Escatologie:

Charles H. Spurgeon şi Escatologia: partea III
 
Replică la Opiniile predominante

 
de Dennis Michael Swanson
 

 

Copyright © 1996 de Dennis Swanson. Toate drepturile rezervate.

 

Introducere

           

Dacă examinăm acum materialul lui Spurgeon, devine evident că trebuie să fim de acord cu observaţia lui C.W.H. Griffiths când spunea, „Dl. Spurgeon a declarat că dumnealui crede în ‚întoarcerea personală, pre-milenistă şi în slavă a Domnului nostru Isus,’ deci întreaga sarcină de a găsi dovezi trebuie să cadă pe cei ce încearcă să afirme contrariul.”253 Acest capitol va încerca să compare declaraţiile lui Spurgeon cu elementele cheie ale celor patru poziţii mileniste prezentate anterior. Va exista şi o interacţiune cu diferiţi scriitori care au încercat să-l „atragă” pe Spurgeon ca sprijin n favoarea propriilor poziţii.

 

Partea întâi: Spurgeon şi amilenismul.

             

În capitolul întâi s-a efectuat o examinare a caracteristicilor de bază ale poziţiei amileniste. Această poziţie respinge orice „mileniu” pământesc sau fizic, şi susţine în schimb faptul că „domnia” este atât prezentă în „guvernarea dinamică a lui Dumnezeu în istoria omenirii prin Isus Cristos,”254 şi viitoare în „cerul şi pământul nou.”255

           

Poate că cea mai semnificativă şi mai bine-documentată evaluare a escatologiei lui Spurgeon şi totodată tentativa corespunzătoare de a-l plasa în teritoriul amilenist se datorează Dr. Peter Masters. După cum menţionam deja, Masters este în prezent păstorul bisericii Metropolitan Tabernacle din Londra. Devenit păstor al acestei vestite biserici, aflate de mulţi ani în declin, Masters este cel care avea să fie folosit de Dumnezeu pentru a extinde influenţa bisericii şi pentru a îi înviora lucrarea. Masters este un scriitor răsunător şi prolific, susţinător al poziţiei amileniste, şi pare să-l includă şi pe Spurgeon în acest curent cu o anumită preconcepţie. Într-un articol din 1991 apărut în Sword and Trowel, acesta prezintă un scurt comentariu critic asupra apendicelui lui Iain Murray din The Puritan Hope, intitulat „Concepţiile lui C.H. Spurgeon asupra Profeţiilor.” El aminteşte de asemenea în trecere şi lucrarea lui Tom Carter, Spurgeon at His Best.256 Obiecţiile lui Masters cu privire la cele două opere sunt aceleaşi. Problema în cazul evaluării Dl. Murray o constituie faptul că s-ar baza pe prea puţine dintre afirmaţiile escatologice ale lui Spurgeon. Folosindu-se doar de câteva citate răzleţe, acesta scris că, ‚Spurgeon a fost departe de a clarifica vreun punct cardinal al profeţiilor, şi nu poate fi considerat a fi urmat în mod consecvent vreo şcoală de gândire.257

 

El scrie şi următoarele cuvinte:

 

O recentă culegere de citate din predicile lui Spurgeon – o superbă lucrare, dacă e s-o cercetăm separat de dizertaţia de faţă – declară pe baza a trei scurte pasaje că Spurgeon era adeptul premilenismului post-tribulaţionist.258

 

De la critica celor două lucrări pe motivul citatelor prea sumare, Masters trece la expunerea în  manieră cronologică a citatelor din predicile lui Spurgeon, care se întind de-a lungul întregii sale vieţi. Autorul prezintă citate din aproape 30 de surse diferite (dintre care multe au fost amintite în capitolul doi) şi prezintă concluzia sa că, „fără îndoială, [Spurgeon] a fost mai aproape de amilenism decât de oricare alta dintre celelalte scenarii vehiculate astăzi.”259

 

În orice caz, afirmaţiile lui Masters sunt în cele mai multe cazuri simple afirmaţii nefondate. După ce prezintă o sinteză a ceea ce crede el că Spurgeon ar fi crezut cu privire la câteva aspecte relevante ale escatologiei, el înşiră citatele şi apoi afirmă pur şi simplu că ele „demonstrează fără putinţă de tăgadă convingerile ferme şi clare ale lui Spurgeon.”260

 

Există câteva faţete ale lucrării lui Masters care trebuie comentate. În primul rând, Masters nu defineşte nici una dintre concepţiile mileniste, ci mai degrabă le creionează, şi nu arareori imaginea rezultată este una deformată. Spre exemplu, el face o referire la domnia milenistă şi o pune în contrast cu concepţia dispensaţionalistă. Spune astfel:

 

Potrivit lui Spurgeon, domnia de o mie de ani va debuta de îndată ce sfinţii îşi vor fi îmbrăcat trupul nemuritor pe pământul slăvit alături de Mântuitorul lor. Aceasta totuşi, nu va fi un mileniu aşa cum îl preconizează dispensaţionaliştii. Mileniul în concepţia lui Spurgeon nu va fi întrerupt de vreo revoltă a răului.261 [sublinierea ne aparţine]

 

În orice caz, învăţătura care prevede o revoltă la sfârşitul miei de ani (bazat pe Apocalipsa 20:7-9) nu este exclusiv dispensaţionalistă; în mod normal, concepţia premilenistă istorică ar interpreta în acelaşi mod acest pasaj; şi chiar Charles Hodge în propria prezentare a Postmilenismului se referea la o revoltă ce urmează să aibă loc la sfârşitul celor o mie de ani, iar [revolta] va fi înăbuşită doar prin întoarcerea personală a lui Cristos!262

 

Poate că cea mai critică observaţie care poate fi făcută în ce priveşte lucrarea lui Masters se referă la faptul că citatele folosite de autor din discursurile lui Spurgeon prezintă lipsa a diverse fraze şi propoziţii, fără a se strădui să noteze aceste omisiuni. Evident, folosirea elipsei este acceptabilă în citatele lungi în cazul în care aceasta nu alterează sensul intenţionat de autor; totuşi, aceste omisiuni alterează evident înţelesul iniţial al citatului folosit. În analiza făcută lucrării lui Masters, Griffiths subliniază acest amănunt când afirmă:

 

O observaţie foarte gravă, Dr. Masters omite anumite afirmaţii din secţiunile pe care le citează, care contrazic analiza pe care chiar el o face asupra concepţiilor Dl. Spurgeon. Propoziţii şi paragrafe întregi sunt eliminate în mod frecvent, fără a păstra nici un indiciu al acestei omisiuni. În unele situaţii, aceste eliminări par într-adevăr a fi fost făcute din cauza lungimii citatului, deşi chiar şi aşa, considerăm că cititorii trebuie anunţaţi întotdeauna când se aplică o metodă editorială într-un astfel de articol controversat.263

 

Apoi Griffiths expune două exemple de astfel de editare în care afirmă că „în mod evident s-a intenţionat suprimarea concepţiei originale a Dl. Spurgeon.”264 Masters afirmă că „după părerea lui Spurgeon, mileniul a fost, în esenţă, pur şi simplu faza de debut a stării eterne265 [sublinierea autorului], şi că nu va exista nici o revoltă a răului şi că „nici o persoană neregenerată nu ar putea exista în acel context.”266 În orice caz, citând cuvintele lui Spurgeon dintr-o predică,267 omite o frază cheie (deşi în acest caz foloseşte elipsa ca un proces editorial). Iată modul în care citează Masters această predică:

 

Poporul Israel se va întoarce la Dumnezeu, iar... convertirea lor va fi definitivă... aşa se va întâmpla, şi... Regele Mesia va şedea atât pe tronul spiritual cât şi pe cel temporal, şi va domni în slavă în mijlocul poporului Său.268

 

Iar acum, iată întregul citat:

 

Toate aceste promisiuni implică desigur faptul că poporul Israel se va întoarce la Dumnezeu, iar această convertire a lor va fi definitivă, pentru că Templul lui Dumnezeu va fi în mijlocul lor, Sfânta Sfintelor, iar aceasta va fi într-un fel special mijlocul prin care El îşi va plasa sanctuarul Său în mijlocul lor pentru vecie; astfel încât oricare naţiune ar alege apostazia şi s-ar lepăda de la Domnul în aceste zile, poporul Israel să nu o poată face niciodată, iar astfel ea va fi efectiv şi definitiv convertită, inimile părinţilor se vor întoarce la Domnul, Dumnezeul lor împreună cu inimile fiilor lor, iar ei se vor numi poporul lui Dumnezeu, pentru vecii vecilor. Aşteptăm, deci, împlinirea acestor două evenimente. Nu am de gând să speculez care dintre cele două se va petrece mai întâi, dacă mai întâi va avea loc restaurarea lor naţională şi abia apoi convertirea, sau invers. Ei vor fi restauraţi şi se vor converti de asemenea. Să-L lăsăm de Domnul să îşi reverse aceste binecuvântări în ordinea dorită de EL, iar noi să fim recunoscători pentru această ordine, oricare va fi ea. Noi acceptăm acest lucru pentru bucuria şi mângâierea noastră, faptul că aşa se va întâmpla, şi că Regele Mesia va şedea atât pe tronul spiritual cât şi pe cel temporal, şi va domni în slavă în mijlocul poporului Său.269 [sublinierea ne aparţine].

 

Este evident faptul că fraza subliniată indică certitudinea că Spurgeon lua în calcul posibilitatea, dacă nu chiar probabilitatea, că va exista o formă de apostazie sau de lepădare de credinţă în rândul popoarelor în timpul domniei lui Cristos pe pământ. De asemenea face distincţie între un tron spiritual şi unul temporal al Domnului Isus în ce priveşte domnia Sa asupra poporului iudaic.

 

Un exemplu şi mai concludent este citatul său dintr-o altă predică a lui Spurgeon din 1864, în care citatul este formulat după cum urmează:

 

Ei nu-şi vor mai spune unii altora, Cunoaşteţi-L pe Domnul: pentru că toţi Îl vor cunoaşte, de la cel din urmă, până la cel mai mare dintre ei. Întregul pământ va fi un templu, fiecare zi va fi un Sabat, slujba tuturor oamenilor va fi preoţia, ei vor fi o preoţie sfântă – în adevăratul sens al cuvântului, şi Îi vor sluji lui Dumnezeu în templul Său, întreaga zi, iar noapte nu va mai fi.270

 

În această citare nu s-a făcut nici un efort pentru a indica procesul editorial aplicat originalului. Masters trece pur şi simplu de la un paragraf la următorul. Îşi începe citatul din predică cu afirmaţia că Spurgeon credea că „nu va mai exista închinare iudaică, nici lucrători creştini, şi că toţi Îl vor cunoaşte pe Domnul.”271

 

O examinare a predicii indică faptul că o frază cheie a fost omisă, iar citatul în întregimea sa sună după cum urmează:

 

Ei nu-şi vor mai spune unii altora, Cunoaşteţi-L pe Domnul: pentru că toţi Îl vor cunoaşte, de la cel din urmă, până la cel mai mare dintre ei. Poate că în acea perioadă vor exista anumite întruniri solemne, şi zile de Sabat, dar ele nu vor semăna cu ceea ce avem noi în prezent; întregul pământ va fi un templu, fiecare zi va fi un Sabat, slujba tuturor oamenilor va fi preoţia, ei vor fi o preoţie sfântă – în adevăratul sens al cuvântului, şi Îi vor sluji lui Dumnezeu în templul Său, întreaga zi, iar noapte nu va mai fi, iar astfel tot pe ce vor pune mâna va fi parte a cântării care se va înălţa către Cel Preaînalt.272  [sublinierea ne aparţine].

 

În evaluarea lui Masters, acest studiu trebuie să abordeze în egală măsură tehnica sa cât şi analiza pe care acesta i-o face lui Spurgeon. Masters distruge evident credibilitatea tezei sale şi ridică mari semne de întrebare asupra validităţii concluziilor sale prin această operare nesăbuită a mărturiilor scrise. Desigur, autorul acestei dezertaţii nu doreşte a-l caracteriza pe Masters drept necinstit; ci mai degrabă neatent în operarea materialului de care dispune. Griffiths făcea aceeaşi observaţie:

 

Se pare că Dr. Masters a fost excesiv de zelos în încercarea sa de a clasifica natura concepţiilor mileniste ale Dl. Spurgeon în categoria credinţelor amileniste, fapt care a dus la manipularea citatelor în această slujbă.  

 

Elementul fundamental al încercării lui Masters de a-l clasifica pe Spurgeon drept amilenist este convingerea sa că pentru Spurgeon, mileniul a fost pur şi simplu „faza de debut al veşniciei ce-i va urma.”274 În orice caz, aceasta necesită o definiţie complet diferită a cerului, sau a stării veşnice; pentru că cerul este o formă de existenţă care prin însăşi natura sa nu are „timp” sau „etape.”275 Fără îndoială, Spurgeon înţelegea foarte clar acest lucru. În comentariul său asupra The Westminster Confession, A.A.Hodge declara că cerul este un loc unde sfinţii se bucură de „prezenţa Domnului, cu care ei vor continua să trăiască într-o stare de perfecţiune, cinste şi fericire nelimitată şi plină de exultare, pentru o eternitate absolut veşnică.”276 În orice caz, Masters trebuie să născocească această schemă pentru a explica faptul evident pe care chiar el îl admitea, că Spurgeon credea în două învieri separate.277 Prima înviere avea să fie a credincioşilor, care avea să fie urmată de mia de ani, apoi urma cea de-a doua înviere, a celor nedrepţi, pentru a-i pregăti şi-i trimite spre pedeapsa lor veşnică. În expunerea argumentului său, Masters pare să comită eroarea de a considera concluzia sa o certitudine; anume, deşi încearcă să dovedească convingerea amilenistă a lui Spurgeon, când se confruntă cu fapte care par de neconceput unei astfel de poziţii (spre exemplu cele două învieri separate de un mileniu de 1000 de ani), autorul declară că mileniul lui Spurgeon trebuie că este pur şi simplu „faza de debut” a veşniciei, de vreme ce Spurgeon este de fapt amilenist. Iată ce afirmă Masters cu privire la problema celor două învieri: credinţa lui Spurgeon într-o înviere ulterioară şi într-o judecată a celor pierduţi nu se potriveşte poziţiei amileniste, dar nici unei scheme premileniste, de vreme ce cea de-a doua înviere susţinută de Spurgeon nu este precedată de o revoltă din perioada mileniului, şi nici nu marchează vreo intrare într-o slavă mai bună, cerească. Cum am subliniat în repetate rânduri, mileniul în concepţia lui Spurgeon e departe de a fi etapa de debut a împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu.278

 

Încă o dată, Masters confundă problema pe măsură ce parcurge etapele procesului său de gândire. Pare să considere poziţia amilenistă drept o poziţie „implicită”. Adică, dacă Spurgeon nu se încadrează în nici una dintre percepţiile lui Masters cu privire la premilenism, concluzia nu poate fi decât că Spurgeon trebuie că este implicit amilenist.

 

Mai întâi declară că convingerea evidentă a lui Spurgeon în două învieri nu este compatibilă cu poziţia amilenistă; dar apoi încheie dezbaterea prin a spune că concepţia sa este neconvingătoare pentru o poziţie premilenistă, de vreme ce Spurgeon nu credea într-o revoltă la sfârşitul miei de ani. Pentru a răspunde această afirmaţie, nu trebuie făcute decât două menţiuni. Înainte de toate, s-a demonstrat deja faptul că în cel puţin una dintre predicile sale Spurgeon a acceptat posibilitatea ca la sfârşitul mileniului să aibă loc un fel de apostazie (deşi Masters cu grijă a omis acea frază în citatul său). În al doilea rând, problema dacă va exista sau nu o revoltă la sfârşitul mileniului este fără îndoială un argument puţin important pentru escatologia premilenistă şi nu are nici o legătură cu învierea celor răi.

 

Cum am prezentat deja, mileniul lui Spurgeon  nu a fost „faza iniţiatoare” a veşniciei sau a raiului. El a făcut o distincţie între tronul ceresc sau veşnic şi cel temporal, pământesc; între starea eternă şi cerească şi împărăţia temporală şi pământească a lui Cristos. Cum s-a citat deja, Spurgeon spunea, „Trebuie să înţelegem aceste cuvinte [„Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea” Apocalipsa 22:3] ca făcând referire la cer. Sigur, afirmaţia este în egală măsură adevărată când se referă la cetatea cerească, cât şi la cetatea mileniului, anume că tronul lui Dumnezeu şi a Mielului vor fi în ea.”279 A mai spus şi următoarele, „Noi acceptăm acest lucru pentru bucuria şi mângâierea noastră, faptul că aşa se va întâmpla, şi că Regele Mesia va şedea atât pe tronul spiritual cât şi pe cel temporal, şi va domni în slavă în mijlocul poporului Său.”280

           

Prin urmare, „demonstraţia” lui Masters în ce priveşte teoria sa se rezumă la citarea incompletă a lui Spurgeon sau reinterpretarea afirmaţiilor lui Spurgeon în folosul propriilor convingeri. Griffiths subliniază  evident aceasta, când afirmă:

 

Cheia succesului acestei părţi a argumentării lui Masters [anume că mileniul în viziunea lui Spurgeon reprezenta etapa inaugurală a veşniciei] constă în analizele sale cu privire la citatele selective din afirmaţiile Dl. Spurgeon. În câteva rânduri el se exprimă astfel: ‚Prin această propoziţie, Spurgeon nu vrea să spună...’ ‚fraza aceasta înseamnă probabil...’ ‚ultima afirmaţie nu implică...’... În ceea ce ne priveşte, cele mai multe dintre afirmaţiile Dl. Spurgeon sunt suficient de clare, iar una din cele mai mari probleme pe care le întâmpinăm referitor la această lucrare este faptul că Dr. Masters distorsionează şi schimbă adesea interpretarea unor pasaje cu un înţeles evident, cu scopul de a le potrivi propriilor sale concepţii profetice.281

În cele din urmă, Masters trebuie să recurgă la „o definiţie foarte laxă a amilenismului sau una foarte îngustă a pre-milenismului”282 pentru a-şi susţine argumentul.

           

Într-o comparaţie punct cu punct, învăţăturile lui Spurgeon pur şi simplu nu se identifică cu concepţia amilenistă tipică. Înainte de toate, el însuşi pretinde a fi adeptul premilenismului. Deşi termenul „amilenist” nu era folosit în vremea sa, nu există nici o îndoială că Spurgeon înţelegea conceptul şi învăţătura ce avea să fie numită mai târziu amilenism. Poziţia amilenistă era bine cunoscută şi bine definită în vremea sa. Însă concepţia sa despre două învieri separate de o perioadă de o mie de ani este cu totul incompatibilă cu escatologia amilenistă, după cum afirmă Hoekema:

 

Când va reveni Cristos, va avea loc o înviere generală atât a celor credincioşi cât şi a celor necredincioşi. Amileniştii resping concepţia premilenistă obişnuită că învierea celor necredincioşi va fi separată de o mie de ani283 [sublinierea ne aparţine].

 

Credinţa sa că Israelul va fi restaurat şi va avea parte „din nou de un guvern naţional; va fi inaugurat din nou un stat politic, iar un împărat va guverna,”284 concepţie desigur străină escatologiei amileniste. Credinţa sa că creştinii „să aştepte un Cristos care va domni pe pământ,”285 este opusă credinţei amileniste care consideră domnia lui Cristos de factură spirituală. De fapt, Spurgeon avertiza în aceeaşi predică faptul că domnia pământească a lui Cristos este, „atât de literală încât nu îndrăznim să o spiritualizăm în vreun fel.”286 Fără îndoială, nici un amilenist nu poate fi de acord cu afirmaţia făcută de Spurgeon, „consider că revenirea [lui Cristos] va fi pre-milenistă; că mai întâi va veni El; apoi se va desfăşura mia de ani ca urmare a domniei Sale personale asupra pământului.”287          

 

Singura concluzie pe care o putem trage la o examinare atentă a afirmaţiilor lui Spurgeon asupra elementelor escatologice vitale, este că el nu a susţinut o escatologie amilenistă.

 

Partea a doua: Spurgeon şi postmilenismul.

           

Creştinii au crezut aproape „implicit” că Spurgeon a susţinut o escatologie postmilenistă. Acest fapt se datorează relaţiei apropiate pe care o avea Spurgeon cu scriitori puritani britanici şi americani care „i-au deschis ochii teologici.”

 

Totuşi, din materialul citat în Capitolul Doi, devine evident faptul că dintre toate poziţiile mileniste, schema postmilenistă a fost singura pe care a definit-o limpede şi pe care a respins-o categoric. Să recapitulăm câteva dintre cuvintele lui Spurgeon:

 

Avem câţiva fraţi de sânge care nădăjduiesc ca totul să fie tot mai bine şi mai bine, până când în cele din urmă era prezentă să se desăvârşească cu mileniul. EI nu-şi vor putea susţine speranţa, pentru că Scriptura nu le oferă o bază solidă pe care să se bazeze. Noi care credem că nu va exista nici o domnie de o mie de ani fără Rege, şi care nu aşteptăm nici o domnie neprihănită separat de apariţia Domnului celui neprihănit, noi suntem mai aproape de adevăr.

 

De asemenea:

 

Ei prevăd în viitor un imens progres al civilizaţiei, şi aşteaptă să vadă răspândirea evangheliei; aşteaptă să audă de mari organizaţii angajate în lucrare, de o mulţime de lucrători care se duc să propovăduiască Cuvântul, şi o convertire graduală a lumii la religia lui Cristos; dar cel care îi înţelege pe profeţi şi care l-a văzut pe Ilie, nu crede într-o convertire imediată a lumii, nici în pace universală; el crede „doar în Isus;” aşteaptă mai întâi ca Isus să vină; iar pentru acesta, nădejdea supremă a viitorului este venirea Fiului Omului.289

 

Şi poate chiar mai relevant:

 

Unii cred că această coborâre [pe pământ] a Domnului va fi post-milenistă – adică, după domnia Sa de o miei de ani. Eu nu pot să cred aşa ceva. Consider că sosirea Lui va fi pre-milenistă; adică mai întâi va reveni; apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale pe pământ.290

           

Se pare că nu există multe dubii în privinţa faptului că Spurgeon a definit limpede şi a respins pe scurt trăsăturile postmilenismului. Totuşi, în acest moment ar putea fi util un scurt comentariu al unui scriitor postmilenist care a analizat concepţiile lui Spurgeon.

           

În The Puritan Hope [Nădejdea puritanilor], Iain Murray prezintă o secţiune din escatologia lui Spurgeon. Murray a fost criticat de Peter Masters de a fi făcut referire la prea puţine citate din materialul scris de Spurgeon, ca apoi să tragă şi următoarea concluzie că, „în mintea lui exista o nesiguranţă fundamentală”291 în ce priveşte escatologia. Teza lui Murray este că deşi Spurgeon a făcut multe afirmaţii susţinând poziţia premilenistă, a făcut şi câteva afirmaţii, care potrivit lui Murray erau contradictorii unei poziţii premileniste. Murray recunoaşte că „nu poate oferi nici o soluţie pentru caracteristicile aparent contradictorii ale gândirii lui Spurgeon cu privire la profeţie.”292 Totuşi, după ce respinge teza lui G. Holden Pike care credea că Spurgeon şi-a revizuit concepţiile despre mileniu „după ce s-a ales cu câteva cicatrice în urma conflictului,”293 Murray prezintă trei explicaţii generale pentru „trăsăturile contradictorii” ale afirmaţiilor lui Spurgeon.

           

Înainte de toate, postulează ideea că în faza iniţială a lucrării lui Spurgeon la Londra (1855-65) când a avut loc „o convertire în masă, în special după ceea ce s-ar putea numi trezirea spirituală naţională în Ulster, 1859,”294 [Spurgeon] a fost mult mai „înclinat să sublinieze şi să predice tradiţionala nădejde puritană pe care o savurase în timpul copilăriei şi tinereţii sale.”295 În concepţia lui Murray, nădejdea puritană este reprezentată de schema escatologică postmilenistă.296 În al doilea rând, el afirmă limpede că Spurgeon „manifesta o neîncredere profundă faţă de mulţi adepţi ai premilenismului în interpretarea profeţiilor.”297 În rândul acestora îi numeşte în special pe anumiţi membrii ai mişcării creştine după evanghelie Plymouth care întotdeauna „foloseau surle şi trâmbiţe.”298  În final, Murray interpretează unele afirmaţii ale lui Spurgeon ca un indiciu al faptului că el „era în mod deliberat deschis în recunoaşterea propriilor sale limite în a înţelege.”299

 

Evaluarea făcută de Murray concepţiilor profetice ale lui Spurgeon nu pare să fie corectă din mai multe motive. Cel mai important dintre ele este faptul că Murray ignoră afirmaţiile clare şi directe prin care Spurgeon combate schema postmilenistă. Deşi la un moment dat respinge punctul de vedere al lui Pike conform căruia Spurgeon şi-a schimbat concepţia despre mileniu mai târziu în timpul lucrării sale, într-un alt pasaj declară:

 

Nu-i surprinzătoare adoptarea de către Spurgeon a nădejdii premileniste în ultimii ani ai vieţii sale. Pentru că tocmai în acea perioadă avea de purtat lupta crâncenă a Down-Grade, când în biserică începu să se promoveze lipsa credinţei în vreo revenire a lui Cristos iar ideea de „progres” deveni semnul distinctiv al liberalismului.300

 

Totuşi, cele trei extrase de predică citate aici, dovedesc faptul că Spurgeon a respins net schema postmilenistă se întinde de-a lungul întregii sale lucrări, şi nu doar în perioada luptei Down-Grade. „Doar Isus”301 era tema predicii de pe New Park Street Park Street în 1857, când Murray îl găseşte pe Spurgeon „înclinat să sublinieze şi să predice nădejdea puritană tradiţională.”302 Poate că cea mai clară afirmaţie a lui Spurgeon, unde defineşte şi în acelaşi timp respinge postmilenismul categoric, apare în predica sa „Justification and Glory,”303 pe care a susţinut-o în faţa adunării bisericii Metropolitan Tabernacle în 1865. Cealaltă predică citată în care respinge schema postmilenistă a fost proclamată în 1889 la Metropolitan Tabernacle, intitulată „The Form of Godliness without the Power.”304 („O formă de evlavie lipsită de putere”) În al doilea rând, deşi este neîndoielnic faptul că Spurgeon a respins orice tentativă de a enunţa o dată anume pentru revenirea lui Cristos (lucru interzis de Scriptură şi evitat de orice teolog atent) şi nu a folosit profeţiile ca un „instrument evanghelistic,” aceasta nu implică deloc o „nesiguranţă fundamentală” în concepţiile lui Spurgeon referitoare la profeţie. În ultimul rând, după cum s-a menţionat deja, modul în care se foloseşte Murray de afirmaţiile lui Spurgeon în care acesta pare să se sustragă de la a aborda chestiuni profetice este oarecum depăşit. Profeţia nu a fost o problematică de bază în lucrarea sa, cum s-a arătat deja, dar [Spurgeon] a fost mai capabil decât oricine altcineva să-şi prezinte şi să-şi apere punctele de vedere într-o manieră potrivită.

 

În întregul eseu al lui Murray, acesta pare mai degrabă a combate ideea că Surgeon n-ar fi fost un „premilenist dispensaţionalist.” Nu poate exista nici o discordanţă în ce priveşte această concluzie; totuşi, a fi premilenist nu înseamnă automat a fi şi dispensaţionalist. Dintr-un motiv oarecare, Murray pare să aibă o problemă în a lua în considerare acest aspect sau de a discuta posibilitatea ca Spurgeon să aibă o teologie istorică şi puritană şi totodată să fie adeptul premilenismului. Griffiths rezumă această problemă când afirmă că Murray, „nefiind în stare să-l clasifice drept post-milenist, n-a fost dispus să-l recunoască a fi pre-milenist.305

 

Partea a treia: Spurgeon şi premilenismul dispensaţionalist

 

Deşi „a existat o tendinţă determinantă de a-l identifica pe Spurgeon cu întreaga mişcare premilenistă, sistemul dispensaţionalist al lui Darby, Scofield şi alţii,”306 această poziţie este de asemenea de neconceput din câteva motive. Chiar dacă afirmăm că Spurgeon a fost cu adevărat premilenist, este la fel de clară şi afirmaţia că „nu toţi premileniştii sunt dispensaţionalişti.”

 

John Nelson Darby şi-a prezentat sistemul dispensaţionalist aproximativ în aceeaşi perioadă cu Spurgeon. Cum s-a arătat deja, Spurgeon era familiarizat cu modul de gândire dispensaţionalist. Darby susţinea că biserica ar trebui să „aştepte revenirea Lui.”307 Iată cum prezintă Darby schema dispensaţionalistă a mileniului:   (1) o „răpire” pretribulaţionistă a bisericii, (2) necazul cel mare de şapte ani, timp în care pământul este stăpânit de Anticrist, (3) cea de-a doua venire a lui Cristos la sfârşitul necazului celui mare, (4) desfăşurarea domniei de o mie de ani – pentru Israel, nu pentru Biserică – cu Cristos domnind personal ca Mesia, toate aceste lucruri fiind convingeri larg răspândite şi bine ştiute în Anglia Victoriană. Aceste trăsături distincte ale premilenismului dispensaţionalist au rămas relativ neschimbate în învăţăturile celor care se identifică drept „dispensaţionalişti clasici.”

 

Reprezentantul poziţiei „clasice”, Ryrie subliniază aceasta prin prezentarea sa a ceea ce se consideră a fi elementele sine qua non ale dispensaţionalismului. Aceste elemente sunt: (1) menţinerea unei distincţii clare între Israel şi Biserică, (2) o hermeneutică normală sau literală, (3) scopul subînţeles al lui Dumnezeu în istoria umană este gloria Sa.308 El rezumă toate acestea în afirmaţia sa:

 

Esenţa dispensaţionalismului, prin urmare, este distincţia dintre Israel şi Biserică. Aceasta reiese tocmai din hermeneutica folosită consecvent de dispensaţionalişti pe baza interpretării normale sau directe, şi reflectă o înţelegere a scopului fundamental al lui Dumnezeu în toate acţiunile Sale cu întreaga omenire ca fiind glorificarea Sa prin mântuire, dar şi alte scopuri de asemenea.309

 

Problema unei „hermeneutici normale” şi „scopul lui Dumnezeu în istoria omenirii” depăşesc scopul acestei teze; însă elementul cheie al distincţiei care se face între Israel şi Biserică reprezintă un subiect de interes, iar tocmai în această privinţă Spurgeon nu se identifică cu premilenismul dispensaţionalist.

 

Spurgeon a respins orice noţiune care ar fi separat poporul lui Dumnezeu în partide separate, aşa cum sunt ele susţinute de Darby şi învăţătura dispensaţionalistă. Făcând referire clară la învăţătura dispensaţionaliştilor legat de acest subiect, el respingea evident această abordare într-o predică, unde spunea:

 

Anumiţi domni deosebit de inteligenţi (dacă e să ne luăm după propriile lor estimări) au trasat anumite distincţii între poporul lui Dumnezeu care a trăit înainte de venirea lui Cristos, şi cei care au trăit de atunci încoace. Am auzit chiar şi afirmaţia că cei care au trăit înainte de venirea lui Cristos nu ar face parte din biserica lui Dumnezeu! Nu prea ştim la ce ar trebui să ne aşteptăm în continuare, şi poate este un mare semn de îndurare că toate absurdităţile acestea au fost prezentate deodată, iar noi să fim în stare să îndurăm o asemenea stupiditate fără să picăm jos de uimire. Păi, fiecare copil al lui Dumnezeu din orice loc se află pe aceeaşi poziţie; Domnul nu are anumiţi copii preferaţi, şi alţii de mâna a doua, şi alţii de care nu i-ar păsa deloc. Cei ce au văzut ziua Domnului înainte ca ea să vină, au cunoscut într-o altă măsură, şi poate într-aceeaşi altă măsură s-au putut bucura pe pământ de meditaţiile lor asupra lui Cristos; însă cu toţii au fost spălaţi de acelaşi sânge, toţi au fost răscumpăraţi cu acelaşi preţ izbăvitor, şi au fost făcuţi mădulare ale aceluiaşi trup. În contextul legământului harului, Israel nu este Israelul cel natural, ci toţi credincioşii din toate timpurile. Înainte de prima venire [a lui Cristos], toate semnele şi umbrele arătau într-aceeaşi direcţie – arătau spre Cristos, şi spre El priveau toţi sfinţii cu nădejde. Cei care au trăit înainte de Cristos nu au fost mântuiţi printr-o altă mântuire decât cea care avea să ne fie dată nouă. Ei au manifestat aceeaşi credinţă la care suntem chemaţi şi noi astăzi; credinţa lor s-a luptat cu aceleaşi slăbiciuni ca şi a noastră, iar acea credinţă şi-a primit deja răsplata, cum o va primi şi credinţa noastră.310 [sublinierea ne aparţine].

 

Nu există nici o îndoială asupra faptului că Spurgeon concepe Biserica şi Israelul uniţi „spiritual”. Aceeaşi idee este susţinută şi-ntr-un articol din Sword and Trowel din 1866 intitulat „Jerusalem which is Above”311 (Ierusalimul din locurile cereşti). Acest lucru este evident şi în Treasury of David, unde Spurgeon vizualizează biserica drept destinatara promisiunilor împărăţiei făcute de Dumnezeu. De asemenea în comentariul său asupra evangheliei după Matei, deşi nu la fel de specific în afirmaţii, Spurgeon indică cu fermitate spre credinţa sa că biserica va trece prin necaz, fiind pusă deoparte şi ocrotiră de puterea lui Dumnezeu.

 

Însă sunt multe elemente tipice pentru dispensaţionalism asupra cărora Spurgeon păstrează tăcerea sau spune foarte puţin: elementele în discuţie nu sunt centrale pentru tema noastră.312 În privinţa trăsăturii centrale a premilenismului dispensaţionalist, Spurgeon nu a aderat la distincţia dintre Israel şi Biserică, element comun abordării „dispensaţionaliste clasice.” Pentru Spurgeon, domnia de o mie de ani a fost punctul culminant al planului pe care-l are Dumnezeu pentru Biserică.

 

Scrierile altui susţinător al tradiţiei dispensaţionaliste trebuie prezentate în acest punct, pentru că acesta susţine că Spurgeon poate fi considerat susţinător al unei învăţături aparte legate de răpire.313  În recenta sa carte intitulată The Sign [Semnul], Robert Van Kampen a prezentat o concepţie unică privitoare la momentul răpirii, eveniment numit de el Răpirea Pre-Wrath (înaintea urgiei) a bisericii. Fără să pierdem prea mult timp cu această chestiune, trebuie să spunem că această poziţie consideră că biserica va trece prin cea mai mare parte a necazului celui mare, însă va fi răpită din lume chiar înaintea revărsării „mâniei lui Dumnezeu.” Datarea făcută de poziţia „Pre-Wrath” este o răpire „intra-tribulaţionistă”, înainte de o răpire „post-tribulaţionistă”. Menţionarea aceasta ar părea complet irelevantă într-o teză referitoare la Spurgeon,314 asta dacă Van Kampen n-ar fi făcut următoarea afirmaţie:

 

Charles Haddon Spurgeon, marele predicator britanic al secolului nouăsprezece, nu a fost niciodată vestit pentru a fi fost un predicator care să fie extensiv preocupat de vremurile din urmă. Dar ceea ce a afirmat, a dovedit o înţelegere remarcabilă cu privire la inter-relaţia dintre evenimentele dezvoltate în ultimele câteva capitole, şi rezumate în mod minunat în pasajul de mai sus [Luca 21:25-28]. Următoarele rânduri reprezintă extrase din predica sa intitulată „Joyful Anticipation of the Second Advent” (Aşteptarea plină de bucurie a celei de-a doua veniri).

 

Trebuie să părăsesc acest prim punct, privitor la perioada groaznică [a unor tulburări naţionale teribile] când se va împlini aceste lucruri, dar nu înainte de a vă reaminti că, atunci când va veni Domnul Isus Cristos, cerurile ne vor spune: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele.” ... Acum voi trece chiar la REMARCABILA ÎNVĂŢĂTURĂ: „să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele.” ...Să nu fie între voi vreunul care să privească în jos la pământul care se va clătina şi se va cutremura, ci priviţi cu toţii în sus pentru că vă veţi înălţa de pe faţa pământului; nici o privire îndreptată în jos ca să vadă mormintele ce se deschid; de ce să priveşti în jos? Vei scăpa de moarte şi de mormânt. „Ridicaţi-vă capetele.” Timpul pentru voi să staţi cu capetele plecate ca salcia a şi trecut, şi vremea este aproape. De aceea, „să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele.” 315

Pe partea din spate a „supra-coperţii” aceleiaşi cărţi, se face o nouă referire la Spurgeon, prin următoarea afirmaţie:

 

Charles Haddon Spurgeon nu a fost cunoscut drept o persoană care să insiste asupra vremurilor din urmă în mesajele sale. Dar ceea ce a spus, este perfect superpozabil evenimentelor descrise în această carte. Iată cum prezenta Spurgeon cronologia desfăşurării evenimentelor de la sfârşitul vremii în predica sa „The Joyful Anticipation of the Second Advent”   (Aşteptarea plină de bucurie a celei de-a doua veniri):

 

Necazul cel mare provocat de Anticrist

„Ca un prim lucru, vom avea de-a face cu o perioadă groaznică... de tulburări naţionale teribile.”

Apoi semnele apar în ceruri

„Când va veni Domnul Isus, cerurile ne vor spune: ‚Vor fi semne în soare, în lună şi în stele.”

Răpirea şi învierea sfinţilor

„Iar apoi... chiar ochii noştri vor mărturisi, pentru că vor vedea ‚pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.’ ... ‚să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele’ ...pentru că mormintele se vor deschide... Vei scăpa de moarte şi de mormânt.”316

 

Trebuie menţionate câteva aspecte cu privire la modul în care s-a „folosit” Van Kampen de Spurgeon. Înainte de toate, ca s-o spunem pe şleau, metoda sa de a-l cita pe Spurgeon este cea a unui intelectual amator. Primele citate este un mănunchi de propoziţii aparţinând la trei paragrafe diferite, întinse pe mai bine de trei pagini de predică.317 Deşi Van Kampen indică prezenţa unei elipse, el nu menţionează faptul că cea de-a doua parte a citatului reprezintă de fapt titlul unei totalmente noi secţiuni a predicii. Citatul prezentat pe „supracopertă” este chiar şi mai deplorabil extras. Reprezintă o combinaţie de patru puncte, nici măcar propoziţii complete, extrase din paragrafe întinse de-a lungul a câtorva pagini diferite, şi din două secţiuni diferite ale predicii. Cu o astfel de metodologie de extragere a citatelor, lui Spurgeon (oricărei ale persoane ale cărei scrieri au fost publicate) i se poate atribui virtual orice afirmaţie, totul stând doar la cheremul editorului!

           

Nici una dintre utilizările lui Van Kampen nu au reprezentat propoziţii complete sau idei principale ale paragrafelor din care au fost extrase. Această folosire ineficientă a citatelor şi care de fapt induce în eroare, este ca o prăpastie ce îi nimiceşte întreaga operă, fapt care l-a şi determinat pe un comentator să afirme următoarele, „Această folosire selectivă eronată a citatelor de către scriitorii pretribulaţionişti [Jeffrey Townsend, Richard Mayhue şi Gerald Stanton] pare să caracterizeze şi scrierile lui Van Kampen.”318

 

Folosirea selectivă a frazelor extrase din această predică a lui Spurgeon are scopul de a demonstra un lucru pe care Spurgeon nu a intenţionat niciodată să-l demonstreze.319 În această predică, Spurgeon îşi prezintă cât se poate de evident poziţia sa „post-tribulaţionistă.” Spurgeon a simţit că biserica va trece prin întreaga perioada de necaz, şi că va rămâne neatinsă. El a afirmat că pasajul din Luca 21:28-31 ar trebui interpretat astfel:

 

De asemenea, eu cred că, din acest capitol, dacă putem în vreun fel pretinde că-l înţelegem, - şi mărturisesc faptul că este foarte dificil de priceput, - trebuie să considerăm cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului ca fiind un fel de repetiţie pentru ceea ce urmează să vină.320

 

Apoi continuă prin a arăta modul în care se aplică bisericii distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.C.:

 

Dar în tot acest timp, - cel mai îngrozitor timp pe care, poate, l-a avut de suferit vreun popor – ucenicii Domnului Isus Cristos au supravieţuit cu toţii nevătămaţi. Este consemnat faptul că au reuşit să fugă într-o cetate mică numită Pella, au rămas liniştiţi, aşa cum le poruncise Domnul, şi că nici un fir de păr de pe cap nu le-a fost atins.321

Nicăieri în această predică Spurgeon nu afirmă nimic despre vreo răpire, nici înainte de urgie, nici altcândva. Ba dimpotrivă, întotdeauna el afirmă că biserica va trece prin necazul acelor zile, în totalitate.

 

Aşa va fi când, în ultima şi cea mai măreaţă zi, noi vom păşi în mijlocul fiilor oamenilor, liniştiţi şi senini. Ei se vor minuna de noi; şi ne vor spune: „Ce-aveţi voi de sunteţi atât de plini de bucurie? Noi suntem înspăimântaţi, inimile noastre ni se prăpădesc de frică;” iar noi vom intona imnul nostru de nuntă, cântarea măritişului nostru, „A venit Domnul! A venit Domnul! Aleluia!” Pământul în flăcări va fi torţa ce va lumina alaiul de nuntă; clătinatul cerurilor va fi nici mai mult nici mai puţin decât dansul picioarelor de îngeri în mijlocul sărbătorii slăvite, iar trosnetul şi prăbuşirea tuturor lucrurilor va fi, cumva, un ajutor pentru noi să înălţăm strigătul de laudă către Dumnezeul cel drept şi groaznic, semn al bucuriei noastre care dă peste margini.322

 

Van Kampen încearcă să demonstreze că Spurgeon „a susţinut că evenimentele de la sfârşitul vremii se vor desfăşura într-o anumită ordine,”323 când în realitate nimic din toată predica nu indică ceva de felul acesta. Înainte de toate, cum am văzut deja cu câteva ocazii, Spurgeon a evitat cu conştiinciozitate să aranjeze elementele escatologice într-o ordine cronologică; de fapt a afirmat chiar, „Cum or fi aranjate toate aceste măreţe evenimente cronologice, n-aş putea să vă spun.”324 În al doilea rând, Spurgeon nu-l menţionează pe Anticrist nicăieri în predică, şi mai ales nicăieri în contextul imediat al propoziţiilor alăturate pentru a fabrica un citat. În cel de-al doilea element al „cronologiei”, Van Kampen încearcă să demonstreze că Spurgeon a susţinut că vor fi „semne în cer” care vor anunţa revenirea Domnului. Acest lucru, dar atât, este adevărat, dar în contextul general al afirmaţiilor lui Spurgeon el se referă fără îndoială la Cea de-a doua venire şi la coborârea Sa pe pământ. În final, poate în cea mai eronată şi mai înşelătoare folosire a cuvintelor lui Spurgeon, Van Kampen creează în esenţă un citat prin care încearcă să demonstreze momentul Răpirii şi al învierii sfinţilor. Citatul său este structurat astfel:

 

Iar atunci, ... ochii noştri vor mărturisi, pentru că ei îl vor vedea ‚pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.’ ... ‚ să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele’ ...pentru că mormintele se vor deschide... Vei scăpa de moarte şi de mormânt.

 

Dacă această afirmaţie se referă la răpire, atunci Van Kampen trebuie mai întâi să explice de ce în cadrul primei fraze prin elipsa sa elimină o parte vitală a afirmaţiei reale. Pentru că iată cum arată fraza integrală:

 

Iar atunci, pe măsură ce toate vocile vor proclama venirea sa, ochii noştri vor mărturisi, pentru că ei îl vor vedea „pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.”326 [sublinierea ne aparţine].

 

Este inadmisibilă presupunerea că acea elipsă a fost introdusă pentru a economisi spaţiul, de vreme ce fraza omisă nu conţine mai mult de opt cuvinte [în engleză]. Pare evident faptul că omisiunea s-a făcut pentru că Spurgeon se referea într-adevăr la Cea de-a doua venire, nu la răpirea bisericii, aşa cum susţine Van Kampen. Se pare că Van Kampen extrage din predica lui Spurgeon o cronologie escatologică bazată pur şi simplu numai pe cursul firesc al predicii.

 

Pare de asemenea evident că în acest caz cuvintele lui Spurgeon au fost din greşeală interpretate într-o manieră în care acestea însă nu s-au vrut niciodată. Se pare că în acest caz, s-a abuzat de cunoscutul şi familiarul nume al lui Charles Haddon Spurgeon pentru a vinde un titlu de carte, şi pentru a promova o anumită poziţie escatologică pe care acesta însă nu a îmbrăţişat-o niciodată.

 

Învăţăturile lui Charles Spurgeon cu privire la chestiuni escatologice pur şi simplu nu prezintă consistenţă în privinţa abordării dispensaţionaliste premileniste, ceea ce ne duce la confruntarea cu cea din urmă schemă milenistă, aceea a Premilenismului Istoric sau Non-dispensaţionalist.

 

Partea a patra: Spurgeon şi Premilenismul Istoric

 

Am examinat deja celelalte trei poziţii mileniste şi au fost găsite drept incompatibile cu credinţa lui Spurgeon asupra problemelor escatologice; această teză va aborda acum poziţia „Premilenistă istorică.” Până în acest moment, această teză a dovedit faptul că Spurgeon a respins elementele cheie care definesc amilenismul, postmilenismul şi premilenismul dispensaţionalist. Ajunşi în acest punct, nu mai rămân decât două concluzii posibile: una, că Spurgeon a îmbrăţişat o concepţie absolut unică a milenismului, care nu se identifică cu nici una dintre „opţiunile contemporane” cum au fost ele numite de Erickson, şi doi, că Spurgeon a aderat în cea mai mare măsură la ceea ce a fost definit drept poziţia Premilenistă Istorică sau Non-dispensaţionalistă. Nu avem nici o dovadă că Spurgeon ar fi susţinut o poziţie milenistă unică şi absolut personală; deci, scopul acestei secţiuni se va rezuma la a dovedi argumentul acestei teze, că Spurgeon a susţinut poziţia premilenistă istorică sau non-dispensaţionalistă.

           

Când am examinat poziţia „premilenistă istorică” am observat faptul că aceasta are în principal două elemente cheie: (1) Natura împărăţiei va reprezenta punctul culminant al erei bisericii. Deşi Israelul va experimenta o convertire naţională şi va fi mântuit prin Cristos, locul acestuia în împărăţie este doar în relaţie cu Biserica; naţiunea convertită a Israelului este pur şi simplu continuarea „unicului popor ales al lui Dumnezeu”; şi (2) „răpirea” va avea loc după necazul cel mare, biserica fiind prezentă în tot acest proces, dar ocrotită de puterea lui Dumnezeu. Ladd schiţează liniile acestei poziţii mileniste când afirmă: O escatologie non-dispensaţionalistă îşi formează teologia din învăţăturile explicite ale Noului testament. Ea mărturiseşte că nu are deplina certitudine a modului în care se vor împlini profeţiile vechi-testamentale referitoare la sfârşit, pentru că (a) prima venire a lui Cristos a avut loc în termeni care nu au fost înţeleşi în varianta literală a interpretării Vechiului Testament, şi (b) există indicaţii ineluctabile că promisiunile Vechiului Testament făcute lui Israel îşi găsesc împlinirea în Biserica Creştină.327

 

Pentru a examina concepţiile mileniste ale lui Spurgeon, pare util să aliniem principalele sale încredinţări, aşa cum au fost ele deja expuse în Capitolul Doi al acestei teze, iar apoi să repetăm afirmaţiile făcute de Spurgeon asupra acestor subiecte.

 

1. După Ziua Cinzecimii, biserica va continua să lucreze în lume pentru o perioadă nedeterminată de timp la răspândirea Evangheliei prin puterea şi sub suveranitatea lui Dumnezeu.

 

2. În zilele din urmă, condiţia spirituală a naţiunilor se va înrăutăţii progresiv, în timp ce Israelul se vor întoarce în ţara lor, atât din punct de vedere naţional cât şi ca entitate politică, şi se vor converti la Evanghelia lui Cristos.

 

3. Ca rezultat al deteriorării pe plan spiritual, credincioşii adevăraţi vor fi tot mai persecutaţi, de către „sistemul anticristic” care pentru Spurgeon era reprezentat de sistemul papal al bisericii romano-catolice.328

 

4. Dumnezeu va judeca lumea necredincioasă şi sistemul lui Anticrist printr-o perioadă de tulburări. În această perioadă de mare necaz, adevărata biserică, aleşii lui Dumnezeu (dintre evrei şi neamuri) vor şi ocrotiţi în mod supranatural şi vor da dovadă de o bucurie miraculoasă.

 

5. Revenirea personală şi vizibilă a lui Cristos va pune capăt necazului, precum şi sistemului condus de Anticrist. Întoarcerea Sa va reprezenta aparent şi punctul culminant al procesului de evanghelizare mondial. Necredincioşii vor fi daţi la o parte, Satana şi demonii vor fi legaţi iar sfinţii care au murit în Cristos vor învia. Creştinii care vor fi trăit pe pământ (atât dintre neamuri cât şi evrei), ocrotiţi în timpul necazului celui mare, vor propăşi şi vor domni împreună cu Cristos în timpul împărăţiei de o mie de ani pe pământ. Cristos va domni în mod personal de pe tronul lui David în Ierusalim iar evreii se vor bucura de toate binecuvântările lui Dumnezeu pe care generaţiile lor din trecut le-au lepădat.

 

6. La sfârşitul celor 1000 de ani, va veni vremea judecăţii celor necredincioşi, şi totodată a doua înviere – a celor răi de această dată. Satana şi demonii precum şi cei necredincioşi din toate timpurile vor fi aruncaţi în marea de foc, pentru veşnicie. Se vor arăta cerurile noi şi pământul cel nou, iar toţi cei credincioşi vor intra în starea veşnică a raiului.

 

Sunt foarte puţine de spus cu privire la câteva chestiuni secundare ale escatologiei lui Spurgeon. Se pare că el a susţinut aparent posibilitatea unei revolte sau apostazii a popoarelor către sfârşitul împărăţiei de o mie de ani, dar în măsura în care autorul acestei teze a putut descoperi, el n-a insistat niciodată asupra acestei teme. El pare să afirme cel puţin o dată că în împărăţia de o mie de ani vor exista aspecte ale închinării iudaice; dar, iarăşi, este foarte ambiguu asupra acestui subiect. Asupra acestor lucruri pare neînţelept a formula concluzii ferme cu privire la Spurgeon bazate pe aceste două scurte afirmaţii. Mai trebuie amintit şi faptul că nici una dintre aceste subiecte nu constituie chestiuni esenţiale şi de bază ale subiectului nostru de discuţie, şi nici nu sunt vitale vreunei scheme mileniste.

 

Cu privire la concepţia milenistă a lui Spurgeon putem trage concluzia evidentă că el se încadrează cel mai bine în schema „premilenismului istoric sau dispensaţionalist”. Motivul acestei concluzionări se bazează pe mai mulţi factori.

 

Înainte de toate, s-a arătat faptul că Spurgeon credea că biserica va trece prin toată perioada de mare necaz.

 

Aşa va fi când, în ultima şi cea mai măreaţă zi, noi vom păşi în mijlocul fiilor oamenilor, liniştiţi şi senini. Ei se vor minuna de noi; şi ne vor spune: „Ce-aveţi voi de sunteţi atât de plini de bucurie? Noi suntem înspăimântaţi, inimile noastre ni se prăpădesc de frică;” iar noi vom intona imnul nostru de nuntă, cântarea măritişului nostru, „A venit Domnul! A venit Domnul! Aleluia!” Pământul în flăcări va fi torţa ce va lumina alaiul de nuntă; clătinatul cerurilor va fi nici mai mult nici mai puţin decât dansul picioarelor de îngeri în mijlocul sărbătorii slăvite, iar trosnetul şi prăbuşirea tuturor lucrurilor va fi, cumva, un ajutor pentru noi să înălţăm strigătul de laudă către Dumnezeul cel drept şi groaznic, semn al bucuriei noastre care dă peste margini.329

 

Iată concluzia pe care o trage Tom Carter într-una din puţinele comentarii editoriale făcute pe marginea compilaţiei sale de citate din Spurgeon, concluzie extrasă din citatele legate de Cea de-a doua venire:

 

Cele două citate de mai sus [în cartea sa, p.183] afirmă că primul eveniment care va avea loc după revenirea lui Cristos este domnia Sa de o mie de ani. Acest lucru implică cu mare probabilitate faptul că CHS credea că biserica avea să treacă şi ea prin necazul cel mare înainte de revenirea [lui Isus]. Acest fapt îl clasifică drept adept al premilenismului posttribulaţionist. Ultima propoziţie din citatul final din aceeaşi temă (din 55.318) ne duce la aceeaşi concluzie.330

 

Referindu-se la această lucrare a lui Carter, Peter Masters tentează la a anihila această concluzie afirmând:

 

O recentă culegere de citate din predicile lui Spurgeon – o carte valoroasă dacă e să nu ţinem seama de această blasfemie – declară pe baza a trei scurte pasaje că Spurgeon a fost post-tribulaţionist premilenist.331

 

Totuşi, cum am demonstrat deja, metodologia aplicată de Masters referitor la citate şi referinţe nu stă în picioare în faţa criticii. De asemenea, critica sa este falsă pentru că afirmă faptul că Carter, deşi a strâns o listă de peste 2500 de citate, n-ar fi cunoscător al altor citate care ar putea sprijini concluzia trasă de el. În contrast, pare mult mai rezonabil faptul că acesta a ales să-şi limiteze citatele pe această temă în special, în timp ce concluzia sa se bazează pe cunoaşterea mult mai aprofundată a scrierilor lui Spurgeon.332

           

În al doilea rând, Spurgeon credea că cea de-a doua venire avea să preceadă domnia de o mie de ani; aceasta se numeşte a fi o revenire premilenistă:

 

Dacă înţeleg eu bine cuvântul acesta, este drept să recunosc faptul că lasă loc la diferite puncte de vedere, că va veni ziua când Domnul Isus se va coborî din cer cu strigăte, în trâmbiţa arhanghelilor, şi acompaniat de vocea lui Dumnezeu. Unii cred că această coborâre a Domnului va fi post-milenistă – adică la sfârşitul domniei Sale de o mie de ani. Eu nu pot crede una ca asta. Consider că revenirea sa va fi pre-milenistă; că mai întâi va reveni; iar apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale asupra pământului.333

           

În al treilea rând, Spurgeon a considerat că domnia de o mie de ani avea să reprezinte punctul culminant al planului pe care-l are Dumnezeu pentru biserică:

 

... veţi striga, „Vino, Doamne Isus. Iar anticristul să fie zvârlit precum o piatră de moară în vâltoare, şi nicicând să nu mai fie.” Cu cât va fi mai intensă dorinţa voastră ca răul să fie nimicit şi să fie instaurată împărăţia lui Cristos, cu atât veţi ajunge mai repede la măreaţa nădejde a bisericii, şi veţi striga îndelung ca ea să se împlinească.334 [sublinierea ne aparţine].

           

În al patrulea rând, Spurgeon credea că aveau să aibă loc două învieri diferite, separate, una a celor drepţi, şi una a celor nedrepţi, separate între ele de un mileniu de 1000 de ani [literali]:

 

Dacă văd eu bine în Scriptură, este scris că vor fi două învieri, prima va fi învierea celor drepţi; căci este scris, „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere.”335

 

Şi: Nădăjduim într-o primă înviere, şi într-o a doua înviere; prima – cea a celor drepţi, şi a doua – a celor nedrepţi, care vor fi condamnaţi, şi pedepsiţi pe vecie după sentinţa marelui Rege.336

           

În al cincilea rând, Spurgeon a vorbit despre evrei ca despre o entitate politică şi temporală care aveau să reintre în drepturile lor în propria lor ţară, care se vor converti la credinţa în Cristos, şi-L vor avea pe Cristos la conducere: Va exista din nou un guvern naţional; va fi inaugurat din nou un stat politic, iar un împărat va guverna...  Dacă există vreun lucru clar şi evident, acesta este sensul şi înţelesul literal al acestui pasaj [Ezechiel 37:1-10] – un înţeles care nu trebuie pierdut prin spiritualizare – trebuie să fie evident atât faptul că atât cele două cât şi celelalte zece seminţii ale Israelului vor reintra în drepturi în propria lor ţară, iar un rege va domni peste ei.337

 

În sfârşit, Spurgeon a susţinut şi faptul că evreii se vor întoarce în ţara lor iar Mesia va domni peste ei, se vor converti la credinţa în Cristos în aceeaşi manieră ca şi biserica, şi vor fi parte a bisericii, după cum este încă o dată demonstrat:

 

Anumiţi domni deosebit de inteligenţi (dacă e să ne luăm după propriile lor estimări) au trasat anumite distincţii între poporul lui Dumnezeu care a trăit înainte de venirea lui Cristos, şi cei care au trăit de atunci încoace. Am auzit chiar şi afirmaţia că cei care au trăit înainte de venirea lui Cristos nu ar face parte din biserica lui Dumnezeu! Nu prea ştim la ce ar trebui să ne aşteptăm în continuare, şi poate este un mare semn de îndurare că toate absurdităţile acestea au fost prezentate deodată, iar noi să fim în stare să îndurăm o asemenea stupiditate fără să picăm jos de uimire. Păi, fiecare copil al lui Dumnezeu din orice loc se află pe aceeaşi poziţie; Domnul nu are anumiţi copii preferaţi, şi alţii de mâna a doua, şi alţii de care nu i-ar păsa deloc. Cei ce au văzut ziua Domnului înainte ca ea să vină, au cunoscut într-o altă măsură, şi poate într-aceeaşi altă măsură s-au putut bucura pe pământ de meditaţiile lor asupra lui Cristos; însă cu toţii au fost spălaţi de acelaşi sânge, toţi au fost răscumpăraţi cu acelaşi preţ izbăvitor, şi au fost făcuţi mădulare ale aceluiaşi trup. În contextul legământului harului, Israel nu este Israelul cel natural, ci toţi credincioşii din toate timpurile. Înainte de prima venire [a lui Cristos], toate semnele şi umbrele arătau într-aceeaşi direcţie – arătau spre Cristos, şi spre El priveau toţi sfinţii cu nădejde. Cei care au trăit înainte de Cristos nu au fost mântuiţi printr-o altă mântuire decât cea care avea să ne fie dată nouă. Ei au manifestat aceeaşi credinţă la care suntem chemaţi şi noi astăzi; credinţa lor s-a luptat cu aceleaşi slăbiciuni ca şi a noastră, iar acea credinţă şi-a primit deja răsplata, cum o va primi şi credinţa noastră.338 [sublinierea ne aparţine].

 

Sumar

Spurgeon a fost cu mare probabilitate premilenist, chiar dacă nu adept al dispensaţionalismului. Deşi acest lucru a constituit obiectul unor dispute în vremea noastră, poziţia sa a fost bine cunoscută şi necontestată în contemporaneitatea sa. După cum subliniază Drummond, „Premileniştii secolului nouăsprezece au adorat faptul că-l aveau pe Spurgeon în tabăra lor. The Episcopal Recorder din 1 noiembrie 1888 scria, ‚C. H. Spurgeon (este un)... premilenist declarat.”339 Într-una dintre remarcabilele „Conferinţe Profetice” care s-au desfăşurat la sfârşitul secolului 19 în Statele Unite, Dr. S. H. Kellog spunea următoarele:

 

Şi, dacă ne este permis să facem referire la cei care, chiar în zilele noastre susţin ceea ce nouă ne-ar putea părea a fi credinţa primitivă şi apostolică legat de acest subiect, îi vom descoperi pe aceştia deloc în rândul unor ignoranţi şi superficiali, ci mai degrabă între cei care, prin consens general, deţin locurile cele mai de seamă ca expunători şi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu. Ne vom găsi spre exemplu în compania unora ca Stier, Auberien, Luthardt şi Lange, dintre nemţi; Profesor Godet, din Lausanne, dintre francezi; episcopii Trench şi Ellicot, Dean Alford, Dl. Spurgeon, şi alţii, dintre englezi; fraţii Andrew şi Horatius Bonar, dintre scoţieni; Van Oosterzee, Profesor de teologie la Universitatea din Utrecht, dintre olandezi – fără a ne mai referi de această dată la nume faimoase dintre cei vii sau cei răposaţi din propria noastră ţară.340 [sublinierea ne aparţine].

 

Până aici, această teză a demonstrat faptul că Spurgeon era întotdeauna gata să răspundă tuturor celor care îi denaturau afirmaţiile din aria escatologiei. Totuşi, nu avem date conform cărora el să fi încercat să-i ţină la distanţă pe cei care-l calificau drept premilenist.

 

Acest fapt este recunoscut de asemenea şi de teologii istorici ai vremii sale. George Marsden privea cu un ochi critic publicaţiile religioase ale secolului nouăsprezece, în special The Christian Herald and Signs of the Times, pe care-l numeşte „un organ premilenist, care-i înregistra drept colaboratori pe A. J. Gordon, A. T. Pierson, Samuel Kellog şi Charles Spurgeon al Angliei.”341

 

Toate aceste trăsături combinate, laolaltă cu referinţele adiţionale care nu au fost reluate aici, constituie corpul probelor care sunt atât certe cât şi de netăgăduit în a demonstra că Charles Haddon Spurgeon a fost în mod evident şi bineînţeles adeptul escatologiei premileniste. Mai mult, convingerile sale sunt identificabile cu varianta „istorică” sau „non-dispensaţionalistă” a premilenismului, şi de asemenea el şi-a susţinut poziţia cu fermitate şi a proclamat-o limpede, chiar dacă nu cu o frecvenţă elaborată, de-a lungul întregii sale cariere.

           

În rezumarea concepţiilor lui Spurgeon asupra diferitelor chestiuni referitoare la împărăţia milenistă, este utilă revenirea la tabelul prezentat în Capitolul Unu, recapitulând elementele principale ale diferitelor scheme mileniste, ca o finalizare a acestei discuţii. După cum am demonstrat, Spurgeon avea convingeri clare legate de aceste elemente cheie care au fost documentate în această teză. Descompunând tabelul principal, afirmaţiile lui Spurgeon sunt comparate cu elementele cheie ale fiecărei concepţii mileniste.

 

Comparaţia elementelor cheie ale schemelor mileniste

 

A doua venire a lui Cristos

Răpirea Bisericii

Învierea

Natura Mileniului

Amilenism

Sfârşitul erei bisericii, Mileniul  „împlinit”, care constituie începutul împărăţiei „cereşti”

Tradusă prin întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa

O singură înviere, atât a celor drepţi cât şi acelor nedrepţi, la cea de-a doua venire a lui Cristos.

Nu va exista o mie de ani pe pământ; mileniul este echivalentul erei bisericii.

Postmilenism

La sfârşitul mileniului

Tradusă prin întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa

O singură înviere, atât a celor drepţi cât şi acelor nedrepţi, la cea de-a doua venire a lui Cristos.

Punctul culminant al răspândirii Evangheliei, timp în care Biserica & creştinismul vor exercita o dominare virtuală în toate domeniile societăţii. Cei  1.000 de ani pot fi înţeleşi literal sau nu.

Premilenism

istoric

Înainte de debutul domniei de o mie de ani

La sfârşit necazului celui mare.

2 învieri: cei drepţi la revenirea lui Cristos; cei nedrepţi la sfârşitul mileniului

Punctul culminant al erei bisericii. Cristos va domni peste întreaga lume prin delegaţia Bisericii. Israel va fi convertit ca naţiune şi va deveni parte a Bisericii

Premilenism

Dispensa-tionalist

Înainte de debutul domniei de o mie de ani

Chiar înainte de începutul Necazului celui mare (deşi în perioada modernă, unii cum ar fi Moo, au optat pentru o răpire post-tribulaţionistă; dar o astfel de abordare a fost străină în vremea lui Spurgeon).

2 învieri, iar prima va avea loc în 3 faze: Cristos ca „pârgă a roadelor”; Sfinţii Bisericii la răpire; Sfinţii VT & din Necazul cel mare la cea de-a doua venire. Cei nedrepţi la sfârşitul mileniului.

Punctul culminant al promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel. Mia de ani va reprezenta domnia lui Cristos asupra lumii, prin delegaţia Israelului. În Templul reconstruit va avea loc închinarea VT revizuită.

 

Spurgeon şi amilenismul

Subiectul

Afirmaţia lui Spurgeon

A doua venire a lui Cristos Are loc la sfârşitul erei Bisericii sau al mileniului „împlinit”. Începutul „mileniului ceresc”.

Spurgeon ar fi acceptat parţial această afirmaţie. Printre alte lucruri, el afirma, „Acest Isus S-a ridicat literal la cer. Acest Isus va reveni literalmente. El va coborî pe nori exact la fel cum S-a înălţat pe nori; şi ‚Se va ridica la urmă pe pământ’ la fel cum a stat înainte... Fraţilor, nu lăsaţi care cumva pe cineva să vă traducă toate aceste lucruri într-un fel duhovnicesc."342

Răpirea Bisericii
Echivalată întâlnirii sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa

Spurgeon a vorbit foarte puţin despre răpire. El pare să fi echivalat aceasta cu a doua venire. Totuşi, el a crezut că biserica va trece prin necazul cel mare, iar astfel orice "răpire" în concepţia sa ar fi fost una posttribulaţionistă. El afirma, „trebuie să considerăm cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului ca fiind un fel de repetiţie pentru ceea ce urmează să vină.”343

Învierea
O singură înviere, a celor drepţi şi a celor nedrepţi la cea de-a doua venire

Spurgeon a respins categoric această idee. El a reluat această temă în multe ocazii. „Observaţi că aceasta este prima recoltă, şi eu cred că este o chestiune de timp. Dacă văd eu bine în Scriptură, este scris că vor fi două învieri, prima va fi învierea celor drepţi; căci este scris, „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.” 344

Natura mileniului
Nu va exista un mileniu pe pământ. Mia de ani trebuie să fie echivalată fie cu era Bisericii / fie cu raiul.

Spurgeon a respins această concepţie cu privire la mileniu. El a afirmat, „Consider că sosirea Lui va fi pre-milenistă; adică mai întâi va reveni; apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale pe pământ”345

 

Se poate vedea limpede că în punctele cheie ale amilenismului, Spurgeon a respins cea mai mare parte a conceptelor care definesc această schemă milenistă. Unica concluzie viabilă este cea că Spurgeon nu a fost un adept al amilenismului.

 

Spurgeon şi postmilenismul

Subiectul

Afirmaţia lui Spurgeon

A doua venire a lui Cristos
Are loc la sfârşitul mileniului

Spurgeon a respins acest concept în termeni destul de clari. El afirma, „Unii cred că această coborâre [pe pământ] a Domnului va fi post-milenistă – adică, după domnia Sa de o miei de ani. Eu nu pot să cred aşa ceva.”346

Răpirea Bisericii
Echivalată cu întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa

Spurgeon a vorbit foarte puţin despre răpire. El pare să fi echivalat aceasta cu a doua venire. Totuşi, el a crezut că biserica va trece prin necazul cel mare, iar astfel orice "răpire" în concepţia sa ar fi fost una posttribulaţionistă. El afirma, „trebuie să considerăm cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului ca fiind un fel de repetiţie pentru ceea ce urmează să vină.”347

Învierea
O singură înviere, a celor drepţi şi a celor nedrepţi la cea de-a doua venire

Spurgeon a respins categoric această idee. El a reluat această temă în multe ocazii. „Observaţi că aceasta este prima recoltă, şi eu cred că este o chestiune de timp. Dacă văd eu bine în Scriptură, este scris că vor fi două învieri, prima va fi învierea celor drepţi; căci este scris, „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.”348

Natura Mileniului
Punctul culminant al răspândirii Evangheliei, timp în care Biserica & creştinismul vor exercita o dominare virtuală în toate domeniile societăţii. Cei  1.000 de ani pot fi înţeleşi literal sau nu.

Spurgeon a respins categoric o asemenea concepţie despre mileniu. El declara că această concepţie era inconsistentă atât din punct de vedere biblic cât şi istoric. El spunea, „Avem câţiva fraţi de sânge care nădăjduiesc ca totul să fie tot mai bine şi mai bine, până când în cele din urmă era prezentă să se desăvârşească cu mileniul. EI nu-şi vor putea susţine speranţa, pentru că Scriptura nu le oferă o bază solidă pe care să se bazeze. Noi care credem că nu va exista nici o domnie de o mie de ani fără Rege, şi care nu aşteptăm nici o domnie neprihănită separat de apariţia Domnului celui neprihănit, noi suntem mai aproape de adevăr.”349

 

Postmilenismul a fost sistemul pe care Spurgeon l-a identificat cel mai evident, şi pe care l-a respins în modul cel mai categoric în scrierile sale. Mărturiile nu sprijină argumentul celor care-l doresc pe Spurgeon a fi fost adept al postmilenismului.

 

Spurgeon şi premilenismul dispensaţionalist

Subiectul

Afirmaţia lui Spurgeon

A doua venire a lui Cristos
Înainte de debutul domniei de o mie de ani

Aceasta a fost poziţia susţinută de Spurgeon, prezentată pe larg. După cum s-a menţionat deja, el afirma, „Consider că sosirea Lui va fi pre-milenistă; adică mai întâi va reveni; apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale pe pământ”350

Răpirea Bisericii
Chiar înainte de începutul Necazului celui mare

Spurgeon cu siguranţă nu a aderat la concepţia răpirii pre-tribulaţionistă. El afirma, „trebuie să considerăm cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului ca fiind un fel de repetiţie pentru ceea ce urmează să vină”351 În puţinele sale comentarii clare legate de răpire, Spurgeon este uşor de clasificat drept posttribulaţionist.

Învierea

Două învieri, iar prima va avea loc în trei faze: Cristos ca „pârgă a roadelor”; Sfinţii Bisericii la răpire; Sfinţii VT & din Necazul cel mare la cea de-a doua venire. Cei nedrepţi la sfârşitul mileniului.

Spurgeon nu a respins niciodată acest aspect al dispensaţionalismului, totuşi concepţiile sale clare post-tribulaţioniste şi afirmaţiile referitoare la două învieri, fac ca schema dispensaţionalistă să fie antitetică gândirii lui Spurgeon. El afirma, „Dacă văd eu bine în Scriptură, este scris că vor fi două învieri, prima va fi învierea celor drepţi; căci este scris, „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.”352

Natura Mileniului
Punctul culminant al promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel. Mia de ani va reprezenta domnia lui Cristos asupra lumii, prin delegaţia Israelului. În Templul reconstruit va avea loc închinarea VT revizuită.

După cum reiese de mai sus, aceasta nu a fost concepţia lui Spurgeon cu privire la natura mileniului. Spurgeon concepea un singur popor al lui Dumnezeu, iar mileniul ca şi punct culminant al epocii Bisericii, caracterizat de domnia personală a lui Cristos. Israel se va converti pe scară naţională, şi va deţine un loc de seamă în împărăţie, însă aceasta se va realiza prin intermediul bisericii. El afirma, „Israelul în legământul harului nu este Israelul naţional, ci toţi credincioşii din toate vremurile.”353

 

Spurgeon şi premilenismul istoric

Subiectul

Afirmaţia lui Spurgeon

A doua venire a lui Cristos
Înainte de debutul domniei de o mie de ani

Aceasta a fost poziţia lui Spurgeon pe care a susţinut-o consecvent. După cum menţionam deja, el afirma, „Consider că sosirea Lui va fi pre-milenistă; adică mai întâi va reveni; apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale pe pământ”354

Răpirea Bisericii

La sfârşit necazului celui mare

Cu toate că Spurgeon nu a vorbit multe pe această temă, schema posttribulaţionistă pare să i se potrivească cel mai bine. El afirma, „Aşa va fi când, în ultima şi cea mai măreaţă zi, noi vom păşi în mijlocul fiilor oamenilor, liniştiţi şi senini. Ei se vor minuna de noi; şi ne vor spune: „Ce-aveţi voi de sunteţi atât de plini de bucurie? Noi suntem înspăimântaţi, inimile noastre ni se prăpădesc de frică;” iar noi vom intona imnul nostru de nuntă, cântarea măritişului nostru, „A venit Domnul! A venit Domnul! Aleluia!” Pământul în flăcări va fi torţa ce va lumina alaiul de nuntă; clătinatul cerurilor va fi nici mai mult nici mai puţin decât dansul picioarelor de îngeri în mijlocul sărbătorii slăvite, iar trosnetul şi prăbuşirea tuturor lucrurilor va fi, cumva, un ajutor pentru noi să înălţăm strigătul de laudă către Dumnezeul cel drept şi groaznic, semn al bucuriei noastre care dă peste margini.”355

Învierea

Două învieri: cei drepţi la revenirea lui Cristos; cei nedrepţi la sfârşitul mileniului

Aceasta a fost încredinţarea lui Spurgeon pe care au recunoscut-o toţi studenţii săi. Spurgeon afirma, „Nădăjduim într-o domnie a lui Cristos pe pământ; acest lucru îl considerăm atât de evident încât nu îndrăznim să-l spiritualizăm. Nădăjduim într-o primă înviere, şi într-o a doua înviere; prima – cea a celor drepţi, şi a doua – a celor nedrepţi, care vor fi condamnaţi, şi pedepsiţi pe vecie după sentinţa marelui Rege.”356

Natura Mileniului
Punctul culminant al erei bisericii. Cristos va domni peste întreaga lume prin delegaţia Bisericii. Israel va fi convertit ca naţiune şi va deveni parte a Bisericii.

Aceasta a fost poziţia lui Spurgeon cu privire la natura mileniului. El afirma, "Mai mult, va exista o domnie a lui Cristos. Nu pot citi Scripturile fără să înţeleg că va exista o domnie de o mie de ani, aşa cum cred, pe pământ.”357 El a crezut şi faptul că evreii aveau să se convertească şi că aveau să fie parte a bisericii. El spunea, „Cei ce au văzut ziua Domnului înainte ca ea să vină, au cunoscut într-o altă măsură, şi poate într-aceeaşi altă măsură s-au putut bucura pe pământ de meditaţiile lor asupra lui Cristos; însă cu toţii au fost spălaţi de acelaşi sânge, toţi au fost răscumpăraţi cu acelaşi preţ izbăvitor, şi au fost făcuţi mădulare ale aceluiaşi trup. În contextul legământului harului, Israel nu este Israelul cel natural, ci toţi credincioşii din toate timpurile.”358

Deşi Spurgeon trebuie identificat drept premilenist, el este descris cu mai multă acurateţe drept premilenist de factură „istorică” sau „non-dispensaţionlistă”. El a îmbrăţişat fiecare element major care descriu această poziţie, în timp ce anumite elemente ale premilenismului dispensaţionalist (de exemplu momentul răpirii şi natura mileniului) au fost în opoziţie cu modul său personal de înţelegere biblică şi teologică.

           

Credinţa premileniştilor, cum a fost susţinută de Charles Spurgeon, este rezumată foarte bine de Clouse când afirmă:

 

În fiecare epocă în care revenirea lui Cristos a fost o realitate vie, premilenismul a reprezentat concepţia predominantă. Chiar şi în zilele noastre, dispensaţionaliştii sunt cei care accentuează asupra faptului că Cristos va reveni. Cei care îmbrăţişează alte curente, arareori menţionează faptul că Cristos se va întoarce şi că istoria se va sfârşi într-o zi prin instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu. Neglijarea celei de-a doua veniri constituie un faliment în a proclama întregul mesaj al lui Dumnezeu şi îi privează pe creştini de o imensă sursă de mângâiere. Evanghelia este un mesaj al speranţei şi al deschiderii spre viitor. Premilenismul reaminteşte constant credinciosului că indiferent cât de descurajantă este situaţia astăzi, slava mileniului stă să înceapă. Poate că o pătură socială se află în declin, sau poate anumite concepte teologice sunt tot mai puţin populare, sau o tragedie în viaţa privată ţi-a afectat viziunea, cu toate astea există nădejde, pentru că într-o bună zi el va conduce lumea împreună cu Cristos. 359

 

Concluzie

În acest studiu s-au observat o serie de lucruri cu privire la Charles H. Spurgeon; în special convingerile sale cu privire la escatologie în general şi asupra naturii împărăţiei de o mie de ani şi a relaţiei acesteia cu revenirea lui Cristos în particular. Acest studiu a fost cauzat de faptul că am observat tendinţa unor oameni cu credinţe mileniste diferite de a încerca să se „folosească” de Spurgeon pentru a-şi promova propriile concepţii şi/sau pentru a le fi de folos în a-i influenţa pe alţii în favoarea propriilor concepţii aparte.

 

Când o singură persoană ajunge să scrie atât de mult şi cu un caracter atât de divergent cum este cazul lui Spurgeon, volumul imens de material va avea tendinţa de a îngreuna interpretarea corectă sau sistematizarea unei idei. Dacă dintr-o predică se examinează doar câte o porţiune, de ici şi colo, afirmaţii scoase din context, mesaj, prilej şi a publicului-ţintă, fără îndoială că Spurgeon poate fi „dovedit” a fi fost adeptul multor poziţii teologice, chiar dacă el a respins pe faţă respectivele concepţii.

 

După cum afirmam şi în introducere, speranţa autorului este ca această teză să servească două cauze distincte: (1) cei neinformaţi să ajungă să îl înţeleagă clar pe Spurgeon şi concepţiile sale mileniste, şi (2) folosirea eronată a poziţiei sale şi interpretarea greşită a lucrărilor sale să se încheie, cel puţin asupra acestui subiect.

 

În această teză autorul a încercat să demonstreze faptul că Spurgeon nu a dat dovadă de o „nesiguranţă fundamentală”360  în gândirea sa legat de chestiunile escatologice: mai precis în ce priveşte cea de-a doua venire a lui Cristos, o restaurare finală a Israelului naţional în ţara lor şi a convertirii lor la Cristos, învierea celor drepţi şi a celor răi, împărăţia de o mie de ani, realitatea raiului şi siguranţa existenţei iadului. Asupra unor chestiuni minore, el a comentat doar puţin sau deloc. Oricum, dovezile sunt de netăgăduit că Spurgeon a fost pre-milenist, adeptul şcolii „istorice” sau „non-dispensaţionaliste.”

 

Lucrarea lui Spurgeon s-a constituit în jurul prezentării Scripturii şi a propovăduirii Evangheliei. El a refuzat să folosească termeni profetici într-o manieră „de senzaţie” ca un mijloc de a atrage oameni la biserica sa sau la Evanghelie. În problematica escatologică, el a pus accentul pe escatologia „personală”; asta înseamnă, destinaţia finală a fiecăruia, fie că este vorba de rai sau de iad. El a predicat despre bucuria cerului pentru credincios, şi a predicat despre grozăviile iadului pentru cei care refuzau mântuirea de care Dumnezeu se ocupase plin de îndurare şi pe care le-o oferă tuturor oamenilor. El a avut o înţelegere intens calvinistă a izbăvirii şi a scopurilor lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp făcea apel la „toţi oamenii de pretutindeni să se pocăiască,” şi să se întoarcă la Cristos. În ce priveşte escatologia „comună”, el s-a referit la aceste chestiuni ori de câte ori o cerea textul sau situaţia, însă acest lucru s-a întâmplat de foarte puţine ori. După cum afirma chiar el:

 

Prietenii mei, îmi veţi îngădui mărturia că se întâmplă extrem de rar să intru în tainele viitorului cu privire la cea de-a doua venire, la împărăţia de o mie de ani, la prima sau a doua înviere. Ori de câte ori ajungem la acest subiect în expunerile noastre, nu evităm acest subiect, dar chiar dacă ne veţi găsi vreo vină, e mai bine să păstrăm tăcerea asupra acestor lucruri decât să spunem prea mult.361

 

Se pare că Spurgeon a preferat să perpetueze poziţia „excesiv de tăcută” a marii tradiţii a reformatorilor (ex. Calvin, Luther, Zwingli, Knox, etc.) cu privire la chestiunile escatologice. El a trăit într-o perioadă în care speculaţiile cu privire la revenirea lui Cristos au fost excesive. Mişcarea Miller-ită din Statele Unite a ajuns şi în cealaltă parte a Atlanticului; şi, din nou a existat un val de entuziasm  legat de stabilirea datelor şi a speculaţiilor legate de momentul exact al revenirii lui Isus. Acest lucru a fost în special valabil în perioada timpurie a lucrării sale, la mijlocul anilor 1860.

 

Spurgeon a luat foarte serios cuvintele versetului din Faptele Apostolilor 1:7, „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” El a considerat orice speculaţie care a luat naştere în acest domeniu a fi cel mult fără folos, şi în cel mai rău caz nespus de periculoase. Chiar şi în zilele lui, existau persoane care încercau să abuzeze de numele şi poziţia sa pentru a conferi credibilitate propriilor lor concepţii legate de chestiuni escatologice. O publicaţie impostoare, care-şi însuşise numele lui Spurgeon, îşi declama convingerea că Isus avea să se întoarcă în 1866. Când i-a ajus aceasta la urechi, el nu s-a sinchisit să condamne această acţiune, ci şi-a informat doar congregaţia: „când o să auziţi astfel de bazaconii din gura mea, voi fi fost deja internat la spitalul de nebuni.”362

           

E inutil să speculăm asupra modului în care şi-ar formula credinţele escatologice dacă „ar fi trăit în acest secol.”363 E suficient să spunem că Spurgeon a avut un punct de vedere clar şi consistent asupra tuturor subiectelor majore ale teologiei sistematice, inclusiv asupra escatologiei. Unii ar putea dori ca el să fi spus mai multe, în timp ce alţii ar fi preferat ca el să fi păstrat şi mai multă tăcere. În sfârşit, tot ceea ce a spus el este consistent şi nu poate exista nici o îndoială legată de concluzia că Spurgeon a fost şi s-a auto-proclamat pre-milenist în escatologia sa.

           

Acest studiu a fost unul extensiv, dar nu neapărat exhaustiv în cercetarea făcută scrierilor lui Charles Haddon Spurgeon în această arie a convingerilor sale mileniste. Poate că nu toţi vor fi de acord cu concluziile prezentate, însă dovezile vorbesc singure şi concluziile trase par indubitabile. Din 1993, la un secol după moartea lui Spurgeon, a renăscut interesul pentru viaţa şi lucrarea lui Spurgeon. Dată fiind poziţia lui Spurgeon în mediul evanghelic, studiul continuu al lucrărilor sale este necesar în mod evident. Spurgeon va fi în continuare citat în multe cercuri, şi în multe privinţe, în mod inevitabil; în mod corect sau nu, şi poate că singurul lucru care va putea pune capăt folosirii iresponsabile a numelui său este o teologie sistematică definitivă a lucrărilor lui Spurgeon. Dacă se va întreprinde vreodată acest lucru, acest studiu se doreşte cel puţin a fi răspuns la întrebarea asupra poziţiei lui Spurgeon referitor la mileniu. Sperăm de asemenea că acest studiu va constitui o sursă de inspiraţie pentru cercetătorii viitori de a continua clarificarea şi explicarea concepţiilor lui Spurgeon în această importantă privinţă.

 

NOTE DE SUBSOL

 

253.              Griffiths, "Spurgeon's Eschatology," 227.

254.              Hoekema, Amillennialism, 178.

255.              Ibid.

256.              Masters does not refer to Carter or the book by name in his article, but it is unmistakable which work he is referring to.

257.              Masters, "Spurgeon's Eschatology," 28.

258.              Ibid.

259.              Ibid., 39.

260.              Ibid., 29.

261.              Ibid.

262.              Hodge. Systematic Theology, 3:812.

263.              Griffiths, "Spurgeon's Eschatology," 229.

264.              Ibid.

265.              Master's, "Spurgeon's Eschatology," 29.

266.              Ibid.

267.              Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, 10:429-30.

268.              Masters, "Spurgeon's Eschatology," 30.

269.              Spurgeon, "The Restoration and Conversion of the Jews," 10:430.

270.              Masters, "Spurgeon's Eschatology," 30

271.              Ibid.

272.              Spurgeon, "The Lamb, The Light," in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 10:439.

273.              Griffiths, "Spurgeon's Eschatology," 230.

274.              Masters, "Spurgeon's Eschatology," 29.

275.              A. A. Hodge, Outlines of Theology (Grand Rapids, Michigan: Eerdman's Publishing Company, 1949), 380-81.

276.              A. A. Hodge, The Confession of Faith (New York: Scribner & Sons, 1869; reprint Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1958), 392.

277.              Ibid.

278.              Ibid., 39.

279.              Spurgeon, "The Throne of God and of the Lamb," 8:409.

280.              Spurgeon, "The Restoration and Conversion of the Jews," 10:430.

281.              Griffiths, "Spurgeon's Eschatology," 228.

282.              Ibid.

283.              Hoekema, "Amillennialism," 182.

284.              Spurgeon, "The Conversion and Restoration of the Jews," 10:426

285.              Spurgeon, "Things to Come," 15:329.

286.              Ibid.

287.              Spurgeon, "Justification and Glory," 11:249.

288.              Spurgeon, "The Form of Godliness without the Power," 35:301.

289.              Spurgeon, "Jesus Only," 45:374.

290.              Spurgeon, "Justification and Glory," 11:249.

291.              Murray, The Puritan Hope, 263.

292.              Ibid., 260.

293.              Pike, Spurgeon, 5:96.

294.              Ibid.

295.              Ibid.

296.              In the introduction to The Puritan Hope, Murray explains that he himself was premillennial in his youth, but upon reflection on the great creedal statements of the Reformed tradition, the Puritan writers and the scriptures, he became convinced that "millenarianism" was an untenable position.

297.              Murray, Puritan Hope, 261.

298.              Ibid.

299.              Ibid.

300.              Ibid., 264.

301.              Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, 45:373ff

302.              Murray, Puritan Hope, 260.

303.              Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, 11:241ff.

304.              Ibid., 35:301ff

305.              Griffiths, "Spurgeon's Eschatology," 226.

306.              Drummond, Spurgeon, 650

307.              Darby, Lectures, 1.

308.              Ryrie, Dispensationalism Today, 43-47.

309.              Ibid., 47.

310.              Charles H. Spurgeon, "Jesus Christ Immutable," in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 15:8.

311.              This article, as already mentioned is attributed to Spurgeon by Iain Murray in The Puritan Hope (259). However, it is not entirely clear whether or not this is the case. The article itself is unsigned and refers to Spurgeon in the third person (372). In a personal conversation with Bob L. Ross of Pilgrim Publications (Pasadena, Texas) on February 1, 1994, it was his opinion that the article was not written by Spurgeon. For that reason Pilgrim Publications did not included it in their Sword and Trowel reprint (Vol. 1). While Spurgeon was editing the journal and approved of all the contents; however, since this quote cannot not be attributed to him with 100% confidence it is not used for support in this thesis .

312.              Masters states this: "Spurgeon clearly dismissed all the special features of dispensational premillennialism —the postponement teaching; the secret rapture; the dual return of Christ; the presence of unredeemed people during the millennial reign; the rebuilding of the Temple, the re-establishment of the Old Testament theocracy; and the resurgence of evil after 1000 years, with Satan's little season and Armageddon at the close of the millennium." ("Spurgeon's Eschatology," 38). Again Masters is not entirely accurate in his depiction of dispensationalism, but this issue is beyond the scope of this thesis.

313.              It is debatable as to whether or not the abandonment of a pre-tribulational rapture, removes one from a true dispensational position. Writing in 1977 Erickson states:

314.              It is important to observe the relationship between this eschatological position [pretribulationalism] and the general theological system known as dispensationalism. In practice they are almost invariably wedded to one another, yet logically they are somewhat independent. All dispensationalists are pretribulationalists —for pretribulationalism is a part of the full system of dispensationalism— but not all pretribulationalists are dispensationalists. (Erickson, Contemporary Options, 125.)

315.              While this author and others agree with Erickson's assessment and would argue that pretribulationalism is an essential and necessary feature of dispensationalism, there are now others who would not. As mentioned earlier there are those in the "Progressive Dispensational" camp would no longer hold pretribulationalism as essential to dispensational premillennialism.

316.              This position was first articulated by Marvin Rosenthal in The Pre-Wrath Rapture of the Church (Nashville, Tennessee: Thomas Nelson Publishers, 1990), although most acknowledge that it was Van Kampen who originated the concept. Rosenthal's work has been thoroughly critiqued in several journals, the best of which perhaps being by John McLean in the Michigan Journal of Theology (Vol. 2:1 & 2, 1992). For a discussion of Van Kampen's, The Sign, see John A. Witmer in Bibliotheca Sacra 151:113-16 (Jan.-March 1994)

317.              Van Kampen, The Sign, 286-87.

318.              Ibid., back dust jacket cover.

319.              In critiquing Van Kampen here the references to Spurgeon will show a different pagination than the ones in The Sign as this work utilizes the sermon and exposition from the original Metropolitan Tabernacle Pulpit (Vol. 42, 1896) series and Van Kampen references the sermon from a collection of Spurgeon's sermons, The Treasury of the New Testament (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1965). The sermons themselves are identical in both works.

320.              John A. Witmer, review of The Sign, by Robert Van Kampen, in Bibliotheca Sacra 151 (Jan.-March 1994): 114

321.              Interestingly enough the first book presenting the "Pre- Wrath" position, by Marvin Rosenthal has as a sub-title, "A new understanding of the Rapture, the Tribulation, and the Second Coming" [emphasis his]. If it is "new" understanding then it follows that an appeal to an older authority in support of the position has undermined the thesis' claim to originality!

322.              Spurgeon, "Joyful Anticipation of the Second Advent," 42:601.

323.              Ibid., 42:603.

324.              Ibid., 42:607.

325.              Van Kampen, The Sign, dust jacket.

326.              Spurgeon, "The Harvest and the Vintage," 50:554. Interestingly enough this particular sermon was delivered at The Metropolitan Tabernacle on September 17, 1876, only few years before the message which Van Kampen is quoting from. If Spurgeon was now putting the features of eschatology in "chronological order" it was a clear departure from his previous understanding.

327.              Van Kampen, The Sign, dust cover.

328.              Spurgeon, Joyful Anticipation of the Second Advent, 42:606.

329.            Ladd, "Historic Premillennialism," 27.

330.              The Westminster Confession, Chapter 25, Section VI, declares the pope to the Antichrist, and with this Spurgeon was in complete agreement. See Drummond, Spurgeon: Prince of Preachers, 103-104.

331.              Ibid., 42:607.

332.              Tom Carter. Spurgeon at His Best. (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1988), 183-84.

333.              Masters, "Spurgeon's Eschatology," 28.

334.              Indeed, it has already shown in this thesis that any compilation of quotations on the subject of eschatology might have been allowed to consume multiple pages of such a book!

335.              Spurgeon, "Justification and Glory," 11:249.

336.              Spurgeon, "The Double Come," 27:292.

337.              Spurgeon, "Resurrection of the Just and the Unjust," 13:241.

338.              Spurgeon, "Things to Come," 15:329.

339.              Spurgeon, "The Restoration and Conversion of the Jews," 10:426.

340.              Charles H. Spurgeon, "Jesus Christ Immutable," in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 15:8.

341.              Drummond, Spurgeon, 650.

342.              S. H. Kellog, "Christ's Coming: Will it be Premillennial" in, Premillennial Essays of the Prophetic Conference held in the Church of the Holy Trinity, New York City, Nathaniel West (ed.) (Chicago, Illinois: Fleming H. Revell Publishers, 1879; reprint Minneapolis, Minnesota: Bryant Baptist Publications, 1981), 74. S. H. Kellog (1839-99) was one of the outstanding linguists and theologians in the Presbyterian church. He graduated with high honors from Princeton College and Seminary in 1861 where he studied under Charles Hodge and Addision Alexander.

343.              George Marsden. Fundamentalism and the American Culture: The Shaping of Twentieth-Century Evangelicalism, 1870-1925. (New York: Oxford University Press, 1980), 84. Interestingly enough Gordon and Pierson were frequent preacher at Spurgeon's Tabernacle and A. C. Dixon (a dispensationalist) served as pastor for several years after Thomas Spurgeon retired due to ill health.

344.              Spurgeon, "The Ascension and the Second Advent Practically Considered," 31:23.

345.              Spurgeon, "Joyful Anticipation of the Second Advent," 42:601.

346.              Spurgeon, "Resurrection of the Just and the Unjust," 13:241.

347.              Spurgeon, "Justification and Glory," 11:249.

348.              Ibid.

349.              Spurgeon, "Joyful Anticipation of the Second Advent," 42:601.

350.              Spurgeon, "Resurrection of the Just and the Unjust," 13:241.

351.              Spurgeon, "The Form of Godliness without the Power," 35:301.

352.              Spurgeon, "Justification and Glory," 11:249.

353.              Spurgeon, "Joyful Anticipation of the Second Advent," 42:601.

354.              Spurgeon, "Resurrection of the Just and the Unjust," 13:241.

355.              Spurgeon, "Jesus Christ Immutable," 15:8.

356.              Spurgeon, "Justification and Glory," 11:249.

357.              Spurgeon, "The Joyful Anticipation of the Second Advent," 42:603.

358.              Spurgeon, "Things to Come," 15:329.

359.              Spurgeon, "Forever with the Lord," 23:522.

360.              Spurgeon, "Jesus Christ Immutable," 15:8

361.              Robert G. Clouse, "A History of the Interpretation of the Millennium," in New Testament Essays in Honor of Homer A. Kent Jr. Gary T. Meadors, ed. (Winona Lake, Indiana: BMH Books, 1991), 215.

362.              Murray, Puritan Hope, 263.

363.              Spurgeon, "The First Resurrection," 7:345.

364.              Pike, Spurgeon, 2:141.

365.              Masters, "Spurgeon's Eschatology," 39.