere de oamenii obişnuiţi, în ciuda unei extravaganţe şi unei asemenea îngâmfări.48

 

De-a lungul lucrării sale, în enormul volum de scrieri şi predici, nu există nici un aspect de teologie sistematică, biblică sau practică pe care să nu-l fi atins. Principalul impuls al lucrării sale a fost întotdeauna de a-L predica pe „Cristos şi pe El răstignit.” E interesant de observat faptul că Spurgeon înţelegea prea bine probleme zilei legate de escatologie şi mia de ani; însă el nu a considerat toate aceste subiecte la fel de importante precum problema mântuirii. A repetat acest lucru de suficient de multe ori pe parcursul îndelungatei sale lucrări. Predicând pe marginea subiectului „A doua duminică de Advent” la Metropolitan Tabernacle în decembrie 1884, el a făcut următoarea afirmaţie:

 

Unii creştini sunt foarte curioşi, însă deloc ascultători. Ei neglijează concepte de bază, însă caută să rezolve probleme dificile. Îmi aduc aminte de cineva care obişnuia să vorbească mereu despre potire, şi peceţi şi trâmbiţe. Era tare priceput în simbolurile apocaliptice; însă era tatăl a şapte copii, dar nu obişnuiau să aibă un timp de rugăciune cu întreaga familie. Dacă ar fi lăsat deoparte potirele şi trâmbiţele şi s-ar fi ocupat mai mult de fiii şi fiicele sale, ar fi fost mult mai bine. Am cunoscut oameni foarte pricepuţi în [interpretarea] cărţii Daniel şi deosebit de învăţaţi în [tălmăcirea] lui Ezechiel, însă oarecum uituci ai capitolului 20 din Exod, şi puşi puţin în încurcătură de capitolul opt din Romani. Nu vreau să-i judec pe aceşti oameni care studiază [cărţile] Daniel şi Ezechiel, ba dimpotrivă; cu toate astea îmi doresc să-i şti mai plini de râvnă pentru convertirea păcătoşilor din casele vecine, şi puţin mai atenţi în a-i ajuta pe sfinţii mai săraci. Recunosc valoarea studiului făcut despre picioarele întruchipării din viziunea lui Nebucadneţar, şi importanţa cunoaşterii celor zece împărăţii care reprezintă cele zece degete de la picioarele [aceleiaşi întruchipări], însă nu văd cum poate cineva îngădui ca aceste studii să fie mai presus de pasajele care propovăduiesc evlavia. Dacă timpul petrecut asupra chestiunilor teologice obscure ar fi fost dedicat implicării într-o misiune dintr-o străduţă apropiată, mai mare ar fi fost folosul omului şi mai mare slava care I-ar fi fost adusă lui Dumnezeu. Aş vrea fraţilor să înţelegeţi toate tainele, dacă ar fi cu putinţă; însă nu uitaţi că treaba noastră de seamă aici jos este să strigăm fără contenire, „Iată, Mielul!” Citiţi şi cercetaţi prin toate mijloacele pe care le ştiţi tot ce a revelat Domnul cu privire la lucrurile ce au să vină; însă înainte de toate vedeţi ca odraslele voastre să fie aduse la picioarele Mântuitorului, şi aveţi grijă să fiţi lucrători împreună cu Dumnezeu la zidirea bisericii Sale.49

 

Într-o viaţă relativ scurtă, Spurgeon a fost în stare să construiască ceea ce mulţi cred a fi cea mai mare Biserică Protestantă din lume, să pună bazele şi să conducă un Colegiu Pastoral, să înfiinţeze un orfelinat, o editură, nenumărate organizaţii şi societăţi în cadrul bisericii sale. Publicarea susţinută a predicilor sale într-un ritm săptămânal a continuat încă 20 de ani după moartea sa, şi s-a oprit numai din cauza lipsei de hârtie provocate de începerea Întâiului Război Mondial. Drummond recunoaşte acest lucru când afirmă:

 

Mulţi îl consideră pe Spurgeon  fi unul din cei mai mari zece autori englezi cu o cantitate estimată la 300 de milioane de copii ale predicilor sale şi de cărţi tipărite. În timpul vieţii sale, întreaga lume evanghelică părea să atârne de cuvintele rostite de el; şi el continuă să fie reeditat în mod constant şi în zilele noastre. El a devenit un nume de referinţă, şi continuă să fie astfel până în prezent în multe cercuri evanghelice. Oricum, există mai multe cărţi, cel puţin lucrări religioase scrise de Spurgeon, aflate în tipar astăzi – la un secol după moartea sa – decât este cazul oricărui alt autor englez în viaţă sau decedat.50

 

În recenta sa lucrare John F. MacArthur Jr. afirmă acest lucru cu privire la impactul continuu al lui Spurgeon asupra lumii evanghelice din prezent:

 

Cu siguranţă nici un alt predicator din istoria limbii engleze nu a avut uşurinţa folosirii cuvintelor a lui Spurgeon, abilitatea sa de a propovădui autoritatea mesajului divin, pasiunea sa pentru adevăr, sau dăruirea cu care predica, la care se adaugă o asemenea cunoaştere teologică. A fost de asemenea un cleric prin excelenţă, înzestrat din natură ca lider. Păstorind biserica în vremuri tulburi, Spurgeon reuşea să umple de câteva ori pe săptămână sala sa de 5.500 de locuri.51

 

Pastorul şi teologul german Helmut Thielicke a rezumat lucrarea lui Spurgeon poate mai bine decât oricine altcineva, atunci când a afirmat:

 

În nici o privinţă nu a fost ca managerii unei campanii evanghelistice moderne, care  manipulează sufletele folosindu-se de toate tehnicile de sugestie în masă, acţionând precum nişte ingineri ai mântuirii. Charles Haddon Spurgeon – căci de el este vorba – a fost atât incapabil de vreo formă de propagandă, cât şi un ignorant desăvârşit al influenţei subliminale care se manifestă prin apelarea la imagini ascunse, dorinţe şi complexe anxioase – de aici pornind rezultatele testelor psihologice. El însă a lucrat doar prin puterea Cuvântului care crea proprii săi ascultători şi care schimba sufletele.52 [sublinierea ne aparţine.]

 

Spurgeon a fost înainte de toate un om care căuta „să placă mai mult lui Dumnezeu decât omului.” Nu se temea de disputele teologice, şi a purtat câteva astfel de dispute în timpul vieţii. Însă aceste dispute se refereau la „adevărul Evangheliei” (Gal. 2.14), şi nu la alte subiecte, pe care le considera secundare [ca importanţă]. În domeniul escatologiei şi a discuţiilor cu privinţă la mileniu (mia de ani) Spurgeon avea păreri foarte cuprinzătoare şi le exprima din abundenţă, atât în ce priveşte volumul cât şi claritatea mesajelor, aşa cum vom arăta.

 

Partea a Doua: Definiţiile escatologice şi mileniste ale Angliei victoriene.

 

Înainte de a putea identifica părerea lui Spurgeon cu privire la mileniu, trebuie să avem o înţelegere clară a definiţiilor mileniste care se vehiculau în vremea lui Spurgeon. Un scriitor care a abordat acest subiect şi al cărui argument, după părerea unui critic al său, „depinde de o definiţie extrem de largă a amilenismului şi de o definiţie foarte îngustă a premilenismului,”53 a făcut greşeala de a folosi propriile sale definiţii în loc de cele ale perioadei la care se referea. Definiţiile secolului XX cu privire la chestiunile teologice sunt, fără îndoială, importante pentru această dizertaţie; însă este esenţială înţelegerea validă a perioadei istorice la care ne referim. Dorinţa noastră nu este de a examina fiecare deviaţie de la sistemul de bază aflat în discuţie, ci de a prezenta liniile esenţiale ale fiecărui sistem. Mai mult, orice abordare a mileniului depinde la o adică de modul în care se interpretează Apocalipsa 20:1-6. Această problemă va fi discutată doar în măsura în care ea se aplică la diferitele scheme mileniste examinate în acest studiu şi abordările lui Spurgeon.54

 

Secţiunea A: Introducere la schemele mileniste

Mileniul, sau mia de ani din Apocalipsa 20:1-10, a fost înţeleasă diferit de-a lungul istoriei bisericii. În istoria doctrinei au apărut patru abordări mileniste diferite care sunt desemnate de prefixele: „a-”, „post-”, „pre-” şi „pre-... istoric”. Aceste desemnări fac referire la momentul întoarcerii lui Cristos în relaţie cu începutul acestei împărăţii de o mie de ani precum şi natura esenţială a acestei împărăţii.

 

Cele patru poziţii mileniste vor fi mai bine expuse mai târziu, însă în mod esenţial ele sunt înţelese în felul următor:

 

(1) Poziţia amilenistă reprezintă credinţa că nu va exista o împărăţie fizică pe pământ. „Amileniştii cred că împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în momentul de faţă în lume şi că Cristos cel biruitor conduce biserica sa prin Cuvânt şi Duh. Ei consideră că împărăţia viitoare, slăvită şi desăvârşită se referă la un pământ nou şi o viaţă nouă în cer.”55

 

(2) Poziţia postmilenistă afirmă că va exista o perioadă prelungită de pace, prosperitate şi o lume divină care va fi generată de „predicarea şi învăţăturile creştine.”56 Acest mileniu va fi martorul domniei aproape universale ale Bisericii şi ale principiilor creştine în forţă în întreaga lume şi care va culmina cu întoarcerea lui Cristos, şi cu tranziţia spre starea veşnică.

 

Poziţia premilenistă este împărţită în două segmente foarte distincte.

 

(3) Poziţia Premilenistă istorică sau nondispensaţionalistă afirmă că va exista o împărăţie de o mie de ani pe pământ în care Cristos va domni personal, după ce se va fi întors pe pământ pentru a domni „dintr-odată prin metode supranaturale, şi nu treptat pe parcursul unei perioade de timp.”57 În această schemă evreii vor avea o parte esenţială în planul lui Dumnezeu, însă împărăţia este în esenţă punctul culminant al erei bisericii.

 

(4) Premilenistul dispensaţionalist proclamă aceeaşi schemă de bază ca şi poziţia istorică; însă natura principală a împărăţiei este complet diferită. Pentru dispensaţionalişti, împărăţia de 1.000 de ani este punctul culminant şi împlinirea finală a promisiunilor făcute de către Dumnezeu poporului Israel. Împărăţia pe care Cristos o conduce în mod personal este Împărăţia Davidică a lui Mesia al Israelului. În Premilenismul dispensaţionalist se face o distincţie mult mai clară între Israel şi Biserică decât este cazul în poziţia istorică.58

 

Cealaltă întrebare cheie escatologică cu privire la necazul cel mare şi la momentul răpirii sunt subdiviziuni ale poziţiilor „premileniste” şi nu sunt esenţiale pentru discuţia noastră. În vremea lui Spurgeon nu exista interes în chestiunea „răpirii”, ci era mai degrabă o chestiune rar abordată şi care-i preocupa îndeosebi pe unii din creştini după Evanghelie Plymouth. Punctul lor de vedere aparte este cunoscut ca „Răpirea secretă.”59

 

Secţiunea B: Schemele mileniste în vremea lui Spurgeon: O vedere de ansamblu.

Este indiscutabil faptul că toate aceste scheme mileniste erau cunoscute şi disputate de diferite grupuri ale creştinătăţii în Anglia victoriană.  În 1878, Nathaniel West, prezentând o cronică a istoriei premilenismului, identifica cele trei curente-cheie ale gândirii mileniste când scria:

 

Astfel premilenismul devine o mişcare de protest împotriva unei doctrine de evoluţie neîntreruptă a Împărăţiei lui Dumnezeu spre desăvârşirea absolută pe pământ, separat de intervenţia miraculoasă a lui Cristos [de ex. post-milenism]. Şi în egală măsură un protest împotriva idealismului sec care reduce împărăţia desăvârşită la un termen spiritual abstract, separat de regenerarea pământului [d. ex. amilenism]. Această poziţie afirmă că împlinirea literară a unei profeţii este întotdeauna un act ultim şi suprem.60

 

Ceea ce ar putea fi identificat drept Amilenism a fost poziţia oficială atât a Bisericii Romano-Catolice, a celei luterane cât şi a celei anglicane, deşi exista o diferenţă între luteranism şi anglicanism, existând o varietate de credinţe pe această temă. Influentul teolog non-conformist Philip Doddridge (1702–1751), „a respins noţiunea de mileniu.”61 Teologul congregaţionalist Josiah Conder scria în 1838 că orice poziţie care susţinea literal o împărăţie de o mie de ani era „o aberaţie.”62

 

În Anglia „teoria postmilenistă era evident larg răspândită.”63 Această poziţie era aşa de influentă prin influenţa lui William Carey, lui Thomas Chalmers şi a altora.

 

Postmilenismul era poziţia dominantă în America încă din vremea puritană şi până la începutul secolului 20, şi era de asemenea foarte bine susţinută şi în Anglia. O lucrare de referinţă care descria poziţia postmilenistă a fost lucrarea Christ’s Second Coming (A doua venire a lui Cristos) a lui David Brown. Acest scriitor, care a devenit Directorul Colegiului Aberdeen Free Church College, a expus ceea ce a devenit prezentarea clasică a excatologiei postmileniste în Anglia.64 Această lucrare este atât de valoroasă încât rămâne o referinţă standard pentru această perioadă.

 

Dispensaţionalismul, deşi aflat încă în faşă în vremea lui Spurgeon, şi-a pus amprenta asupra lucrării lui Spurgeon pentru aproximativ un deceniu. John Nelson Darby şi „Creştinii după Evnaghelie” au fost deosebit de influenţi şi au început să-şi răspândească sistemul pe la sfârşitul anilor 1830. Iată ce spune Bebbington:

 

Deşi nu a fost niciodată poziţia unitară a creştinilor după Evanghelie, dispensaţionalismul s-a răspândit dincolo de cercul lor de influenţă şi treptat a devenit cea mai populară versiune a futurismului. În secolul nouăsprezece aceasta a rămas o versiune minoritară în rândul premileniştilor, însă această intensă formă de aşteptare apocaliptică avea să cunoască noi culmi în secolul douăzeci. [sublinierea ne aparţine]65

 

De vreme ce perspectiva dispensaţionalistă era considerată a fi o „versiune minoritară în rândul premileniştilor” este evident faptul că în această perioadă exista o altă poziţie premilenistă. Adevărul este că opţiunea premilenistă dominantă a acestei vremi era poziţia istorică. Bebbington continuă prin afirmarea că în timpul anilor „1830 şi 1840 au luat naştere două şcoli ideologice”66 în ce priveşte premilenismul. Una, afirmă că era „numită de obicei ‚istorică’”67 iar cea de-a doua era identificată ca fiind „şcoala futurisă.”68 Pe scurt, [varianta] „istorică” a fost recunoscută a fi fost cea mai apropiată de poziţia Premilenistă istorică; în timp ce cea „futuristă” era practic poziţia Premilenistă dispensaţionalistă.69

 

Între non-conformiştii Angliei din secolul nouăsprezece (prezbiterieni, baptişti, congregaţionalişti, şi metodişti), oricare dintre schemele mileniste erau la dispoziţie pentru a fi îmbrăţişate. Motivul pentru această stare a lucrurilor pare să fie faptul că crezul fundamental pentru toate denominaţiile protestante din Anglia (şi America), Declaraţia de la Westminster din 1647 nu a fost foarte explicită în această privinţă. Nu există nici o menţiune despre mileniu, iar Declaraţia se termină cu comentariul:

 

Astfel El [Dumnezeu] va păstra acea zi ascunsă de oameni, astfel ca ei să se lepede de orice siguranţă firească, şi să vegheze permanent, căci nu ştiu ceasul în care va veni Domnul; şi să fie mereu gata să spună, Vino, Doamne Isuse, vino degrabă.70

 

Această afirmaţie este evident nespecifică. Celelalte secţiuni, „Despre starea omului după moarte şi despre învierea dintre cei morţi” (Cap. 32) şi „Despre judecata de la urmă” (Cap. 33), pot fi cu uşurinţă interpretate pentru a se potrivi în oricare dintre cele patru poziţii mileniste.

 

Secţiunea C: Modul în care înţelegea Spurgeon chestiunea milenistă din vremea sa

Spurgeon însuşi a fost se pare foarte familiar şi în temă cu variatele scheme mileniste cum au fost definite mai sus. În lucrarea sa Commenting and Commentaries, a numit diferitele şcoli de interpretare ale Cărţii Apocalipsa după cum afirmă el însuşi:

 

Lucrările pe marginea [cărţii] Apocalipsa sunt extrem de numeroase (lista lui Darling conţine 52 de coloane), iar punctele de vedere expuse sunt atât de multe, atât de diferite, şi atât de speculative, încât după ce am completat lista noastră, am hotărât să nu ocupăm spaţiul nostru cu toate acestea, ci cel mult să menţionăm câteva cărţi cu renume. Iar în ce priveşte comentariile asidue pe pasaje ale cărţii, ele zac pe tejghelele librarilor „teancuri-teancuri.” Majoritatea acestor profeţii s-au arătat a fi false odată cu trecerea timpului, iar altele îşi vor hotărî singure soarta în viitorul apropiat. Următoarele observaţii îl vor ajuta pe cel ce studiază, şi în acelaşi timp vor demonstra dificultatea de a face o selecţie.

 

Davidson71 distinge patru moduri de abordare a profeţiei apocaliptice.

 

1. Preterişti. Profeţiile conţinute de Apocalipsa s-au împlinit în ce priveşte distrugerea Ierusalimului şi prăbuşirea Romei păgâne. Aceasta este abordarea lui Bossuet, Grotius, Hammond, Wetstien, Eichhorn, Ewald DeWitte, Locke, şi alţii, între care se află şi comentatorul american Moses Stuart.

 

2. Continuişti. Profeţiile apocaliptice sunt predictive pentru istoria aflată în desfăşurare, fiind în parte împlinite, şi în parte aşteptându-şi împlinirea. Aceştia sunt Mede, Brightman, Isaac Newton, Woodhouse, Cunningham, Birks, Elliott (şi mulţi alţi scriitori germani)

 

3. Futurişti simpli. Potrivit acestora, doar primele trei capitole sunt legate de prezent, toate celelalte referindu-se la viitorul absolut al venirii Domnului. Aceştia sunt Burgh, Maitland, Benjamin Newton, Todd, şi alţii.

 

4. Futurişti extremi. Chiar şi primele trei capitole ale [cărţii] Apocalipsa sunt o profeţie relativă la viitorul absolut al întoarcerii lui Cristos – fiind o prezicere a condiţiei iudeilor după prima înviere. Kelly, şi câţiva autori irlandezi.72

 

Toate poziţiile mileniste menţionate mai sus sunt reprezentate în această scurtă listă a lui Spurgeon, şi între comentariile pe care le menţionează. William Kelly, scriitor creştin după Evanghelie din grupul „futuriştilor extremi”, a fost un premilenist dispensaţionalist; Benjamin Newton, William Cunningham, şi C.B. Elliot ar putea fi clasificaţi ca premilenişti istorici sau nondispensaţionalişti; Moses Stuart a fost postmilenist; iar Jacques Bossuet şi Johann Eichhorn au îmbrăţişat abordarea amilenistă. Acest fapt, alăturat propriei sale recunoaşteri că era foarte citit în ce priveşte literatura profetică a vremii sale,73 ne arată faptul că Spurgeon era capabil să interacţioneze cu întregul spectru al ideologiei mileniste aşa cum exista ea în perioada sa.

 

Partea a Treia: Să identificăm poziţiile escatologice majore în ce priveşte mileniul

 

Acum că am demonstrat pe scurt existenţa tuturor celor patru poziţii mileniste în perioada lui Spurgeon, trebuie să examinăm fiecare din aceste sisteme mai în detaliu. În această secţiune fiecare dintre sisteme va fi analizat atât în termenii folosiţi în vremea lui Spurgeon, cât şi în expresia modernă a sistemului. De asemenea vom identifica punctele esenţiale ale fiecărui sistem în parte.

 

Secţiunea A: O vedere de ansamblu a amilenismului

Considerarea escatologică a mileniului cunoscută ca „amilenism” înseamnă literal „fără mileniu.” În anumite sensuri nomenclatura nu este întru totul acurată, şi mulţi care susţin această poziţie preferă denumirea de „escatologie împlinită” pentru poziţia lor. În vremea lui Spurgeon cuvântul amilenism era necunoscut. William Cox, folosindu-se de o hiperbolă scuzabilă, afirmă:

 

Numele este nou, şi au existat vremuri în istorie când aceste învăţături nu se rosteau cu îndrăzneală. Însă învăţăturile amileniste sunt la fel de vechi ca însuşi creştinismul. Amilenismul a fost întotdeauna poziţia majoritară bisericii creştine istorice, şi la fel stau lucrurile şi astăzi.74

 

 

În ciuda afirmaţiei lui Cox, amilenismul este considerat a-şi avea originile undeva în vremea lui Augustin (354-430), care a identificat biserica cu Împărăţia. După Clouse:

 

... afirmaţiile din Cartea Apocalipsa au fost interpretate în mod alegoric de către Augustin. Nu a existat în lume nici o victorie iminentă în lupta cu răul. La nivelul cu adevărat important, cel spiritual, bătălia a fost deja câştigată şi Dumnezeu a ieşit biruitor la cruce. Satan a fost coborât la rangul de domnitor al acestei lumi, care coexistă cu împărăţia lui Dumnezeu. Şi chiar şi micile domenii care au mai rămas în stăpânirea diavolului îi vor fi luate de către Dumnezeul triumfător.75

 

Influenţa lui Augustin a condus la poziţia amilenistă, sau „anti-milenistă” cum a numit-o Peters.76 Această poziţie a inexistenţei vreunui mileniu a deveni poziţia oficială a Bisericii Catolice şi urma să fie poziţia originară a reformatorilor protestanţi. Aşa cum afirmă şi Peters:

 

Ei (adică Luther, Melanchton, Zwingli, Calvin şi Knox) au preluat poziţia augustină sau papală... anume că biserica, într-un anume sens, era Împărăţia lui Dumnezeu (care se pregătea pentru o stare mai înaltă), şi că perioada milenistă (o mie de ani) include această perioadă a dispensei sau a evangheliei (unele dintre descrierile mileniului fiind aplicabile exclusiv unei perioade viitoare aflate mai degrabă în cer sau pe un pământ înnoit), şi astfel [perioada] s-ar apropia deja de sfârşit.77

 

Această poziţie escatologică a fost îmbrăţişată ferm de Tradiţia reformată prin lucrările lui John Calvin. În Învăţătura  Religiei Creştine (Institutio Christianae Religionis), Clavin a scris o secţiune intitulată „Greşeala chiliaştilor” în care spune:

 

Însă ceva mai târziu au urmat chiliaştii, care au limitat domnia lui Cristos la o mie de ani. Acum ficţiunea lor este atât de copilărească încât nici nu este nevoie şi nici nu merită să fie combătută. Iar cartea Apocalipsei, din care fără îndoială că şi-au luat pretextul pentru eroarea lor, nu le oferă nici un sprijin. Fiindcă cei „o mie” de ani (Apocalipsa 20.4) nu au nici o legătură cu starea de fericire eternă a Bisericii, ci numai cu diversele tulburări ce o aşteaptă în timp ce încă se trudeşte pe pământ. Dimpotrivă, întreaga Scriptură proclamă faptul că nu va exista un sfârşit al fericirii celor aleşi sau al pedepsei celor răi.78

 

Spurgeon despre care s-a văzut că aprecia calvinismul a fi esenţa teologiei creştine,79 era pus la punct cu toate afirmaţiile lui Calvin şi i-a considerat comentariile a „valora cât greutatea lor în aur.”80 Poziţia amilenistă a lui Calvin, deşi nu avea o formă destul de clară, a fost preluată întocmai în cadrul Tradiţiei reformate, de vreme ce nu contrazicea în nici un fel poziţia susţinută de Augustin în această privinţă. Amilenismul a fost introdus astfel în teologia puritană de lucrarea clasică Institutio Theologiae Elencticae a lui François Turretin (1623-87). Turretin a fost descris a fi „un fel de amilenist fulminant.”81 Kennedy scria despre Turretin:

 

Turretin a contrazis mileniştii radicali eretici care anticipau un mileniu pământesc îmbelşugat în plăceri senzuale (incluzând multe soţii şi închinarea iudaică restaurată în Palestina) precum şi milenismul inofensiv al unor teologi reformaţi ai secolului şaptesprezece precum Joseph Mede şi Johan Heinrich Alsted. Acest tip de speranţă istorică pur şi simplu nu putea fi acceptată de Turretin pentru că acesta credea că biserica trebuie să sufere, nicidecum să domnească în această viaţă.82

 

Poate cea mai clară demarcare a poziţiei amileniste a fost cea a lui Patrick Faribairn (1805-75), profesor la Colegiul Free Church College din Aberdeen. Comentariile sale asupra cărţilor Ezechiel, Iona şi asupra Epistolelor pastorale au fost apreciate cu multă căldură de către Spurgeon.83 Lucrarea consacrată a lui Fairbairn, The Interpretation of Prophecy (1856), a expus atât o escatologie amilenistă (deşi din nou nu era numită astfel) şi hermeneutică. Modul în care Fairbairn înţelegea profeţia era faptul că aceasta trebuia să fie interpretată mai mult într-un sens simbolic, aşa cum o face în comentarea legării lui Satana din Apocalipsa 20.2:

 

Dacă este să facem abstracţie de presupunerile arbitrare şi forţate, este cu neputinţă să punem astfel de afirmaţii în armonie, dacă sunt înţelese în mod absolut, şi dacă se aplică pur şi simplu unei personalităţi precum Satana ... a considera legarea lui Satana într-o lumină strict personală, nu este decât un alt exemplu de amestecare a literalului cu simbolicul, fapt care a redus în mare măsură înţelegerea corectă a Scripturii profetice.84

 

Fairbairn a considerat şi martirii de sub altar (Apoc.20.4) a fi „simbolici,”85  şi că ar face referire la toţi sfinţii de-a lungul veacurilor; el a văzut mileniul ca referindu-se la starea veşnică.86 De asemenea, Fairbairn a respins interpretarea literală a profeţiei (pe care a considerat-o ca fiind parte integrantă a premilenismului, şi într-o măsură mai mică a poziţiei postmileniste) ca fiind „în principal iudaică.”87 Peter Masters, un amilenist feroce, laudă Comentariile pe cartea Ezechiel ale lui Fairbairn spunând:

 

Fairbairn a dat la o parte poziţiile istorice şi literale despre Ezechiel, şi impune o nouă poziţie – cea spiritual-creştină (sau tipică). Deşi această viziune a oaselor uscate este legată de pasaje din Isaia şi Daniel [şi este considerată a se referi] la ziua învierii; în timp ce împărăţia restaurată a lui ‚David’ se referă la împărăţia veşnică a lui Cristos.88

 

Trecând la o articulare modernă a schemei amileniste, Anthony A. Hoekema, unul dintre cei mai puternici susţinători ai acestei poziţii din perioada recentă, afirmă:

 

Termenul amilenism nu este unul prea fericit. El sugerează faptul că amileniştii fie nu cred în nici un fel de mileniu, fie pur şi simplu ignoră primele şase versete din Apocalipsa 20, cele care se referă la o domnie de o mie de ani. Nici una din aceste două afirmaţii nu sunt corecte. Deşi este adevărat că amileniştii nu cred într-o domnie literală de o mie de ani pe pământ în care se spune că vor începe imediat după reîntoarcerea lui Cristos, termenul amilenism  nu reprezintă o descriere acurată a poziţie lor. Profesorul Jay E. Adams de la Seminarul Westminster din Philadelphia a sugerat ca termenul amilenism să fie înlocuit cu expresia mileniu împlinit.89

 

Din afirmaţia lui Hoekema putem vedea esenţa poziţiei amileniste, anume faptul că nu „cred într-o domnie literală de o mie de ani pe pământ în care se spune că vor începe imediat după reîntoarcerea lui Cristos.” Poziţia amilenistă poate fi definită ca doctrină după cum urmează:

 

... Biblia nu prezice o perioadă de domnie a lui Cristos înainte de judecata finală. Potrivit acestui scenariu, binele şi răul se vor desfăşura în egală măsură în lume până la a doua venire a lui Cristos, când morţii vor fi înviaţi şi va începe judecata. Amileniştii cred că împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în momentul de faţă în lume în măsura în care Cristos conduce biserica Sa prin Cuvânt şi Duh. Ei sunt de părere că împărăţia viitoare, slăvită şi desăvârşită se referă la pământul cel nou şi la viaţa din ceruri. Astfel Apoc. 20 devine o descriere a sufletelor credincioşilor morţi care domnesc împreună cu Cristos în ceruri.90

 

Hoekema trasează câteva caracteristici ale escatologiei amileniste, care ne vor sluji ca un schelet ajutător pentru înţelegerea acestei doctrine. El numeşte patru trăsături de bază ale amilenismului iar apoi şase detalii de ordin cronologic:

 

1. Cristos a obţinut victoria decisivă asupra păcatului, morţii şi lui Satana.

 

Această victorie a lui Cristos a fost decisivă şi finală. Prin urmare, cea mai importantă zi a istoriei nu este ziua celei de-a doua veniri a lui Cristos care se află încă în viitor, ci rima Sa venire care se află în trecut. Pentru că victoria lui Cristos, chestiunea finală a istoriei, a fost deja repurtată. Acum rămâne doar o chestiune de timp până această victorie este pusă în aplicare în întregime.91

 

2. Împărăţia lui Dumnezeu este prezentă şi viitoare.

Amileniştii cred că împărăţia lui Dumnezeu a fost fondată de Cristos în vremea întrupării Sale pe pământ, că ea este operativă în istoria prezentă şi că este destinată să fie revelată în întregime în viaţa ce va să vină. Ei înţeleg împărăţia lui Dumnezeu a fi domnia dinamică a lui Dumnezeu în istoria omenirii prin Isus Cristos. Scopul ei este de a scăpa poporul lui Dumnezeu din păcat şi de sub influenţa puterilor demonice, şi în final să pună bazele cerului şi pământului nou. Împărăţia lui Dumnezeu nu înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât domnia lui Dumnezeu în Cristos peste întregul să univers creat.92

 

3. Deşi ziua de apoi este încă în viitor, biserica trăieşte în prezent vremurile de pe urmă.

Când spun, „chiar acum suntem în vremurile de pe urmă,” expresia „vremurile de pe urmă” nu o înţeleg a se referi exclusiv la vremea când întoarcerea lui Cristos este iminentă, ci ca o descriere a întregii ere desfăşurată între prima şi a doua venire a lui Cristos... În lumina acestor învăţături ale Noului Testament, putem vorbi cu adevărat despre o escatologie inaugurată, când ne amintim despre faptul că Biblia vorbeşte despre o consumare finală a evenimentelor escatologice în ceea ce Ioan numeşte obişnuit „ziua de apoi” (Ioan 6:39-40, 44, 54; 11.24; 12.48). Faptul că noi trăim în prezent vremurile de pe urmă implică faptul că noi deja gustăm începutul binecuvântărilor escatologice – că, aşa cum spune Pavel, avem deja „cele dintâi roade ale Duhului” (Rom.8.23).93

 

4. În ceea ce priveşte mia de ani din Apocalipsa 20, biserica trăieşte în prezent acest mileniu.

Poziţia amilenistă cu privire la cei o mie de ani din Apocalipsa 20 susţin faptul că Creştinii care trăiesc în prezent se bucură de beneficiile acestei mii de ani de vreme ce Satana a fost legat pe durata acestei perioade. După cum am văzut, faptul că Satana este acum legat nu înseamnă că el nu este activ în lume în zilele noastre ci că în timpul acestei perioade el nu poate înşela neamurile – anume, că nu poate face nimic să împiedice răspândirea Evangheliei... Amileniştii proclamă şi faptul că în timpul aceloraşi o mie de ani sufletele credincioşilor care au murit sunt înviaţi în prezent şi domnesc cu Cristos în ceruri în timp ce aşteaptă învierea trupurilor lor. Din acest motiv, starea lor este una de binecuvântare şi fericire, deşi bucuria lor nu va fi deplină până la învierea trupurilor lor din mormânt.94

 

Deci amilenistul nu crede într-o împărăţie fizică, şi consideră referinţa de 1.000 din Apocalipsa 20 ca fiind o figură de stil; el nu crede că Isus se va întoarce fizic pe pământ. Din punct de vedere cronologic, schema amilenistă consideră cea de-a Doua Venire a lui Cristos ca fiind un eveniment singular şi unificat. După o perioadă de apostazie şi nelegiuire crescândă, (deşi după cum afirmă Hoekema, aceasta „nu poate opri răspândirea Evangheliei”), Cristos se va întoarce. Acesta este momentul în care va avea loc învierea celor drepţi şi a celor nedrepţi, precum şi glorificarea acelor credincioşi care sunt încă în viaţă pe pământ.

 

Deşi acceptă „răpirea” din 1 Tesaloniceni 4.17, amileniştii consideră acest eveniment ca pe o întâlnire a „credincioşilor înălţaţi şi transformaţi” cu Cristos în aer95 şi care apoi se întorc cu El pentru a domni pe Pământul cel Nou, pe care cei mai mulţi o definesc a fi Cerul sau starea veşnică. De asemenea, la acest moment va avea loc judecata finală a necredincioşilor şi răsplătirea celor credincioşi şi va fi inaugurată starea veşnică. Charles Wannamaker afirmă foarte clar acest lucru în comentariul său pe epistolele către Tesaloniceni:

 

Cei care Îl întâlnesc pe Domnul în aer (spaţiul dintre pământ şi cer în cosmologia iudaică) urcă apoi pe nori, fără a exista vreo indicaţie că aceştia se vor mai întoarce pe pământ. Trecând peste posibila conotaţie pe care termenul άπάντήσιν ar putea-o avea pentru o întoarcere pe pământ, restul imaginii (norii şi răpirea în văzduh pentru a fi cu Domnul) sunt indicative pentru o ridicare la cer a oamenilor care aparţin lui Cristos. Faptul că Pavel adaugă propria sa afirmaţie definitoare cu privire la semnificaţia acestei întâlniri în propoziţia καί οΰτως πάντοτε σύν κυρίφ έσόμεθα („şi astfel vom fi întotdeauna cu Domnul”) sugerează că atât creştinii vii cât şi cei morţi se vor întoarce în cer cu Domnul, nu doar pentru a savura o părtăşie continuă cu El, ci de asemenea în termenii versetului 1.10, pentru a fi izbăviţi de mânia viitoare.96

 

Astfel, pentru amilenist, răpirea este folosită de Dumnezeu pentru a îi muta pe sfinţii vii şi morţi de pe pământ, transformându-i şi transferându-i în cer; şi în acelaşi timp s-ar desfăşura judecata credincioşilor vii şi morţi.

 

Deşi terminologia favorabilă amilenismului a avut uşor de suferit de la Spurgeon încoace, trăsăturile de bază au rămas aceleaşi. Cei pe care Spurgeon i-a identificat ca „Preterişti”97 s-ar potrivi în schema amilenistă. Poziţia „Preteristă” susţine faptul că profeţiile Apocalipsei nu sunt chiar atât de profetice, de vreme ce „împlinirea apocalipticului are loc în mod brutal în prezentul contemporan consemnării Scripturale a acestuia.”98 Astfel stând lucrurile, afirmaţiile din Apocalipsa 20 nu se referă la un eveniment viitor, ci mai degrabă la împărăţia lui Dumnezeu care deja funcţionează cu Isus şezând pe tronul Său ceresc. Tabelul de mai jos prezintă ceea ce poate fi numit sine qua non-ul sistemului amilenist.

 

Trăsăturile esenţiale ale amilenismului

 

  1. Satana a fost înfrânt şi este în prezent legat

  2. Mileniul este Era prezentă a Bisericii (deşi există reprezentanţi ai acestei şcoli care vor identifica totuşi mileniul cu starea veşnică)

  3. Învierile celor drepţi şi nedrepţi au loc simultan la întoarcerea lui Cristos.

  4. Nu există nici un sens în care mileniul să se refere la o împărăţie materială, pământească.

  5. Biserica este urmaşa lui Israel în planurile lui Dumnezeu.

 

 

Secţiunea B: O vedere de ansamblu a postmilenismului

Poziţia escatologică asupra mileniului cunoscută ca „postmilenism” ne învaţă că Cristos se va întoarce la sfârşitul împărăţiei de 1.000 de ani. Clouse descrie postmilenismul în următorul mod:

 

Postmileniştii accentuează aspectele prezente ale împărăţiei lui Dumnezeu care va ajunge la desăvârşire în viitor. Ei cred că mileniul va veni prin predicarea şi învăţătura creştină. Asemenea acţiuni vor genera o lume mai bună, mai plină de pace şi mai prosperă. Noua eră nu va fi neapărat diferită de cea prezentă, şi va fi iniţiată pe măsură ce tot mai mulţi oameni sunt convertiţi la Cristos. Răul nu va fi eliminat în totalitate în timpul mileniului, dar va fi redus la un nivel minim pe măsură ce va creşte influenţa creştină pe plan moral şi spiritual. În timpul acestei noi ere biserica va dobândi o importanţă tot mai mare şi multe probleme de ordin economic, social, educaţional îşi vor găsi rezolvarea. Această perioadă nu este în mod necesar limitată la o mie de ani pentru că numărul folosit este simbolic. Mileniul se sfârşeşte cu cea de-a doua venire a lui Cristos, învierea celor morţi şi judecata finală.99

 

Postmilenismul a fost „poziţia evanghelică dominantă”100 a secolului 19 atât în America cât şi în Anglia. S-a născut dintr-o concepţie optimistă cu privire la impactul tot mai mare al creştinismului în societate şi din moştenirea lăsată de teologia puritană.101 În aspectele de detaliu ale postmilenismului, poate cea mai completă prezentare a fost realizată de marele teolog absolvent al universităţii de la Princeton, Charles Hodge, a cărui Teologie sistematică rămâne o lucrare standard în America şi care a fost totodată preţuită în Anglia, şi în mod deosebit de către Spurgeon.102 Acesta din urmă a fost un mare admirator al teologilor de la Princeton şi a corespondat în câteva ocazii atât cu Charles cât şi cu A. A. Hodge. Rezumând [lucrarea] Outlines in Theology (1878) de A. A. Hodge, Spurgeon afirma:

 

Recomandăm lucrarea Outlines of Theology (Principii de Teologie) tuturor celor care doresc a fi instruiţi temeinic în ce priveşte credinţa. Acesta este manualul standard al colegiului nostru. Avem o convingere diferită de învăţăturile sale în ce priveşte botezul, însă în aproape toate celelalte privinţe îl sprijinim pe Hodge până la ultimul amănunt.103 [sublinierea ne aparţine.]

 

Spurgeon a avut aceeaşi consideraţie şi faţă de lucrarea fundamentală a lui Charles Hodge, Teologie Sistematică. Spurgeon a dorit s-o primească, şi a obţinut împreună cu această lucrarea şi un portret al bătrânului Hodge şi un exemplar din acea scriere clasică, pe care le aprecia enorm. A. A. Hodge a călătorit la Londra de mai multe ori şi a participat odată la o conferinţă la care participa şi Spurgeon, la Colegiul pastoral în 7 august 1877.104 După cum spuneam, Spurgeon era foarte entuziasmat de poziţia celor de la Princeton cu privire la teologie, şi de vreme ce lucrările lor teologice erau folosite drept manual la Colegiul pastoral condus de Spurgeon, nu mai este necesară menţionarea că teologia celor doi Hodge era în egală măsură cunoscută şi înţeleasă de Spurgeon, şi n-avem nici un motiv să credem că în această privinţă nu era în consens cu lucrările Hodge-ilor.

 

Deşi alte scheme mileniste şi-au avut adepţii lor în toate timpurile, postmileniştii au dominat cu precădere secolul 19 mai ales datorită „marii şcoli teologice de la Princeton din secolele nouăsprezece şi douăzeci, reprezentate de Hodge şi de Benjamin B. Warfield, care au luat cu putere partea acestui sistem.”105 Hodge a detaliat crezul postmilenist după cum urmează: Doctrina întregii biserici era, mai întâi că va exista o a doua venire personală, vizibilă şi glorioasă a Fiului lui Dumnezeu. Şi în al doilea rând, că evenimentele care vor preceda această revenire sunt:

 

1. Răspândirea universală a Evangheliei; sau, aşa cum o exprimă Domnul nostru, în întregirea numărului celor aleşi; aceasta este vocaţia Bisericii Creştine.

 

2. Convertirea evreilor, care va fi naţională. După cum exodul lor a fost naţional, şi doar o rămăşiţă a fost salvată; la fel convertirea lor va fi naţională, deşi vor exista câţiva care vor rămâne împietriţi.

 

3. Venirea Anticristului.

 

În al treilea rând, evenimentele care vor însoţi cea de-a doua venire sunt:

 

1. Învierea morţilor, a celor drepţi şi a celor nedrepţi.

 

2. Judecata universală.

 

3. Sfârşitul lumii. şi,

 

4. Consumarea împărăţiei lui Cristos.106

 

Credinţa de bază a schemei postmileniste promovate de Hodge a fost că Evanghelia va avea victoria finală. El a numit acest lucru „răspândire universală,” sau mai specific, „întregirea celor aleşi.” El a numit acest lucru „primul mare eveniment care trebuie să preceadă cea de-a doua venire a lui Cristos.”107 Aici Hodge începe o demonstraţie a necesităţii proclamării pe scară mondială a Evangheliei formulate de profeţii ale Vechiului Testament. În Teologie Sistematică, el citează Osea 2.23 („... şi el va răspunde: „Dumnezeul meu!”) şi Isaia 45.23 („... orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va jura pe Mine.”) în sprijinul acestei teze. El îşi rezumă poziţia după cum urmează:

 

Aceasta înseamnă, [comentând Isaia 45.23] că religia adevărată va domina întreaga lume. Iehova va fi recunoscut pretutindeni şi toţi I se vor închina ca singurului Dumnezeu adevărat. Trebuie să ne amintim că aceste pasaje şi multe altele de aceeaşi provenienţă sunt citate şi aplicate de Apostol Evangheliei dispensaţiei.108

 

Hodge credea că „întregirea numărului celor aleşi” avea să preceadă convertirea naţională a evreilor. „În Romani 11:25, Pavel afirmă că această convertire naţională a evreilor nu avea să aibă loc ‚până va intra numărul deplin al Neamurilor.’ Acest πλήρωμα των εθνων este ceea ce face va numărul neamurilor să fie deplin; completarea deplină la care neamurile trebuie să ajungă pentru a întregi numărul celor aleşi.”109 Hodge recunoaşte fără probleme faptul că este nesigur cu privire la întreaga datare a acestei scheme, fiind sigur doar asupra faptului că în locurile cereşti ale lui Dumnezeu există un anumit număr al celor aleşi dintre neamuri, care sunt în planul mântuirii, ceea ce aduce în discuţie expresia αχρι ου, despre care Hodge afirmă că „marchează acel terminus ad quem [punct temporal final].”110 După acest moment va avea loc convertirea iudeilor. În orice caz, chiar şi în această privinţă, Hodge afirmă că Dumnezeu nu Şi-a terminat încă lucrarea între neamuri.

 

Tot ceea ce poate fi afirmat cu siguranţă din această exprimare este că Neamurile, ca un întreg, mulţimea întregii lumi a neamurilor, va fi convertită înaintea restaurării evreilor, ca naţiune. Multe lucruri vor rămâne încă de atins după acel eveniment; şi iudeii vor avea un rol important în realizarea a ceea ce mai rămâne de făcut.111

 

Cum s-a mai spus, Hodge credea că biserica din vremea lui era pregătită şi echipată, în providenţa şi puterea lui Dumnezeu, pentru a aduce proclamarea mondială [a Evangheliei] la apogeu.

 

Biserica a fost determinată să-şi simtă marea ei datorie faţă de convertirea neamurilor abia în ultimii cinzeci de ani. Probabil s-a făcut mai mult în această direcţie în ultima jumătate de secol decât în cei cinci sute de ani care au precedat-o. Este de sperat ca biserica să aibă parte de o nouă vărsare de Duh ca şi în ziua Cinzecimii, încât roadele ei vor ajunge să întreacă cu mult pe cele rezultate în urma primei revărsări ale Duhului, de vreme ce creştinii care trăiesc în prezent întrec de departe numărul celor o sută douăzeci de inşi care se aflau atunci adunaţi în Ierusalim.112

           

Hodge a simţit că în lucrarea de convertire a neamurilor, exclusiv biserica avea să fie agenţia imediată folosită de Dumnezeu pentru răspândirea Evangheliei. „Din cele ce-au fost spuse deja, pare a fi evident că convertirea celor dintre neamuri este o lucrare încredinţată bisericii aflate în timpul perioadei actuale de dispensă, şi că nu putem sta cu braţele încrucişate aşteptând ca cea de-a doua venire a lui Cristos să realizeze această lucrare.”113 Hodge a continuat, „Nu există nici o aluzie în Noul Testament că lucrarea de convertire a lumii va fi realizate prin alte mijloace decât cele pe care le avem acum la dispoziţie. Dezonorăm Evanghelia, şi puterea Duhului Sfânt dacă presupunem că acestea sunt nepotrivite pentru atingerea acestui scop.”114

 

Mijlocul prin care lumea trebuia să fie convertită era mesajul Evangheliei. Acest mesaj trebuia să aibă un succes tot mai răsunător pe măsură ce biserica reuşea tot mai mult să recâştige râvna apostolilor din biserica primară. De vreme ce Dumnezeu „a înzestrat cu toate mijloacele necesare pentru atingerea scopului; El a revelat adevărul care este puterea lui Dumnezeu în vederea mântuirii; El a instituit lucrarea pentru a fi proclamată până la capătul pământului, şi a promis să-l echipeze pe om în fiecare veac cu darurile şi harul necesare pentru a-şi duce la îndeplinire datoria, şi să le garanteze prezenţa şi asistenţa Sa continue.”115

 

Cealaltă propunere de seamă pentru o schemă postmilenistă în vremea lui Spurgeon a fost apropiatul său David Brown, care locuia în vecinătate, la Aberdeen. Cum s-a mai menţionat, cartea sa Christ’s Second Coming: Will it be Premillennial?, a avut o mare influenţă atât în Scoţia cât şi în Anglia.116 Brown, fusese el însuşi înainte premilenist, şi fusese cândva asistentul lui Edward Irving în Londra.

 

Teologii din vremea lui Spurgeon au înţeles Postmilenismul a fi poziţia escatologică care „priveşte înainte către o epocă de aur definită de prosperitate spirituală în timpul dispensaţiei prezente, anume în timpul perioadei bisericii.”117 Aceasta a fost poziţia dominantă în Anglia victoriană a lui Spurgeon şi în Creştinismul american din secolul nouăsprezece.

 

Escatologia postmilenistă, cândva dominantă în cercurile evanghelice, a scăzut în importanţă în zilele noastre. Odată cu parcurgerea celor două Războaie Mondiale, a războiului din Coreea, a Războiului Rece şi a ameninţărilor continue ale bombei atomice, postmilenismul ca sistem este cel puţin în agonie, dacă nu a şi murit. În 1952, Charles L. Feinberg declara, „evenimente prezente fac imposibilă susţinerea pe mai departe a unei poziţii postmileniste, şi nu va mai trece mult până va fi abandonată cu totul.”118 Chiar şi în 1977 Millard Erckson afirma, „În zilele noastre postmileniştii sunt, dacă nu o specie fosilă, cel puţin o specie pe cale de dispariţie.”119 În orice caz, în ultimii ani, postmilenismul în formularea sa clasică a avut o oarecare revizuire.120 Mulţi ani avocatul de seamă al Postmilenismului în această formă a fost Dr. Loraine Boettner. În abordarea acestui subiect în lucrarea sa The Millennium¸ Boettner afirmă:

 

Mileniul spre care privesc Postmileniştii este astfel o epocă de aur a prosperităţii spirituale în timpul dispensaţiei prezente, anume, în perioada Bisericii, şi este pe cala să fie inaugurată de forţe active în lume în prezent. Vorbim de o perioadă indefinit de lungă, poate mai lungă chiar decât cei o mie de ani literal. Caracterul schimbat al indivizilor se va reflecta într-o calitate superioară a vieţii economice, politice şi culturale pe plan mondial. Lumea în întregimea ei se va bucura atunci de o stare de neprihănire pe care în prezent nu o găsim decât în câteva grupuri relativ izolate şi de dimensiuni mici.121

 

Din comentariile lui Boettner putem vedea că schema şi modul de înţelegere a concepţiei postmileniste s-a schimbat doar puţin din secolul al nouăsprezecelea. Tabelul de mai jos prezintă elementele sine qua non ale concepţiei postmileniste.

 

Caracteristicile esenţiale ale postmilenismului

 

  1. Evanghelia va fi biruitoare în cele din urmă şi cea mai mare parte a lumii va fi convertită.

  2. Mileniul este o perioadă de 1.000 de ani (deşi există persoane care consideră acest număr a fi simbolic) în care Biserica este victorioasă în lume.

  3. Cristos se va întoarce după scurgerea acestui mileniu şi va iniţia starea veşnică.

  4. Dată fiind avansarea continuă a creştinismului, structurile societăţii se vor îmbunătăţii tot mai mult.

  5. Biserica a înlocuit Israelul în calitatea de popor ales al lui Dumnezeu (deşi mulţi postmilenişti declară că va exista o convertire naţională sau rasială în Israel.)

 

 

Secţiunea C: O vedere de ansamblu a Premilenismului Istoric

Premilenismul „istoric” este foarte evident în concepţiile părinţilor bisericii.122 Pe vremuri era cunoscut sub termenul de „Chiliasm,” după termenul grec pentru numărul 1.000. teoretic, toţi istoricii recunosc faptul că poziţia premilenistă a fost poziţia escatologică dominantă în biserică din „perioada apostolilor şi până la Augustin.”123 Nathaniel West (1826-1906), comentând „The History of the Premillennial Doctrine” (pe care Dr. Wilbur Smith o numea „cea mai importantă istorie a doctrinei premileniste care există în literatura acestei generaţii.”124) afirma următoarele:

 

Istoria nu cunoaşte un consens mai unanim pentru vreo doctrină decât consensul Părinţilor apostolici pentru revenirea pre-milenială a lui Cristos.125

 

Faţă de Premilenismul Dispensaţionalist, această concepţie a devenit cunoscută ca „Premilenism istoric” sau „Premilenism non-dispensaţionalist” şi neagă natura preponderent iudaică a mileniului. Cronologia esenţială între şcolile dispensaţionaliste şi cele istorice este identică (exceptând momentul răpirii, care este post-tribulaţionistă în concepţia istorică). Oricum, natura mileniului este complet diferită. După cum afirmă Ryrie:

 

Premilenismul istoric ţine la conceptul de legământ al harului şi la scopul central soteriologic al lui Dumnezeu. Această poziţie reţine ideea de împărăţie, deşi găseşte puţin sprijin în profeţiile Vechiului Testament de vreme ce în general ele sunt atribuite bisericii. În această viziune, împărăţia este foarte diferită de ceea ce este propovăduit de dispensaţionalişti de vreme ce pierde mare parte din caracterul iudaic al acesteia nesocotind promisiunile Vechiului Testament cu privire la împărăţie.126

 

George Eldon Ladd, un proeminent apărător contemporan în favoarea şcolii „istorice”, expune problema în câteva linii simple:

 

Iată elementul diferenţial între teologia dispensaţională şi cea non-dispensaţională. Dispensaţionalismul îşi bazează escatologia pe o interpretare literală a Vechiului Testament, iar apoi potriveşte informaţiile furnizate de Noul Testament la această [interpretare]. Escatologia non-dispensaţională îşi bazează teologia pe învăţăturile explicite ale Noului Testament. Ea proclamă faptul că nu poate afirma cu certitudine modul în care se vor împlini profeţiile din Vechiul Testament legate de perioada de sfârşit, pentru că (a) prima venire a lui Cristos s-a întâmplat în termeni care nu au fost prevăzuţi de o interpretare literală a Vechiului Testament, şi (b) pentru că există indicaţii inevitabile conform cărora promisiunile Vechiului Testament îşi găsesc împlinirea în Biserica creştină... În timp ce Noul Testament afirmă cu claritate mântuirea Israelului literal, nu oferă nici o informaţie cu privire la ziua când ea va avea loc. În orice caz, un lucru trebuie spus: mântuirea Israelului trebuie să aibă loc în aceeaşi termeni ca şi mântuirea neamurilor, prin credinţa în Isus ca Mesia cel răstignit. Aşa cum am arătat, exegeza Noului Testament (Evrei 8) face dificilă credinţa că profeţiile Vechiului Testament legate de „templul mileniului” vor fi împlinite literal. Ele se vor împlini probabil în Noul Legământ stabilit în sângele lui Isus. Este foarte posibil ca convertirea Israelului vă aibă loc în legătură cu mileniul. Poate că în timpul acelor o mie de ani pentru întâia oară în istoria omenirii vom fi martorii unui popor cu adevărat creştin.127

 

Studiind în vremea lui Spurgeon, West delimita acelaşi mod de înţelegere al mileniului când spunea:

 

Biserica va fi una cu Domnul întors pe pământ în mijlocul ei, precum soarele în templul Noului Ierusalim. Distincţia persistă, totuşi, între biserica glorificată strânsă în jurul Domnului, în locul ei glorificat de pe pământ, şi omenirea exterioară neglorificată, aflată în continuare în păcat şi moarte, totuşi eliberată de dominaţia satanică, şi supusă dominaţiei lui Cristos şi a Bisericii Sale... Şi astfel Mireasa din locurile de sus şi Mireasa din locurile de jos, Sfinţii înălţaţi la cer în slavă, şi Israelul în trup, răscumpăraţi, restauraţi şi sfinţi, vor fi o singură Mireasă, o singură Biserică slăvită în Era Mileniului, şi vor fi părtaşele aceluiaşi Festin reciproc şi a aceluiaşi Sabat sfânt.128

 

S-a notat deja faptul că Premilenismul dispensaţionalist „a rămas ca o versiune minoritară între premilenişti”129 în secolul nouăsprezece. În orice caz, rămâne adevărat faptul că poziţia „Premilenismului istoric” a fost larg răspândită şi a avut o influenţă tot mai intensă în Anglia victoriană. Episcopul J. C Ryle (1816 – 1900), remarcabilul cleric şi comentator anglican, a aderat la această schemă premilenistă. Într-o lucrare intitulată Coming Events and Present Duties, a detaliat o afirmaţie în câteva puncte a poziţiei sale premileniste, în care el afirmă şi următoarele lucruri:

 

1. Cred că lumea nu va fi niciodată complet convertită la creştinism, prin nici un mijloc pe care-l avem la dispoziţie, înainte de venirea sfârşitului. În ciuda tuturor eforturilor lucrătorilor, a membrilor şi a bisericilor, grâul şi neghina vor creşte laolaltă până la vremea secerişului; iar când va veni sfârşitul, pământul se va afla într-o stare asemănătoare celei care era când a venit potopul în vremea lui Noe.

 

2. Cred că necredinţa, formalismul, indiferenţa, şi răutatea larg răspândite între creştini, reprezintă doar ceea la ce cuvântul lui Dumnezeu ne spune că trebuie să ne aşteptăm. Vremuri tulburi, depărtarea de la credinţă, oameni tot mai răi, dragostea care se răceşte tot mai mult, toate acestea sunt lucruri care au fost prorocite. Cât despre măsura în care toate acestea m-ar face să mă îndoiesc de adevărul creştin, ele mă ajută să-mi justific credinţa. Dacă nu aş vedea astfel de lucruri întristătoare şi îngrijorătoare aş fi tentat să cred că Biblia nu este adevărată.

 

5. Cred că cea de-a doua venire a Domnului nostru Isus Cristos va fi reală, literală, personală, că El va veni în trup; pentru că aşa cum El s-a înălţat la ceruri pe nori în trupul Său, înaintea ochilor oamenilor, exact în acelaşi fel se va şi întoarce.

 

6. Cred că după ce Domnul nostru Isus Cristos se va întoarce a doua oară, pământul se va înnoi, iar blestemul va cădea; diavolul va fi legat, cei sfinţi vor fi răsplătiţi, cei răi îşi vor primi pedeapsa; şi că înaintea venirii Lui, nu va exista nici o înviere, nici o judecată, nici un mileniu; şi că pământul nu se va umple de cunoaşterea slavei Domnului înainte de reîntoarcerea Sa pe pământ.

 

7. Cred că evreii vor fi în cele din urmă din nou unificaţi, ca un popor separat, restauraţi în ţara lor, şi vor fi convertiţi la credinţa în Cristos.

 

În ultimul rând cred că este spre binele, siguranţa, fericirea şi liniştea tuturor adevăraţilor credincioşi să aştepte cât mai puţin posibil din partea bisericilor, conducerilor, în vremea actuală de dispensaţie, să fie gata de convertiri extraordinare şi de schimbări de tot felul, şi să nu aştepte nimic bun din altă parte decât din ce-a dea doua venire a lui Cristos.130

 

Însuşi Spurgeon era familiarizat cu lucrările lui Ryle şi se referea la acesta întotdeauna în termeni înălţători. În privirea sa de ansamblu asupra lucrării Expository Thoughts on the Gospel a lui Ryle, [Spurgeon] scria:

 

Apreciem aceste volume. Ele sunt complexe, însă nu într-atât încât să nu poată fi citite în cadrul lecturilor familiale. Domnul Ryle a studiat în mod evident toţi scriitorii din vechime asupra Evangheliilor, şi a reuşit să obţină o declaraţie individuală de o valoare considerabilă.131

 

Premilenismul istoric abordează Vechiul Testament în aproximativ acelaşi mod în care o face amilenismul, aşa cum o recunoaşte şi Ladd.132 În orice caz, o interpretare literală a Apocalipsei 20:1-6, cu privire la mileniu, şi Romani 11, despre convertirea naţională a Israelului, premilenistul istoric respinge ideea amilenistă conform căreia „pentru că multe dintre promisiunile Vechiului Testament îşi găsesc împlinirea în biserică, aceasta poate constitui principiu normativ şi prin urmare toate promisiunile cu privire la Israel sunt împlinite în biserică fără excepţie.”133

 

Cealaltă doctrină cheie a concepţiei premileniste istorice este de fapt „post-tribulaţionismul,” adică „răpirea” bisericii va avea loc după perioada necazului cel mare.134 Până de curând, adoptarea unei poziţii post-tribulaţioniste a fost caracteristica distinctivă a premilenismului istoric, comparat cu cel dispensaţionalist. În anii recenţi, lucrurile nu mai stau astfel, existând doar câţiva teologi dispensaţionalişti proeminenţi care se identifică drept post-tribulaţionişti în concepţia lor legată de răpire. Poziţia istorică susţine faptul că biserica va fi protejată „în necazul cel mare”, dar nu „scoasă din necazul cel mare.”135 Ladd afirmă limpede în cartea sa, The Blessed Hope, că „Nădejdea binecuvântată nu o constituie să fim scutiţi de necazul cel mare; ci unirea cu Domnul la venirea Sa.”136 Discutând motivaţia pentru acest mod de înţelegere a răpirii, Erickson, un adept al concepţiei „premileniste istorice”,137 afirmă: ...despărţirea fermă dintre Israelul naţional şi biserică este dificil de susţinut din motive biblice. Concepţia pretribulaţionistă conform căreia profeţiile legate de Israelul naţional vor fi împlinite în afara bisericii şi că în consecinţă faptul că mileniul ar avea un caracter decisiv iudaic nu poate fi cu uşurinţă împăcată cu informaţia biblică a schimbărilor fundamentale care au avut loc odată cu introducerea noului legământ. ... Tendinţa generală a învăţăturilor biblice se potrivesc mai bine concepţiei posttribulaţioniste. Spre exemplu, Biblia este plină de avertismente legate de încercări şi teste pe care credincioşii le vor experimenta. Ea nu promite o scutire de probleme, ci capacitatea de a le îndura şi de a le învinge.138

 

Ca o reacţie faţă de postmilenism, care consideră împărăţia mileniului inaugurată de eforturile efective ale Bisericii, premilenismul consideră împărăţia a fi „inaugurată în mod dramatic sau cataclismic de cea de-a doua venire. În timp ce mileniul aşteptat de postmilenism poate debuta în mod gradual şi astfel debutul ei să fie teoretic imperceptibil, în viziunea premilenistă, nu va exista nici un dubiu cu privire la începutul mileniului.”139

 

Premilenismul istoric, deci, este descris de două elemente esenţiale: (1) natura împărăţiei este reprezentată de fapt de apogeul erei bisericii. Deşi Israelul va experimenta o pocăinţă naţională şi mântuirea prin Cristos, iar locul ei în împărăţie este doar în relaţie cu biserica; Israelul este pur şi simplu o continuare a „poporului-unic al lui Dumnezeu.” (2) „Răpirea” va avea loc după necazul cel mare (care este adesea nedefinită în termenii duratei), iar biserica va trece prin necaz, însă va fi protejată de puterea lui Dumnezeu. Acest sistem, pe care Spurgeon l-a numit „Continuist” sau „Futurişti simpli”140 a fost bine cunoscută şi practic proclamată în Anglia victoriană. De fapt, cum recunoştea şi Bebbington, această imagine a premilenismului a fost poziţia dominantă în rândul premileniariştilor din vremea lui Spurgeon.141 Tabelul de mai jos prezintă elementele sine qua non ale poziţiei Premileniste istorice.

 

 

Caracteristicile esenţiale ale premilenismului istoric

 

bullet

Cristos se întoarce la sfârşitul necazului cel mare şi înaintea începerii Împărăţiei de o mie de ani

bullet

Împărăţia de o mie de ani reprezintă o domnie literală de 1.000 de ani pământeşti şi o domnie fizică a lui Cristos peste lume iar Biserica este punctul principal al domniei Sale.

bullet

Iudeii vor fi convertiţi ca popor şi vor fi reaşezaţi în ţara lor. Vor ocupa un loc special în sens naţional, însă din punct de vedere spiritual va fi parte a Bisericii.

bullet

Cele două învieri din Apocalipsa 20 sunt separate de împărăţia de 1.000 de ani

bullet

La sfârşitul celor 1.000 de ani Satana va fi eliberat din lanţuri, va conduce o revoltă a celor care se vor fi născut în timpul domniei de o mie de ani, dar nu care încă nu au fost mântuiţi. Cristos va nimic revolta, iar după judecată Biserica va intra în starea veşnică a cerurilor.

 

 

Secţiunea D: O vedere de ansamblu asupra Premilenismului dispensaţionalist

Premilenismul, aşa cum o arată şi prefixul, susţine faptul că Cristos se va întoarce pe pământ personal şi în mod vizibil, înaintea debutului celor o mie de ani. Cam de prin anul 1830 a existat două curente principale în cadrul interpretării premileniste; Premilenism istoric şi Premilenism dispensaţionalist. Să ne amintim deci că toţi dispensaţionaliştii sunt premilenişti, însă nu toi premileniştii sunt dispensaţionalişti.142 Perspectiva dispensaţionalistă va fi expusă în continuare.

 

Premilenismul dispensaţionalist a fost popularizat şi propagat în vremea lui Spurgeon prin lucrarea creştinilor după Evanghelie Plymouth. Câţiva dintre liderii lor de seamă printre care John Nelson Darby (1800-1882) şi William Kelly (1821-1906).143 Nu este un secret faptul că Spurgeon era în dezacord cu „creştinii după Evanghelie”. A scris şi a predicat în mai multe situaţii împotriva câtorva dintre doctrinele lor din cadrul frăţietăţii. În orice caz, lucrul care-l irita pe Spurgeon era ecelsiologia acestora, şi nu escatologia lor.144 Ryrie demonstrează acest lucru când spune:

 

La doar câţiva ani după ce părăseşte biserica anglicană Darby devine interesat în profeţie, fapt care s-a întâmplat în cadrul conferinţelor de la Powerscourt House, conferinţe de la care a luat naştere mişcarea lui Irving. „Darby-smul” a fost la început un protest la adresa practicilor Bisericii tradiţionale, şi nu propagarea unui sistem escatologic.145

 

Darby, de profesie avocat, a lucrat în acest domeniu pentru o scurtă perioadă de timp înainte să intre în biserica anglicană unde a slujit ca diacon şi apoi a fost ridicat la nivelul preoţiei unde a slujit ca şi preot asistent la County Wicklow. Lucrarea lui Darby a fost un instrument deosebit pentru progresul bisericii din acel loc, şi în timpul lucrării sale, „romano-catolicii treceau la protestantism cu sutele pe săptămână.”146 Deziluzionat de lipsa de sfinţenie şi de pietate pe care le credea obligatorii pentru biserica nou-testamentală, a părăsit anglicanismul şi a început să se asocieze cu mişcarea creştinilor după Evanghelie ce tocmai lua naştere. După conducerea lui Darby şi a altora, mişcarea creştinilor după Evanghelie sau Plymouth a început să crească cu repeziciune.147

 

Darby a dezvoltat un sistem de interpretare biblică şi dezvoltare istorică ulterior cunoscut sub numele de Dispensaţionalism. Potrivit lui Hoffecker, acest sistem:

 

„ ... nu doar că s-a rupt de învăţătura milenară de mai înainte ci de toată istoria bisericii prin faptul că susţinea că cea de-a doua venire a lui Cristos avea să aibă loc în două etape. Prima, o „răpire secretă” invizibilă a drepţilor credincioşi, şi care putea avea loc în orice moment, punând capăt marii „paranteze” a epocii bisericii care debutase odată cu respingerea lui Cristos de către evrei. Apoi împlinirea literală a profeţiilor VT cu privire la Israel, care fuseseră suspendate, şi împlinirea profeţiei din Apocalipsa, vor inaugura necazul cel mare. Întoarcerea lui Cristos avea să fie completă în momentul în care el avea să întemeieze împărăţia de o mie de ani a lui Dumnezeu pe pământ, care va avea ca locaţie Israelul restaurat.148

 

Legat de faptul că există o serie de dispute cu privire la originea Dispensaţionalismului,149 E. Schulyer English afirmă:

 

În timp ce unii consideră rădăcinile conceptelor dispensaţionale undeva în perioada patristică, cei mai mulţi teologi îl consideră pe J. N. Darby, un învăţat din rândurile creştinilor după Evanghelie Plymouth, a fi primul susţinător al unei teologii sistematice dispensaţionaliste undeva la mijlocul secolului 19.150

 

Darby este adesea dificil de interpretat, mai ales datorită faptului că stilul său este mai degrabă obscur. În timpul vieţii a fost adesea înţeles greşit iar în epoca modernă Cruthfield afirmă, „numai cei mai îndrăzneţi dintre teologi îndrăznesc să se-atingă de scrierile lui Darby.”151 Însuşi Spurgeon se referea la aceasta când a făcut referire la comentariile lui Darby asupra psalmilor, „Dacă autorul ar scrie într-un limbaj englezesc simplu, cititorii săi ar descoperii probabil că nu există nimic remarcabil în remarcile sale.”152 Oricum, în lucrarea sa Lectures on the Second Coming, Darby îşi declară concepţia tranşant:

 

Iată cum vor sta lucrurile în detaliu. Domnul a spus că El va veni şi ne va lua cu Sine; iar acum apostolul, prin revelaţia ce i-a fost încredinţată, explică cum se vor petrece lucrurile. El va veni şi ne va chema la întâlnirea cu Sine pe nori... Noi suntem chemaţi să aşteptăm altceva decât moartea – poate că vom muri, şi a muri este o binecuvântare – însă ceea ce trebuie noi să aşteptăm este scris în capitolul 5 din a doua epistolă către Corinteni, „nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă.” Iar aceasta trebuie să se întâmple pentru ca puterea lui Cristos asupra morţii să poată fi făcută aievea, El ia la Sine omul muritor, viu sau mort; dacă va fi viu, El îi va da trup de slavă fără a mai trece prin mormânt; dacă va fi jurit, El îi va învia.”153

 

În expunerea concepţiei sale, Darby explică desluşit că exista o diferenţă clară şi distinctă între Israel, pentru care au fost destinate Necazul cel mare care va ţine şapte ani şi împărăţia de o mie de ani,154 şi Biserică, care va fi mutată prin răpire şi care va fi veşnic cu Domnul.” Comentând poziţia lui Darby despre mileniu, Crutchfield afirmă:

 

După Darby, dacă răpirea implică în primul rând nădejdea şi destinul bisericii, domnia lui Cristos de o mie de ani se concentrează preponderent asupra poporului Israel şi a nădejdii acestuia. În istoria poporului iudaic au operat două principii. Pe de-o parte, promisiunea necondiţionată care i-a fost făcută lui Avraam (Gen.12), şi repetată lui Isaac (Gen.26:3,4) şi lui Iacov (Gen. 35:10,12). Pe de-altă parte, Israel a primit promisiuni condiţionate de ascultare (legea dată pe muntele Sinai), iar în această privinţă, Israel a dat greş în mod lamentabil. Falimentul Israelului nu a desfiinţat promisiunile necondiţionate făcută prin legământ lui Avraam cu aproximativ patru sute de ani mai devreme, pentru că ele se bazează exclusiv pe credincioşia lui Dumnezeu. În timp ce promisiunile necondiţionate făcute lui Avraam au inclus elemente pământeşti cât şi spirituale, cea mai de seamă promisiune între acestea rămâne cea a darului absolut al unei ţări.155

 

Trebuie din nou să se amintească faptul că schema dispensaţională nu a fost concepţia predominantă între creştinii după Evanghelie. Doi dintre liderii lor de la început, B. W. Newton şi S. P. Tregelles, au respins ideea pretribulaţionismului precum şi pe cea a distincţiei nete între Israel şi Biserică. Tocmai această chestiune a constituit una dintre motivele de bază ale despărţirii dintre Darby şi Newton în primii ani ai mişcării creştinilor după Evanghelie.156

 

În natura şi datarea evenimentelor profetice este puţină diferenţă între Darby, Kelly şi cei pe care Spurgeon îi numea „futurişti extremi”157 şi „dispensaţionaliştii clasici” ai ultimilor 50 de ani. În comentariul său asupra Cărţii Apocalipsa William Kelly expune o poziţie dispensaţionalistă clară şi detaliată a mileniului în comentariul său asupra Apocalipsa 20. Printre altele, afirmă:

 

Însă în aceasta este arătat – ceea ce este important de văzut – adevărata natură a împărăţiei sau a domniei de o mie de ani „Acea zi” nu se referă la un timp când fiecare va fi convertit, ci când Domnul Isus va domni cu dreptate, când tot răul va fi judecat pe dată, iar lucrurile bune vor dăinui în mod minunat timp de o mie de ani.158

 

Pe măsură ce gândirea dispensaţionalistă a pătruns şi în secolul douăzeci, singura chestiune care-i mai definea pe premileniştii dispensaţionalişti continua să fie plasarea şi poziţionarea Israelului în Împărăţia de o mie de ani. Dacă putem spune că există adepţi ai tuturor concepţiilor mileniste care susţin convertirea la scară largă a evreilor în zilele de pe urmă, potrivit cu Romani 9-11, dispensaţionaliştii fac excepţie, considerând împărăţia mileniului ca un fel de extensie a bisericii, aşa cum subliniază şi Erickson:

 

[Istoricul premilenist] crede că biserica a devenit Israelul spiritual şi că multe dintre promisiunile făcute lui Israel se împlinesc acum în Biserică. Sistemul jertfelor din Vechiul Testament sunt de domeniul trecutului pentru că a venit realitatea, Cristos. Cu toate acestea [premilenistul] crede că Israelul literal sau naţional trebuie încă mântuit. Se bazează în principal pe pasajul din Romani 11:15-16. În viitor Israelul se va întoarce la Cristos pentru a fi mântuit.159

 

Pe de-altă parte dispensaţionalistul oferă un rol mult mai complex Israelului în împărăţia de o mie de ani.  Pentru dispensaţionalist împărăţia nu un punct culminant al perioadei bisericii înainte de starea veşnică; ci mai degrabă, o împlinire a tuturor promisiunilor făcute de Vechiul Testament poporului Israel. Din nou este utilă evaluarea lui Erickson:

 

În cele din urmă, în cadrul dispensaţionalismului mileniul este mai mult decât o simplă domnie de o mie de ani a lui Cristos pe pământ. Acesta are un loc clar, definit în planul lui Dumnezeu; restaurarea Israelului naţional în locul ales de Dumnezeu în planul Său, şi împlinirea promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel. De aceea mileniul este caracterizat de o atmosferă intens iudaică. Acesta este timpul în care Israel intră cu adevărat în ţara promisă. Dacă în alte forme ale premilenismului scopul mileniului este mai degrabă neclar, în dispensaţionalism acest scop devine o parte integrantă a teologiei şi a modului de interpretare a Bibliei. Mari porţiuni din profeţie sunt în continuare neîmplinite, iar mileniul oferă o perioadă excelentă pentru împlinirea acestora.160

 

Astfel, dispensaţionalismul este mult mai mult decât pur şi simplu „pretribulaţionism,” sau „premilenism expus în hărţi şi tabele,” ea menţine o diferenţă esenţială, clară şi distinctă între „Israel şi Biserică.” După cum afirmă Ryrie, „Acesta este probabil cel mai fundamental test teologic dacă cineva este sau nu adeptul dispensaţionalismului, şi este de asemenea şi cel mai practic şi mai concluziv test. Cineva care eşuează în a trasa net distincţia între Israel şi Biserică inevitabil nu va fi adeptul ferm al elementelor dispensaţionaliste; iar cel care le va separa net, în schimb va fi dispensaţionalistul convins.”161 Lewis Sperry Chafer evidenţiază de asemenea acest punct de vedere când afirmă: Destinul său [al poporului Israel ca naţiune] este trasabil până în mia de ani şi în istoria pământului nou ce va exista. În orice caz, în epoca prezentă, delimitată de cele două veniri ale lui Cristos pe pământ, întreg progresul programului naţional şi pământesc al Israelului este în aşteptare iar evreii individuali li se oferă acelaşi privilegiu ca şi neamurilor luate ca indivizi, de a îşi manifesta credinţa personală în Cristos ca Mântuitor, iar din rândul acestora mântuiţi astfel, atât iudei cât şi neamuri, va lua naştere poporul ceresc. Acest lucru este evidenţiat clar de-a lungul scripturii profetice, că atunci când scopul prezent va fi atins, Dumnezeu se va întoarce cu credincioşie şi va aduce la împlinire toate promisiunile pământeşti făcute Israelului (Fapte 15:14-18; Rom. 11:24-27).162

 

Premilenismul dispensaţionalist, după cum îl definea Darby, Kelly şi alţi contemporani ai lui Spurgeon, iar apoi continuat de dispensaţionaliştii „clasici” ai acestui secol, este prin urmare credinţa că Dumnezeu va inaugura o împărăţie literală pe pământ, în care Cristos va împărăţi peste întreaga lume prin intermediul Israelului. Natura iudaică a împărăţiei este evidenţiată de faptul că Dumnezeu abordează Israelul într-un sens naţional, separat de Biserică; care de fapt a fost îndepărtată din scena desfăşurării acţiunii de pe pământ prin răpirea ce a avut loc. Chiar şi jertfele Vechiului Testament sunt prezentate ca fiind reinstaurate, însă în loc să mai aibă vreun rol în iertarea păcatului, jertfele devin acte memoriale pentru ceea ce Cristos a săvârşit deja pe Cruce.163

 

Analizat în ordine cronologică, Premilenistul Dispensaţionalist tradiţional este adeptul următoarei scheme generale cu privire la sfârşitul vremurilor: (1) Epoca Bisericii va fi încheiată de „răpirea” bisericii, moment când sfinţii aflaţi în viaţă vor fi transmutaţi iar cei morţi înviaţi, întâlnindu-se cu Cristos în aer; (2) şapte ani de necaz, hotărâţi special atât pentru judecata lui Israel şi aducerea acestui popor la pocăinţă, timp în care Anticristul şi forţele aflate în puterea sa, împuternicite de Satana, vor încerca să preia conducerea lumii; (3) întoarcerea personală a lui Cristos (a Doua Venire) pe pământ împreună cu sfinţii Săi, distrugând forţele Anticristului şi aruncându-i pe cei necredincioşi în pedeapsa veşnică, în timp ce credincioşii vor avea dreptul de a repopula pământul şi de a-L sluji pe Cristos; (4) împărăţia de o mie de ani, o domnie de 1.000 de ani a lui Cristos asupra lumii de la înălţimea tronului lui David din Ierusalim, re-instituit, totuşi cu funcţii modificate ale Templului; (5) la capătul celor o mie de ani, Satana va fi eliberat din închisoarea sa pentru „puţină vreme,” timp în care va provoca o răscoală între cei ce se vor fi născut în perioada mileniului, şi judecata finală care va avea ca rezultat învierea celor răi, şi aruncarea în iad pe vecie a lui Satana, a îngerilor căzuţi şi a necredincioşilor; (6) starea veşnică este inaugurată de un Pământ Nou şi un Cer Nou.

 

Toate aceste caracteristici ale Premilenismului Dispensaţionalist au fost foarte uzitate şi în egală măsură cunoscute în vremea lucrării lui Spurgeon. Iarăşi, nomenclatura specială se prea poată să nu fi fost folosită pe scară largă, sau chiar cunoscută în vremea lui Spurgeon; de vreme ce sistemul a fost mai clar definit în vremuri mai recente. De asemenea, o parte a terminologiei, cum ar fi „răpirea în taină”, deşi folosită pe larg în cadrul Dispensaţionalismului secolului XIX, constituie totuşi un termen aproape cu desăvârşire necunoscut în zilele noastre. Darby a călătorit în jurul lumii, mai ales în Statele Unite, Noua Zeelandă şi Australia, răspândind învăţătura sa dispensaţionalistă. Prin acest proces de răspândire, Dispensaţionalismul a devenit în mod virtual sinonim cu Fundamentalismul. Aşa cum afirmă Erickson:

 

Dat fiind faptul că apariţia dispensaţionalismului a concurat în paralel mişcarea fundamentalistă, acesta a devenit în mod virtual teologia oficială a fundamentalismului. Unii analişti au reuşit să identifice totuşi cele două mişcări.164

 

Este destul de interesant faptul că A. C. Dixon (1854-1925), un dispensaţionalisat fervent şi convins, un cunoscut vorbitor la conferinţele biblice şi profetice din perioada târzie a anilor 1800, a fost un invitat obişnuit pentru a predicat de la amvonul bisericii Metropolitan Tabernacle în timpul perioadelor de boală ale lui Spurgeon, şi a fost chiar pastorul bisericii între anii 1911-1919.  Dixon şi fiul lui Spurgeon, Thomas Spurgeon, au contribuit împreună la scrierea operei The Fundamentals, o faimoasă colecţie de eseuri care luau apărarea „elementelor fundamentale ale credinţei creştine.” The Fundamentals a fost o carte foarte răspândită la începutul anilor 1900, şi au definit într-o mare măsură mişcarea fundamentalistă. Clouse subliniază:

 

Dat fiind faptul că premilenismul a fost o teologie bine articulată cu o structură considerabilă şi o conducere remarcabilă, a fost echipat consistent pentru a supravieţui şi pentru a se dezvolta ulterior ca una din părţile esenţiale ale mişcării fundamentaliste.165

 

Elementele sine qua non ale premilenismului dispensaţionalist sunt prezentate în lista de mai jos:

 

Elementele esenţiale ale premilenismului dispensaţionalist

 

bullet

Răpirea Bisericii va avea loc înaintea debutului celei de-a 70-a săptămână din descrierea lui Daniel (cunoscută în mod obişnuit drept „Necazul cel mare.”)

bullet

Cristos se va întoarce la sfârşitul necazului celui mare, înaintea debutului Împărăţiei de o mie de ani.

bullet

Împărăţia de o mie de ani reprezintă literalmente o domnie fizică de o mie de ani a lui Cristos pe pământ, şi va conduce împreună cu Israel. Împărăţia reprezintă împlinirea unei promisiuni VT pentru Israel.

bullet

Cele două învieri descrise în Apocalipsa 20 sunt separate de  împărăţia de o mie de ani.

bullet

La capătul celor o mie de ani, Satana va fi dezlegat, va conduce o revoltă a celor care se vor fi născut în era împărăţiei, dar care nu vor fi încă mântuiţi. Cristos va nimici revolta acestora, iar după judecăţi, Israel şi Biserica vor intra în starea eternă a raiului.

 


Sumar

 

Pe scurt, este clar că toate schemele mileniste care sunt cunoscute în prezent, au vost în egală măsură cunoscute şi propovăduite şi în timpul vieţii lui Charles H. Spurgeon. Însuşi Spurgeon s-a dovedit a fi familiarizat cu toate aceste sisteme, în termenii elementelor lor cheie şi a susţinătorilor lor de seamă. Chiar dacă o parte a nomenclaturii din prezent a fost fie cu totul necunoscută sau oarecum neclară pentru Spurgeon, este mai mult decât sigur că elementele de bază ale diferitelor sisteme au fost totuşi foarte bine înţelese.

 

Pentru a oferi o privire de ansamblu, tabelul de mai jos a fost aranjat în aşa fel încât toate cele patru poziţii aflate în discuţie să poată fi examinate cu uşurinţă. Patru subiecte cheie ale discuţiei mileniste (momentul celei de-a doua veniri, momentul răpirii, învierea, şi natura mileniului) sunt subliniate în cadrul celor patru poziţii mileniste în discuţie.

 

Comparaţia elementelor cheie ale schemelor mileniste166

 

A doua venire a lui Cristos

Răpirea Bisericii

Învierea

Natura Mileniului

Amilenism

Sfârşitul erei bisericii, Mileniul  „împlinit”, care constituie începutul împărăţiei „cereşti”

Tradusă prin întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa

O singură înviere, atât a celor drepţi cât şi acelor nedrepţi, la cea de-a doua venire a lui Cristos.

Nu va exista o mie de ani pe pământ; mileniul este echivalentul erei bisericii.

Postmilenism

La sfârşitul mileniului

Tradusă prin întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa

O singură înviere, atât a celor drepţi cât şi acelor nedrepţi, la cea de-a doua venire a lui Cristos.

Punctul culminant al răspândirii Evangheliei, timp în care Biserica & creştinismul vor exercita o dominare virtuală în toate domeniile societăţii. Cei  1.000 de ani pot fi înţeleşi literal sau nu.

Premilenism

istoric

Înainte de debutul domniei de o mie de ani

La sfârşit necazului celui mare.

2 învieri: cei drepţi la revenirea lui Cristos; cei nedrepţi la sfârşitul mileniului

Punctul culminant al erei bisericii. Cristos va domni peste întreaga lume prin delegaţia Bisericii. Israel va fi convertit ca naţiune şi va deveni parte a Bisericii

Premilenism

Dispensa-tionalist

Înainte de debutul domniei de o mie de ani

Chiar înainte de începtul Necazului celui mare (deşi în perioada modernă, unii cum ar fi Moo, au optat pentru o răpire post-tribulaţionistă; dar o astfel de abordare a fost străină în vremea lui Spurgeon).

2 învieri, iar prima va avea loc în 3 faze: Cristos ca „pârgă a roadelor”; Sfinţii Bisericii la răpire; Sfinţii VT & din Necazul cel mare la cea de-a doua venire. Cei nedrepţi la sfârşitul mileniului.

Punctul culminant al promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel. Mia de ani va reprezenta domnia lui Cristos asupra lumii, prin delegaţia Israelului. În Templul reconstruit va avea loc închinarea VT revizuită.

           

Ceea ce avem acum de făcut, este să încercăm să identificăm care dintre acele teorii mileniste a corespuns ideilor propovăduite de Spurgeon de-a lungul lucrării sale de predicator. Acest lucru va fi realizat prin examinarea scrierilor lui Spurgeon, în măsura în care ele vor face referire la această întrebare ridicată de noi.

 

 

NOTE DE SUBSOL

 

1.                   Eric W. Hayden. "Did You Know: A Collection of True and unusual facts bout Charles Haddon Spurgeon." Christian History, 10:1, #29, (February 1991), 2. Hayden's belief is that Spurgeon is the most published author in Church history. This is likely the case, although John Calvin (1509-64) wrote a great deal of material that has never been translated into English. Spurgeon's sermons alone constitute 61 volumes and the entries for his individual titles constitute eight pages in the British Museum catalogue of serials.

2.                   Lewis A. Drummond. Spurgeon: Prince of Preachers. (Grand Rapids, Michigan: Kregel Publishing Company, 1993), 650.

3.                   Peter Masters. "Spurgeon's Eschatology." Sword and Trowel (December 1989), 39.

4.                   Erroll Hulse. The Restoration of Israel. (London: Henry E. Walter LTD., 1968), 154. Some in the "Christian Reconstructionist" or "Theonomist" movement, which holds postmillennialism as a virtual cornerstone of their system; in their writings have attempted to identify, or at least strongly imply that Spurgeon was postmillennial. See Gary DeMar and Peter Leithart, The Reduction of Christianity (Tyler, Texas: Dominion Press, 1988), 41. DeMar and Leithart also quote Spurgeon (p. 59) in support of their position, but that will dealt with in later sections of this work. In fact, given Spurgeon's notable affection for the Puritans, the common opinion is that Spurgeon was also postmillennial. Hulse states, "Spurgeon is included here [in a listing of postmillennialists] on the grounds of his Puritanism and because of that magnificent sermon preached in 1864." (Hulse, 154).

5.                   Robert Van Kampen. The Sign. (Wheaton, Illinois: Crossway Books, 1992. Revised and expanded 1994), 274. This quote is also used as the "eye-catcher" on the back dust-jacket of the book.

6.                   Charles H. Spurgeon. "Spurgeonism" in The Sword and Trowel 2:138 (September 1866).

7.                   D. A. Carson. Exegetical Fallacies (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1984), 125.

8.                   Ibid., Carson goes on to say, "Doubtless we should be open to learning from all "authorities" in biblical and theological studies; but we should judge what they say, not on the basis of who said it, but on the basis of the wise reasons they advance."

9.                   John Brown. Puritan Preaching in England, (New York: Charles Scribner and Sons, 1900), 226.

10.                W. Y. Fullerton. Charles H. Spurgeon: London's Most Popular Preacher. (Chicago, Illinois: Moody Press, 1966), 175.

11.                The wide and varied scope of Spurgeon's writing are well chronicled in his Autobiography Vol 2:153-74, Vol 3:305-22, and Vol 4:265-319.

12.                Ernest W. Bacon, Spurgeon: Heir of the Puritans (Grand Rapids, Michigan: Eerdman's Publishing Company, 1968).

13.                Ibid.

14.                The three best biographical sources for Spurgeon, in our opinion, are as follows: Lewis A. Drummond, Spurgeon: Prince of Preachers (Grand Rapids, Michigan: Kregel Publications, 1993) 895 pages. G. Holden Pike, The Life and Work of Charles Haddon Spurgeon (London: Cassell & Company, 1894, Six Volumes; reprint Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1993 Six Volumes in Two). Charles H. Spurgeon, C. H. Spurgeon's Autobiography: Compiled from his Diary, Letters and Records by his Wife and Private Secretary. (London: Passmore and Alabaster Publishers, 1897; reprint Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1992, Two Volumes). The Autobiography is also available in a Banner of Truth Edition (Two Volumes, 1962 & 1973), but this edition has been edited and a large portion of material, mostly records of personal correspondence, were not included. It remains in print and is a fine edition, however, the Pilgrim Publications edition is a complete reprint of the original Passmore and Alabaster works. For an evaluation of Drummond's biography see the author's review in The Master's Seminary Journal 4:2 (Fall 1993), 229-31.

15.                This would be Pilgrim Publications of Pasadena, Texas under the leadership of Bob L. Ross. Pilgrim's catalogue is almost exclusively dedicated the titles by or about Spurgeon. They are dedicated to reprinting the original works of Spurgeon without editing.

16.                Russell Conwell. Life of Charles Haddon Spurgeon, The World's Greatest Preacher. (New York: Edgewood Publishing Company, 1892), 17-18. Conwell was the able biographer and Baptist pastor, also wrote works on President James Garfield and John Wanamaker. He interviewed Spurgeon personally shortly before his last trip to Mentone, France. Regarding some of the controversies in Spurgeon's life also see Iain Murray, The Forgotten Spurgeon (Carlisle, Pennsylvania: The Banner of Truth Trust, 1972).

17.                John and Eliza Spurgeon, after the manner of the time, had 17 children, but nine died in infancy. Charles was the oldest son, and he and his younger brother James Archer Spurgeon were the only boys born to the Spurgeon's. Interestingly enough, John Spurgeon outlived his son by 10 years. The rheumatic gout which ultimately led to Charles Spurgeon's death appeared in his family in every other generation. It afflicted his grandfather James Spurgeon, but his father was never affected. It was such a well-known feature of the family that James Spurgeon once remarked to Charles; "Charles, I have nothing to leave you but rheumatic gout; and I have left you a good deal of that." Lewis A. Drummond, Spurgeon: Prince of Preachers (Grand Rapids, Michigan: Kregel Publishing Company, 1992), 80.

18.                An ancestor of Spurgeon, Job Spurgeon, was jailed and had his property confiscated because he attended a "non-conformist" place of worship in 1677. This was a favorite story of Charles Spurgeon, who relished having descended from one who had suffered for the faith. He stated, "I had rather be descended from one who suffered for the faith, than bear the blood of all the emperors within my veins." Eric W. Hayden, The Spurgeon Family (Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1993), 2.

19.                Drummond, Spurgeon. 78.

20.                Charles H. Spurgeon, C. H. Spurgeon's Autobiography: Compiled from his Diary, Letters and Records by his Wife and Private Secretary. (London: Passmore and Alabaster Publishers, 1897; reprint Pasadena, Texas: Pilgrim Publishing, 1992).

21.                G. Holden Pike. The Life and Work of Charles Haddon Spurgeon. (London: Cassell & Company Ltd., 1894; reprint Carlisle, Pennsylvania: Banner of Trust, 1991).

22.                Ibid., 1:17. In the manner of the time, personal matters, especially relating to the family, were simply not discussed in a public forum.

23.                Spurgeon was gifted with an almost "photographic" memory. He would amaze his friends with his ability to remember people and their names even if years had passed since their last meeting. It was said that he could also remember anything that he ever read and where in the book any particular passage was located!

24.                Arnold Dallimore, C. H. Spurgeon: A New Biography (Chicago, Illinois: Moody Press, 1984), 11.

25.                An usher was the term used for a student who also taught in some of the elementary subjects for the regular teacher.

26.                Bacon, Spurgeon. 16. The university system, particularly Cambridge and Oxford were not open to non-conformists until 1870. Although there were several substantial colleges and universities available, providence did not allow Spurgeon to enter any of them. His father had been rather forceful in encouraging Charles to complete a proper theological education. Arrangements had actually been made for Spurgeon to meet with Dr. Joseph Angus, then Principal of the Baptist College at Stephney (now Regent's Park College, Oxford), for an interview with a purpose of Spurgeon entering the college. Pike records, "The place of the meeting was to be at the house of a well-known publisher in the University town, and both the Doctor and the proposed student duly kept their appointment; but although both were in the same house together, it seemed destined that they were not to meet. Mr. Macmillan's servant-maid was apparently not the shrewdest of her sex; at all events, she quite failed to understand that the staid professor and the round-faced lad, who arrived at the house at nearly the same time, had any business with one another. She showed the Doctor into one parlous and closed the door; in his turn, she showed young Mr. Spurgeon into a second parlour and closed the door; and then, probably forgetting all about such a trivial circumstance, she left both of the morning callers to their peaceful cogitations. Having an appointment to keep in London, Dr. Angus had at last to hasten away to the railway station; and when Mr. Spurgeon felt that he could hold out no longer, he rang the bell, to learn when the servant came that the Doctor had gone away." Pike, Spurgeon, 1:72.

27.                B. H. Carroll. An Interpretation of the English Bible (New York: Revell Publishers, 1916, 13 Volumes), 1:13.

28.                Dallimore, Spurgeon, 11.

29.                Drummond, Spurgeon, 103.

30.                Bacon, Spurgeon, preface.

31.                Pike, Spurgeon, 1:15.

32.                Drummond, Spurgeon, 85-86.

33.                Ibid., 90.

34.                Spurgeon, Autobiography, 1:45.

35.                Bacon, Spurgeon, 102.

36.                Jay E. Adams. Sense Appeal in the Sermons of Charles Haddon Spurgeon, (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1975), 2.

37.                Ibid., 3.

38.                Richard Ellsworth Day, The Shadow of the Broad Brim: The Life Story of Charles Haddon Spurgeon, Heir of the Puritans (Philadelphia, Pennsylvania: The Judson Press, 1934), 124.

39.                An excellent description of the core of Puritan theology is made by Duncan S. Ferguson. "The Puritan movement was steeped in Reformed theology and produced the historic Westminster Confession of Faith and innumerable volumes of dogmatics. The foundation of their confession and theological system was the assertion that the Bible was the very voice and message of God to humankind. It was the infallibly inspired work of the Holy Spirit and authoritative in all matters, including not only doctrine, worship, and church government but also civil and political problems, daily work, home life, dress, recreation and duty. The Puritans surveyed the whole gamut of life in light of the Bible and attempted to live accordingly. The literal word of Scripture was a direct message from God, spoken as much in the present as in the past." (Duncan S. Ferguson. "The Bible and Protestant Orthodoxy: The Hermeneutics of Charles Spurgeon." Journal of the Evangelical Theological Society 25:4 [Dec 1982], 456). Ferguson goes on to offer a rather unfavorable conclusion to his article by stating, "In the final analysis, Spurgeon's understanding of the nature and interpretation of the Bible does not adequately serve this generation of evangelical Christians who have come to accept the best of current Biblical scholarship while holding concurrently to the inspiration and authority of Scripture" (466).

40.                The New Park Street Chapel in London, would move and become the famous Metropolitan Tabernacle. Spurgeon followed Benjamin Keach (1668-1704), John Gill (1720-1771), John Rippon (1773-1836), and Joseph Angus (1838-1840). There were also two others who followed Angus for a brief time before the young Spurgeon was called in 1856. Interestingly, Angus was the principal of Stephney Baptist College to whom Spurgeon had failed to be introduced. Angus later said of Spurgeon's decision not to pursue theological education, "I should regret for your friend [Spurgeon] to settle without thorough preparation. He may be useful in either case, but his usefulness will be much greater, he will fill at all events a wider sphere, with preparation, than without it." (Drummond, Spurgeon, 173). In the providence of God, Spurgeon brought revival to a ministry where Angus did not enjoy significant blessing.

41.                Charles H. Spurgeon, New Park Street Pulpit (London: Passmore and Alabaster, 1856; reprint Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1990), 1:50.

42.                Charles H. Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit (London: Passmore and Alabaster, 1901; reprint, Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1982), 47:398.

43.                Spurgeon, New Park Street, 1:iii.

44.                Bob L. Ross. A Pictorial Biography of C. H. Spurgeon (Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1974), back cover. Pilgrim Publications continues to use the same emblem in all of its Spurgeon reprints.

45.                James F. Stitzinger, "The History of Expository Preaching," in Rediscovering Expository Preaching, by John F. MacArthur and the Faculty of The Master's Seminary. ed.'s Richard Mayhue and Robert L. Thomas (Dallas, Texas: Word Publishing Company, 1993), 55. Spurgeon was an expositor after the manner of George Whitefield (1714-70), his homiletical hero. For a thorough evaluation of Spurgeon's exegesis and preaching see Horton Davies, "Expository Preaching: Charles Haddon Spurgeon," Foundations 6 (1963): 15.; Craig Skinner, The Preaching of Charles Haddon Spurgeon," Baptist History and Heritage, 19:4 (Oct. 1984), 16-26.; R. Albert Mohler Jr. "A Bee-Line to the Cross: The Preaching of Charles H. Spurgeon," Preaching 8:3 (Nov.-Dec 1992), 25-30.; and Frederick Roth Webber, A History of Preaching in Britain and America, 3 vols. (Milwaukee: Northwestern, 1957)1:602.

46.                Pike, Spurgeon, 3:76.

47.                Charles H. Spurgeon. Lectures to My Students, (London: Passmore and Alabaster, 1881; reprint, Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1990), 72.

48.                "Spurgeon in the Pulpit," in The Texas Baptist (7 January 1857), 1, cited in Baptist and the Bible. L. Russ Bush and Tom J. Nettles (Chicago, Illinois: Moody Press, 1980), 246.

49.                Charles H. Spurgeon, "The Ascension and the Second Advent Practically Considered," in Spurgeon's Expository Encyclopedia (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1988), 4:442-43.

50.                Drummond, Spurgeon, 25.

51.                John F. MacArthur Jr. Ashamed of the Gospel: When the Church Becomes Like the World (Waco, Texas: Word Publishers, 1993), xix.

52.                Ibid., 1.

53.                C. W. H. Griffiths. "Spurgeon's Eschatology," Watching and Waiting 23:15 (July/September 1990), 227-28.

54.                Again, this paper is not designed to present an interpretation, but rather examine Spurgeon's views on the subject. For an excellent and detailed survey of interpretational options of this passage see The Revelation of Jesus Christ by John F. Walvoord (Chicago, Illinois: Moody Press, 1966), 282- 90.

55.                Walter Elwell (ed.), Dictionary of Evangelical Theology (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1984), s.v. "Views of the Millennium," by Robert G. Clouse, 714-718.

56.                Ibid., 715.

57.                Ibid.

58.                That distinction or discontinuity between the Old and New Testaments (i.e.: Israel and the Church) is being challenged today by proponents of the "Progressive Dispensational" position. Craig Blaising and Darrell Bock state, "But this new dispensationalism see a greater continuity between the millennium and the eternal kingdom than was the case in some forms of essentialist dispensationalism." Craig A. Blaising and Darrell L. Bock, Dispensationalism Israel and the Church: A Search for Definition (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1992), 383. By "essentialist dispensationalism" the authors mean dispensationalism as defined by the sina qua non points of Charles Ryrie in his Dispensationalism Today (Chicago, Illinois: Moody Press, 1965), and what others have called "classic dispensationalism." It is beyond the scope of this thesis to interact with these dispensational differences. The dispensationalism that Spurgeon would have been familiar with in his day was, what could be called, "classic" as will be shown later in this thesis.

59.                Again, this paper will limit its scope to the millennial views of Spurgeon. Questions of the rapture and its timing will only be mentioned as they relate to Spurgeon's millennial views.

60.                Nathaniel West, "History of the Pre-Millennial Doctrine" in Premillennial Essays of the Prophetic Conference held in the Church of the Holy Trinity, New York City, Nathaniel West (ed.), (Chicago, Illinois: Fleming H. Revell Publishers, 1879; reprint Minneapolis, Minnesota: Bryant Baptist Publications, 1981), 315. While it is admitted that this conference was held in the United States, one presenter (Dr. W. P. Mackay) and several of the participants were from England. It would be naďve to believe that Spurgeon was unaware of either these positions or perhaps even this conference.

61.                David Bebbington. Evangelicalism in Modern Britain: A History from the 1730's to the 1980's (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1989), 62

62.                Josiah Conder. An Analytical and Comparative View of All Religions (London: SPCK, 1838), 584-92.

63.                Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain, 62.

64.                This work has been reprinted several times most recently by the Theonomist, Dominion Press, and is looked to as foundational work by theonomist authors.

65.                Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain:, 86.

66.                Ibid., 85.

67.                Ibid..

68.                Ibid.

69.                Ibid., 85-86.

70.                Philip Schaff. The Creeds of Christendom: With a History and Critical Notes (New York: Harper and Row Publishers, 1931; reprint Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1990), 3:673. To this end Charles Hodge and the Princeton Theologians could promote Postmillennialism and be within the confines of The Westminster Confession; Currently at Westminister Theological Seminary, most hold to an amillennial position while holding to the Confession; however, some of the faculty are premillennial. As already demonstrated, Nathaniel West, a Presbyterian professor of the last century could be premillennial and within the bounds of the same creed; Lewis Sperry Chafer argued that Dispensational Premillennialism was not viewed as inconsistent with the Westminster Confession in several articles in Bibliotheca Sacra 100:337-45 (1943) and 101:257-60 (1944). See also Walter A. Elwell (ed.), Dictionary of Evangelical Theologians (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1993), s.v. "Lewis Sperry Chafer" by Craig A. Blaising.

71.                It is uncertain whom Spurgeon is referring to here, possibly A. B. Davidson (1831-1902), a professor at New College in Edinburgh, who was well published and whose works were known to Spurgeon.

72.                Spurgeon, Commenting and Commentaries, 198.

73.                Pike, Spurgeon, 4:133.

74.                William E. Cox. Amillennialism Today (Philadelphia, Pennsylvania: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1972), 7.

75.                Walter A. Elwell (ed.), Evangelical Dictionary of Theology (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1984), s.v. Views of the Millennium by Robert G. Clouse. (716)

76.                George N. H. Peters, The Theocratic Kingdom of our Lord Jesus Christ as covenanted in the Old Testament and Presented in the New Testament, 3 vols. (New York: Funk and Wagnalls, 1884; reprint, Grand Rapids, Michigan: Kregal Publications, 1972), 1:527. According to Peters, what is today called "amillennialism" was known as the "Anti-Millenarian" or "Past-Millenarian" view during the 19th century (see 1:459).

77.                Ibid.

78.                John Calvin. Institutes of the Christian Religion. Edited by John T. McNeill, translated by Ford Lewis Battles. (Philadelphia: The Westminister Press, 1960), 3:25.5. In Calvin's day the "Chiliasts" would have been synonymous with premillennialists. The word Chiliasm is derived from the phrase in Revelation 20:1-10 civlia e[th or 1,000 years, and is synonymous with the Latin millennia or 1,000.

79.                Spurgeon, New Park Street Pulpit, 1:50.

80.                Spurgeon, Lectures, 4:4. Spurgeon stated, "He was no trimmer and pruner of texts. He gave their meaning as far as he knew it. His honest intention was to translate the Hebrew and Greek originals as accurately as he possibly could and then to give the meaning which would naturally be conveyed by such Greek and Hebrew words." (4:4). Interestingly enough Calvin never wrote a commentary on the Book of Revelation.

81.                Earl William Kennedy. From Pessimism to Optimism: Francis Turretin and Charles Hodge on "The Last Things," in Servant Gladly: Essays in Honor of John W. Beardslee III, edited by Jack D. Klunder (Grand Rapids, Michigan: Eerdman's Publishing Company, 1988), 109.

82.                Ibid., 107-108.

83.                Spurgeon, Lectures (Commenting and Commentaries), 4:125, 136, 184.

84.                Patrick Fairbairn. The Interpretation of Prophecy (London, 1856; reprint, Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1993), 464-65.

85.                Ibid., 471.

86.                Ibid., 479-93.

87.                Ibid., 505.

88.                Patrick Fairbairn. Commentary on Ezekiel, foreword by Peter M. Masters (Grand Rapids, Michigan; Kregal Publications, 1989), 7.

89.                Anthony A. Hoekema, "Amillennialism" in The Meaning of the Millennium. Robert G. Clouse (ed.), (Downers Grove, Illinois: Inter-Varsity Press, 1977), 155.

90.                Walter A. Elwell (ed.) Evangelical Dictionary of Theology (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1984) s.v. "Views of the Millennium," by Robert G. Clouse.

91.                Hoekema, Amillennialism, 177

92.                Ibid., 178

93.                Ibid., 180.

94.                Ibid., 181.

95.                Ibid., 183.

96.                Charles A. Wannamaker. New International Greek Testament Commentary: Commentary on 1 & 2 Thessalonians. (Grand Rapids, Michigan: Eerdman's Publishing Company, 1990), 175.

97.                Spurgeon, Lectures (Commenting & Commentaries), 4:198.

98.                Millard J. Erickson. Contemporary Options in Eschatology: A Study of the Millennium. (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1977), 30.

99.                Elwell, Dictionary of Evangelical Theology, s.v. "Views of the Millennium," 715.

100.             Kenneth A. Kantzer. "Our Future Hope: Eschatology and the Role of the Church." Christianity Today 31:2 (February 1987), 5. An interview article with Gleason Archer, Jack Davis, Anthony Hoekema, Alan Johnson, and John Walvoord.

101.             Iain H. Murray. The Puritan Hope: Revival and the Interpretation of Prophecy. Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1971. In this book Murray presents an excellent historical theology of postmillennialism, centering on the Puritans, particularly the English Puritans.

102.             Spurgeon had warm and pleasant relations with the Princeton Theologians. Of Charles Hodge he remarked, "With no writer do we more fully agree." Commenting and Commentaries (London: Passmore and Alabaster, 1893; reprint, Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1969), 178.

103.             Charles H. Spurgeon, review of Outlines of Theology, by A. A. Hodge, in The Sword and Trowel 16:4 (April 1879), 327.

104.             Pike, Spurgeon, 4:197.

105.             Erickson, Contemporary Options, 61.

106.             Charles Hodge. Systematic Theology. (New York, Charles Scribner & Sons, 1871; reprint Grand Rapids, Michigan: Eerdman's Publishing, Three Volumes, 1949), 3:792.

107.             Ibid., 3:800.

108.             Ibid. Interestingly enough Hodge's close friend and associate at Princeton, J. A. Alexander, disagreed somewhat with Hodge's interpretation of Isaiah 45:23. In his classic Commentary on the Prophecies of Isaiah, Alexander stated, "This text is twice applied by Paul to Christ (Rom. xiv. 11; Phil. ii. 10), in proof of his regal and judicial sovereignty. It does not necessarily predict that all shall be converted to him, since, the terms are such as to include both a voluntary and compulsory submission, and in one of these was all, without exception, shall yet recognize him as their rightful sovereign." J. A. Alexander. Commentary on the Prophecies of Isaiah. (New York: Charles Scribner & Sons, 1846; reprint Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1978), 188.

109.             Hodge, Systematic Theology, 3:803.

110.             Charles Hodge. Commentary on Romans (New York: Charles Scribner & Sons, 1886; reprint Grand Rapids, Michigan: Eerdman's Publishing Company, 1950), 373.

111.             Ibid., 374.

112.             Hodge, Systematic Theology, 3:804.

113.             Ibid.

114.             Ibid., 3:805.

115.             Ibid., 3:805.

116.             Charles Hodge in his Systematic Theology refers to this work by Brown, calling it an "able work" (3:844) and referring his reader to it for further study in the interpretation of Rev. 20:1-6 and the entire postmillennial scheme.

117.             Loraine Boettner, "Postmillennialism" in The Meaning of the Millennium. Robert G. Clouse (ed.), (Downers Grove, Illinois: Inter-Varsity Press, 1977), 117. Boettner himself is in the "line" of the Princeton tradition on the matter of the millennium, having received his degree from Princeton in 1929, studying under Caspar Wistar Hodge, the last of the Hodge's to hold the chair of Systematic Theology at Princeton, and the youngest son of Charles Hodge and brother of A. A. Hodge.

118.             Charles L. Feinberg. Premillennialism or Amillennialism? (Findlay, Ohio: Van Kampen Press, 1952), 62.

119.             Erickson, Contemporary Options in Eschatology, 62.

120.             A type of postmillennialism has also begun to emerge since the 1970's under the guise of The Christian Reconstruction Movement, or Theonomy. For an explanation of the distinction between classic postmillennialism and that of the Theonomists, see the author's "Theonomic Postmillennialism: A Continuation of the Princeton Tradition?" A paper presented to the Far-West Region of the Evangelical Theological Society Annual Meeting, Sun Valley, California, March 1994. (Available on microfiche, through TREN). Also see Theonomy a Reformed Critique, William S. Barker and W. Robert Godfrey (ed's). (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1990).

121.             Loraine Boettner. The Millennium (Philadelphia, Pennsylvania: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1957), 14.

122.             J. N. D. Kelly, Early Christian Doctrines (San Francisco, California; Harper & Row, 1959), 464-89. Kelly demonstrates that the premillennial position was the apostolic position and immediate post-apostolic age and "about the middle of the second century Christian eschatology enters upon a new, rather more mature phase. The general pattern, indeed, remains unaltered, all the key ideas which form part of it being accepted without question" (494).

123.             Charles C. Ryrie. The Basis of the Premillennial Faith (Neptune, New Jersey: Loizeaux Brothers Inc., 1953), 17-35. See also Clouse, The Meaning of the Millennium, 7; and Erickson, Contemporary Options in Eschatology, 94.

124.             Nathaniel West. The Thousand Year Reign of Christ (New York: Scribner & Sons, 1889; reprint, Grand Rapids, Michigan: Kregal Publications, 1993, foreword by Wilbur Smith), ix. West was an ordained Presbyterian minister and for many years professor at Danville Theological Seminary. He was a leading prophetic scholar of the age participating in many of the early prophetic conferences. He was orthodox in all of his theology after the manner of the Princetonian's of the era. A close associate of his in the prophetic conferences was Dr. John T. Duffield of Princeton Seminary, whom Dr. Hodge refers to in his Systematic Theology (3:861ff). His son, Andrew West, became one of the great classical scholars of Princeton University and was dean of the graduate school he helped to begin over the objections of Princeton's president Woodrow Wilson.

125.             Nathaniel West (ed.) Premillennial Essays of the Prophetic Conference held in the Church of the Holy Trinity, New York City (Chicago, Illinois: Fleming H. Revell Publishers, 1879; reprint, Minneapolis, Minnesota: Klock and Klock Christian Publishers, 1981), 332.

126.             Ryrie, Dispensationalism Today, 44.

127.             George Eldon Ladd, "Historic Premillennialism" in The Meaning of the Millennium. Robert G. Clouse (ed.), (Downers Grove, Illinois: Inter-Varsity Press, 1977), 27-28.

128.             West, The Thousand Year Reign, 301.

129.             Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain, 47.

130.             J. C. Ryle, Coming Events and Present Duties, cited by Nathaniel West (ed.) in Premillennial Essays, 7. Items 3, 4, 8, and 9 were not cited here as they did not pertain directly to the subject in question.

131.             Spurgeon, Lectures, (Commenting and Commentaries), 4:149.

132.             Ladd, "Historic Premillennialism," 27.

133.             Ibid., 28.

134.             The Tribulation is generally understood to be a seven year period, although some historic premillennialists reject the literalness of the seven years. Douglas J. Moo "The Case for the Posttribulational Rapture Position," in The Rapture: Pre-, Mid-, or Post- Tribulational, Richard R. Reiter (ed.) (Grand Rapids, Michigan: Academie Books, a division of Zondervan Publishing Company, 1984): 171-211. Moo presents a well argued case for the posttribulational position, also demonstrating the fact that post-tribulationalism is no longer an exclusive distinction of the "Historic or Covenental" school of premillennialism; but that some dispensationalists are adopting this rapture view as well. Moo states:

135.             What is important, we would suggest, is to distinguish carefully between the prophecies directed to Israel as a nation (and which must be fulfilled in a national Israel) and prophecies directed to Israel as the people of God (which can be fulfilled in the people of God —a people that includes the church!). It should be noted that such an approach is not allegorical or nonliteral; it simply calls upon the interpreter to recognize the intended scope of any specific prophecy. It is our contention, then, that the Great Tribulation predicted for Israel by, e.g., Daniel, is directed to Israel as the people of God. It can therefore be fulfilled in the people of God, which includes the church as well as Israel [emphasis his].

136.             However, this is a recent position shift, and no dispensationalist of Spurgeon's day would have held to this. Ryrie points out that a pretribulational position, "has become part of dispensational eschatology" (Ryrie, Dispensationalism Today, 159). Based on the sharp distinction between Israel and the Church, which is perhaps the cornerstone of dispensationalism, a pretribulational position was demanded. In the emerging "Progressive Dispensationalism," that is no longer the case. Robert L. Saucy states, "While most dispensationalists probably would hold to a pretribulational rapture of the church as being in certain respects more harmonious with dispensationalism in general, many would not desire to make this a determining touchstone of dispensationalism today." Robert L. Saucy. The Case for Progressive Dispensationalism (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1993), 9.

137.             George Eldon Ladd. The Blessed Hope (Grand Rapids, Michigan: Eerdman's Publishing Company, 1959), 13.

138.             Erickson, Contemporary Options, 183.

139.             Millard Erickson, Christian Theology (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1983), 1224.

140.             Erickson, Contemporary Options, 92.

141.             Spurgeon, Lectures (Commenting and Commentaries), 4:198.

142.             Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain, 62.

143.             Charles R. Ryrie. Dispensationalism Today. (Chicago, Illinois: Moody Press, 1965), 44.

144.             A great deal is currently being made of what has become known as "Progressive Dispensationalism" and several books have recently appeared on this subject. The key books include: Dispensationalism, Israel and the Church, Craig A. Blaising and Darrell L. Bock (ed.'s), (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1992.); The Case for Progressive Dispensationalism, by Robert L. Saucy (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1993); and Progressive Dispensationalism: An Up-to-Date Handbook of Contemporary Dispensational Thought, by Craig A. Blaising and Darrell L. Bock (Wheaton, Illinois: BridgePoint Books, a division of Victor Books, 1993). The entire issue of Progressive Dispensationalism is beyond the scope of this paper, as Spurgeon would have only been familiar with the classic form of Dispensational Premillennialism as presented by Darby, Kelly, et al of the Brethren and some of the early works of "classic Dispensationalists." However, the ongoing discussion is vital in the study of dispensationalism, if what one reviewer stated is correct, "The peril is that so- called "developing dispensationalism" may in reality be none other than "disappearing dispensationalism." (Ken L. Sarles, review of Dispensationalism, Israel and the Church, Craig A. Blaising and Darrell L. Bock (ed.'s). In The Master's Seminary Journal 4:1 (Spring 1993): 99.) The discussions in this area have not always been irenic; however Robert Saucy's Case for Progressive Dispensationalism, has, according to George Zemek, "will hopefully produce as a byproduct another significant toning down of the emotionally charged atmosphere that has historically characterized these debates." (George J. Zemek, review of The Case for Progressive Dispensationalism by Robert L. Saucy, In The Master's Seminary Journal 5:1 (Spring 1994): 111-12.) Those in the "classic" camp of dispensationalism have not been silent, recently advancing the debate with a new book Issues in Dispensationalism, Wesley R. Willis & John R. Master (general editors), Charles C. Ryrie (consulting editor), (Chicago, Illinois: Moody Press, 1994). In effect the issues of Spurgeon's day on this subject are returning to prominence.

145.             See The Sword and Trowel, 2:287, 5:196, 224 for a sample of Spurgeon's comments on the Brethren. Spurgeon had little use for Darby personally and always had critical comments on his writings. In December 1872 an unsigned article in The Sword in Trowel called Darby's translation of the Bible, "a faulty and pitiable translation of the sacred book." Spurgeon actually only struggled with the "exclusive" or Darbyite faction of the Brethren. He had warm and happy relations with many in the Brethren camp, such as B. W. Newton and George Mueller, a regular companion of Spurgeon in Mentone, France; and an occasional speaker at The Metropolitan Tabernacle.

146.             Ryrie, Dispensationalism Today, 157.

147.             Larry V. Crutchfield, The Origins of Dispensationalism: The Darby Factor. (Lanham, Maryland: The University Press of America, 1991), 4.

148.             For an excellent survey of the development of the Brethren movement, see H. A. Ironside, A Historical Sketch of the Brethren Movement (Neptune, New Jersey: Loizeaux Brothers, 1985. One of the best biographies of Darby is Max S. Weremchuk, John Nelson Darby: A Biography (Neptune, New Jersey: Loizeaux, 1992).

149.             Elwell, Dictionary of Evangelical Theology, s.v. John Nelson Darby by William A. Hoffecker, 293.

150.             Ryrie states: There is no question that the Plymouth Brethren, or which John Nelson Darby (1800-1882) was a leader, had much to do with the systematizing and promoting of dispensationalism. But neither Darby nor the Brethren originated the concepts involved in the system. (Ryrie, Dispensationalism Today, 74.)

151.             E. Schuyler English, "E. Schuyler English Looks at Dispensationalism." Christian Life 17 (September 1956): 24.

152.             Crutchfield, Origins of Dispensationalism, 8.

153.             Spurgeon, Commenting and Commentaries, 84.

154.             John Nelson Darby. Lectures on the Second Coming (London: Paternoster Press, 1904), 47.

155.             Ibid., 159-88.

156.             Crutchfield, Origins of Dispensationalism, 192.

157.             For further information see: B. W. Newton, Thoughts on the Apocalypse (London: Houlston & Sons, 1853); and S. P. Tregelles, The Hope of Christ's Second Coming (London, Worthing Publishing, 1866). Again, the common notion is that The Brethren movement is part and parcel with pretribulational, premillennialism and dispensationalism in general. While in the most part this is true, it is not a necessary connection. The Brethren movement was primarily founded on the issue of ecclesiology. Again the reader is directed to H. A. Ironside's Historical Sketch of the Brethren Movement for a more detailed discussion. Another excellent work in this field is, The Origins of Dispensationalism: The Darby Factor, by Larry Crutchfield (Lanham, Maryland: University Press of America, 1991).

158.             Spurgeon, Lectures (Commenting and Commentaries), 4:192

159.             William Kelly, The Revelation Expounded. (London: F. E. Race Publishers, 1880), 240.

160.             Erickson, Options in Eschatology, 103.

161.             Ibid., 122.

162.             Ryrie, Dispensationalism Today, 45.

163.             Lewis Sperry Chafer. Systematic Theology (Dallas, Texas: Dallas Theological Seminary Press, 1948; reprint Grand Rapids, Michigan: Kregal Publications, 1993), 1:38.

164.             For an extensive discussion of this point see Ralph H. Alexander "Ezekiel" in The Expositor's Bible Commentary. Frank E. Gaebelien (ed.), (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1986), 6:946ff. Alexander presents an extended excursus on Ezekiel 40-48 and the interpretation of the sacrificial system in the millennial kingdom. As to the efficacy of the Old Testament sacrifices themselves, there are diverse views, but the question is beyond the scope of this thesis, but for a thorough discussion see Charles Hodge's Systematic Theology, 2:498-515.

165.             Erickson, Contemporary Options, 109.

166.             Robert G. Clouse, "A History of the Interpretation of the Millennium," in New Testament Essays in Honor of Homer A. Kent Jr. Gary T. Meadors, ed. (Winona Lake, Indiana: BMH Publishers, 1991), 214.

167.             Obviously these are general observations. Within all of these positions, even in Spurgeon's day, there was some room for differences of the finer points. For example some of the Historic Premillennial position hold to a literal 1,000 years while others view this to be symbolic for a long period of time. Today, in some circles, a pretribulational rapture is no longer considered an essential part of Dispensational Premillennialism. Some Postmillennialists see a Tribulation at the end of the Millennium, others do not. Since Dispensationalists see the Resurrection of the righteous in multiple phases, they have been accused by their detractors of believing in three resurrections.