Escatologie:

Charles H. Spurgeon şi Escatologia: partea III
 
Replică la Opiniile predominante

 
de Dennis Michael Swanson
 

Copyright © 1996 de Dennis Swanson. Toate drepturile rezervate.

Introducere

Dacă examinăm acum materialul lui Spurgeon, devine evident că trebuie să fim de acord cu observaţia lui C.W.H. Griffiths când spunea, „Dl. Spurgeon a declarat că dumnealui crede în ‚întoarcerea personală, pre-milenistă şi în slavă a Domnului nostru Isus,’ deci întreaga sarcină de a găsi dovezi trebuie să cadă pe cei ce încearcă să afirme contrariul.”²⁵³ Acest capitol va încerca să compare declaraţiile lui Spurgeon cu elementele cheie ale celor patru poziţii mileniste prezentate anterior. Va exista şi o interacţiune cu diferiţi scriitori care au încercat să-l „atragă” pe Spurgeon ca sprijin n favoarea propriilor poziţii.

Partea întâi: Spurgeon şi amilenismul.

În capitolul întâi s-a efectuat o examinare a caracteristicilor de bază ale poziţiei amileniste. Această poziţie respinge orice „mileniu” pământesc sau fizic, şi susţine în schimb faptul că „domnia” este atât prezentă în „guvernarea dinamică a lui Dumnezeu în istoria omenirii prin Isus Cristos,”²⁵⁴ şi viitoare în „cerul şi pământul nou.”²⁵⁵

Poate că cea mai semnificativă şi mai bine-documentată evaluare a escatologiei lui Spurgeon şi totodată tentativa corespunzătoare de a-l plasa în teritoriul amilenist se datorează Dr. Peter Masters. După cum menţionam deja, Masters este în prezent păstorul bisericii Metropolitan Tabernacle din Londra. Devenit păstor al acestei vestite biserici, aflate de mulţi ani în declin, Masters este cel care avea să fie folosit de Dumnezeu pentru a extinde influenţa bisericii şi pentru a îi înviora lucrarea. Masters este un scriitor răsunător şi prolific, susţinător al poziţiei amileniste, şi pare să-l includă şi pe Spurgeon în acest curent cu o anumită preconcepţie. Într-un articol din 1991 apărut în Sword and Trowel, acesta prezintă un scurt comentariu critic asupra apendicelui lui Iain Murray din The Puritan Hope, intitulat „Concepţiile lui C.H. Spurgeon asupra Profeţiilor.” El aminteşte de asemenea în trecere şi lucrarea lui Tom Carter, Spurgeon at His Best.²⁵⁶ Obiecţiile lui Masters cu privire la cele două opere sunt aceleaşi. Problema în cazul evaluării Dl. Murray o constituie faptul că s-ar baza pe prea puţine dintre afirmaţiile escatologice ale lui Spurgeon. Folosindu-se doar de câteva citate răzleţe, acesta scris că, ‚Spurgeon a fost departe de a clarifica vreun punct cardinal al profeţiilor, şi nu poate fi considerat a fi urmat în mod consecvent vreo şcoală de gândire.²⁵⁷

El scrie şi următoarele cuvinte:

O recentă culegere de citate din predicile lui Spurgeon – o superbă lucrare, dacă e s-o cercetăm separat de dizertaţia de faţă – declară pe baza a trei scurte pasaje că Spurgeon era adeptul premilenismului post-tribulaţionist.²⁵⁸

De la critica celor două lucrări pe motivul citatelor prea sumare, Masters trece la expunerea în  manieră cronologică a citatelor din predicile lui Spurgeon, care se întind de-a lungul întregii sale vieţi. Autorul prezintă citate din aproape 30 de surse diferite (dintre care multe au fost amintite în capitolul doi) şi prezintă concluzia sa că, „fără îndoială, [Spurgeon] a fost mai aproape de amilenism decât de oricare alta dintre celelalte scenarii vehiculate astăzi.”²⁵⁹

În orice caz, afirmaţiile lui Masters sunt în cele mai multe cazuri simple afirmaţii nefondate. După ce prezintă o sinteză a ceea ce crede el că Spurgeon ar fi crezut cu privire la câteva aspecte relevante ale escatologiei, el înşiră citatele şi apoi afirmă pur şi simplu că ele „demonstrează fără putinţă de tăgadă convingerile ferme şi clare ale lui Spurgeon.”²⁶⁰

Există câteva faţete ale lucrării lui Masters care trebuie comentate. În primul rând, Masters nu defineşte nici una dintre concepţiile mileniste, ci mai degrabă le creionează, şi nu arareori imaginea rezultată este una deformată. Spre exemplu, el face o referire la domnia milenistă şi o pune în contrast cu concepţia dispensaţionalistă. Spune astfel:

Potrivit lui Spurgeon, domnia de o mie de ani va debuta de îndată ce sfinţii îşi vor fi îmbrăcat trupul nemuritor pe pământul slăvit alături de Mântuitorul lor. Aceasta totuşi, nu va fi un mileniu aşa cum îl preconizează dispensaţionaliştii. Mileniul în concepţia lui Spurgeon nu va fi întrerupt de vreo revoltă a răului.²⁶¹ [sublinierea ne aparţine]

În orice caz, învăţătura care prevede o revoltă la sfârşitul miei de ani (bazat pe Apocalipsa 20:7-9) nu este exclusiv dispensaţionalistă; în mod normal, concepţia premilenistă istorică ar interpreta în acelaşi mod acest pasaj; şi chiar Charles Hodge în propria prezentare a Postmilenismului se referea la o revoltă ce urmează să aibă loc la sfârşitul celor o mie de ani, iar [revolta] va fi înăbuşită doar prin întoarcerea personală a lui Cristos!²⁶²

Poate că cea mai critică observaţie care poate fi făcută în ce priveşte lucrarea lui Masters se referă la faptul că citatele folosite de autor din discursurile lui Spurgeon prezintă lipsa a diverse fraze şi propoziţii, fără a se strădui să noteze aceste omisiuni. Evident, folosirea elipsei este acceptabilă în citatele lungi în cazul în care aceasta nu alterează sensul intenţionat de autor; totuşi, aceste omisiuni alterează evident înţelesul iniţial al citatului folosit. În analiza făcută lucrării lui Masters, Griffiths subliniază acest amănunt când afirmă:

O observaţie foarte gravă, Dr. Masters omite anumite afirmaţii din secţiunile pe care le citează, care contrazic analiza pe care chiar el o face asupra concepţiilor Dl. Spurgeon. Propoziţii şi paragrafe întregi sunt eliminate în mod frecvent, fără a păstra nici un indiciu al acestei omisiuni. În unele situaţii, aceste eliminări par într-adevăr a fi fost făcute din cauza lungimii citatului, deşi chiar şi aşa, considerăm că cititorii trebuie anunţaţi întotdeauna când se aplică o metodă editorială într-un astfel de articol controversat.²⁶³

Apoi Griffiths expune două exemple de astfel de editare în care afirmă că „în mod evident s-a intenţionat suprimarea concepţiei originale a Dl. Spurgeon.”²⁶⁴ Masters afirmă că „după părerea lui Spurgeon, mileniul a fost, în esenţă, pur şi simplu faza de debut a stării eterne²⁶⁵ [sublinierea autorului], şi că nu va exista nici o revoltă a răului şi că „nici o persoană neregenerată nu ar putea exista în acel context.”²⁶⁶ În orice caz, citând cuvintele lui Spurgeon dintr-o predică,²⁶⁷ omite o frază cheie (deşi în acest caz foloseşte elipsa ca un proces editorial). Iată modul în care citează Masters această predică:

Poporul Israel se va întoarce la Dumnezeu, iar... convertirea lor va fi definitivă... aşa se va întâmpla, şi... Regele Mesia va şedea atât pe tronul spiritual cât şi pe cel temporal, şi va domni în slavă în mijlocul poporului Său.²⁶⁸

Iar acum, iată întregul citat:

Toate aceste promisiuni implică desigur faptul că poporul Israel se va întoarce la Dumnezeu, iar această convertire a lor va fi definitivă, pentru că Templul lui Dumnezeu va fi în mijlocul lor, Sfânta Sfintelor, iar aceasta va fi într-un fel special mijlocul prin care El îşi va plasa sanctuarul Său în mijlocul lor pentru vecie; astfel încât oricare naţiune ar alege apostazia şi s-ar lepăda de la Domnul în aceste zile, poporul Israel să nu o poată face niciodată, iar astfel ea va fi efectiv şi definitiv convertită, inimile părinţilor se vor întoarce la Domnul, Dumnezeul lor împreună cu inimile fiilor lor, iar ei se vor numi poporul lui Dumnezeu, pentru vecii vecilor. Aşteptăm, deci, împlinirea acestor două evenimente. Nu am de gând să speculez care dintre cele două se va petrece mai întâi, dacă mai întâi va avea loc restaurarea lor naţională şi abia apoi convertirea, sau invers. Ei vor fi restauraţi şi se vor converti de asemenea. Să-L lăsăm de Domnul să îşi reverse aceste binecuvântări în ordinea dorită de EL, iar noi să fim recunoscători pentru această ordine, oricare va fi ea. Noi acceptăm acest lucru pentru bucuria şi mângâierea noastră, faptul că aşa se va întâmpla, şi că Regele Mesia va şedea atât pe tronul spiritual cât şi pe cel temporal, şi va domni în slavă în mijlocul poporului Său.²⁶⁹ [sublinierea ne aparţine].

Este evident faptul că fraza subliniată indică certitudinea că Spurgeon lua în calcul posibilitatea, dacă nu chiar probabilitatea, că va exista o formă de apostazie sau de lepădare de credinţă în rândul popoarelor în timpul domniei lui Cristos pe pământ. De asemenea face distincţie între un tron spiritual şi unul temporal al Domnului Isus în ce priveşte domnia Sa asupra poporului iudaic.

Un exemplu şi mai concludent este citatul său dintr-o altă predică a lui Spurgeon din 1864, în care citatul este formulat după cum urmează:

Ei nu-şi vor mai spune unii altora, Cunoaşteţi-L pe Domnul: pentru că toţi Îl vor cunoaşte, de la cel din urmă, până la cel mai mare dintre ei. Întregul pământ va fi un templu, fiecare zi va fi un Sabat, slujba tuturor oamenilor va fi preoţia, ei vor fi o preoţie sfântă – în adevăratul sens al cuvântului, şi Îi vor sluji lui Dumnezeu în templul Său, întreaga zi, iar noapte nu va mai fi.²⁷⁰

În această citare nu s-a făcut nici un efort pentru a indica procesul editorial aplicat originalului. Masters trece pur şi simplu de la un paragraf la următorul. Îşi începe citatul din predică cu afirmaţia că Spurgeon credea că „nu va mai exista închinare iudaică, nici lucrători creştini, şi că toţi Îl vor cunoaşte pe Domnul.”²⁷¹

O examinare a predicii indică faptul că o frază cheie a fost omisă, iar citatul în întregimea sa sună după cum urmează:

Ei nu-şi vor mai spune unii altora, Cunoaşteţi-L pe Domnul: pentru că toţi Îl vor cunoaşte, de la cel din urmă, până la cel mai mare dintre ei. Poate că în acea perioadă vor exista anumite întruniri solemne, şi zile de Sabat, dar ele nu vor semăna cu ceea ce avem noi în prezent; întregul pământ va fi un templu, fiecare zi va fi un Sabat, slujba tuturor oamenilor va fi preoţia, ei vor fi o preoţie sfântă – în adevăratul sens al cuvântului, şi Îi vor sluji lui Dumnezeu în templul Său, întreaga zi, iar noapte nu va mai fi, iar astfel tot pe ce vor pune mâna va fi parte a cântării care se va înălţa către Cel Preaînalt.²⁷²  [sublinierea ne aparţine].

În evaluarea lui Masters, acest studiu trebuie să abordeze în egală măsură tehnica sa cât şi analiza pe care acesta i-o face lui Spurgeon. Masters distruge evident credibilitatea tezei sale şi ridică mari semne de întrebare asupra validităţii concluziilor sale prin această operare nesăbuită a mărturiilor scrise. Desigur, autorul acestei dezertaţii nu doreşte a-l caracteriza pe Masters drept necinstit; ci mai degrabă neatent în operarea materialului de care dispune. Griffiths făcea aceeaşi observaţie:

Se pare că Dr. Masters a fost excesiv de zelos în încercarea sa de a clasifica natura concepţiilor mileniste ale Dl. Spurgeon în categoria credinţelor amileniste, fapt care a dus la manipularea citatelor în această slujbă.  

Elementul fundamental al încercării lui Masters de a-l clasifica pe Spurgeon drept amilenist este convingerea sa că pentru Spurgeon, mileniul a fost pur şi simplu „faza de debut al veşniciei ce-i va urma.”²⁷⁴ În orice caz, aceasta necesită o definiţie complet diferită a cerului, sau a stării veşnice; pentru că cerul este o formă de existenţă care prin însăşi natura sa nu are „timp” sau „etape.”²⁷⁵ Fără îndoială, Spurgeon înţelegea foarte clar acest lucru. În comentariul său asupra The Westminster Confession, A.A.Hodge declara că cerul este un loc unde sfinţii se bucură de „prezenţa Domnului, cu care ei vor continua să trăiască într-o stare de perfecţiune, cinste şi fericire nelimitată şi plină de exultare, pentru o eternitate absolut veşnică.”²⁷⁶ În orice caz, Masters trebuie să născocească această schemă pentru a explica faptul evident pe care chiar el îl admitea, că Spurgeon credea în două învieri separate.²⁷⁷ Prima înviere avea să fie a credincioşilor, care avea să fie urmată de mia de ani, apoi urma cea de-a doua înviere, a celor nedrepţi, pentru a-i pregăti şi-i trimite spre pedeapsa lor veşnică. În expunerea argumentului său, Masters pare să comită eroarea de a considera concluzia sa o certitudine; anume, deşi încearcă să dovedească convingerea amilenistă a lui Spurgeon, când se confruntă cu fapte care par de neconceput unei astfel de poziţii (spre exemplu cele două învieri separate de un mileniu de 1000 de ani), autorul declară că mileniul lui Spurgeon trebuie că este pur şi simplu „faza de debut” a veşniciei, de vreme ce Spurgeon este de fapt amilenist. Iată ce afirmă Masters cu privire la problema celor două învieri: credinţa lui Spurgeon într-o înviere ulterioară şi într-o judecată a celor pierduţi nu se potriveşte poziţiei amileniste, dar nici unei scheme premileniste, de vreme ce cea de-a doua înviere susţinută de Spurgeon nu este precedată de o revoltă din perioada mileniului, şi nici nu marchează vreo intrare într-o slavă mai bună, cerească. Cum am subliniat în repetate rânduri, mileniul în concepţia lui Spurgeon e departe de a fi etapa de debut a împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu.²⁷⁸

Încă o dată, Masters confundă problema pe măsură ce parcurge etapele procesului său de gândire. Pare să considere poziţia amilenistă drept o poziţie „implicită”. Adică, dacă Spurgeon nu se încadrează în nici una dintre percepţiile lui Masters cu privire la premilenism, concluzia nu poate fi decât că Spurgeon trebuie că este implicit amilenist.

Mai întâi declară că convingerea evidentă a lui Spurgeon în două învieri nu este compatibilă cu poziţia amilenistă; dar apoi încheie dezbaterea prin a spune că concepţia sa este neconvingătoare pentru o poziţie premilenistă, de vreme ce Spurgeon nu credea într-o revoltă la sfârşitul miei de ani. Pentru a răspunde această afirmaţie, nu trebuie făcute decât două menţiuni. Înainte de toate, s-a demonstrat deja faptul că în cel puţin una dintre predicile sale Spurgeon a acceptat posibilitatea ca la sfârşitul mileniului să aibă loc un fel de apostazie (deşi Masters cu grijă a omis acea frază în citatul său). În al doilea rând, problema dacă va exista sau nu o revoltă la sfârşitul mileniului este fără îndoială un argument puţin important pentru escatologia premilenistă şi nu are nici o legătură cu învierea celor răi.

Cum am prezentat deja, mileniul lui Spurgeon  nu a fost „faza iniţiatoare” a veşniciei sau a raiului. El a făcut o distincţie între tronul ceresc sau veşnic şi cel temporal, pământesc; între starea eternă şi cerească şi împărăţia temporală şi pământească a lui Cristos. Cum s-a citat deja, Spurgeon spunea, „Trebuie să înţelegem aceste cuvinte [„Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea” Apocalipsa 22:3] ca făcând referire la cer. Sigur, afirmaţia este în egală măsură adevărată când se referă la cetatea cerească, cât şi la cetatea mileniului, anume că tronul lui Dumnezeu şi a Mielului vor fi în ea.”²⁷⁹ A mai spus şi următoarele, „Noi acceptăm acest lucru pentru bucuria şi mângâierea noastră, faptul că aşa se va întâmpla, şi că Regele Mesia va şedea atât pe tronul spiritual cât şi pe cel temporal, şi va domni în slavă în mijlocul poporului Său.”²⁸⁰

Prin urmare, „demonstraţia” lui Masters în ce priveşte teoria sa se rezumă la citarea incompletă a lui Spurgeon sau reinterpretarea afirmaţiilor lui Spurgeon în folosul propriilor convingeri. Griffiths subliniază  evident aceasta, când afirmă:

Cheia succesului acestei părţi a argumentării lui Masters [anume că mileniul în viziunea lui Spurgeon reprezenta etapa inaugurală a veşniciei] constă în analizele sale cu privire la citatele selective din afirmaţiile Dl. Spurgeon. În câteva rânduri el se exprimă astfel: ‚Prin această propoziţie, Spurgeon nu vrea să spună...’ ‚fraza aceasta înseamnă probabil...’ ‚ultima afirmaţie nu implică...’... În ceea ce ne priveşte, cele mai multe dintre afirmaţiile Dl. Spurgeon sunt suficient de clare, iar una din cele mai mari probleme pe care le întâmpinăm referitor la această lucrare este faptul că Dr. Masters distorsionează şi schimbă adesea interpretarea unor pasaje cu un înţeles evident, cu scopul de a le potrivi propriilor sale concepţii profetice.²⁸¹

În cele din urmă, Masters trebuie să recurgă la „o definiţie foarte laxă a amilenismului sau una foarte îngustă a pre-milenismului”²⁸² pentru a-şi susţine argumentul.

Într-o comparaţie punct cu punct, învăţăturile lui Spurgeon pur şi simplu nu se identifică cu concepţia amilenistă tipică. Înainte de toate, el însuşi pretinde a fi adeptul premilenismului. Deşi termenul „amilenist” nu era folosit în vremea sa, nu există nici o îndoială că Spurgeon înţelegea conceptul şi învăţătura ce avea să fie numită mai târziu amilenism. Poziţia amilenistă era bine cunoscută şi bine definită în vremea sa. Însă concepţia sa despre două învieri separate de o perioadă de o mie de ani este cu totul incompatibilă cu escatologia amilenistă, după cum afirmă Hoekema:

Când va reveni Cristos, va avea loc o înviere generală atât a celor credincioşi cât şi a celor necredincioşi. Amileniştii resping concepţia premilenistă obişnuită că învierea celor necredincioşi va fi separată de o mie de ani²⁸³ [sublinierea ne aparţine].

Credinţa sa că Israelul va fi restaurat şi va avea parte „din nou de un guvern naţional; va fi inaugurat din nou un stat politic, iar un împărat va guverna,”²⁸⁴ concepţie desigur străină escatologiei amileniste. Credinţa sa că creştinii „să aştepte un Cristos care va domni pe pământ,”²⁸⁵ este opusă credinţei amileniste care consideră domnia lui Cristos de factură spirituală. De fapt, Spurgeon avertiza în aceeaşi predică faptul că domnia pământească a lui Cristos este, „atât de literală încât nu îndrăznim să o spiritualizăm în vreun fel.”²⁸⁶ Fără îndoială, nici un amilenist nu poate fi de acord cu afirmaţia făcută de Spurgeon, „consider că revenirea [lui Cristos] va fi pre-milenistă; că mai întâi va veni El; apoi se va desfăşura mia de ani ca urmare a domniei Sale personale asupra pământului.”²⁸⁷          

Singura concluzie pe care o putem trage la o examinare atentă a afirmaţiilor lui Spurgeon asupra elementelor escatologice vitale, este că el nu a susţinut o escatologie amilenistă.

Partea a doua: Spurgeon şi postmilenismul.

Creştinii au crezut aproape „implicit” că Spurgeon a susţinut o escatologie postmilenistă. Acest fapt se datorează relaţiei apropiate pe care o avea Spurgeon cu scriitori puritani britanici şi americani care „i-au deschis ochii teologici.”

Totuşi, din materialul citat în Capitolul Doi, devine evident faptul că dintre toate poziţiile mileniste, schema postmilenistă a fost singura pe care a definit-o limpede şi pe care a respins-o categoric. Să recapitulăm câteva dintre cuvintele lui Spurgeon:

Avem câţiva fraţi de sânge care nădăjduiesc ca totul să fie tot mai bine şi mai bine, până când în cele din urmă era prezentă să se desăvârşească cu mileniul. EI nu-şi vor putea susţine speranţa, pentru că Scriptura nu le oferă o bază solidă pe care să se bazeze. Noi care credem că nu va exista nici o domnie de o mie de ani fără Rege, şi care nu aşteptăm nici o domnie neprihănită separat de apariţia Domnului celui neprihănit, noi suntem mai aproape de adevăr.

De asemenea:

Ei prevăd în viitor un imens progres al civilizaţiei, şi aşteaptă să vadă răspândirea evangheliei; aşteaptă să audă de mari organizaţii angajate în lucrare, de o mulţime de lucrători care se duc să propovăduiască Cuvântul, şi o convertire graduală a lumii la religia lui Cristos; dar cel care îi înţelege pe profeţi şi care l-a văzut pe Ilie, nu crede într-o convertire imediată a lumii, nici în pace universală; el crede „doar în Isus;” aşteaptă mai întâi ca Isus să vină; iar pentru acesta, nădejdea supremă a viitorului este venirea Fiului Omului.²⁸⁹

Şi poate chiar mai relevant:

Unii cred că această coborâre [pe pământ] a Domnului va fi post-milenistă – adică, după domnia Sa de o miei de ani. Eu nu pot să cred aşa ceva. Consider că sosirea Lui va fi pre-milenistă; adică mai întâi va reveni; apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale pe pământ.²⁹⁰

Se pare că nu există multe dubii în privinţa faptului că Spurgeon a definit limpede şi a respins pe scurt trăsăturile postmilenismului. Totuşi, în acest moment ar putea fi util un scurt comentariu al unui scriitor postmilenist care a analizat concepţiile lui Spurgeon.

În The Puritan Hope [Nădejdea puritanilor], Iain Murray prezintă o secţiune din escatologia lui Spurgeon. Murray a fost criticat de Peter Masters de a fi făcut referire la prea puţine citate din materialul scris de Spurgeon, ca apoi să tragă şi următoarea concluzie că, „în mintea lui exista o nesiguranţă fundamentală”²⁹¹ în ce priveşte escatologia. Teza lui Murray este că deşi Spurgeon a făcut multe afirmaţii susţinând poziţia premilenistă, a făcut şi câteva afirmaţii, care potrivit lui Murray erau contradictorii unei poziţii premileniste. Murray recunoaşte că „nu poate oferi nici o soluţie pentru caracteristicile aparent contradictorii ale gândirii lui Spurgeon cu privire la profeţie.”²⁹² Totuşi, după ce respinge teza lui G. Holden Pike care credea că Spurgeon şi-a revizuit concepţiile despre mileniu „după ce s-a ales cu câteva cicatrice în urma conflictului,”²⁹³ Murray prezintă trei explicaţii generale pentru „trăsăturile contradictorii” ale afirmaţiilor lui Spurgeon.

Înainte de toate, postulează ideea că în faza iniţială a lucrării lui Spurgeon la Londra (1855-65) când a avut loc „o convertire în masă, în special după ceea ce s-ar putea numi trezirea spirituală naţională în Ulster, 1859,”²⁹⁴ [Spurgeon] a fost mult mai „înclinat să sublinieze şi să predice tradiţionala nădejde puritană pe care o savurase în timpul copilăriei şi tinereţii sale.”²⁹⁵ În concepţia lui Murray, nădejdea puritană este reprezentată de schema escatologică postmilenistă.²⁹⁶ În al doilea rând, el afirmă limpede că Spurgeon „manifesta o neîncredere profundă faţă de mulţi adepţi ai premilenismului în interpretarea profeţiilor.”²⁹⁷ În rândul acestora îi numeşte în special pe anumiţi membrii ai mişcării creştine după evanghelie Plymouth care întotdeauna „foloseau surle şi trâmbiţe.”²⁹⁸  În final, Murray interpretează unele afirmaţii ale lui Spurgeon ca un indiciu al faptului că el „era în mod deliberat deschis în recunoaşterea propriilor sale limite în a înţelege.”²⁹⁹

Evaluarea făcută de Murray concepţiilor profetice ale lui Spurgeon nu pare să fie corectă din mai multe motive. Cel mai important dintre ele este faptul că Murray ignoră afirmaţiile clare şi directe prin care Spurgeon combate schema postmilenistă. Deşi la un moment dat respinge punctul de vedere al lui Pike conform căruia Spurgeon şi-a schimbat concepţia despre mileniu mai târziu în timpul lucrării sale, într-un alt pasaj declară:

Nu-i surprinzătoare adoptarea de către Spurgeon a nădejdii premileniste în ultimii ani ai vieţii sale. Pentru că tocmai în acea perioadă avea de purtat lupta crâncenă a Down-Grade, când în biserică începu să se promoveze lipsa credinţei în vreo revenire a lui Cristos iar ideea de „progres” deveni semnul distinctiv al liberalismului.³⁰⁰

Totuşi, cele trei extrase de predică citate aici, dovedesc faptul că Spurgeon a respins net schema postmilenistă se întinde de-a lungul întregii sale lucrări, şi nu doar în perioada luptei Down-Grade. „Doar Isus”³⁰¹ era tema predicii de pe New Park Street Park Street în 1857, când Murray îl găseşte pe Spurgeon „înclinat să sublinieze şi să predice nădejdea puritană tradiţională.”³⁰² Poate că cea mai clară afirmaţie a lui Spurgeon, unde defineşte şi în acelaşi timp respinge postmilenismul categoric, apare în predica sa „Justification and Glory,”³⁰³ pe care a susţinut-o în faţa adunării bisericii Metropolitan Tabernacle în 1865. Cealaltă predică citată în care respinge schema postmilenistă a fost proclamată în 1889 la Metropolitan Tabernacle, intitulată „The Form of Godliness without the Power.”³⁰⁴ („O formă de evlavie lipsită de putere”) În al doilea rând, deşi este neîndoielnic faptul că Spurgeon a respins orice tentativă de a enunţa o dată anume pentru revenirea lui Cristos (lucru interzis de Scriptură şi evitat de orice teolog atent) şi nu a folosit profeţiile ca un „instrument evanghelistic,” aceasta nu implică deloc o „nesiguranţă fundamentală” în concepţiile lui Spurgeon referitoare la profeţie. În ultimul rând, după cum s-a menţionat deja, modul în care se foloseşte Murray de afirmaţiile lui Spurgeon în care acesta pare să se sustragă de la a aborda chestiuni profetice este oarecum depăşit. Profeţia nu a fost o problematică de bază în lucrarea sa, cum s-a arătat deja, dar [Spurgeon] a fost mai capabil decât oricine altcineva să-şi prezinte şi să-şi apere punctele de vedere într-o manieră potrivită.

În întregul eseu al lui Murray, acesta pare mai degrabă a combate ideea că Surgeon n-ar fi fost un „premilenist dispensaţionalist.” Nu poate exista nici o discordanţă în ce priveşte această concluzie; totuşi, a fi premilenist nu înseamnă automat a fi şi dispensaţionalist. Dintr-un motiv oarecare, Murray pare să aibă o problemă în a lua în considerare acest aspect sau de a discuta posibilitatea ca Spurgeon să aibă o teologie istorică şi puritană şi totodată să fie adeptul premilenismului. Griffiths rezumă această problemă când afirmă că Murray, „nefiind în stare să-l clasifice drept post-milenist, n-a fost dispus să-l recunoască a fi pre-milenist.³⁰⁵

Partea a treia: Spurgeon şi premilenismul dispensaţionalist

Deşi „a existat o tendinţă determinantă de a-l identifica pe Spurgeon cu întreaga mişcare premilenistă, sistemul dispensaţionalist al lui Darby, Scofield şi alţii,”³⁰⁶ această poziţie este de asemenea de neconceput din câteva motive. Chiar dacă afirmăm că Spurgeon a fost cu adevărat premilenist, este la fel de clară şi afirmaţia că „nu toţi premileniştii sunt dispensaţionalişti.”

John Nelson Darby şi-a prezentat sistemul dispensaţionalist aproximativ în aceeaşi perioadă cu Spurgeon. Cum s-a arătat deja, Spurgeon era familiarizat cu modul de gândire dispensaţionalist. Darby susţinea că biserica ar trebui să „aştepte revenirea Lui.”³⁰⁷ Iată cum prezintă Darby schema dispensaţionalistă a mileniului:   (1) o „răpire” pretribulaţionistă a bisericii, (2) necazul cel mare de şapte ani, timp în care pământul este stăpânit de Anticrist, (3) cea de-a doua venire a lui Cristos la sfârşitul necazului celui mare, (4) desfăşurarea domniei de o mie de ani – pentru Israel, nu pentru Biserică – cu Cristos domnind personal ca Mesia, toate aceste lucruri fiind convingeri larg răspândite şi bine ştiute în Anglia Victoriană. Aceste trăsături distincte ale premilenismului dispensaţionalist au rămas relativ neschimbate în învăţăturile celor care se identifică drept „dispensaţionalişti clasici.”

Reprezentantul poziţiei „clasice”, Ryrie subliniază aceasta prin prezentarea sa a ceea ce se consideră a fi elementele sine qua non ale dispensaţionalismului. Aceste elemente sunt: (1) menţinerea unei distincţii clare între Israel şi Biserică, (2) o hermeneutică normală sau literală, (3) scopul subînţeles al lui Dumnezeu în istoria umană este gloria Sa.³⁰⁸ El rezumă toate acestea în afirmaţia sa:

Esenţa dispensaţionalismului, prin urmare, este distincţia dintre Israel şi Biserică. Aceasta reiese tocmai din hermeneutica folosită consecvent de dispensaţionalişti pe baza interpretării normale sau directe, şi reflectă o înţelegere a scopului fundamental al lui Dumnezeu în toate acţiunile Sale cu întreaga omenire ca fiind glorificarea Sa prin mântuire, dar şi alte scopuri de asemenea.³⁰⁹

Problema unei „hermeneutici normale” şi „scopul lui Dumnezeu în istoria omenirii” depăşesc scopul acestei teze; însă elementul cheie al distincţiei care se face între Israel şi Biserică reprezintă un subiect de interes, iar tocmai în această privinţă Spurgeon nu se identifică cu premilenismul dispensaţionalist.

Spurgeon a respins orice noţiune care ar fi separat poporul lui Dumnezeu în partide separate, aşa cum sunt ele susţinute de Darby şi învăţătura dispensaţionalistă. Făcând referire clară la învăţătura dispensaţionaliştilor legat de acest subiect, el respingea evident această abordare într-o predică, unde spunea:

Anumiţi domni deosebit de inteligenţi (dacă e să ne luăm după propriile lor estimări) au trasat anumite distincţii între poporul lui Dumnezeu care a trăit înainte de venirea lui Cristos, şi cei care au trăit de atunci încoace. Am auzit chiar şi afirmaţia că cei care au trăit înainte de venirea lui Cristos nu ar face parte din biserica lui Dumnezeu! Nu prea ştim la ce ar trebui să ne aşteptăm în continuare, şi poate este un mare semn de îndurare că toate absurdităţile acestea au fost prezentate deodată, iar noi să fim în stare să îndurăm o asemenea stupiditate fără să picăm jos de uimire. Păi, fiecare copil al lui Dumnezeu din orice loc se află pe aceeaşi poziţie; Domnul nu are anumiţi copii preferaţi, şi alţii de mâna a doua, şi alţii de care nu i-ar păsa deloc. Cei ce au văzut ziua Domnului înainte ca ea să vină, au cunoscut într-o altă măsură, şi poate într-aceeaşi altă măsură s-au putut bucura pe pământ de meditaţiile lor asupra lui Cristos; însă cu toţii au fost spălaţi de acelaşi sânge, toţi au fost răscumpăraţi cu acelaşi preţ izbăvitor, şi au fost făcuţi mădulare ale aceluiaşi trup. În contextul legământului harului, Israel nu este Israelul cel natural, ci toţi credincioşii din toate timpurile. Înainte de prima venire [a lui Cristos], toate semnele şi umbrele arătau într-aceeaşi direcţie – arătau spre Cristos, şi spre El priveau toţi sfinţii cu nădejde. Cei care au trăit înainte de Cristos nu au fost mântuiţi printr-o altă mântuire decât cea care avea să ne fie dată nouă. Ei au manifestat aceeaşi credinţă la care suntem chemaţi şi noi astăzi; credinţa lor s-a luptat cu aceleaşi slăbiciuni ca şi a noastră, iar acea credinţă şi-a primit deja răsplata, cum o va primi şi credinţa noastră.³¹⁰ [sublinierea ne aparţine].

Nu există nici o îndoială asupra faptului că Spurgeon concepe Biserica şi Israelul uniţi „spiritual”. Aceeaşi idee este susţinută şi-ntr-un articol din Sword and Trowel din 1866 intitulat „Jerusalem which is Above”³¹¹ (Ierusalimul din locurile cereşti). Acest lucru este evident şi în Treasury of David, unde Spurgeon vizualizează biserica drept destinatara promisiunilor împărăţiei făcute de Dumnezeu. De asemenea în comentariul său asupra evangheliei după Matei, deşi nu la fel de specific în afirmaţii, Spurgeon indică cu fermitate spre credinţa sa că biserica va trece prin necaz, fiind pusă deoparte şi ocrotiră de puterea lui Dumnezeu.

Însă sunt multe elemente tipice pentru dispensaţionalism asupra cărora Spurgeon păstrează tăcerea sau spune foarte puţin: elementele în discuţie nu sunt centrale pentru tema noastră.³¹² În privinţa trăsăturii centrale a premilenismului dispensaţionalist, Spurgeon nu a aderat la distincţia dintre Israel şi Biserică, element comun abordării „dispensaţionaliste clasice.” Pentru Spurgeon, domnia de o mie de ani a fost punctul culminant al planului pe care-l are Dumnezeu pentru Biserică.

Scrierile altui susţinător al tradiţiei dispensaţionaliste trebuie prezentate în acest punct, pentru că acesta susţine că Spurgeon poate fi considerat susţinător al unei învăţături aparte legate de răpire.³¹³  În recenta sa carte intitulată The Sign [Semnul], Robert Van Kampen a prezentat o concepţie unică privitoare la momentul răpirii, eveniment numit de el Răpirea Pre-Wrath (înaintea urgiei) a bisericii. Fără să pierdem prea mult timp cu această chestiune, trebuie să spunem că această poziţie consideră că biserica va trece prin cea mai mare parte a necazului celui mare, însă va fi răpită din lume chiar înaintea revărsării „mâniei lui Dumnezeu.” Datarea făcută de poziţia „Pre-Wrath” este o răpire „intra-tribulaţionistă”, înainte de o răpire „post-tribulaţionistă”. Menţionarea aceasta ar părea complet irelevantă într-o teză referitoare la Spurgeon,³¹⁴ asta dacă Van Kampen n-ar fi făcut următoarea afirmaţie:

Charles Haddon Spurgeon, marele predicator britanic al secolului nouăsprezece, nu a fost niciodată vestit pentru a fi fost un predicator care să fie extensiv preocupat de vremurile din urmă. Dar ceea ce a afirmat, a dovedit o înţelegere remarcabilă cu privire la inter-relaţia dintre evenimentele dezvoltate în ultimele câteva capitole, şi rezumate în mod minunat în pasajul de mai sus [Luca 21:25-28]. Următoarele rânduri reprezintă extrase din predica sa intitulată „Joyful Anticipation of the Second Advent” (Aşteptarea plină de bucurie a celei de-a doua veniri).

Trebuie să părăsesc acest prim punct, privitor la perioada groaznică [a unor tulburări naţionale teribile] când se va împlini aceste lucruri, dar nu înainte de a vă reaminti că, atunci când va veni Domnul Isus Cristos, cerurile ne vor spune: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele.” ... Acum voi trece chiar la REMARCABILA ÎNVĂŢĂTURĂ: „să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele.” ...Să nu fie între voi vreunul care să privească în jos la pământul care se va clătina şi se va cutremura, ci priviţi cu toţii în sus pentru că vă veţi înălţa de pe faţa pământului; nici o privire îndreptată în jos ca să vadă mormintele ce se deschid; de ce să priveşti în jos? Vei scăpa de moarte şi de mormânt. „Ridicaţi-vă capetele.” Timpul pentru voi să staţi cu capetele plecate ca salcia a şi trecut, şi vremea este aproape. De aceea, „să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele.” ³¹⁵

Pe partea din spate a „supra-coperţii” aceleiaşi cărţi, se face o nouă referire la Spurgeon, prin următoarea afirmaţie:

Charles Haddon Spurgeon nu a fost cunoscut drept o persoană care să insiste asupra vremurilor din urmă în mesajele sale. Dar ceea ce a spus, este perfect superpozabil evenimentelor descrise în această carte. Iată cum prezenta Spurgeon cronologia desfăşurării evenimentelor de la sfârşitul vremii în predica sa „The Joyful Anticipation of the Second Advent”   (Aşteptarea plină de bucurie a celei de-a doua veniri):

Trebuie menţionate câteva aspecte cu privire la modul în care s-a „folosit” Van Kampen de Spurgeon. Înainte de toate, ca s-o spunem pe şleau, metoda sa de a-l cita pe Spurgeon este cea a unui intelectual amator. Primele citate este un mănunchi de propoziţii aparţinând la trei paragrafe diferite, întinse pe mai bine de trei pagini de predică.³¹⁷ Deşi Van Kampen indică prezenţa unei elipse, el nu menţionează faptul că cea de-a doua parte a citatului reprezintă de fapt titlul unei totalmente noi secţiuni a predicii. Citatul prezentat pe „supracopertă” este chiar şi mai deplorabil extras. Reprezintă o combinaţie de patru puncte, nici măcar propoziţii complete, extrase din paragrafe întinse de-a lungul a câtorva pagini diferite, şi din două secţiuni diferite ale predicii. Cu o astfel de metodologie de extragere a citatelor, lui Spurgeon (oricărei ale persoane ale cărei scrieri au fost publicate) i se poate atribui virtual orice afirmaţie, totul stând doar la cheremul editorului!

Nici una dintre utilizările lui Van Kampen nu au reprezentat propoziţii complete sau idei principale ale paragrafelor din care au fost extrase. Această folosire ineficientă a citatelor şi care de fapt induce în eroare, este ca o prăpastie ce îi nimiceşte întreaga operă, fapt care l-a şi determinat pe un comentator să afirme următoarele, „Această folosire selectivă eronată a citatelor de către scriitorii pretribulaţionişti [Jeffrey Townsend, Richard Mayhue şi Gerald Stanton] pare să caracterizeze şi scrierile lui Van Kampen.”³¹⁸

Folosirea selectivă a frazelor extrase din această predică a lui Spurgeon are scopul de a demonstra un lucru pe care Spurgeon nu a intenţionat niciodată să-l demonstreze.³¹⁹ În această predică, Spurgeon îşi prezintă cât se poate de evident poziţia sa „post-tribulaţionistă.” Spurgeon a simţit că biserica va trece prin întreaga perioada de necaz, şi că va rămâne neatinsă. El a afirmat că pasajul din Luca 21:28-31 ar trebui interpretat astfel:

De asemenea, eu cred că, din acest capitol, dacă putem în vreun fel pretinde că-l înţelegem, - şi mărturisesc faptul că este foarte dificil de priceput, - trebuie să considerăm cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului ca fiind un fel de repetiţie pentru ceea ce urmează să vină.³²⁰

Apoi continuă prin a arăta modul în care se aplică bisericii distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.C.:

Dar în tot acest timp, - cel mai îngrozitor timp pe care, poate, l-a avut de suferit vreun popor – ucenicii Domnului Isus Cristos au supravieţuit cu toţii nevătămaţi. Este consemnat faptul că au reuşit să fugă într-o cetate mică numită Pella, au rămas liniştiţi, aşa cum le poruncise Domnul, şi că nici un fir de păr de pe cap nu le-a fost atins.³²¹

Nicăieri în această predică Spurgeon nu afirmă nimic despre vreo răpire, nici înainte de urgie, nici altcândva. Ba dimpotrivă, întotdeauna el afirmă că biserica va trece prin necazul acelor zile, în totalitate.

Aşa va fi când, în ultima şi cea mai măreaţă zi, noi vom păşi în mijlocul fiilor oamenilor, liniştiţi şi senini. Ei se vor minuna de noi; şi ne vor spune: „Ce-aveţi voi de sunteţi atât de plini de bucurie? Noi suntem înspăimântaţi, inimile noastre ni se prăpădesc de frică;” iar noi vom intona imnul nostru de nuntă, cântarea măritişului nostru, „A venit Domnul! A venit Domnul! Aleluia!” Pământul în flăcări va fi torţa ce va lumina alaiul de nuntă; clătinatul cerurilor va fi nici mai mult nici mai puţin decât dansul picioarelor de îngeri în mijlocul sărbătorii slăvite, iar trosnetul şi prăbuşirea tuturor lucrurilor va fi, cumva, un ajutor pentru noi să înălţăm strigătul de laudă către Dumnezeul cel drept şi groaznic, semn al bucuriei noastre care dă peste margini.³²²

Van Kampen încearcă să demonstreze că Spurgeon „a susţinut că evenimentele de la sfârşitul vremii se vor desfăşura într-o anumită ordine,”³²³ când în realitate nimic din toată predica nu indică ceva de felul acesta. Înainte de toate, cum am văzut deja cu câteva ocazii, Spurgeon a evitat cu conştiinciozitate să aranjeze elementele escatologice într-o ordine cronologică; de fapt a afirmat chiar, „Cum or fi aranjate toate aceste măreţe evenimente cronologice, n-aş putea să vă spun.”³²⁴ În al doilea rând, Spurgeon nu-l menţionează pe Anticrist nicăieri în predică, şi mai ales nicăieri în contextul imediat al propoziţiilor alăturate pentru a fabrica un citat. În cel de-al doilea element al „cronologiei”, Van Kampen încearcă să demonstreze că Spurgeon a susţinut că vor fi „semne în cer” care vor anunţa revenirea Domnului. Acest lucru, dar atât, este adevărat, dar în contextul general al afirmaţiilor lui Spurgeon el se referă fără îndoială la Cea de-a doua venire şi la coborârea Sa pe pământ. În final, poate în cea mai eronată şi mai înşelătoare folosire a cuvintelor lui Spurgeon, Van Kampen creează în esenţă un citat prin care încearcă să demonstreze momentul Răpirii şi al învierii sfinţilor. Citatul său este structurat astfel:

Iar atunci, ... ochii noştri vor mărturisi, pentru că ei îl vor vedea ‚pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.’ ... ‚ să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele’ ...pentru că mormintele se vor deschide... Vei scăpa de moarte şi de mormânt.

Dacă această afirmaţie se referă la răpire, atunci Van Kampen trebuie mai întâi să explice de ce în cadrul primei fraze prin elipsa sa elimină o parte vitală a afirmaţiei reale. Pentru că iată cum arată fraza integrală:

Iar atunci, pe măsură ce toate vocile vor proclama venirea sa, ochii noştri vor mărturisi, pentru că ei îl vor vedea „pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.”³²⁶ [sublinierea ne aparţine].

Este inadmisibilă presupunerea că acea elipsă a fost introdusă pentru a economisi spaţiul, de vreme ce fraza omisă nu conţine mai mult de opt cuvinte [în engleză]. Pare evident faptul că omisiunea s-a făcut pentru că Spurgeon se referea într-adevăr la Cea de-a doua venire, nu la răpirea bisericii, aşa cum susţine Van Kampen. Se pare că Van Kampen extrage din predica lui Spurgeon o cronologie escatologică bazată pur şi simplu numai pe cursul firesc al predicii.

Pare de asemenea evident că în acest caz cuvintele lui Spurgeon au fost din greşeală interpretate într-o manieră în care acestea însă nu s-au vrut niciodată. Se pare că în acest caz, s-a abuzat de cunoscutul şi familiarul nume al lui Charles Haddon Spurgeon pentru a vinde un titlu de carte, şi pentru a promova o anumită poziţie escatologică pe care acesta însă nu a îmbrăţişat-o niciodată.

Învăţăturile lui Charles Spurgeon cu privire la chestiuni escatologice pur şi simplu nu prezintă consistenţă în privinţa abordării dispensaţionaliste premileniste, ceea ce ne duce la confruntarea cu cea din urmă schemă milenistă, aceea a Premilenismului Istoric sau Non-dispensaţionalist.

Partea a patra: Spurgeon şi Premilenismul Istoric

Am examinat deja celelalte trei poziţii mileniste şi au fost găsite drept incompatibile cu credinţa lui Spurgeon asupra problemelor escatologice; această teză va aborda acum poziţia „Premilenistă istorică.” Până în acest moment, această teză a dovedit faptul că Spurgeon a respins elementele cheie care definesc amilenismul, postmilenismul şi premilenismul dispensaţionalist. Ajunşi în acest punct, nu mai rămân decât două concluzii posibile: una, că Spurgeon a îmbrăţişat o concepţie absolut unică a milenismului, care nu se identifică cu nici una dintre „opţiunile contemporane” cum au fost ele numite de Erickson, şi doi, că Spurgeon a aderat în cea mai mare măsură la ceea ce a fost definit drept poziţia Premilenistă Istorică sau Non-dispensaţionalistă. Nu avem nici o dovadă că Spurgeon ar fi susţinut o poziţie milenistă unică şi absolut personală; deci, scopul acestei secţiuni se va rezuma la a dovedi argumentul acestei teze, că Spurgeon a susţinut poziţia premilenistă istorică sau non-dispensaţionalistă.

Când am examinat poziţia „premilenistă istorică” am observat faptul că aceasta are în principal două elemente cheie: (1) Natura împărăţiei va reprezenta punctul culminant al erei bisericii. Deşi Israelul va experimenta o convertire naţională şi va fi mântuit prin Cristos, locul acestuia în împărăţie este doar în relaţie cu Biserica; naţiunea convertită a Israelului este pur şi simplu continuarea „unicului popor ales al lui Dumnezeu”; şi (2) „răpirea” va avea loc după necazul cel mare, biserica fiind prezentă în tot acest proces, dar ocrotită de puterea lui Dumnezeu. Ladd schiţează liniile acestei poziţii mileniste când afirmă: O escatologie non-dispensaţionalistă îşi formează teologia din învăţăturile explicite ale Noului testament. Ea mărturiseşte că nu are deplina certitudine a modului în care se vor împlini profeţiile vechi-testamentale referitoare la sfârşit, pentru că (a) prima venire a lui Cristos a avut loc în termeni care nu au fost înţeleşi în varianta literală a interpretării Vechiului Testament, şi (b) există indicaţii ineluctabile că promisiunile Vechiului Testament făcute lui Israel îşi găsesc împlinirea în Biserica Creştină.³²⁷

Pentru a examina concepţiile mileniste ale lui Spurgeon, pare util să aliniem principalele sale încredinţări, aşa cum au fost ele deja expuse în Capitolul Doi al acestei teze, iar apoi să repetăm afirmaţiile făcute de Spurgeon asupra acestor subiecte.

1. După Ziua Cinzecimii, biserica va continua să lucreze în lume pentru o perioadă nedeterminată de timp la răspândirea Evangheliei prin puterea şi sub suveranitatea lui Dumnezeu.

2. În zilele din urmă, condiţia spirituală a naţiunilor se va înrăutăţii progresiv, în timp ce Israelul se vor întoarce în ţara lor, atât din punct de vedere naţional cât şi ca entitate politică, şi se vor converti la Evanghelia lui Cristos.

3. Ca rezultat al deteriorării pe plan spiritual, credincioşii adevăraţi vor fi tot mai persecutaţi, de către „sistemul anticristic” care pentru Spurgeon era reprezentat de sistemul papal al bisericii romano-catolice.³²⁸

4. Dumnezeu va judeca lumea necredincioasă şi sistemul lui Anticrist printr-o perioadă de tulburări. În această perioadă de mare necaz, adevărata biserică, aleşii lui Dumnezeu (dintre evrei şi neamuri) vor şi ocrotiţi în mod supranatural şi vor da dovadă de o bucurie miraculoasă.

5. Revenirea personală şi vizibilă a lui Cristos va pune capăt necazului, precum şi sistemului condus de Anticrist. Întoarcerea Sa va reprezenta aparent şi punctul culminant al procesului de evanghelizare mondial. Necredincioşii vor fi daţi la o parte, Satana şi demonii vor fi legaţi iar sfinţii care au murit în Cristos vor învia. Creştinii care vor fi trăit pe pământ (atât dintre neamuri cât şi evrei), ocrotiţi în timpul necazului celui mare, vor propăşi şi vor domni împreună cu Cristos în timpul împărăţiei de o mie de ani pe pământ. Cristos va domni în mod personal de pe tronul lui David în Ierusalim iar evreii se vor bucura de toate binecuvântările lui Dumnezeu pe care generaţiile lor din trecut le-au lepădat.

6. La sfârşitul celor 1000 de ani, va veni vremea judecăţii celor necredincioşi, şi totodată a doua înviere – a celor răi de această dată. Satana şi demonii precum şi cei necredincioşi din toate timpurile vor fi aruncaţi în marea de foc, pentru veşnicie. Se vor arăta cerurile noi şi pământul cel nou, iar toţi cei credincioşi vor intra în starea veşnică a raiului.

Sunt foarte puţine de spus cu privire la câteva chestiuni secundare ale escatologiei lui Spurgeon. Se pare că el a susţinut aparent posibilitatea unei revolte sau apostazii a popoarelor către sfârşitul împărăţiei de o mie de ani, dar în măsura în care autorul acestei teze a putut descoperi, el n-a insistat niciodată asupra acestei teme. El pare să afirme cel puţin o dată că în împărăţia de o mie de ani vor exista aspecte ale închinării iudaice; dar, iarăşi, este foarte ambiguu asupra acestui subiect. Asupra acestor lucruri pare neînţelept a formula concluzii ferme cu privire la Spurgeon bazate pe aceste două scurte afirmaţii. Mai trebuie amintit şi faptul că nici una dintre aceste subiecte nu constituie chestiuni esenţiale şi de bază ale subiectului nostru de discuţie, şi nici nu sunt vitale vreunei scheme mileniste.

Cu privire la concepţia milenistă a lui Spurgeon putem trage concluzia evidentă că el se încadrează cel mai bine în schema „premilenismului istoric sau dispensaţionalist”. Motivul acestei concluzionări se bazează pe mai mulţi factori.

Înainte de toate, s-a arătat faptul că Spurgeon credea că biserica va trece prin toată perioada de mare necaz.

Aşa va fi când, în ultima şi cea mai măreaţă zi, noi vom păşi în mijlocul fiilor oamenilor, liniştiţi şi senini. Ei se vor minuna de noi; şi ne vor spune: „Ce-aveţi voi de sunteţi atât de plini de bucurie? Noi suntem înspăimântaţi, inimile noastre ni se prăpădesc de frică;” iar noi vom intona imnul nostru de nuntă, cântarea măritişului nostru, „A venit Domnul! A venit Domnul! Aleluia!” Pământul în flăcări va fi torţa ce va lumina alaiul de nuntă; clătinatul cerurilor va fi nici mai mult nici mai puţin decât dansul picioarelor de îngeri în mijlocul sărbătorii slăvite, iar trosnetul şi prăbuşirea tuturor lucrurilor va fi, cumva, un ajutor pentru noi să înălţăm strigătul de laudă către Dumnezeul cel drept şi groaznic, semn al bucuriei noastre care dă peste margini.³²⁹

Iată concluzia pe care o trage Tom Carter într-una din puţinele comentarii editoriale făcute pe marginea compilaţiei sale de citate din Spurgeon, concluzie extrasă din citatele legate de Cea de-a doua venire:

Cele două citate de mai sus [în cartea sa, p.183] afirmă că primul eveniment care va avea loc după revenirea lui Cristos este domnia Sa de o mie de ani. Acest lucru implică cu mare probabilitate faptul că CHS credea că biserica avea să treacă şi ea prin necazul cel mare înainte de revenirea [lui Isus]. Acest fapt îl clasifică drept adept al premilenismului posttribulaţionist. Ultima propoziţie din citatul final din aceeaşi temă (din 55.318) ne duce la aceeaşi concluzie.³³⁰

Referindu-se la această lucrare a lui Carter, Peter Masters tentează la a anihila această concluzie afirmând:

O recentă culegere de citate din predicile lui Spurgeon – o carte valoroasă dacă e să nu ţinem seama de această blasfemie – declară pe baza a trei scurte pasaje că Spurgeon a fost post-tribulaţionist premilenist.³³¹

Totuşi, cum am demonstrat deja, metodologia aplicată de Masters referitor la citate şi referinţe nu stă în picioare în faţa criticii. De asemenea, critica sa este falsă pentru că afirmă faptul că Carter, deşi a strâns o listă de peste 2500 de citate, n-ar fi cunoscător al altor citate care ar putea sprijini concluzia trasă de el. În contrast, pare mult mai rezonabil faptul că acesta a ales să-şi limiteze citatele pe această temă în special, în timp ce concluzia sa se bazează pe cunoaşterea mult mai aprofundată a scrierilor lui Spurgeon.³³²

În al doilea rând, Spurgeon credea că cea de-a doua venire avea să preceadă domnia de o mie de ani; aceasta se numeşte a fi o revenire premilenistă:

Dacă înţeleg eu bine cuvântul acesta, este drept să recunosc faptul că lasă loc la diferite puncte de vedere, că va veni ziua când Domnul Isus se va coborî din cer cu strigăte, în trâmbiţa arhanghelilor, şi acompaniat de vocea lui Dumnezeu. Unii cred că această coborâre a Domnului va fi post-milenistă – adică la sfârşitul domniei Sale de o mie de ani. Eu nu pot crede una ca asta. Consider că revenirea sa va fi pre-milenistă; că mai întâi va reveni; iar apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale asupra pământului.³³³

În al treilea rând, Spurgeon a considerat că domnia de o mie de ani avea să reprezinte punctul culminant al planului pe care-l are Dumnezeu pentru biserică:

... veţi striga, „Vino, Doamne Isus. Iar anticristul să fie zvârlit precum o piatră de moară în vâltoare, şi nicicând să nu mai fie.” Cu cât va fi mai intensă dorinţa voastră ca răul să fie nimicit şi să fie instaurată împărăţia lui Cristos, cu atât veţi ajunge mai repede la măreaţa nădejde a bisericii, şi veţi striga îndelung ca ea să se împlinească.