Escatologie:

Charles H. Spurgeon şi Escatologia: partea I
 
A fost evidentă poziţia sa milenistă?
 
de Dennis Michael Swanson
 

Copyright © 1996 de Dennis Swanson. Toate drepturile rezervate.

Introducere

În discutarea diferitelor aspecte ale teologiei sistematice, poate nimeni nu a văzut mai multă cerneală să curgă în ultimii 100 de ani decât escatologia. Cei care s-au „specializat” în acest domeniu sunt bine cunoscuţi şi în egală măsură promovaţi; oricum, când se iscă o discuţie pe tema escatologiei, se menţionează arareori numele unuia dintre cei mai cunoscuţi creştini în istoria bisericii¹, Charles Haddon Spurgeon (1834-1892). Există desigur multe motive pentru aceasta, nu ultima dintre ele fiind faptul că însuşi Spurgeon nu a pus un mare accent în lucrarea sa asupra acestui subiect, fapt obişnuit de altfel în vremea sa.

Dată fiind notorietatea lui Spurgeon şi volumul scrierilor sale, poate că nu este de mirare că aproape fiecare apărător al unui punct de vedere escatologic s-a aventurat să-l considere pe Spurgeon „aliat.” O scurtă exemplificare a acestor concluzii vor sluji drept ilustraţie pentru această afirmaţie. Lewis A. Drummond face următoarea afirmaţie în splendida sa biografie, că „Spurgeon a mărturisit convingerea sa pre-milenistă.”² Peter Masters, în prezent pastor al bisericii lui Spurgeon, The Metropolitan Tabernacle din Londra, a afirmat, „Dacă ar fi trăit Spurgeon în acest secol e puţin probabil să fi folosit termenul ‚mileniu’ pentru a descrie prima fază a slavei veşnice. Sigur că ar fi fost mult mai aproape de amilenism decât de oricare din celelalte scenarii vehiculate astăzi,”³ iar Erroll Hulse în cartea sa Restaurarea Israelului (The Restauration of Israel), îl declară cu toată fermitatea pe Spurgeon a fi postmilenist.⁴ Este atât de răspândit efortul de a alătura numele lui Spurgeon unui anumit sistem profetic încât chiar şi cea mai nouă formulare tribulaţionistă / a răpirii din interiorul taberei dispensaţionaliste, cunoscuţi ca şi susţinători ai „Răpirii înainte de Necaz,” apelează la el [Spurgeon] pentru a găsi sprijin. Robert Van Kampen spune în lucrarea sa Semnul (The Sign), că „Charles Haddon Spurgeon nu a fost cunoscut a fi un om care să fi scris pe larg pe marginea temei sfârşitului vremurilor. Însă ceea ce a afirmat el este în întregime compatibil cu succesiunea de evenimente prezentate în această carte.”⁵

Este evident faptul că este imposibil ca Spurgeon să fi îmbrăţişat toate aceste abordări. Însă, în care dintre ele a crezut, dacă ar fi vreuna? Poate ea fi stabilită? Şi-atunci cum de există un asemenea grad de confuzie pe această temă? Iată întrebările la care această teză va încerca să ofere răspuns. Problema pe care o ridicăm în discuţie este importantă, în măsura în care Spurgeon continuă a fi unul dintre cei mai populari autori creştini publicaţi, chiar şi la mai bine de un secol de la moartea sa. Bărbaţi cu diferite poziţii, sincere sau de altă natură, caută să găsească sprijin pentru propriile lor interpretări profetice şi apelează pentru aceasta la Spurgeon. Aceasta constituie o practică pe care el ar fi denigrat-o cu siguranţă. Comentând problema „Spurgeonismului”, un fenomen al vremii sale, el a spus: nu este alt cuvânt în lume mai urâcios inimii noastre decât cuvântul acesta, Spurgeonism, şi nici un gând mai străin de sufletul nostru decât cel al formării vreunei secte... Noi nu predicăm o evanghelie nouă, nu dorim subiecte noi, şi nu le urmăm în vreun spirit neobişnuit. Îl iubim mai mult pe Cristos decât vreo sectă, şi adevărul mai mult decât o partidă, şi în acest sens suntem în afara vreunei denominaţii, însă suntem în unire deschisă cu Baptiştii pentru singurul motiv că nu putem suporta izolarea. Cel care cercetează cu toată inima ştie că ţelul nostru nu este de a strânge un grup [de oameni] în jurul nostru, ci de a uni o părtăşie în jurul Mântuitorului.” „Fie ca numele meu să piară, iar numele lui Cristos să dăinuiască pe vecie,” a spus George Whitfield, şi la fel a spus şi Charles Spurgeon de sute de ori.⁶

Argumentul acestei teze este de a clarifica abordarea îmbrăţişată de Spurgeon în ce priveşte mia de ani printr-o studiere atentă a propriilor sale scrieri, în lumina vremii sale. În mod ideal, toţi cercetătorii profeţiilor ar trebui să cerceteze ei înşişi Scriptrile profetice şi să-şi formeze propriile lor convingeri bazate pe un studiu exegetic serios al textului reprezentat de Cuvântul lui Dumnezeu; „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3b). Lucrările altora ar trebui folosite ca şi ghid şi material ajutător, fără a comite eroarea logică a „apelului simplist la autoritate”, cum o numeşte D. A. Carson.⁷ Carson explică această eroare în următorul mod:

Astfel de invocări pot fi atribuite unor cercetători renumiţi, pastori îndrăgiţi, autori distinşi, majorităţii, sau altora. Eroarea zace în faptul că ei se gândesc că invocarea autorităţii reprezintă un motiv pentru a interpreta textele într-un anumit mod; însă în realitate, dacă nu sunt enunţate motivele autorităţii, singurul lucru pe care-l realizează astfel de invocări este punerea scriitorului sub o autoritate relevantă! Singurul mod în care o astfel de invocare poate contribui la construirea unui argument este de a împrumuta reputaţia generală a autorităţii ca sprijin în favoarea acestui argument; însă aceasta nu constituie într-atât o apărare sau o explicare rezonabilă cum este cazul referinţei la un personaj academic.⁸

Dorinţa autorului acestei teze este dublă: (1) Ca cei neinformaţi să ajungă să-l înţeleagă pe Spurgeon şi viziunea sa milenistă cât mai limpede posibil, şi, (2) ca folosirea eronată a persoanei sale şi interpretarea greşită a lucrărilor sale să fie diminuată, cel puţin în această privinţă.

Dată fiind poziţia şi continua sa influenţă, orice studiu al viziunii teologice a lui Spurgeon este valid. Cum spunea John  Brown, „[Spurgeon] Merită cu adevărat un studiu îndelung şi atent al oricărei părţi din predicile sale.”⁹ Este semnificativ faptul că în timp ce au existat câteva scurte articole pe tema Spurgeon şi mia de ani, nu există nici un studiu esenţial sau dizertaţie de calitate asupra acestui important subiect.

W.Y. Fullerton, asistentul personal al lui Spurgeon, editor şi biograf, a înţeles poate mai bine ca oricine altul conţinutul şi valoarea lucrărilor lui Spurgeon. El nota, „înţeleptul predicator şi scriitor pe teme religioase va proceda corect dacă, după ce-şi va fi făcut o idee proprie asupra unui subiect, va vedea apoi ce are de spus şi Spurgeon despre acea temă.”¹⁰ Această lucrare încearcă să arunce o lumină nouă asupra semnificativei contribuţii ale lui Spurgeon în studiile profetice şi să inspire studiile viitoare asupra acestui subiect important.

Teză

Această teză va încerca să demonstreze că în realitate Spurgeon a avut o poziţie foarte clară vizavi de mia de ani. Această poziţie va fi prezentată aşa cum a fost ea susţinută în mod consistent şi expusă de-a lungul întregii sale lucrări, deşi Spurgeon ca şlefui expresia acesteia odată cu maturizarea sa în lucrare. În prezentarea acestei teze autorul ca încerca [de asemenea] să demonstreze că punctul de vedere al lui Spurgeon asupra escatologiei în legătură cu mia de ani este cel mai bine descrisă ca fiind o poziţie „pre-milenistă istorică sau de legământ”

Problema expusă în studiu

Problema „cheie” a acestui studiu este volumul imens de materiale care trebuie confruntat. Când cineva se apucă să analizeze moştenirea literară Spurgeonică, va fi cuprins aproape de disperare pentru că nu va fi capabil să proceseze toată informaţia. De asemenea, pentru că marea parte a materialului pe care-l avem de la Spurgeon este predicatorial în natura sa (peste 3.500 de predici individuale!), majoritatea celor care îl studiază pe Spurgeon tind să se concentreze asupra acelei surse primare, excluzând celelalte lucrări ale sale. Deşi predicile constituie sursa primară de informaţie asupra sistemului său teologic, Spurgeon a scris şi în diferite alte forumuri: scrisori adresate colegilor, prelegeri şi o revistă lunară, şi în două comentarii speciale; unul asupra Psalmilor (Comoara lui David), iar cealaltă asupra Evangheliei după Matei (Matei: Evanghelia Împărăţiei), acestea fiind doar câteva.¹¹ Această teză încearcă să examineze toate materialele lăsate de Spurgeon, orice pasaj în care el a atins esenţial sau tangenţial subiectul escatologiei în general sau mia de ani în particular.

Planul studiului

Schiţa acestei teze va fi după cum urmează: Capitolul Unu va începe cu o examinare a vieţii şi lucrării lui Spurgeon şi a influenţelor care au marcat gândirea sa teologică. Aceasta va fi urmată de o examinare a diferitelor poziţii mileniste aşa cum ar fi putut ele fi înţelese atât în vremea lui Spurgeon cât şi definiţiile acceptate pe scară largă în secolul 20. Capitolul Doi va studia conţinutul scrierilor lui Spurgeon în măsura în care abordează teme profetice şi special mileniste. Capitolul Trei va examina diferite poziţii mileniste puse faţă în faţă cu afirmaţiile lui Spurgeon, şi de asemenea va comenta autorii care au încercat să-l categorisească pe Spurgeon în diferite poziţii. În Concluzii, toate punctele vor fi abordate din nou şi rezumate ca apoi concluzia finală să demonstreze apartenenţa ideologică a lui Charles Spurgeon la poziţia pre-milenistă istorică sau de legământ în privinţa împărăţiei de o mie de ani.

1

Probleme introductive

Introducere

În abordarea unui subiect precum Spurgeon şi Escatologia, este vital ca mai întâi să fie lămurite anumite probleme de introducere. O cercetare de ansamblu a vieţii şi lucrării lui Spurgeon ar fi de asemenea binevenită. Mai mult, o înţelegere a doctrinelor de bază ale diferitelor scheme escatologice, aşa cum au fost ele înţelese în vremea lui Spurgeon; acest lucru este absolut necesar înainte să putem începe examinarea învăţăturilor lui Spurgeon în acest domeniu. Pentru a avea un studiu complet, este de asemenea necesar să clarificăm poziţiile escatologice aşa cum sunt ele înţelese astăzi şi modul în care ele se relaţionează la cele din vremea lui Spurgeon.

Partea Întâi: O vedere de ansamblu a vieţii lui Spurgeon

Charles Haddon Spurgeon a fost numit atât „Urmaşul puritanilor”¹² cât şi „Părintele fundamentalismului.”¹³ Influenţa lucrării sale este resimţită şi astăzi prin cantitatea enormă de material homiletic şi a diferitelor scrieri lăsate în urma sa. Au fost publicate numeroase biografii ale lui Spurgeon.¹⁴ Există o companie editorială al cărei scop unic este reeditarea scrierilor lui Spurgeon şi a diferitelor materiale care au legătură cu el.¹⁵ Aşa cum a observat şi unul dintre biografii săi, viaţa şi lucrarea lui Spurgeon „conţine atât de multe date încât devine ciudat, neobişnuit, minunat, şi chiar miraculos, astfel că vor fi necesare afirmaţii foarte concise şi argumente deosebit de conservatoare care să convingă cititorul că totul este literalmente adevărat.”¹⁶

Secţiunea A: Copilăria şi anii timpurii de şcoală

Charles Haddon Spurgeon s-a născut la 19 iunie 1834 în Kelvedon, Essex. Era unul din opt fraţi¹⁷ şi imediat după naşterea sa tatăl său a mutat întreaga familie la Colchester. Se trăgea dintr-un lung şir de „nonconformişti”, acesta fiind un termen folosit pentru cei care au respins Biserica Anglicană şi Actul de uniformitate din 1662.¹⁸ Bunicul şi tatăl său erau pastori independenţi. Bunicul său, James Spurgeon (1776-1864) a fost un notabil pastor congregaţionalist în Stambourne, unde a lucrat timp de 54 de ani.

Pe când avea doar 14 luni, Spurgeon a fost dus să locuiască cu bunicii săi, cu care a trăit aproape patru ani. În acest timp, de Spurgeon s-a îngrijit mai ales mătuşa sa Ann, în vârstă de 17 ani. Aşa cum afirmă Drummond, motivul acestei mutări „rămâne obscur.”¹⁹ Foarte probabil motivul era unul financiar, precum şi naşterea unor noi copii. Nici Spurgeon în autobiografia sa²⁰ şi nici exhaustiva biografie a lui G. Holden Pike²¹nu face vreo referire la această situaţie. Pike, referindu-se la acest eveniment, îl citează pur şi simplu pe tatăl lui Spurgeon spunând:

S-a spus că Charles a fost crescut de bunicul şi bunica lui. Adevărul este că tatăl şi cu mama mea au venit în vizită la noi pe când Charles avea doar paisprezece luni. L-au luat să locuiască cu ei, şi a rămas cu ei până aproape de cinci ani. Apoi a venit acasă unde a locuit împreună cu noi la Colchester, unde locuiam pe-atunci, timp în care îmi continuam şi lucrarea pastorală în Tollesbury, aflată la km buni distanţă. Mai târziu şi-a petrecut adesea vacanţele cu bunicii săi, care-l îndrăgeau tare mult.²²

Oricare ar fi fost motivul, relaţia şi influenţa bunicului său a constituit un factor de o semnificaţie deosebită în viaţa tânărului Charles.

Spurgeon a făcut o pasiune pentru cărţi încă de la o vârstă foarte fragedă. Casa parohială a bunicului său conţinea o vastă colecţie de lucrări puritane şi sub tutela mătuşii sale, a învăţat să citească în special din aceste volume. Între 10 şi 15 ani Spurgeon a frecventat două şcoli diferite: Şcoala Stockwell House şi Colegiul St. Augustine’s Agricultural College. A dat dovadă de un talent deosebit în a învăţa, fiind un devorator de cărţi şi fiind înzestrat cu o memorie remarcabilă.²³ Avea o minte ascuţită pentru matematică, şi fiind la [Colegiul] St. Augustine’s, „unchiul său [directorul şcolii] a recunoscut abilitatea sa în domeniul matematicii şi i-a permis să facă o serie de calcule care s-au dovedit a avea o asemenea valoare că o firmă de asigurări londoneză le-a folosit timp de mai bine de jumătate de secol.”²⁴

Pe când avea 15 ani, educaţia de formare a lui Spurgeon ajunsese la capăt. A fost „aprod”²⁵ timpe de doi ani la Newmarket în Cambridgeshire, însă nu a reuşit niciodată să ajungă să studieze la universitate.²⁶ Fără doar şi poate, Spurgeon şi-a continuat drumul spre a deveni un teolog remarcabil şi un expert în Sfintele Scripturi. Păstorul baptist din partea de sud a SUA, B. H. Carroll a afirmat despre predicile lui Spurgeon, că puse cap la cap în ordinea subiectelor abordate, „ar constitui o lucrare completă de teologie sistematică.”²⁷ Era în principal un auto-didact, şi cum afirmă Dallimore, „Volumul lecturilor sale era absolut uimitor pentru o persoană atât de tânără, iar în ce priveşte lucrările autorilor săi preferaţi – teologii puritani – era deosebit de priceput.”²⁸ La frageda vârstă de 15 ani a scris o lucrare de 17 capitole şi 290 de pagini intitulată, Anticristul şi neamul său; sau Demascarea papalităţii, care a câştigat o menţiune de onoare la un concurs de eseuri la Nottingham.²⁹

De-a lungul vieţii sale, Spurgeon a rămas în mare parte auto-didact, aprofundând la scară largă câteva discipline, mai ales istorie şi ştiinţe naturale. S-a perfecţionat într-atât încât la un moment dat în cadrul lucrării sale în Londra a ţinut ceea ce el numea „prelegeri” pe diferite teme, incluzând câteva astfel de dizertaţii pe marginea lucrărilor înfloritoare ale lui Charles Darwin şi a evoluţionismului.

Secţiunea B: Influenţele teologice din viaţa sa

Cea mai importantă influenţă pe plan teologic în viaţa lui Spurgeon a fost de departe bunicul său. În timp ce locuia în Stambourns, Charles petrecea ore în şir în biblioteca casei parohiale, la început admirând doar xilogravurile din Foxe’s Book of Martyrs şi Călătoria pelerinului, apoi citind lucrările lui Sibbes, Bunyan, Owen, Boston, Matthew Henry şi a altor eroi puritani. Dacă Charles Spurgeon este numit „Urmaşul puritanilor,” atunci bunicul său a fost cu siguranţă „Ultimul puritan.”³⁰ Aşa cum afirmă Pike:

James Spurgeon pare să fi trăit ca unul dintre ultimii reprezentanţi ai Vechiului Nonconformism... Venerabilul pastor din Stambourne a fost unul dintre ultimele verigi de legătură între vechile şi noile timpuri. În timpul îndelungatei sale vieţi de aproape nouăzeci de ani, ce schimbări imense se petrecuseră deja în lumea întreagă! În zilele copilăriei lui James Spurgeon, Dr. Johnson era încă liderul societăţii de literatură autocrată din Londra; în tinereţea lui au luat naştere republica Statelor Unite şi Revoluţia franceză; iar Napoleon a fost nimicit de Wellington la Waterloo pe când [James Spurgeon] îşi începea lucrarea pastorală. Ca om şi pastor, veteranul de la Stambourne a aparţinut perioadei georgiene în care s-a născut; şi este foarte probabil ca el să nu fi avut decât cel mult o oarecare simpatie pentru inovaţiile şi metodele moderne de a lucra pe care trăise să le vadă implementate.³¹ În toate acestea Charles a învăţat două lucruri de la bunicul său, să iubească puritanii şi teologia lor, şi o inimă de păstor. Charles avea să şadă adesea în camera de studiu a bunicului său în timp ce acesta îşi pregătea mesajele sau în timp ce purta diverse discuţii teologice cu membri ai bisericii sau cu pastori musafiri. Există o istorioară vestită despre Charles pe când avea şase ani care s-a dus într-o „cârciumă”, ceva ce americanii ar numi tavernă sau bar, pentru a-l provoca pe Thomas Roads, un membru „căzut” din comunitatea bunicului său. L-a mustrat pe bărbat în văzul tuturor celor prezenţi ca apoi să părăsească pur şi simplu localul. Roads a părăsit la rândul său barul, s-a dus să se roage şi L-a rugat pe Dumnezeu să-l ierte iar apoi s-a împăcat şi cu pastorul său!³²

Mulţi ani mai târziu, pe când Charles Spurgeon era deja un păstor vestit în Londra, bunicul său continua să lucreze cu credincioşie în Stambourne. Pentru a exemplifica asemănarea izbitoare între stilurile de a predica ale celor doi, Drummond prezintă un incident:

Spurgeon avea plăcerea de a istorisi o întâmplare petrecută când se dusese odată să predice la Haverhill. Din motive obiective, a ajuns cu întârziere. Aşa că bunicul său, care participa de asemenea la serviciu, a început să predice pe marginea textului: „Prin har aţi fost mântuiţi” (Efeseni 2.8). Charles Spurgeon, de-acum distinsul nepot, ajuns undeva la mijlocul mesajului, a intrat în capelă. „Iată, a sosit şi nepotul meu,” rosti James. „El poate predica evanghelia mai bine decât mine, dar nu poţi vesti o evanghelie mai bună, nu-i aşa Charles?” Urcând sprinten la amvon, Charles replică, „Predici mai bine decât mine, te rog continuă.” Însă bunicul James l-a refuzat, şi i-a împărtăşit textul început, explicându-i că le prezentase oamenilor adevărul că sursa mântuirii este harul. Charles a continuat de la acel punct şi a continuat cu partea a doua a versetului: „Şi aceasta nu vine de la voi.” A prezentat totala incapacitate a oamenilor de a veni la Cristos prin puterile lor. Bunicul lui Charles l-a întrerupt chiar în mijlocul discursului său. „Ştiu cel mai bine acest lucru” [şi se pare că a preluat predica timp de câteva minute]. Spurgeon continuă să predice în timp ce bunicul său murmura iar şi iar, „Bine, bine.” Spre sfârşit bătrânul izbucni, „Repetă-le încă o dată toate astea, Charles.”³³

Charles Spurgeon a fost de asemenea puternic influenţat de profesorul său de la Stockwell House, Domnul E. S. Leeding. Spurgeon afirma despre Leeding:

A fost un profesor care şi-a educat cu adevărat elevii; şi prin talentul său sârguincios mi-a pus bazele pe care am construit ani la rând mai târziu. A plecat din Colchester pentru a deschide o şcoală proprie în Cambridge, iar eu m-am dus mai întâi la Maidstone, apoi la New market pentru vreo doi ani. Apoi ne-am reîntâlnit; pentru că l-am căutat la Cambridge pentru a asista la cursurile de la şcoala sa, şi în plus pentru a fi ajutat în studiile mele. El a lăsat vorbă că nu considera că aş mai fi avut nevoie de a frecventa vreunul dintre colegiile nonconformiste, de vreme ce stăpâneam majoritatea subiectelor care se studiau acolo; şi că părerea sa era că aş fi absolvit cu uşurinţă universitatea alături de el, dacă nu mi s-ar fi pus în cale amvonul.³⁴

Spurgeon a început cu puritanii, şi a sfârşit într-adevăr tot acolo. Cu privire la aceasta, Bacon afirma: Charles Haddon Spurgeon a fost modelat şi format complet de acei uriaşi spirituali ai secolelor şaisprezece şi şaptesprezece, puritanii. A stăruit în nobila lor tradiţie, în linia dreaptă impusă de teologia şi aspectul lor, şi poate fi numit fără îndoială Urmaşul Puritanilor.³⁵

Jay Adams, evaluând impactul predicării lui Spurgeon a spus cu privire la competenţa educaţiei sale:

Există un lucru pe care şi cel mai simplu cercetător al lui Spurgeon îl va recunoaşte este excelarea şi profunda familiaritate pe care acesta o avea vizavi de cei mai mari predicatori şi scriitori religioşi care trăiseră înaintea sa. În vremea sa, a fost probabil cel mai competent învăţat al literaturii puritane.³⁶

Adams continuă în a sublinia faptul că Spurgeon „nu a fost sclavul puritanilor, că i-a stors de toate ideile, dar că produsul final erau propriile sale gânduri.”³⁷

Un critic al lui Spurgeon a observat cu acurateţe poziţia sa fermă pentru adevăr: „Iată un om care nu a progresat cu nimic în întreaga sa lucrare, iar la sfârşitul secolului nouăsprezece el propovăduia teologia secolului întâi.”³⁸ Spurgeon a considerat acesta a fi un compliment suprem, şi deloc o critică severă, cum fusese intenţionată a fi. Pentru Spurgeon, calvinismul evanghelic al puritanilor a constituit esenţa creştinismului biblic.³⁹ Aceasta a fost baza tematică a predicilor sale, iar el a prezentat calvinismul de pe un fundament clar şi consistent. În 1856, primul an al lucrării sale pastorale la Biserica din New Park Street, el a afirmat:⁴⁰

Am propria mea opinie personală că nu este cu putinţă să-l proclami pe Cristos şi pe El răstignit, dacă nu proclami ceea ce se numeşte în vremea noastră Calvinism. Am propriile mele păreri, şi pe acestea le voi afirma mereu hotărât. Nu e decât o poreclă care i se dă acestui calvinism; pentru că Calvinismul este Evanghelia, şi nimic altceva.⁴¹

Spre sfârşitul lucrării sale în 1881 (46 de volume de predici) a afirmat, „Susţinem şi proclamăm iar şi iar că adevărul propovăduit de Calvin a fost chiar adevărul pe care-l scrisese apostolul Pavel cu mult timp înainte în inspiratele sale epistole, şi care este foarte limpede revelat în însăşi cuvintele binecuvântatului nostru Domn.”⁴² Spurgeon a fost consecvent în teologia sa de-a lungul întregii sale vieţi. Poate că şi-a cizelat întru-câtva exprimarea şi doctrina, însă la bază şi în ceea ce priveşte conţinutul, criticul său avea dreptate.

Secţiunea C: Tema şi realizările lucrării sale [pastorale]

Lucrarea lui Spurgeon s-a centrat în jurul predicării lui Cristos şi ale doctrinelor harului. El a spus:

Isus este Adevărul. Noi credem în El, - nu numai în cuvintele Sale. El este Doctorul şi Doctrina, Revelatorul şi Revelaţia, Iluminatorul şi Lumina omului. El este proslăvit de fiecare cuvânt al adevărului, pentru El este esenţa şi conţinutul acestuia. El stă deasupra Evangheliei, precum un prinţ deasupra propriului său tron. Doctrina este de mare preţ când o găsim picurând de pe însăşi buzele Sale şi întrupată în persoana Sa. Predicile sunt valoroase în măsura în care îl propovăduiesc pe El şi îndreaptă toată atenţia spre El. O Evanghelie lipsită de Cristos nu este nicidecum o Evanghelie, iar un discurs lipsit de Cristos este motiv de bucurie pentru draci.⁴³

Piatra de temelie a lucrării lui Spurgeon a-L predica pe „Cristos şi pe EL răstignit.” O emblemă conţinând acest verset ar reprezenta simbolul lucrării lui Spurgeon.⁴⁴  Deşi predicarea sa nu a fost întotdeauna considerată a fi ştiinţifică, iar exegeza sa descrisă a fi „dificilă,”⁴⁵ dedicarea sa faţă de conţinutul biblic şi faţă de prezentarea consecventă în predicile sale a teologiei evanghelice, îl separă de „Whitfield al Angliei victoriene.”⁴⁶ Dacă este să vorbim despre subiectul predicii, le-a spus studenţilor său: Predicile trebuie să conţină învăţătură curată, iar doctrina lor trebuie să fie solidă, substanţială şi din belşug. Noi nu urcăm la amvon ca să vorbim de dragul de a vorbi; noi avem misiunea de a propovădui ceea ce este important până la ultimul cuvânt, şi nu ne putem permite să rostim dulci nimicuri...Poate că abilitatea de a împărţi frumos o predică reprezintă o artă foarte folositoare, dar ce facem dacă nu avem ce diviza? Un simplu creator de schiţe de predică este precum un înzestrat sculptor cu o farfurie goală în faţă... Nimic nu poate compensa lipsa învăţăturii; toată retorica din lume nu este nimic mai mult decât neghină în mijlocul grâului în contrast cu evanghelia mântuirii noastre.⁴⁷

Scriitorii contemporani au notat de asemenea forţa şi pasiunea predicării sale. Un autor afirma despre predicarea lui Spurgeon:

Ce engleză desăvârşită, oarecum locală: cu greu găseşti vreun termen împrumutat din latină sau greacă. Nu prea e de mirare să găseşti aşa ceva, şi bogata, profunda şi vechea doctrină a erei puritane – apărarea şi propovăduirea alegerii [providenţiale], înălţarea şi glorificarea harului suveran; Cristos prezentat ca răstignit şi batjocorit, imagini, anecdote – toate acestea sunt auzite cu plăcere de oamenii obişnuiţi, în ciuda unei extravaganţe şi unei asemenea îngâmfări.⁴⁸

De-a lungul lucrării sale, în enormul volum de scrieri şi predici, nu există nici un aspect de teologie sistematică, biblică sau practică pe care să nu-l fi atins. Principalul impuls al lucrării sale a fost întotdeauna de a-L predica pe „Cristos şi pe El răstignit.” E interesant de observat faptul că Spurgeon înţelegea prea bine probleme zilei legate de escatologie şi mia de ani; însă el nu a considerat toate aceste subiecte la fel de importante precum problema mântuirii. A repetat acest lucru de suficient de multe ori pe parcursul îndelungatei sale lucrări. Predicând pe marginea subiectului „A doua duminică de Advent” la Metropolitan Tabernacle în decembrie 1884, el a făcut următoarea afirmaţie:

Unii creştini sunt foarte curioşi, însă deloc ascultători. Ei neglijează concepte de bază, însă caută să rezolve probleme dificile. Îmi aduc aminte de cineva care obişnuia să vorbească mereu despre potire, şi peceţi şi trâmbiţe. Era tare priceput în simbolurile apocaliptice; însă era tatăl a şapte copii, dar nu obişnuiau să aibă un timp de rugăciune cu întreaga familie. Dacă ar fi lăsat deoparte potirele şi trâmbiţele şi s-ar fi ocupat mai mult de fiii şi fiicele sale, ar fi fost mult mai bine. Am cunoscut oameni foarte pricepuţi în [interpretarea] cărţii Daniel şi deosebit de învăţaţi în [tălmăcirea] lui Ezechiel, însă oarecum uituci ai capitolului 20 din Exod, şi puşi puţin în încurcătură de capitolul opt din Romani. Nu vreau să-i judec pe aceşti oameni care studiază [cărţile] Daniel şi Ezechiel, ba dimpotrivă; cu toate astea îmi doresc să-i şti mai plini de râvnă pentru convertirea păcătoşilor din casele vecine, şi puţin mai atenţi în a-i ajuta pe sfinţii mai săraci. Recunosc valoarea studiului făcut despre picioarele întruchipării din viziunea lui Nebucadneţar, şi importanţa cunoaşterii celor zece împărăţii care reprezintă cele zece degete de la picioarele [aceleiaşi întruchipări], însă nu văd cum poate cineva îngădui ca aceste studii să fie mai presus de pasajele care propovăduiesc evlavia. Dacă timpul petrecut asupra chestiunilor teologice obscure ar fi fost dedicat implicării într-o misiune dintr-o străduţă apropiată, mai mare ar fi fost folosul omului şi mai mare slava care I-ar fi fost adusă lui Dumnezeu. Aş vrea fraţilor să înţelegeţi toate tainele, dacă ar fi cu putinţă; însă nu uitaţi că treaba noastră de seamă aici jos este să strigăm fără contenire, „Iată, Mielul!” Citiţi şi cercetaţi prin toate mijloacele pe care le ştiţi tot ce a revelat Domnul cu privire la lucrurile ce au să vină; însă înainte de toate vedeţi ca odraslele voastre să fie aduse la picioarele Mântuitorului, şi aveţi grijă să fiţi lucrători împreună cu Dumnezeu la zidirea bisericii Sale.⁴⁹

Într-o viaţă relativ scurtă, Spurgeon a fost în stare să construiască ceea ce mulţi cred a fi cea mai mare Biserică Protestantă din lume, să pună bazele şi să conducă un Colegiu Pastoral, să înfiinţeze un orfelinat, o editură, nenumărate organizaţii şi societăţi în cadrul bisericii sale. Publicarea susţinută a predicilor sale într-un ritm săptămânal a continuat încă 20 de ani după moartea sa, şi s-a oprit numai din cauza lipsei de hârtie provocate de începerea Întâiului Război Mondial. Drummond recunoaşte acest lucru când afirmă:

Mulţi îl consideră pe Spurgeon  fi unul din cei mai mari zece autori englezi cu o cantitate estimată la 300 de milioane de copii ale predicilor sale şi de cărţi tipărite. În timpul vieţii sale, întreaga lume evanghelică părea să atârne de cuvintele rostite de el; şi el continuă să fie reeditat în mod constant şi în zilele noastre. El a devenit un nume de referinţă, şi continuă să fie astfel până în prezent în multe cercuri evanghelice. Oricum, există mai multe cărţi, cel puţin lucrări religioase scrise de Spurgeon, aflate în tipar astăzi – la un secol după moartea sa – decât este cazul oricărui alt autor englez în viaţă sau decedat.⁵⁰

În recenta sa lucrare John F. MacArthur Jr. afirmă acest lucru cu privire la impactul continuu al lui Spurgeon asupra lumii evanghelice din prezent:

Cu siguranţă nici un alt predicator din istoria limbii engleze nu a avut uşurinţa folosirii cuvintelor a lui Spurgeon, abilitatea sa de a propovădui autoritatea mesajului divin, pasiunea sa pentru adevăr, sau dăruirea cu care predica, la care se adaugă o asemenea cunoaştere teologică. A fost de asemenea un cleric prin excelenţă, înzestrat din natură ca lider. Păstorind biserica în vremuri tulburi, Spurgeon reuşea să umple de câteva ori pe săptămână sala sa de 5.500 de locuri.⁵¹

Pastorul şi teologul german Helmut Thielicke a rezumat lucrarea lui Spurgeon poate mai bine decât oricine altcineva, atunci când a afirmat:

În nici o privinţă nu a fost ca managerii unei campanii evanghelistice moderne, care  manipulează sufletele folosindu-se de toate tehnicile de sugestie în masă, acţionând precum nişte ingineri ai mântuirii. Charles Haddon Spurgeon – căci de el este vorba – a fost atât incapabil de vreo formă de propagandă, cât şi un ignorant desăvârşit al influenţei subliminale care se manifestă prin apelarea la imagini ascunse, dorinţe şi complexe anxioase – de aici pornind rezultatele testelor psihologice. El însă a lucrat doar prin puterea Cuvântului care crea proprii săi ascultători şi care schimba sufletele.⁵² [sublinierea ne aparţine.]

Spurgeon a fost înainte de toate un om care căuta „să placă mai mult lui Dumnezeu decât omului.” Nu se temea de disputele teologice, şi a purtat câteva astfel de dispute în timpul vieţii. Însă aceste dispute se refereau la „adevărul Evangheliei” (Gal. 2.14), şi nu la alte subiecte, pe care le considera secundare [ca importanţă]. În domeniul escatologiei şi a discuţiilor cu privinţă la mileniu (mia de ani) Spurgeon avea păreri foarte cuprinzătoare şi le exprima din abundenţă, atât în ce priveşte volumul cât şi claritatea mesajelor, aşa cum vom arăta.

Partea a Doua: Definiţiile escatologice şi mileniste ale Angliei victoriene.

Înainte de a putea identifica părerea lui Spurgeon cu privire la mileniu, trebuie să avem o înţelegere clară a definiţiilor mileniste care se vehiculau în vremea lui Spurgeon. Un scriitor care a abordat acest subiect şi al cărui argument, după părerea unui critic al său, „depinde de o definiţie extrem de largă a amilenismului şi de o definiţie foarte îngustă a premilenismului,”⁵³ a făcut greşeala de a folosi propriile sale definiţii în loc de cele ale perioadei la care se referea. Definiţiile secolului XX cu privire la chestiunile teologice sunt, fără îndoială, importante pentru această dizertaţie; însă este esenţială înţelegerea validă a perioadei istorice la care ne referim. Dorinţa noastră nu este de a examina fiecare deviaţie de la sistemul de bază aflat în discuţie, ci de a prezenta liniile esenţiale ale fiecărui sistem. Mai mult, orice abordare a mileniului depinde la o adică de modul în care se interpretează Apocalipsa 20:1-6. Această problemă va fi discutată doar în măsura în care ea se aplică la diferitele scheme mileniste examinate în acest studiu şi abordările lui Spurgeon.⁵⁴

Secţiunea A: Introducere la schemele mileniste

Mileniul, sau mia de ani din Apocalipsa 20:1-10, a fost înţeleasă diferit de-a lungul istoriei bisericii. În istoria doctrinei au apărut patru abordări mileniste diferite care sunt desemnate de prefixele: „a-”, „post-”, „pre-” şi „pre-... istoric”. Aceste desemnări fac referire la momentul întoarcerii lui Cristos în relaţie cu începutul acestei împărăţii de o mie de ani precum şi natura esenţială a acestei împărăţii.

Cele patru poziţii mileniste vor fi mai bine expuse mai târziu, însă în mod esenţial ele sunt înţelese în felul următor:

(1) Poziţia amilenistă reprezintă credinţa că nu va exista o împărăţie fizică pe pământ. „Amileniştii cred că împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în momentul de faţă în lume şi că Cristos cel biruitor conduce biserica sa prin Cuvânt şi Duh. Ei consideră că împărăţia viitoare, slăvită şi desăvârşită se referă la un pământ nou şi o viaţă nouă în cer.”⁵⁵

(2) Poziţia postmilenistă afirmă că va exista o perioadă prelungită de pace, prosperitate şi o lume divină care va fi generată de „predicarea şi învăţăturile creştine.”⁵⁶ Acest mileniu va fi martorul domniei aproape universale ale Bisericii şi ale principiilor creştine în forţă în întreaga lume şi care va culmina cu întoarcerea lui Cristos, şi cu tranziţia spre starea veşnică.

Poziţia premilenistă este împărţită în două segmente foarte distincte.

(3) Poziţia Premilenistă istorică sau nondispensaţionalistă afirmă că va exista o împărăţie de o mie de ani pe pământ în care Cristos va domni personal, după ce se va fi întors pe pământ pentru a domni „dintr-odată prin metode supranaturale, şi nu treptat pe parcursul unei perioade de timp.”⁵⁷ În această schemă evreii vor avea o parte esenţială în planul lui Dumnezeu, însă împărăţia este în esenţă punctul culminant al erei bisericii.

(4) Premilenistul dispensaţionalist proclamă aceeaşi schemă de bază ca şi poziţia istorică; însă natura principală a împărăţiei este complet diferită. Pentru dispensaţionalişti, împărăţia de 1.000 de ani este punctul culminant şi împlinirea finală a promisiunilor făcute de către Dumnezeu poporului Israel. Împărăţia pe care Cristos o conduce în mod personal este Împărăţia Davidică a lui Mesia al Israelului. În Premilenismul dispensaţionalist se face o distincţie mult mai clară între Israel şi Biserică decât este cazul în poziţia istorică.⁵⁸

Cealaltă întrebare cheie escatologică cu privire la necazul cel mare şi la momentul răpirii sunt subdiviziuni ale poziţiilor „premileniste” şi nu sunt esenţiale pentru discuţia noastră. În vremea lui Spurgeon nu exista interes în chestiunea „răpirii”, ci era mai degrabă o chestiune rar abordată şi care-i preocupa îndeosebi pe unii din creştini după Evanghelie Plymouth. Punctul lor de vedere aparte este cunoscut ca „Răpirea secretă.”⁵⁹

Secţiunea B: Schemele mileniste în vremea lui Spurgeon: O vedere de ansamblu.

Este indiscutabil faptul că toate aceste scheme mileniste erau cunoscute şi disputate de diferite grupuri ale creştinătăţii în Anglia victoriană.  În 1878, Nathaniel West, prezentând o cronică a istoriei premilenismului, identifica cele trei curente-cheie ale gândirii mileniste când scria:

Astfel premilenismul devine o mişcare de protest împotriva unei doctrine de evoluţie neîntreruptă a Împărăţiei lui Dumnezeu spre desăvârşirea absolută pe pământ, separat de intervenţia miraculoasă a lui Cristos [de ex. post-milenism]. Şi în egală măsură un protest împotriva idealismului sec care reduce împărăţia desăvârşită la un termen spiritual abstract, separat de regenerarea pământului [d. ex. amilenism]. Această poziţie afirmă că împlinirea literară a unei profeţii este întotdeauna un act ultim şi suprem.⁶⁰

Ceea ce ar putea fi identificat drept Amilenism a fost poziţia oficială atât a Bisericii Romano-Catolice, a celei luterane cât şi a celei anglicane, deşi exista o diferenţă între luteranism şi anglicanism, existând o varietate de credinţe pe această temă. Influentul teolog non-conformist Philip Doddridge (1702–1751), „a respins noţiunea de mileniu.”⁶¹ Teologul congregaţionalist Josiah Conder scria în 1838 că orice poziţie care susţinea literal o împărăţie de o mie de ani era „o aberaţie.”⁶²

În Anglia „teoria postmilenistă era evident larg răspândită.”⁶³ Această poziţie era aşa de influentă prin influenţa lui William Carey, lui Thomas Chalmers şi a altora.

Postmilenismul era poziţia dominantă în America încă din vremea puritană şi până la începutul secolului 20, şi era de asemenea foarte bine susţinută şi în Anglia. O lucrare de referinţă care descria poziţia postmilenistă a fost lucrarea Christ’s Second Coming (A doua venire a lui Cristos) a lui David Brown. Acest scriitor, care a devenit Directorul Colegiului Aberdeen Free Church College, a expus ceea ce a devenit prezentarea clasică a excatologiei postmileniste în Anglia.⁶⁴ Această lucrare este atât de valoroasă încât rămâne o referinţă standard pentru această perioadă.

Dispensaţionalismul, deşi aflat încă în faşă în vremea lui Spurgeon, şi-a pus amprenta asupra lucrării lui Spurgeon pentru aproximativ un deceniu. John Nelson Darby şi „Creştinii după Evnaghelie” au fost deosebit de influenţi şi au început să-şi răspândească sistemul pe la sfârşitul anilor 1830. Iată ce spune Bebbington:

Deşi nu a fost niciodată poziţia unitară a creştinilor după Evanghelie, dispensaţionalismul s-a răspândit dincolo de cercul lor de influenţă şi treptat a devenit cea mai populară versiune a futurismului. În secolul nouăsprezece aceasta a rămas o versiune minoritară în rândul premileniştilor, însă această intensă formă de aşteptare apocaliptică avea să cunoască noi culmi în secolul douăzeci. [sublinierea ne aparţine]⁶⁵

De vreme ce perspectiva dispensaţionalistă era considerată a fi o „versiune minoritară în rândul premileniştilor” este evident faptul că în această perioadă exista o altă poziţie premilenistă. Adevărul este că opţiunea premilenistă dominantă a acestei vremi era poziţia istorică. Bebbington continuă prin afirmarea că în timpul anilor „1830 şi 1840 au luat naştere două şcoli ideologice”⁶⁶ în ce priveşte premilenismul. Una, afirmă că era „numită de obicei ‚istorică’”⁶⁷ iar cea de-a doua era identificată ca fiind „şcoala futurisă.”⁶⁸ Pe scurt, [varianta] „istorică” a fost recunoscută a fi fost cea mai apropiată de poziţia Premilenistă istorică; în timp ce cea „futuristă” era practic poziţia Premilenistă dispensaţionalistă.⁶⁹

Între non-conformiştii Angliei din secolul nouăsprezece (prezbiterieni, baptişti, congregaţionalişti, şi metodişti), oricare dintre schemele mileniste erau la dispoziţie pentru a fi îmbrăţişate. Motivul pentru această stare a lucrurilor pare să fie faptul că crezul fundamental pentru toate denominaţiile protestante din Anglia (şi America), Declaraţia de la Westminster din 1647 nu a fost foarte explicită în această privinţă. Nu există nici o menţiune despre mileniu, iar Declaraţia se termină cu comentariul:

Astfel El [Dumnezeu] va păstra acea zi ascunsă de oameni, astfel ca ei să se lepede de orice siguranţă firească, şi să vegheze permanent, căci nu ştiu ceasul în care va veni Domnul; şi să fie mereu gata să spună, Vino, Doamne Isuse, vino degrabă.⁷⁰

Această afirmaţie este evident nespecifică. Celelalte secţiuni, „Despre starea omului după moarte şi despre învierea dintre cei morţi” (Cap. 32) şi „Despre judecata de la urmă” (Cap. 33), pot fi cu uşurinţă interpretate pentru a se potrivi în oricare dintre cele patru poziţii mileniste.

Secţiunea C: Modul în care înţelegea Spurgeon chestiunea milenistă din vremea sa

Spurgeon însuşi a fost se pare foarte familiar şi în temă cu variatele scheme mileniste cum au fost definite mai sus. În lucrarea sa Commenting and Commentaries, a numit diferitele şcoli de interpretare ale Cărţii Apocalipsa după cum afirmă el însuşi:

Lucrările pe marginea [cărţii] Apocalipsa sunt extrem de numeroase (lista lui Darling conţine 52 de coloane), iar punctele de vedere expuse sunt atât de multe, atât de diferite, şi atât de speculative, încât după ce am completat lista noastră, am hotărât să nu ocupăm spaţiul nostru cu toate acestea, ci cel mult să menţionăm câteva cărţi cu renume. Iar în ce priveşte comentariile asidue pe pasaje ale cărţii, ele zac pe tejghelele librarilor „teancuri-teancuri.” Majoritatea acestor profeţii s-au arătat a fi false odată cu trecerea timpului, iar altele îşi vor hotărî singure soarta în viitorul apropiat. Următoarele observaţii îl vor ajuta pe cel ce studiază, şi în acelaşi timp vor demonstra dificultatea de a face o selecţie.

Davidson⁷¹ distinge patru moduri de abordare a profeţiei apocaliptice.

1. Preterişti. Profeţiile conţinute de Apocalipsa s-au împlinit în ce priveşte distrugerea Ierusalimului şi prăbuşirea Romei păgâne. Aceasta este abordarea lui Bossuet, Grotius, Hammond, Wetstien, Eichhorn, Ewald DeWitte, Locke, şi alţii, între care se află şi comentatorul american Moses Stuart.

2. Continuişti. Profeţiile apocaliptice sunt predictive pentru istoria aflată în desfăşurare, fiind în parte împlinite, şi în parte aşteptându-şi împlinirea. Aceştia sunt Mede, Brightman, Isaac Newton, Woodhouse, Cunningham, Birks, Elliott (şi mulţi alţi scriitori germani)

3. Futurişti simpli. Potrivit acestora, doar primele trei capitole sunt legate de prezent, toate celelalte referindu-se la viitorul absolut al venirii Domnului. Aceştia sunt Burgh, Maitland, Benjamin Newton, Todd, şi alţii.

4. Futurişti extremi. Chiar şi primele trei capitole ale [cărţii] Apocalipsa sunt o profeţie relativă la viitorul absolut al întoarcerii lui Cristos – fiind o prezicere a condiţiei iudeilor după prima înviere. Kelly, şi câţiva autori irlandezi.⁷²

Toate poziţiile mileniste menţionate mai sus sunt reprezentate în această scurtă listă a lui Spurgeon, şi între comentariile pe care le menţionează. William Kelly, scriitor creştin după Evanghelie din grupul „futuriştilor extremi”, a fost un premilenist dispensaţionalist; Benjamin Newton, William Cunningham, şi C.B. Elliot ar putea fi clasificaţi ca premilenişti istorici sau nondispensaţionalişti; Moses Stuart a fost postmilenist; iar Jacques Bossuet şi Johann Eichhorn au îmbrăţişat abordarea amilenistă. Acest fapt, alăturat propriei sale recunoaşteri că era foarte citit în ce priveşte literatura profetică a vremii sale,⁷³ ne arată faptul că Spurgeon era capabil să interacţioneze cu întregul spectru al ideologiei mileniste aşa cum exista ea în perioada sa.

Partea a Treia: Să identificăm poziţiile escatologice majore în ce priveşte mileniul

Acum că am demonstrat pe scurt existenţa tuturor celor patru poziţii mileniste în perioada lui Spurgeon, trebuie să examinăm fiecare din aceste sisteme mai în detaliu. În această secţiune fiecare dintre sisteme va fi analizat atât în termenii folosiţi în vremea lui Spurgeon, cât şi în expresia modernă a sistemului. De asemenea vom identifica punctele esenţiale ale fiecărui sistem în parte.

Secţiunea A: O vedere de ansamblu a amilenismului

Considerarea escatologică a mileniului cunoscută ca „amilenism” înseamnă literal „fără mileniu.” În anumite sensuri nomenclatura nu este întru totul acurată, şi mulţi care susţin această poziţie preferă denumirea de „escatologie împlinită” pentru poziţia lor. În vremea lui Spurgeon cuvântul amilenism era necunoscut. William Cox, folosindu-se de o hiperbolă scuzabilă, afirmă:

Numele este nou, şi au existat vremuri în istorie când aceste învăţături nu se rosteau cu îndrăzneală. Însă învăţăturile amileniste sunt la fel de vechi ca însuşi creştinismul. Amilenismul a fost întotdeauna poziţia majoritară bisericii creştine istorice, şi la fel stau lucrurile şi astăzi.⁷⁴

În ciuda afirmaţiei lui Cox, amilenismul este considerat a-şi avea originile undeva în vremea lui Augustin (354-430), care a identificat biserica cu Împărăţia. După Clouse:

... afirmaţiile din Cartea Apocalipsa au fost interpretate în mod alegoric de către Augustin. Nu a existat în lume nici o victorie iminentă în lupta cu răul. La nivelul cu adevărat important, cel spiritual, bătălia a fost deja câştigată şi Dumnezeu a ieşit biruitor la cruce. Satan a fost coborât la rangul de domnitor al acestei lumi, care coexistă cu împărăţia lui Dumnezeu. Şi chiar şi micile domenii care au mai rămas în stăpânirea diavolului îi vor fi luate de către Dumnezeul triumfător.⁷⁵

Influenţa lui Augustin a condus la poziţia amilenistă, sau „anti-milenistă” cum a numit-o Peters.⁷⁶ Această poziţie a inexistenţei vreunui mileniu a deveni poziţia oficială a Bisericii Catolice şi urma să fie poziţia originară a reformatorilor protestanţi. Aşa cum afirmă şi Peters:

Ei (adică Luther, Melanchton, Zwingli, Calvin şi Knox) au preluat poziţia augustină sau papală... anume că biserica, într-un anume sens, era Împărăţia lui Dumnezeu (care se pregătea pentru o stare mai înaltă), şi că perioada milenistă (o mie de ani) include această perioadă a dispensei sau a evangheliei (unele dintre descrierile mileniului fiind aplicabile exclusiv unei perioade viitoare aflate mai degrabă în cer sau pe un pământ înnoit), şi astfel [perioada] s-ar apropia deja de sfârşit.⁷⁷

Această poziţie escatologică a fost îmbrăţişată ferm de Tradiţia reformată prin lucrările lui John Calvin. În Învăţătura  Religiei Creştine (Institutio Christianae Religionis), Clavin a scris o secţiune intitulată „Greşeala chiliaştilor” în care spune:

Însă ceva mai târziu au urmat chiliaştii, care au limitat domnia lui Cristos la o mie de ani. Acum ficţiunea lor este atât de copilărească încât nici nu este nevoie şi nici nu merită să fie combătută. Iar cartea Apocalipsei, din care fără îndoială că şi-au luat pretextul pentru eroarea lor, nu le oferă nici un sprijin. Fiindcă cei „o mie” de ani (Apocalipsa 20.4) nu au nici o legătură cu starea de fericire eternă a Bisericii, ci numai cu diversele tulburări ce o aşteaptă în timp ce încă se trudeşte pe pământ. Dimpotrivă, întreaga Scriptură proclamă faptul că nu va exista un sfârşit al fericirii celor aleşi sau al pedepsei celor răi.⁷⁸

Spurgeon despre care s-a văzut că aprecia calvinismul a fi esenţa teologiei creştine,⁷⁹ era pus la punct cu toate afirmaţiile lui Calvin şi i-a considerat comentariile a „valora cât greutatea lor în aur.”⁸⁰ Poziţia amilenistă a lui Calvin, deşi nu avea o formă destul de clară, a fost preluată întocmai în cadrul Tradiţiei reformate, de vreme ce nu contrazicea în nici un fel poziţia susţinută de Augustin în această privinţă. Amilenismul a fost introdus astfel în teologia puritană de lucrarea clasică Institutio Theologiae Elencticae a lui François Turretin (1623-87). Turretin a fost descris a fi „un fel de amilenist fulminant.”⁸¹ Kennedy scria despre Turretin:

Turretin a contrazis mileniştii radicali eretici care anticipau un mileniu pământesc îmbelşugat în plăceri senzuale (incluzând multe soţii şi închinarea iudaică restaurată în Palestina) precum şi milenismul inofensiv al unor teologi reformaţi ai secolului şaptesprezece precum Joseph Mede şi Johan Heinrich Alsted. Acest tip de speranţă istorică pur şi simplu nu putea fi acceptată de Turretin pentru că acesta credea că biserica trebuie să sufere, nicidecum să domnească în această viaţă.⁸²

Poate cea mai clară demarcare a poziţiei amileniste a fost cea a lui Patrick Faribairn (1805-75), profesor la Colegiul Free Church College din Aberdeen. Comentariile sale asupra cărţilor Ezechiel, Iona şi asupra Epistolelor pastorale au fost apreciate cu multă căldură de către Spurgeon.⁸³ Lucrarea consacrată a lui Fairbairn, The Interpretation of Prophecy (1856), a expus atât o escatologie amilenistă (deşi din nou nu era numită astfel) şi hermeneutică. Modul în care Fairbairn înţelegea profeţia era faptul că aceasta trebuia să fie interpretată mai mult într-un sens simbolic, aşa cum o face în comentarea legării lui Satana din Apocalipsa 20.2:

Dacă este să facem abstracţie de presupunerile arbitrare şi forţate, este cu neputinţă să punem astfel de afirmaţii în armonie, dacă sunt înţelese în mod absolut, şi dacă se aplică pur şi simplu unei personalităţi precum Satana ... a considera legarea lui Satana într-o lumină strict personală, nu este decât un alt exemplu de amestecare a literalului cu simbolicul, fapt care a redus în mare măsură înţelegerea corectă a Scripturii profetice.⁸⁴

Fairbairn a considerat şi martirii de sub altar (Apoc.20.4) a fi „simbolici,”⁸⁵  şi că ar face referire la toţi sfinţii de-a lungul veacurilor; el a văzut mileniul ca referindu-se la starea veşnică.⁸⁶ De asemenea, Fairbairn a respins interpretarea literală a profeţiei (pe care a considerat-o ca fiind parte integrantă a premilenismului, şi într-o măsură mai mică a poziţiei postmileniste) ca fiind „în principal iudaică.”⁸⁷ Peter Masters, un amilenist feroce, laudă Comentariile pe cartea Ezechiel ale lui Fairbairn spunând:

Fairbairn a dat la o parte poziţiile istorice şi literale despre Ezechiel, şi impune o nouă poziţie – cea spiritual-creştină (sau tipică). Deşi această viziune a oaselor uscate este legată de pasaje din Isaia şi Daniel [şi este considerată a se referi] la ziua învierii; în timp ce împărăţia restaurată a lui ‚David’ se referă la împărăţia veşnică a lui Cristos.⁸⁸

Trecând la o articulare modernă a schemei amileniste, Anthony A. Hoekema, unul dintre cei mai puternici susţinători ai acestei poziţii din perioada recentă, afirmă:

Termenul amilenism nu este unul prea fericit. El sugerează faptul că amileniştii fie nu cred în nici un fel de mileniu, fie pur şi simplu ignoră primele şase versete din Apocalipsa 20, cele care se referă la o domnie de o mie de ani. Nici una din aceste două afirmaţii nu sunt corecte. Deşi este adevărat că amileniştii nu cred într-o domnie literală de o mie de ani pe pământ în care se spune că vor începe imediat după reîntoarcerea lui Cristos, termenul amilenism  nu reprezintă o descriere acurată a poziţie lor. Profesorul Jay E. Adams de la Seminarul Westminster din Philadelphia a sugerat ca termenul amilenism să fie înlocuit cu expresia mileniu împlinit.⁸⁹

Din afirmaţia lui Hoekema putem vedea esenţa poziţiei amileniste, anume faptul că nu „cred într-o domnie literală de o mie de ani pe pământ în care se spune că vor începe imediat după reîntoarcerea lui Cristos.” Poziţia amilenistă poate fi definită ca doctrină după cum urmează:

... Biblia nu prezice o perioadă de domnie a lui Cristos înainte de judecata finală. Potrivit acestui scenariu, binele şi răul se vor desfăşura în egală măsură în lume până la a doua venire a lui Cristos, când morţii vor fi înviaţi şi va începe judecata. Amileniştii cred că împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în momentul de faţă în lume în măsura în care Cristos conduce biserica Sa prin Cuvânt şi Duh. Ei sunt de părere că împărăţia viitoare, slăvită şi desăvârşită se referă la pământul cel nou şi la viaţa din ceruri. Astfel Apoc. 20 devine o descriere a sufletelor credincioşilor morţi care domnesc împreună cu Cristos în ceruri.⁹⁰

Hoekema trasează câteva caracteristici ale escatologiei amileniste, care ne vor sluji ca un schelet ajutător pentru înţelegerea acestei doctrine. El numeşte patru trăsături de bază ale amilenismului iar apoi şase detalii de ordin cronologic:

1. Cristos a obţinut victoria decisivă asupra păcatului, morţii şi lui Satana.

Această victorie a lui Cristos a fost decisivă şi finală. Prin urmare, cea mai importantă zi a istoriei nu este ziua celei de-a doua veniri a lui Cristos care se află încă în viitor, ci rima Sa venire care se află în trecut. Pentru că victoria lui Cristos, chestiunea finală a istoriei, a fost deja repurtată. Acum rămâne doar o chestiune de timp până această victorie este pusă în aplicare în întregime.⁹¹

2. Împărăţia lui Dumnezeu este prezentă şi viitoare.

Amileniştii cred că împărăţia lui Dumnezeu a fost fondată de Cristos în vremea întrupării Sale pe pământ, că ea este operativă în istoria prezentă şi că este destinată să fie revelată în întregime în viaţa ce va să vină. Ei înţeleg împărăţia lui Dumnezeu a fi domnia dinamică a lui Dumnezeu în istoria omenirii prin Isus Cristos. Scopul ei este de a scăpa poporul lui Dumnezeu din păcat şi de sub influenţa puterilor demonice, şi în final să pună bazele cerului şi pământului nou. Împărăţia lui Dumnezeu nu înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât domnia lui Dumnezeu în Cristos peste întregul să univers creat.⁹²

3. Deşi ziua de apoi este încă în viitor, biserica trăieşte în prezent vremurile de pe urmă.

Când spun, „chiar acum suntem în vremurile de pe urmă,” expresia „vremurile de pe urmă” nu o înţeleg a se referi exclusiv la vremea când întoarcerea lui Cristos este iminentă, ci ca o descriere a întregii ere desfăşurată între prima şi a doua venire a lui Cristos... În lumina acestor învăţături ale Noului Testament, putem vorbi cu adevărat despre o escatologie inaugurată, când ne amintim despre faptul că Biblia vorbeşte despre o consumare finală a evenimentelor escatologice în ceea ce Ioan numeşte obişnuit „ziua de apoi” (Ioan 6:39-40, 44, 54; 11.24; 12.48). Faptul că noi trăim în prezent vremurile de pe urmă implică faptul că noi deja gustăm începutul binecuvântărilor escatologice – că, aşa cum spune Pavel, avem deja „cele dintâi roade ale Duhului” (Rom.8.23).⁹³

4. În ceea ce priveşte mia de ani din Apocalipsa 20, biserica trăieşte în prezent acest mileniu.

Poziţia amilenistă cu privire la cei o mie de ani din Apocalipsa 20 susţin faptul că Creştinii care trăiesc în prezent se bucură de beneficiile acestei mii de ani de vreme ce Satana a fost legat pe durata acestei perioade. După cum am văzut, faptul că Satana este acum legat nu înseamnă că el nu este activ în lume în zilele noastre ci că în timpul acestei perioade el nu poate înşela neamurile – anume, că nu poate face nimic să împiedice răspândirea Evangheliei... Amileniştii proclamă şi faptul că în timpul aceloraşi o mie de ani sufletele credincioşilor care au murit sunt înviaţi în prezent şi domnesc cu Cristos în ceruri în timp ce aşteaptă învierea trupurilor lor. Din acest motiv, starea lor este una de binecuvântare şi fericire, deşi bucuria lor nu va fi deplină până la învierea trupurilor lor din mormânt.⁹⁴

Deci amilenistul nu crede într-o împărăţie fizică, şi consideră referinţa de 1.000 din Apocalipsa 20 ca fiind o figură de stil; el nu crede că Isus se va întoarce fizic pe pământ. Din punct de vedere cronologic, schema amilenistă consideră cea de-a Doua Venire a lui Cristos ca fiind un eveniment singular şi unificat. După o perioadă de apostazie şi nelegiuire crescândă, (deşi după cum afirmă Hoekema, aceasta „nu poate opri răspândirea Evangheliei”), Cristos se va întoarce. Acesta este momentul în care va avea loc învierea celor drepţi şi a celor nedrepţi, precum şi glorificarea acelor credincioşi care sunt încă în viaţă pe pământ.

Deşi acceptă „răpirea” din 1 Tesaloniceni 4.17, amileniştii consideră acest eveniment ca pe o întâlnire a „credincioşilor înălţaţi şi transformaţi” cu Cristos în aer⁹⁵ şi care apoi se întorc cu El pentru a domni pe Pământul cel Nou, pe care cei mai mulţi o definesc a fi Cerul sau starea veşnică. De asemenea, la acest moment va avea loc judecata finală a necredincioşilor şi răsplătirea celor credincioşi şi va fi inaugurată starea veşnică. Charles Wannamaker afirmă foarte clar acest lucru în comentariul său pe epistolele către Tesaloniceni:

Cei care Îl întâlnesc pe Domnul în aer (spaţiul dintre pământ şi cer în cosmologia iudaică) urcă apoi pe nori, fără a exista vreo indicaţie că aceştia se vor mai întoarce pe pământ. Trecând peste posibila conotaţie pe care termenul άπάντήσιν ar putea-o avea pentru o întoarcere pe pământ, restul imaginii (norii şi răpirea în văzduh pentru a fi cu Domnul) sunt indicative pentru o ridicare la cer a oamenilor care aparţin lui Cristos. Faptul că Pavel adaugă propria sa afirmaţie definitoare cu privire la semnificaţia acestei întâlniri în propoziţia καί οΰτως πάντοτε σύν κυρίφ έσόμεθα („şi astfel vom fi întotdeauna cu Domnul”) sugerează că atât creştinii vii cât şi cei morţi se vor întoarce în cer cu Domnul, nu doar pentru a savura o părtăşie continuă cu El, ci de asemenea în termenii versetului 1.10, pentru a fi izbăviţi de mânia viitoare.⁹⁶

Astfel, pentru amilenist, răpirea este folosită de Dumnezeu pentru a îi muta pe sfinţii vii şi morţi de pe pământ, transformându-i şi transferându-i în cer; şi în acelaşi timp s-ar desfăşura judecata credincioşilor vii şi morţi.

Deşi terminologia favorabilă amilenismului a avut uşor de suferit de la Spurgeon încoace, trăsăturile de bază au rămas aceleaşi. Cei pe care Spurgeon i-a identificat ca „Preterişti”⁹⁷ s-ar potrivi în schema amilenistă. Poziţia „Preteristă” susţine faptul că profeţiile Apocalipsei nu sunt chiar atât de profetice, de vreme ce „împlinirea apocalipticului are loc în mod brutal în prezentul contemporan consemnării Scripturale a acestuia.”⁹⁸ Astfel stând lucrurile, afirmaţiile din Apocalipsa 20 nu se referă la un eveniment viitor, ci mai degrabă la împărăţia lui Dumnezeu care deja funcţionează cu Isus şezând pe tronul Său ceresc. Tabelul de mai jos prezintă ceea ce poate fi numit sine qua non-ul sistemului amilenist.