CONCILIU CHALCEDON 451 A.D.

Al patrulea Conciliu Ecumenic.

Conciliul de la Calcedon

451 d. Hr.

Împăraţi – Marcion şi Pulcheria (în Răsărit), Valentinian III (în Apus).

Papă – Leo I.

Introducere generală

Voi considera aceasta ca bucată de impertinenţă dacă voi încerca să adaug ceva la ceea ce s-a spus deja cu referire la Conciliul de la Calcedon. Literatura despre acest subiect este aşa de mare şi atât de polemic de amară încât cred că voi face bine prin a pune înaintea cititorilor Actele, în mod practic complete în toate punctele disputate, şi să-i las să tragă concluziile lor. Totuşi, nu voi fi supus acuzaţiei de nedreptate dacă voi cita într-o anumită lungime deducţiile lui Eagle de Meaux, faimosul Bossuet, din aceste acte; şi din moment ce poziţia sa oarecum izolată ca Galican îi oferă o potrivire singulară pentru a servi în aceasta şi alte întrebări similare ca un mediator între Catolici şi Protestanţi, remarcile sale despre acest Conciliu, cred eu, vor fi citite cu mare interes şi respect.

(Bossuet. Defensio Dec. Cleri Gallic. Lib. VII., cap. xvij. [Traducere de Allies])

Un punct important tratat la Conciliul de la Calcedon, adică, stabilirea credinţei, şi aprobarea scrisorii lui Leo, este după cum urmează: Deja aproape întregul Apus, şi majoritatea Răsăritenilor, cu însăşi Anatolius, Episcop de Constantinopole, au mers aşa de departe încât să confirme prin subscriere acea scrisoare, înainte ca conciliul să aibă loc; şi în însăşi conciliu Părinţii au strigat adesea, „Noi credem, ca Leo: Petru a vorbit prin Leo: noi toţi am subscris scrisorii: ceea ce s-a enunţat este suficient pentru Credinţă: nu se mai poate face nici o altă expunere.” Lucrurile au mers aşa de departe, încât ei ar fi permis din greu o definire pentru a se face de către conciliu. Dar nici subscrierile făcute privat înaintea conciliului, şi nici aceste strigăte vehemente ale Părinţilor în conciliu, au fost crezute drept suficiente pentru a calma minţile într-o stare aşa de tulburată a Bisericii, căci teama ca o materie aşa de importantă ar putea fi determinată mai degrabă de strigăte decât de discuţia corectă şi legitimă. Şi clerul de la Constantinopole a exclamat, „Puţini sunt cei ce strigă, nu întregul conciliu care vorbeşte”. Aşa că s-a determinat, ca scrisoarea lui Leo să fie examinată în mod legal de către conciliu, şi o definiţie a credinţei să fie scrisă de însăşi sinod. Aşa că actele conciliilor precedente au fost citite anterior, magistraţii au propus referitor la scrisoarea lui Leo, „După cum vedem Evangheliile divine puse înaintea Pietăţii voastre, fiecare dintre episcopii adunaţi să declare, dacă expunerea celor 318 Părinţi de la Nice, şi cei 150 care s-au adunat apoi în oraşul imperial, este de acord cu scrisoarea celui mai venerat Arhiepiscop Leo”.

După ce s-a pus în această formă întrebarea despre examinarea scrisorii lui Leo, ar fi vrednic să cântărim propoziţiile şi, aşa cum sunt numite ele, voturile Părinţilor, pentru a înţelege de la început de ce au aprobat ei scrisoarea; de ce au apărat-o mai apoi cu un zel aşa de mare; de ce, în final, aceasta a fost ratificată după o examinare aşa de exactă a conciliului. Anatolius îşi oferă prima sa sentinţă. „Scrisoarea celui mai sfânt şi mai religios – Arhiepiscop Leo este de acord cu crezul celor 318 Părinţi de la Nice, şi a celor 150 adunaţi mai apoi la Constantinopole, şi a confirmat aceiaşi credinţă, şi cu procedeele de la Efes de sub cel mai binecuvânta Cyril, care este printre sfinţi, de către Ecumenicul şi sfântul Conciliu, când acesta l-a condamnat pe Nestorius. Sunt de acord cu ea, şi gata să-i subscriu.” Acestea sunt cuvintele ale unuia clar deliberat, care nu subscria în mod orbeşte din ascultare. Restul spun în acelaşi efect: „Ea este în acord, şi îi subscriu”. Mulţi au declarat astfel. Unii adaugă, „Ea este în acord, şi îi subscriu, căci este corectă”, alţii „Sunt sigur că ea este în acord”; alţii, „După cum ea este concordantă, şi are aceiaşi ţintă, o îmbrăţişăm şi îi subscriem”. Alţii, „Aceasta este credinţa pe care am ţinut-o de mult: aceasta susţinem: în aceasta suntem botezaţi: în aceasta botezăm”. Alţii, şi o mare parte, „După cum văd, după cum simt, după cum am dovedit, după cum am văzut că este în acord, îi subscriu”. Alţii, „Sunt convins, instruit, informat, că toată este de acord, îi subscriu”. Mulţi şi-au expus dificultăţile lor, majoritatea reieşind dintr-un limbaj străin; alţii din materia subiectului, spunând, că ei au auzit scrisoarea, „şi că în foarte multe părţi au fost asiguraţi că ea era dreaptă; unele cuvinte le stăteau în calea lor, care păreau să indice spre o anumită diviziune în persoana lui Hristos”. Ei adaugă, că eu fost informaţi de Paschasinus şi de Împuterniciţi „că nu este nici o diviziune, ci doar un Hristos; prin urmare”, spun ei, „suntem de acord şi subscriem”. Alţii după ce au menţionat ceea ce Paschasinus şi Lucentius au spus, au concluzionat astfel: „De aceasta am fost satisfăcuţi şi, considerând că este în acord în toate lucrurile cu sfinţii Părinţi, suntem de acord şi subscriem”: În timp ce episcopi Illyriani şi alţii care înaintea examinării au exprimat exclamaţiile lor faţă de scrisoare, strigă din nou, „Noi spunem cu toţii acelaşi lucru, şi suntem de acord cu aceasta”. Aşa că, într-adevăr, este evident că în acest conciliu, şi înaintea acestuia acordul lor este bazat pe aceasta că, după ce au cântărit materia, ei au considerat, au judecat, au fost convinşi, că toţi au agreat cu Părinţii, şi au perceput că credinţa comună a fiecăruia a fost expusă de Leo. Aceasta este examinarea scrisorii lui Leo, făcută în mod sinodic la Calcedon, şi pusă între acte.

(Gallia Orthod., LIX.)

Nici Anatolius şi nici ceilalţi episcopi nu au primit aceasta, până ce ei au chibzuit, şi au descoperit că scrisoarea lui Leo era în acord cu conciliile precedente.

(Gallia Orthod., LX.)

Dar aici o discuţie singulară apare între eminenţii Cardinali Bellarmine şi Baronius. Cel de-al doilea, şi cu el un număr mare dintre teologii noştri, recunosc scrisoarea lui Leo ca Tipul şi Regula de credinţă, prin care toate Bisericile sunt legate: dar Bellarmine, alarmat la examinarea pe care nu a putut-o nega, răspunde astfel: „Leo şi-a trimis scrisoarea sa conciliului, nu ca conţinând sentinţa sa finală şi definitivă, ci ca o instrucţiune, ajutată prin care episcopii ar putea forma o judecată mai bună”. Dar, cel mai eminent om, daţi-mi voie să spun că Leo, după apelul lui Eutyches, şi la porunca lui Flavian, a compus această scrisoare pentru un sumar al credinţei, şi a trimis-o la fiecare Biserică în toate părţile, când nimeni nu se gândea la vreun conciliu. Prin urmare aceasta nu a fost o instrucţie faţă de conciliul pe care l-a oferit el, ci o sentinţă apostolică pe care a expus-o. Faptul este că din această încurcătură nu mai era o altă scăpare: Baronius nu va permite ca o scrisoare, confirmată de o autoritate aşa de mare a Eparhiei Apostolice, să fie atribuită la vreo altă putere decât ceea ce este suprem şi indefectivă: Bellarmine nu ar lua aceasta pentru a emana din autoritatea supremă şi indefectivă, care a fost supusă cercetării sinodică, şi deliberării. Care este, dar, problema acestui conflict, decât ceea ce este egal de evident că scrisoarea a fost scrisă cu întreaga autoritate a Eparhiei Apostolice, şi totuşi supusă, ca uzual, examinări unui Conciliu Universal.

(Ib. LXI.)

Şi în aceasta noi nu urmăm nici o altă autoritate decât pe Leo, care vorbeşte astfel în scrisoarea sa către Theodoret: „Ceea ce a decretat Dumnezeu înainte prin lucrarea noastră, el a confirmat prin aprobarea ireversibilă a întregii frăţietăţi, pentru a arăta că ceea ce s-a expus în formă de către Prima Eparhie a tuturor, şi apoi primită de judecata întregii lumi creştine, a purces într-adevăr de la el”. Aici este un decret, aşa cum spune Baronius, dar nu cum spune Bellarmine, o instrucţiune: aici este o judecată a întregii lumi asupra unui decret al Eparhiei Apostolice. El purcede: „Pentru ca consensul altor eparhii faţă de ceea ce a rânduit Domnul tuturor de a prezida peste restul nu ar apărea linguşire, şi nici vreo altă suspiciune adversă care se strecoară, persoane care erau găsite la început ca îndoindu-se de judecăţile noastre”. Şi nu numai ereticii, dar şi Părinţii conciliului, aşa cum aduc mărturie actele.

Aici Prima Eparhie arată o frică de linguşire, dacă se interzice judecăţile sale. Ba mai mult, „Adevărul în sine este mult mai clar de evident, şi mult mai puternic susţinut, când după examinare confirmă ceea ce a învăţat credinţa anterior”. Aici el vorbeşte clar de o examinare de către conciliu, de fide, nu prin sine, aşa cum au obiectat ei în mod mizerabil, dar de acea credinţă pe care scrisoarea decretată a expus-o. Şi în mare parte aceiaşi scrisoare este emisă ca Regulă, dar confirmată de acordul Conciliului sfânt universal, sau aşa cum a spus el anterior, după aceea este confirmat de acordul ireversibil al întregii Frăţietăţi. Din această expresie acelui mare Pontif, clerul Galican îşi deduce lucrurile sale, că în privinţa credinţei judecata este, aşa cum o numeşte Tertulian, „a nu se altera”; ceea ce Leo numeşte, „a nu se reconsidera”, doar atunci când acordul Bisericii este dat.

(Defens. Dec. Cleri Gall. VII. xvij.)

Aceasta cu certitudine că nimeni nu poate fi blamat că a susţinut cu el şi cu Părinţii de la Calcedon. Această formă este expusă de Eparhia Apostolică, şi totuşi trebuie primită cu o judecată, şi aceasta liberă, şi fiecare episcop individual este inferior faţă de Prima, aşa că toţi laolaltă acordă judecată şi asupra decretului său.

Ei nu au mai conceput nici o altă cale de eliminare a întregii îndoieli; căci, după concluzia sinodului, Împăratul proclamă astfel: „Fie ca toate contestaţiile profane să înceteze, căci el este într-adevăr profan şi sacrileg, care, după sentinţa atâtor de mulţi preoţi, nu lasă nimic pentru propria sa opinie pentru a considera-o”. El interzice apoi toată discuţia referitoare la religie; căci, spune el, „el face o rană faţă de judecata celui mai religios conciliu, care se încumetă să se deschidă proaspăt, şi să discute public, ceea ce s-a judecat odată, şi ordinat în mod drept”. Aici în condamnarea lui Eutyches este ordinea judecăţilor Eclesiastice în întrebările de credinţă. El este judecat de Episcopul său potrivit, Flavian: cauza este reascultată, reconsiderată de Papa Sf. Leo; este decis printr-o declaraţie a Eparhiei Apostolice: după declaraţie urmează examinarea, cercetarea, judecata Părinţilor sau episcopilor, într-un Conciliu General: după ce declaraţia a fost aprobată de judecata Părinţilor nu se mai lasă nici un loc pentru îndoială sau discuţie.

Extrase din acte

SESIUNEA I

(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. IV., col. 93.)

Paschasinus, cel mai reverend episcop şi împuternicit al Eparhiei Apostolice, a sta în mijlocul celor mai reverenzi colegi şi a spus: Noi am primit direcţii din partea celui mai binecuvântat şi mai apostolic episcop al oraşului roman, care este capul tuturor bisericilor, direcţii care spun că Dioscorus nu trebuie permis să stea în această adunare, dar dacă el ar încerca să îşi ia locul el trebuie să fie dat afară. Această instrucţiune trebuie îndeplinită; dacă acum sfinţenia dumneavoastră porunceşte astfel fie ca el să fie exclus altfel vom pleca noi (1).

Cei mai glorioşi judecători şi întregul senat au spus: Ce acuzaţie specială preferaţi împotriva celui mai reverend episcop Dioscorus?

Paschasinus, cel mai reverend episcop şi împuternicit al Eparhiei Apostolice, a spus: Din moment ce el a venit, este necesar să i se aducă obiecţii acestuia.

Cei mai glorioşi judecători şi întregul senat au spus: În conformitate cu ceea ce s-a spus, fie ca acuzaţia sub care stă el, să fie făcută specifică.

Lucentius, cel mai reverend episcop, având locul Eparhiei Apostolice, a spus: Să dea el un motiv pentru judecarea sa. Căci el a asumat a da sentinţă împotriva unuia peste care nu avea nici o jurisdicţie. Şi el a îndrăznit să ţină un sinod fără de autoritatea Eparhiei Apostolice, un lucru ce nu a avut niciodată loc şi nici nu poate avea loc (2).

Paschasinus, cel mai reverend episcop, având locul Eparhiei Apostolice, a spus: Noi nu putem continua să confruntăm decretele celui mai binecuvântat şi apostolic episcop [„Papa” pentru „episcop” în latină], care guvernează Eparhia Apostolică, şi nici împotriva canoanelor eclesiastice şi nici a tradiţiilor patristice.

Cei mai glorioşi judecători şi întregul senat au spus: Este adecvat ca voi să enunţaţi specific în ce lucru a mers greşit. Lucentius, venerabilul episcop şi având locul Eparhiei Apostolice, a spus: Nu vom suferi o greşeală aşa de mare făcută faţă de noi şi voi, încât cel care a venit să fie judecat ar trebui să stea jos [ca unul care dă judecata]. Glorioşi judecători şi întregul senat au spus: Dacă deţii slujba de judecător, nu ar trebui să te aperi pe tine ca şi când ai fi judecat.

Şi când Dioscorus cel mai religios episcop al Alexandriei la liantul celor mai glorioşi judecători şi a sacrei adunări (ths ieras sugklhtou (3)) a stat în mijloc, şi cei mai reverenzi episcopi romani au stat în locurile lor adecvate, şi au făcut linişte, Eusebius, cel mai reverend episcop al oraşului Dorylaeum, păşind în mijloc a spus:

El a prezentat apoi o petiţie, şi Actele lui Latrocinium au fost citite. De asemenea şi Actele conciliului de la Constantinopole sub Flavian împotriva lui Eutyches (col. 175).

Şi când au fost citite acestea, cei mai glorioşi judecători şi adunarea imensă (uperfuhs sugklhtos) au spus: Ce spun cei mai reverenzi episcopi ai prezentului sfânt sinod? Când el a expus astfel credinţa oare Flavian, din memorie sfântă, a păstrat, religia ortodoxă şi catolică, sau a greşit în orice privinţă faţă de aceasta?

Paschasinus cel mai reverend episcop, reprezentând Eparhia Apostolică, a spus: Flavian din memorie binecuvântată a expus cu sfinţenie şi perfect credinţa. Credinţa şi expunerea sa este în acord cu epistola celui mai binecuvântat şi apostolic om, episcopul Romei.

Anatolius cel mai reverend episcop de Constantinopole a spus: Binecuvântatul Flavian a expus în mod frumos şi ortodox credinţa părinţilor noştri.

Lucentius, cel mai reverend episcop şi împuternicit al Eparhiei Apostolice, a spus: Din moment ce credinţa lui Flavian de memorie binecuvântată este în acord cu Eparhia Apostolică şi tradiţia părinţilor este drept ca sentinţa prin care el a fost condamnat de către eretici să se întoarcă asupra lor prin acest cel mai sfânt sinod.

Maximus, cel mai reverend episcop din Antiohia în Siria, a spus: Arhiepiscopul Flavian de memorie binecuvântată a expus credinţa în mod ortodox şi în acord cu cel mai iubit de Dumnezeu şi mai sfânt Arhiepiscop Leo. Şi aceasta noi primim cu toţii cu zel.

Thalassius, cel mai reverend episcop de Cezarea în Capodocia, a spus: Flavian de memorie binecuvântată a vorbit în acord cu Cyril de memorie binecuvântată.

[Şi aşa mai departe, episcopii şi-au exprimat opiniile lor. Citirea actelor Conciliului de la Constantinopole a fost continuată apoi.]

Şi la acest punct al citirii, Dioscorus, cel mai reverend Arhiepiscop de Alexandria a spus, primesc „din cele două”; „cele două” nu primesc (to ek duo dekomai to duo, ou dekomai). Sunt forţat să fiu obraznic, dar materia este una care îmi atinge sufletul meu.

[După câteva remarci citirea a fost continuată şi restul actelor ale lui Latrocinium din Efes au fost completate. Judecătorii au amânat apoi emiterea unui decret asupra credinţei dar a sugerat că Dioscorus şi asociaţii săi ar trebui să sufere pedeapsa la care ei l-au condamnat nedrept pe Flavian. Aceasta a întâlnit aprobarea tuturor episcopilor în afară de cei din Illyrica care au spus: „Noi am greşit cu toii, cu toţii să fim iertaţi” (col. 323).]

Cei mai glorioşi judecători şi întregul senat a spus: Fiecare dintre cei mai reverenzi episcopi ai prezentului sinod, să se grăbească să enunţe cum crede el, scriind fără frică, dar punându-şi frica de Dumnezeu înaintea ochilor lui; ştiind că cel mai divin şi mai pios domn al nostru crede conform ecthesisul celor 316 părinţi de la Nice, ci conform ecthesisului celor 150 de după ei, şi conform epistolelor Canonice şi a ectheselor ale sfinţilor părinţi Grigore, Basil, Athanasius, Hilary, Ambrozie, şi conform celor două epistole canonice ale lui Cyril, care au fost confirmate şi publicate în primul Conciliu de la Efes, el nu se depărtează în nici un punct de credinţa aceloraşi persoane. Căci cel mai reverend arhiepiscop al Vechii Rome, Leo, se pare că a trimis o scrisoare lui Flavian de memorie binecuvântată, cu referire la îndoiala necredincioasă a lui Eutyches care apărea împotriva Bisericii Catolice.

Sfârşitul primului Actio.

Extrase din Acte

SESIUNEA II.

(L. and C., Concilia, Tom. IV., col. 338.)

Când toţi s-au aşezat înaintea barelor celui mai sfânt altar, cei mai superbi şi mai glorioşi judecători şi marele (uperfuhs) a spus: La o întâlnire anterioară întrebarea a fost examinată despre condamnarea celui mai reverend episcop Flavian de binecuvântată memorie şi Eusebius, şi a fost evident pentru dumneavoastră toţi cu ce justeţe şi ce claritate s-a condus examinarea: şi s-a dovedit că ei au fost condamnaţi în mod crud şi nepotrivit. Ce curs vom urma noi în această materia a devenit clar după deliberatele dumneavoastră. Acum oricare întrebare ar mai fi pusă, studiată, şi decisă, este cum trebuie stabilită credinţa, care e scopul principal pentru care acest Conciliu s-a adunat. După cum ştim că trebuie să-i acordaţi lui Dumnezeu o relatare strictă nu numai pentru sufletele voastre în particular, ci şi pentru sufletele a toţi dintre noi care doresc de drept să fie învăţaţi toate lucrurile care aparţin religiei, şi să se elimine toată ambiguitatea, prin acordul şi consensul tuturor sfinţilor părinţi, şi prin expunerea şi doctrina lor unită; grăbiţi-vă dar fără teamă de a fi pe plac sau nu, spre a prezenta (ekqeqai) credinţa pură, aşa că cei care nu se par să creadă cu toţi ceilalţi să fie aduşi la unitate prin recunoaşterea adevărului. Căci dorim să ştiţi că cel mai divin şi pios domn al întregii lumi şi al nostru a susţinut credinţa ortodoxă prin cei 318 şi cei 150 de sfinţi părinţi, şi ceea ce s-a mai învăţat prin restul dintre cei mai sfinţi şi mai glorioşi părinţi, şi în acord cu aceasta este credinţa noastră.

Cei mai reverenzi episcopi au strigat: Orice altă declaraţie (ekqesin allhn) nu mai face nimeni, şi nici noi nu vom încerca, nici nu vom îndrăzni să emitem [ceva nou] (ekqesqai). Căci părinţii au învăţat, şi în scrierile lor sunt păstrate, lucrurile emise de ei, şi mai mult de aceasta noi nu putem spune nimic.

Cocropious, cel mai reverend episcop de Sebastopol a spus: Materiile referitoare la Eutyches au fost examinate, şi cel mai sfânt arhiepiscop din Roma a dat o formă (tupon) pe care noi o urmăm şi noi am subscris cu toţii [adică cei din vecinătatea sa] la scrisoarea sa.

Cei mai reverenzi episcopi au strigat: Acestea sunt părerile tuturor dintre noi. Expunerile (ektenquenta) deja făcute sunt destul de suficiente: nu e legiuit să mai facem altele.

Cei mai glorioşi judecători şi marele senat a spus: Dacă place reverenţei voastre, fie ca cel mai sfânt patriarh al fiecărei provincii, alegând una sau două din provinciile sale şi mergând la mijloc, şi să considere împreună credinţa, să facă cunoscut tuturor ceea ce s-a căzut de acord. Aşa că dacă, după cum dorim noi, toţi vor fi o singură minte, toată ambiguitatea să fie înlăturată: dar dacă cineva nutreşte opinii contrare (care nu credem să fie cazul) vrem să ştim opiniile lor.

Cei mai reverenzi episcopi au strigat, noi facem o nouă expunere în scris. Aceasta este lege [adică a celui de-al Treilea Sinod], care învaţă că ceea ce s-a spus este suficient. Legea vrea ca nici o altă expunere să nu se mai facă. Spusele Părinţilor să rămână ferme.

Florentius, cel mai reverend episcop de Sardis, a spus, din moment ce nu este posibil pentru cei care urmează învăţătura sfântului Sinod de la Nice, care a fost confirmat în mod drept şi pios la Efes, pentru a deduce brusc o declaraţie de credinţă în acord cu credinţa sfinţilor părinţi Cyril şi Celestine, şi a scrisorii celui mai sfânt Leo, ne rugam prin urmare ca magnificenţa dumneavoastră să fie dată nouă, ca noi să putem să ajungem la adevărul materiei cu un document potrivit, deşi pe atâta cât suntem noi preocupaţi, cei care au subscris scrisorii celui mai sfânt Leo, nimic altceva nu mai este nevoie.

Cocropious, cel mai reverend episcop de Sebastopol a spus, Această credinţă a fost bine definită de cei 318 sfinţi părinţi şi confirmată de sfinţii părinţi Athanasius, Cyril, Celestine, Hilary, Grigore, Basil, şi acum încă o dată de cel mai sfânt Leo: şi noi ne rugăm ca acele lucruri care au fost declarate de cei 318 sfinţi părinţi, şi de cel mai sfânt Leo să fie citite.

Cei mai glorioşi judecători şi marele Senat a spus: Să se citească expunerile (ekteqenta) celor 318 părinţi adunaţi la Nice.

Eunomius, cel mai reverend episcop de Nicomedia ca citit dintr-o carte [Expunerea de credinţă a celor 318 părinţi (1).]

Expunerea de credinţă a Conciliului susţinut la Nice. „În consulatul lui Paul şi Julian” etc.

„Noi credem într-un singur Dumnezeu”, etc. „Dar cei care spun”, etc.

Cei mai reverenzi episcopi au strigat, Aceasta este credinţa ortodoxă; aceasta credem cu toţii: în aceasta suntem botezaţi; în aceasta botezăm: Binecuvântatul Cyril a învăţat astfel: aceasta este adevărata credinţă: aceasta este sfânta credinţă; aceasta este veşnica credinţă: în aceasta suntem botezaţi; în aceasta botezăm: şi noi o credem, la fel şi Leo, Papa (o papas): Cyril a crezut astfel: Papa Leo a interpretat astfel.

Cei mai glorioşi judecători şi marele senat a spus, Să se citească ceea ce s-a expus de către cei 150 de sfinţi părinţi.

Aetius, reverendul diacon de Constantinopole a citit dintr-o carte [crezul celor 150 de părinţi (2).]

Sfânta credinţă pe care cei 150 de părinţi au expus-o ca armonioasă faţă de sfântul şi marele Sinod de Nice.

„Noi credem într-un singur Dumnezeu”, etc.

Cei mai reverenzi episcopi au strigat, Aceasta este credinţa tuturor: noi toţi credem astfel.

Reverendul arhidiacon Aetius a spus, Mai rămâne scrisoarea lui Cyril de sfântă şi binecuvântată memorie, odată episcop al marelui oraş Alexandria, pe care a scris-o lui Nestorius, care a fost aprobată de aproape toţi episcopii adunaţi la primul Conciliu de la Efes, chemat să-l condamne pe acelaşi Nestorius, şi care a fost confirmat prin subscrierea tuturor. Aceasta este o altă scrisoare al aceluiaşi Cyril, de binecuvântată memorie, pe care i-a scris-o lui John, de binecuvântată memorie, odată episcop al marelui oraş din Antiohia, care tot aşa a fost confirmată. Dacă se porunceşte astfel, voi citi acestea.

Cei mai glorioşi judecători şi marele senat a spus, Să se citească scrisorile lui Cyril de binecuvântată memorie.

Aetius, Arhidiacon din oraşul imperial Constantinopole a citit.

Către cel mai reverend şi mai religios preot-tovarăş Nestorius, Cyril trimite salutări în Domnul.

[katafluarousi mho k. t. l. Lat. Obloquuntur quidem, etc. Această scrisoare se găseşte printre actele Conciliului de la Efes.]

Acelaşi Arhidiacon Aetius a citit [scrisoarea aceluiaşi sfânt Cyril de binecuvântată memorie către John de Antiohia, în pace].

[Această scrisoare începe cu Eufraineqwsan oi ouranoi k. t. l.; iar în latină Laetentur caeli.]

SCRISOAREA LUI CYRIL CĂTRE JOHN DE ANTIOHIA

(Găsită în Labbe şi Cossart, Concilia, Tom. IV., col. 343 and col. 164; and in Migne, Pat. Graece., Tom. LXXVII. [Cyrilli Opera, Tom. X.], col. 173. Aceasta este scrisoarea care este adesea numită „Crezul Efesean”.)

Cyril către domnul meu, frate preaiubit, şi tovarăş lucrător John, salutări în Domnul.

„Să se bucure cerurile, şi pământul să fie bucuros” căci zidul de mijloc de despărţire a fost înlăturat, şi durerea a fost liniştită, şi tot felul de diferenţe de opinie au fost înlăturare; Hristos Salvatorul nostru după ce a oferit pace bisericii sale, deşi fiinţa noastră striga după ea prin cei mai devotaţi şi mai iubiţi de Dumnezeu regi, care sunt cei mai buni imitatori ai pietăţii urmaşilor lor în tinerea credinţei drepte în sufletele lor în mod ferm şi fără de mişcare, căci ei îşi dau mintea lor către lucrurile sfintelor Biserici, ca ei să poată avea slava notată pentru totdeauna şi să-şi arate cea mai renumită împărăţie a lor, pentru care Hristos Domnul puterilor distribuie lucruri bune cu mână largă şi oferă pentru a predomina peste duşmanii lor şi a le oferi victorie. Căci el nu minte când spune: „După cum sunt viu spune Domnul, cel care mă onorează, îl voi onora şi eu”. Căci atunci când domnul meu, mult prea-iubitule de Dumnezeu, tovarăş de lucrare şi frate Pavel, a ajuns în Alexandria, am fost umpluţi cu bucurie, şi cel mai natural la venirea unui astfel de om ca un mijlocitor, care a fost gata să lucreze dincolo de măsură ca el să poată învinge invidia diavolului şi să ne vindece diviziunile noastre, şi care prin înlăturarea ofenselor răspândite printre noi, ar încorona Biserica voastră şi a noastră cu armonie şi pace.

De motivul de dezacord este inutil să vorbesc. Consider mult mai folositor să vorbesc şi să gândesc de lucrurile potrivite pentru timpul de pace. Am fost prin urmare încântaţi la întâlnirea cu acel distins şi cel mai pios om, care nu s-a aşteptat să aibă vreo luptă mică, înduplecându-ne că e necesar să formăm o alianţă pentru pacea Bisericii, şi să scoatem afară rasul heterodoxului, şi pentru acest scop să tocim întăritura încăpăţânării diavolului. El ne-a găsit gata pentru aceasta, aşa de parcă ar fi nevoie absolută de a nu ne strădui să se acorde nouă. Căci ne amintim de spusele Salvatorului: „Vă dau pacea mea, vă las pacea mea”. Am fost învăţaţi de asemenea să spunem în rugăciuni: „O Domnul Dumnezeul nostru dă-ne pace, căci tu ne-ai dat toate lucrurile”. Aşa că dacă cineva ar fi în participarea păcii oferite de Dumnezeu, lui nu-i lipseşte nici un bine. Că de fapt, dezacordul Bisericilor s-a întâmplat totodată în mod inutil şi inoportun, acum am fost pe deplin satisfăcuţi de documentul adus de domnul emu, cel mai pios episcop Pavel, care conţine o inatacabilă confesiune de credinţă, şi aceasta spune el că a pregătit-o, de sfinţenie voastră şi prin Episcopii preaiubiţi de Dumnezeu de acolo. Documentul este după cum urmează, şi este expus cuvânt cu cuvânt în această epistolă a noastră. Referitor la Fecioara Mamă a lui Dumnezeu, trebuie să ne gândim şi să vorbim astfel, şi despre maniera Întrupării Singurului Fiu Născut al lui Dumnezeu, în mod necesar, nu prin adăugare ci de dragul certitudinii, după cum am primit şi noi de la început din Scripturile divine şi din tradiţia sfinţilor părinţi, vom vorbi pe scurt, adăugând nimic ori la Tatăl expus de sfinţii Părinţi în Nice. Căci, aşa cum am spus anterior, aceasta e suficientă pentru toată cunoaşterea pietăţii şi respingerea întregii doctrine false a ereticilor. Dar noi vorbim, nu presupunând pe imposibil, ci cu mărturisirea slăbiciunii noastre, excluzându-i pe cei care voiesc ca noi să ajungem la acele lucruri care trec dincolo de consideraţia umană.

Noi mărturisim, prin urmare, pe Domnul nostru Isus Hristos, Singurul Fiu Născut al lui Dumnezeu, Dumnezeu perfect, şi Om perfect constând dintr-un suflet şi trup raţional; născut înaintea erelor de Tatăl conform Divinităţii sale, şi în ultimele zile, pentru noi şi mântuirea noastră, di Maria Fecioara conform umanităţii sale, din aceiaşi substanţă cu Tatăl său conform Divinităţii sale, şi din aceiaşi substanţă cu noi conform umanităţii sale; căci acolo a avut loc o uniune de două naturi. De aceea mărturisim un singur Hristos, un singur Fiu, un singur Domn. Conform acestei înţelegeri a acestei uniuni neamestecate, mărturisim sfânta Fecioară a fi Mama lui Dumnezeu; căci Dumnezeu Cuvântul s-a întrupat şi a devenit Om, şi din această concepţie el a unit templul luat de la ea cu sine.

Căci ştim că teologii fac unele lucruri ale învăţăturii Evanghelice şi Apostolice despre Domnul comune ca aparţinând unei singure persoane, şi alte lucruri grabnice ei le divizează ca pentru două naturi, şi atribuie pe cele vrednice lui Dumnezeu pe seama Divinităţii lui Hristos, şi cele de mai jos pe seama umanităţii sale.

Aceste fiind vocile voastre sfinte, şi găsindu-ne pe noi că gândim aceleaşi lucruri ca ei („Un Domn, O Credinţă, Un Botez”), l-am glorificat pe Dumnezeu Salvatorul tuturor, salutându-ne unul pe altul ca bisericile noastre şi a voastre au Credinţa care este în acord cu Scripturile inspirate de Dumnezeu şi tradiţiile sfinţilor Părinţi.

De când am învăţat că anumiţi dintre aceştia s-au obişnuit să găsească greşeală şi mormăiau ca viespi vicioase, şi vomitând cuvinte mizerabile împotriva mea, că eu spun că sfântul Trup al lui Hristos a fost adus din cer, şi nu de sfânta Fecioară, cred necesar să spun câteva cuvinte referitoare la ei:

O nebuni, care ştiţi numai să interpretaţi greşit, cum aţi fost duşi să ajungeţi la o astfel de judecată, cum de aţi căzut într-o boală aşa de nebunească? Căci este necesar, fără îndoială, să înţelegeţi că aproape toată opoziţia faţă de noi referitor la credinţă, a ieşit din afirmarea noastră că sfânta Fecioară este Mama lui Dumnezeu. Dar dacă din cer şi nu din ea sfântul Trup al Salvatorului s-a născut, cum se înţelege dar că ea este Mama lui Dumnezeu? Ce a produs ea decât că e adevărat că a adus pe Emanuel conform cărnii? De ei trebuie să radem care spun astfel de lucruri de mine. Căci binecuvântatul profet Isaia nu minte când spune „Iată Fecioara va concepe şi va aduce un Fiu, şi îl veţi numi Emanuel, care tradus înseamnă Dumnezeu cu noi”. Într-adevăr şi sfântul Gabriel a spus Binecuvântatei Fecioare: „Nu te teme Maria, căci ai găsit favoare cu Dumnezeu. Şi iată, vei rămânea însărcinată, şi vei aduce un Fiu, şi îi vei pune numele Isus, căci El va salva pe poporul său de păcatele lor”.

Căci atunci când spunem că Domnul nostru Isus Hristos s-a coborât din ceruri, şi de sus, noi nu spunem aceasta de parcă de sus şi din ceruri a fost luat Sfântul său Trup, ci mai degrabă prin urmarea divinului Pavel, care declară în mod distinct: „primul om este din pământ, pământesc; al Doilea Om este Domnul cerului”.

Ne amintim de asemenea pe Salvatorul că spunea, „Şi nici un om nu s-a ridicat la ceruri în afară de cel care s-a coborât din cer, adică Fiul Omului”: Deşi el a fost născut după trup, aşa cum am spus, din sfânta Fecioară, cu toate acestea Dumnezeu Cuvântul a venit de sus şi din ceruri. El „s-a făcut pe sine fără nici o reputaţie, şi a luat forma unui rob”, şi a fost numit Fiul Omului, deşi a rămas ceea ce era el, adică Dumnezeu. Căci el este neschimbabil şi de neschimbat conform naturii; considerat deja ca unu cu propriul său Trup, de el se spune că a coborât din ceruri.

El este numit şi Omul din ceruri, fiind perfect în Divinitatea sa şi perfect în Umanitatea sa, şi considerat ca într-o singură Persoană. Căci unul este Domnul Isus Hristos, deşi diferenţa naturilor sale este necunoscută, din care spunem noi că uniunea infailibilă s-a făcut.

Va binevoi sfinţenia voastră să acorde tăcere acelora care spun că o crasă sau o amestecătură a avut loc între Cuvântul lui Dumnezeu şi trupul. Căci este probabil că anumiţi bârfesc despre mine că am spus sau gândit astfel de lucruri.

Dar sunt pe departe de a gândi astfel, şi îi consider în întregime că delirează cei care gândesc că o umbră de schimbare ar putea să se întâmple referitor la Natura Cuvântului lui Dumnezeu. Căci El rămâne ceea ce a fost întotdeauna, şi nu a fost schimbat, şi nici nu poate fi vreodată schimbat, şi nici nu este capabil de schimbare. Căci noi confesăm în plus faţă de aceasta, că Cuvântul lui Dumnezeu este impasibil, deşi atunci când el distribuie cel mai înţelept acest mister, el apare să-i atribuie lui însuşi suferinţele indurate în propriul său trup. Spre acelaşi scop atot-înţeleptul Pavel a spus atunci când a scris de Hristos că a „suferit în trup”, şi nu în natura dumnezeirii sale inefabile. Pentru ca el să fie crezut a fi Salvatorul tuturor, printr-o alocaţie economică faţă de sine, aşa cum am spus, el a asumat suferinţele propriului său Trup.

Asemenea acesteia este profeţia prin vocea profetului, ca din el, „Mi-am întors obrajii, şi mi-au smuls părul: nu mi-am ascuns faţa de ruşine şi scuipat”. Sfinţenia voastră să fie convinsă ca nimeni să nu fie îndoielnic că noi toţi urmăm învăţăturile sfinţilor părinţi, în special ale binecuvântatului şi sărbătoritului Părinte Athanasius, dezaprobând cea mai mică depărtate de aceasta.

Puteam să fi adăugat multe citate de la el stabilindu-mi cuvintele mele, dar as fi adăugat şi la lungimea scrisorii mele şi ar fi devenit plicticoasă. Şi noi vom admite Credinţa definită, simbolul Credinţei expus de sfinţii noştri Părinţi care s-au adunat acum ceva timp la Nice, ca să nu mai fie scuturat. Şi nici nu ne-am permite nouă sau altora să alterăm un singur cuvânt al acelora expuse, sau să adăugăm vreo silabă, amintindu-ne de spuse: „Nu îndepărtaţi punctul de reper pe care l-au pus părinţii voştri”, căci nu ei au vorbit ci Duhul lui Dumnezeu şi Tatăl, care purcede tot din El, şi care nu este străin de Fiul, conform esenţei sale. Şi acestea sunt cuvintele sfinţilor iniţiatori în mistere care sunt confirmate pentru noi. Căci în Faptele Apostolilor este scris: „Şi după ce au venit din Misia, ei au încercat să meargă în Bitinia, dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie”. Şi divinul Pavel a scris: „Aşa că cei care sunt în trup nu pot să-i fie pe plac lui Dumnezeu. Dar voi nu mai sunteţi în trup, ci în Duh, dacă este aşa că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Acum dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al lui”.

Când unii dintre aceia care erau obişnuiţi să se întoarcă de la lucruri drepte, întorc vorbirea mea pentru părerile lor, mă rog ca sfinţenia ta să nu se mire; ci să fi bine asigurat că urmaşii oricărei erezii adună ocaziile erorii lor din Scripturile inspirate de Dumnezeu, corupând în minţile lor rele lucrurile spuse drept prin Duhul Sfânt, şi aducând asupra capetelor lor flacăra de nestins.

Din moment ce ne-am aplecat că anume, după ce au corupt aceasta, au expus epistola ortodoxă din cel mai distins Părinte Athanasius către Binecuvântatul Epictetus, astfel ca să-i rănească pe mulţi, prin urmare a apărut fraţilor a fi de folos şi necesar ca noi să vă trimitem sfinţeniei voastre o copie a acesteia din transcrierile corecte antice care există printre noi. Cu bine.

Extrase din Acte

SESIUNEA II (continuată)

Şi când aceste scrisori [adică scrisoarea lui Cyril către Nestorius kaGaFlnaronoi şi scrisoarea sa către John de Antiohia EuFraineoqwsan] au fost citite, cel mai reverenzi episcopi au strigat: Noi toţi credem aşa: Papa Leo crede astfel: anatema să fie cel care divizează şi cel care confundă: aceasta este credinţa Arhiepiscopului Leo: Leo crede astfel: Leo şi Anatolius cred astfel: noi credem aşa. Ca şi Cyril credem noi, toţi dintre noi: veşnică fie pomenirea lui Cyril: epistolele lui Cyril învaţă că astfel este mintea noastră, aşa a fost credinţa noastră: aşa este credinţa noastră, aceasta este minte Arhiepiscopului Leo, aşa crede el, aşa a scris el.

Cei mai glorioşi judecători şi marele senat a spus: Să se citească de asemenea şi epistola celui mai vrednic Leo, Arhiepiscop al Vechi Rome, Oraşul Imperial.

Beronician, cel mai devotat cleric al consistoriului, a citit din cartea dată lui de Aetius, Arhidiacon al sfintei Biserici din Constantinopole, scrisoarea enciclică sau sinodală a celui mai sfânt Leo, Arhiepiscop, scrisă lui Flavian, Arhiepiscop de Constantinopole.

Volumul Sf. Leo

(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. IV., col. 343; also Migne, Pat. Lat., Tom. LIV. [Leo. M. Opera, Tom. I.] col. 756.) (1)

Leo [episcopul] către [cel mai] drag frate Flavian.

După ce am citit scrisoarea ta de Afecţiune, a cărei sosire târzie este o surpriză pentru noi, şi după ce am trecut prin înregistrarea procedeelor de episcopi, am dobândit acum, în final, o vedere clară a scandalului care s-a iscat printre voi, împotriva integrităţii credinţei; şi ceea ce mai întâi s-a dovedit a fi obscur acum s-a elucidat şi explicat. Prin acest intermediu Eutyches, care se pare că merită onoare sub titlul de Presbiter, se arată acum a fi extrem de nechibzuit şi trist de neexperimentat, aşa că şi lui i-am aplica cuvintele profetului, „El a refuzat să înţeleagă pentru a acţiona drept: el a meditat nelegiuit în patul lui”. Ce este, într-adevăr, mai nelegiuit decât să întreţii gânduri profane, şi să nu te supui persoanelor mai înţelepte şi mult mai învăţate?

Dar în această nebunie cad cei care, atunci când sunt ascunşi de vreo obscuritate faţă de priceperea adevărului, au recurs, nu la cuvintele Profeţilor, nu la scrisorile Apostolilor, şi nici la autoritatea Evangheliilor, ci la ei înşişi; şi au devenit învăţători de eroare, doar pentru că ei nu au fost ucenici ai adevărului. Ce învăţătură a primit el din paginile sacre ale Noului şi Vechiului Testament, aşa încât să nu înţeleagă aşa de mult însăşi începutul Crezului? Şi ceea ce este rostit de toată lumea prin vocile tuturor solicitanţilor pentru regenerare, încă nu este priceput de mintea acestui om bătrân. Dacă, deci, nu ştia ceea ce trebuia să gândească despre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, şi nu era doritor, de dragul obţinerii luminii inteligenţei, de a face cercetare laborioasă prin întreaga extindere a Sfintelor Scripturi, el ar fi trebuit să primească cu atenţie precaută acea Confesiune generală comună tuturor, prin care întregul trup al celor credincioşi profesează că ei „cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernic, şi în Isus Hristos care este singurul Fiul Domnul nostru, care a fost născut prin Duhul Sfânt şi Fecioara Maria”. Prin care trei clauze motoarele aproape a tuturor ereticilor sunt zdrobite. Căci atunci când se crede că Dumnezeu este atât „Atotputernic” cât şi „Tată”, cu condiţia ca Fiul să fie etern împreună cu sine, fără să difere în nimic faţă de Tatăl, deoarece el a fost născut ca „Dumnezeu din Dumnezeu”, Atotputernic din Atotputernic, Coetern din Etern; nu mai târziu în timp, nu inferior în putere, nu deosebit de el în slavă, nu divizat de el în esenţă, ci acelaşi Singurul născut şi Veşnicul Fiu al unui Părinte Etern era „născut din Duhul Sfânt şi Fecioara Maria”.

Naşterea în timp nu a diminuat, nu a adăugat în vreun fel, la acea divină şi veşnică naştere; ci s-a cheltuit în totalitate pe sine în lucrarea de restaurare a omului, care fusese înşelat; ca acesta sa poată şi învinge moartea, şi prin puterea sa „să distrugă pe diavolul care avea puterea morţii”. Căci el nu putea să fi învins pe autorul păcatului şi al morţii decât cel care nu putea fi contaminat de păcat, şi nici reţinut de moarte, a luat asupra sa natura noastră, şi a făcut-o a sa. Căci, de fapt, el era „conceput de Duhul Sfânt” în pântecul unei Fecioare Maria, care l-a purtat şi ea i-a dat naştere, fără pierderea virginităţii (2).

Dar dacă el (Eutyches) nu era capabil să obţină o adevărată concepţie din această fântână pură a credinţei creştine prin propria sa orbire el a întunecat pentru sine strălucirea unui adevăr aşa de care, el s-ar fi supus învăţăturii Evanghelistului; şi după ce citea ceea ce spunea Matei, „Cartea genealogiei lui Isus Hristos, Fiul lui David, Fiul lui Avraam”, el ar fi căutat de asemenea instrucţiune din predicarea apostolului; şi după citirea Epistolei către Romani, „Pavel, un slujitor al lui Isus Hristos, chemat un apostol, separat pentru evanghelie conform cărnii”, el ar fi atribuit un anumit studiu devotat asupra paginilor Profeţilor; şi descoperind că promisiunile lui Dumnezeu au spus lui Avraam, „în sămânţa ta toate naţiunile vor fi binecuvântate”, pentru a evita toată îndoiala referitoare la înţelesul adecvat al acestei „sămânţe”, el ar fi luat aminte la cuvintele apostolului, „Lui Avraam şi sămânţei sale i s-a făcut promisiunea. El nu a spus, ‚şi seminţiilor’, ca în cazul multora, ci în cazul uneia, ‚şi sămânţei tale’, care este Hristos”. El trebuia să fi priceput în urechea sa declaraţia lui Isaia, „Iată, o Fecioară va rămânea însărcinată şi va avea un Fiu, şi îi vor pune numele Emanuel, care înseamnă Dumnezeu cu noi”; şi ar fi citiţi cu credinţă cuvintele aceluiaşi profet, „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii”. Şi el nu ar fi vorbit fără temei faţă de efectul că Cuvântul a fost făcut în acest sens trup, ca Hristosul care a fost adus prin pântecul Fecioarei să aibă forma unui om, şi nu avea un trup derivat din trupul Mamei sale. E posibil că motivul gândirii lui că Domnul nostru Isus Hristos nu era de natura noastră este acesta – că Îngerul care a fost trimis către binecuvântata şi veşnica Fecioară Maria a spus, „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu”; ca şi cum, datorită conceperea Fecioarei a fost cauzată de un act divin, prin urmarea trupul lui pe care l-a conceput ea nu era de natura ei care l-a născut. Dar noi nu trebuie să înţelegem că „generarea”, neîntrecut de minunată şi minunat de neîntrecută, într-un sens ca cel al noutăţii modului de producere efectuat cu caracterul adecvat al acelui fel. Căci Duhul Sfânt a fost cel care a dat rodnicie Fecioarei, dar aceasta a fost dintr-un trup din care deriva un trup real; şi „când Înţelepciunea îşi clădea o casă”, „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, adică, în trupul pe care şi l-a asumat dintr-o fiinţă umană, şi pe care el a animat-o cu spiritul vieţii raţionale.

Prin urmare în timp ce distincţia ambelor naturi şi substanţe este păstrată, şi ambii oameni într-o singură Persoană, josnicia a fost asumată de maiestate, slăbiciunea de putere, mortalitatea de eternitate; şi, pentru a plăti datoria condiţiei noastre, natura sacră a fost unită cu cea pasibilă, ca remediu potrivit pentru rele noastre, unul şi acelaşi „Mijlocitor între Dumnezeu şi om, Omul Hristos Isus”, să poată fi capabil dintr-un element să moară precum şi din celălalt incapabili. Prin urmare în natura întreagă şi perfectă a fiecărui om s-a născut însăşi Dumnezeu, în întregime ceea ce era a lui, în întregime ceea ce era al nostru. Prin „al nostru” înţelegem că Creatorul a format în noi la început şi ceea ce a asumat el pentru a restaura; căci pentru ceea ce a produs înşelătorul, astfel înşelat, admis, nu exista nici o urmă în Salvator; şi faptul că el a luat asupra sa o parte din neputinţele noastre nu-l făcea un părtaş în nelegiuirile noastre. El şi-a asumat „forma unui rob” fără profanarea păcatului, îmbogăţind ceea ce era uman, fără să slăbească ceea ce era divin: datorită acelei „goliri de sine”, prin care Invizibilul s-a făcut pe sine vizibil, şi Creatorul Domnul tuturor lucrurilor a voit să fie unul dintre muritori, a fost un aplecat în compasiune, nu un eşec de putere.

Prin urmare, acelaşi care, rămânând în forma de Dumnezeu, s-a făcut om, a fost făcut om în forma unui rob. Căci fiecare dintre naturi reţine caracterul ei adecvat fără defect; şi după cum forma lui Dumnezeu nu retrage forma unui rob, tot aşa şi fora unui rob nu slăbeşte forma de Dumnezeu. Căci de când diavolul se bucura în faptul că omul, înşelat prin viclenia sa, a fost lipsit de darurile divine şi, fiind dezbrăcat de înzestrarea sa de nemurire, a ajuns sub dureroasă sentinţă a morţii, şi că el însuşi, în mijlocul ‚mizeriilor sale, a găsit un fel de consolare în a avea un păcătos drept companie, şi că Dumnezeu, conform cerinţelor principiului de dreptate, a schimbat rezoluţia lui cu privire la om, pe care l-a creat într-o poziţie aşa de înaltă de onoare; era nevoie de o dispensaţie a sfatului secret, ca Dumnezeul de neschimbat, a cărui voinţa nu putea fi depravată de bunăvoinţa sa, să împlinească printr-un mister mult mai secret planul său original de bunăvoinţă faţă de noi, şi ca omul, fiind dus în greşeală prin subtilitatea ticăloasă a diavolului, să nu piară conform scopului lui Dumnezeu.

Prin urmare, Fiul lui Dumnezeu, coborând din locul său din ceruri, nu s-a depărtat de slava Tatălui, intră în această lume de mai jos, născut după o ordine nouă, printr-un nou mod de naştere. După o nouă ordine, deoarece acela care este în sfera sa este invizibil, a devenit vizibil în a noastră; Cel care nu putea fi inclus în spaţiu, a dorit să fie îngrădit; continuând să existe înaintea vremurilor, el a început să existe în timp; Domnul universului a permis maiestăţi sale infinite să fie umbrită, şi a luat forma unui rob; Dumnezeul impasibil nu s-a desconsiderat pentru a fi Om pasibil şi Cel nemuritor pentru a fi supus legilor morţii. Şi născut printr-o ordine nouă de naştere; deoarece virginitatea neprofanată, în timp ce era ignorantă de concupiscenţă, a oferit materia trupului său. Ceea ce a asumat Domnul de la mama sa a fost natura, nu greşeala; şi nici minunăţia naşterii Domnului nostru Isus Hristos, ca fiind născut dintr-un pântec de Fecioară, implică faptul că natura sa este deosebită de a noastră. Căci chiar acelaşi care este însăşi Dumnezeu, este şi om; şi nu este nici o iluzie în această uniune, în timp ce caracterul umil al omului şi măreţia Dumnezeirii s-au întâlnit. Căci după cum „Dumnezeu” nu este schimbat de compasiunea [arătată], tot aşa şi „Omul” nu este consumat de demnitatea [atribuită]. Căci fiecare „formă” înfăptuie faptele care îi aparţin, în comuniune cu cealaltă; Cuvântul, adică, îndeplinind ceea ce aparţine Cuvântului, şi trupul îndeplinind ceea ce aparţine trupului; una dintre acestea strălucesc în miracole, cealaltă se afundă în injurii. Şi după cum Cuvântul nu se retrage de la egalitate cu Tatăl în slavă, tot aşa şi trupul nu abandonează natura felului nostru. Căci, după cum trebuie să spunem adesea, el este unul şi acelaşi, într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, şi într-adevăr Fiul Omului. Dumnezeu, în măsura în care „la început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”. Omul, în măsura în care „Cuvântul a devenit trup, şi a locuit printre noi”. Dumnezeu, în măsura în care „toate lucrurile au fost făcute prin el, şi nimic nu a fost făcut fără el”. Om, în măsura în care el era „făcut din femeie, sub lege.

Naşterea trupului este o manifestare a naturii umane; pruncul purtat de Fecioară este o indicare a puterii Divine. Pruncia Acestuia este arătată de umilirea scutecelor: măreţia Celui Prea Înalt este declarată de vocile îngerilor. Cel pe care Irod îl desemnează să-l ucidă este ca şi umanitatea în începuturile sale; dar cel pe care magii se bucură în a-l adora pe genunchii lor este Domnul tuturor. Acum când el a venit la botezul lui Ioan premergătorul său, ca nu cumva faptul că Dumnezeirea era acoperită cu un voal de carne să fie tăinuită, vocea Tatălui a vorbit în tunet din cer, „Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea”: Prin urmare, cel care, ca om, este ispitit de subtilitatea diavolului, este acelaşi faţă de care, ca Dumnezeu, îngerii i-au slujit. A flămânzi, a înseta, a fi obosit, şi a dormi, este în mod evident uman. Dar a potoli cinici mii de oamenii cu cinci pâini şi de a-i da femeii samaritene acea apă vie, a aduce ceva aceluia ce bea din ea nu-i va mai fi sete din nou; a umbla pe suprafaţa mării cu picioarele şi a nu se scufunda, şi prin a mustra furtuna pentru a-şi potolii „valurile înălţate”, este fără îndoială Divin. Ca şi când – pentru a trece de multe puncte – nu aparţine aceleiaşi naturi a plânge cu sentimente de pietate la moartea unui prietene şi, după ce piatra a fost înlăturată după mormânt unde a stat patru zile, printr-o voce de poruncă de a se ridica din nou la viaţă; sau să stea atârnat pe lemn, şi să facă toate lucrurile să tremure după ce ziua s-a transformat în noapte; sau să fie străpuns cu cuie, şi să deschidă porţile paradisului către credinţa tâlharului; sau nu aparţine aceleiaşi naturi a spune, „Eu şi Tatăl una suntem”, şi să spună „Tatăl este mai mare decât Mine”. Căci deşi în Domnul Isus Hristos există o singură Persoană de Dumnezeu şi om, cu toate acestea prin care insulta se ataşează de ambele este una, şi slava care se ataşează de ambele este alta; căci din ceea ce ne aparţine nouă el are acea omenire care este inferioară faţă de Tatăl; în timp ce de la Tatăl el are Dumnezeire egală cu Tatăl.

Prin urmare, datorită acestei unităţi de Persoană care trebuie să fie înţeleasă ca existând în ambele naturi, noi citim, pe de-o parte, că „Fiul Omului a venit din ceruri”, în măsura în care Fiul lui Dumnezeu a luat trup de la acea Fecioară din care s-a născut el; şi pe de altă parte, despre Fiul lui Dumnezeu se spune că a fost crucificat şi îngropat, în măsura în care el a trecut prin aceasta, nu în Dumnezeirea sa actuală; unde Singurul-născut este coetern şi consubstanţial cu Tatăl, dar în slăbiciunea naturii umane. Prin urmare noi toţi, în Crez, mărturisim că „singurul-născut Fiu de Dumnezeu a fost crucificat şi îngropat”, conform acelei spuse a apostolului, „căci dacă ei ar fi cunoscut aceasta, ei nu l-ar fi răstignit pe Domnul Slavei”. Dar când Domnul şi Salvatorul nostru instruia prin întrebările sale credinţa ucenicilor, el a spus, „Cine spun oamenii că sunt Eu Fiul Omului?” Şi după ce au menţionat aceştia diferite opinii susţinute de alţii, el a spus, „Dar voi cine spuneţi că sunt?” adică „Eu sunt Fiul Omului, şi pe cine vedeţi voi în forma unui rob, şi în realitatea trupului, cine spuneţi voi că sunt eu?” La care binecuvântatul Petru, inspirat de Dumnezeu, şi spre beneficiul tuturor naţiunilor prin confesiunea sa, a spus, „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Nu pe nedrept, prin urmare, a fost el pronunţat binecuvânta de Domnul, şi a derivat din Stânca originală acea soliditate care aparţine atât virtuţii cât şi numelui său, care prin revelaţia Tatălui a confesat acelaşi a fie atât Fiul lui Dumnezeu şi Hristosul; deoarece unul dintre aceste adevăruri, acceptat fără de celălalt, nu ar fi de folos mântuirii, şi era egal de periculos a crede că Domnul Isus Hristos a fi simplu Dumnezeu şi nu om, sau doar om şi nu Dumnezeu. Dar după învierea Domnului – care a fost într-adevăr învierea unui trup real, căci nici o altă persoană nu a mai fost înviată decât cel care a fost crucificat şi a murit – ce altceva s-a realizat în timpul acelui interval de patruzeci de zile decât de a face credinţa noastră întreagă şi clarificată de tot întunericul?

Căci în timp ce el conversa cu ucenicii său, şi a locuit cu ei, a mâncat cu ei, şi a permis să fie atins cu atenţie şi curiozitate de cei care erau în îndoială, pentru acest scop el s-a arătat ucenicilor când uşile erau închise, şi prin suflarea sa le-a dat Duhul Sfânt, şi a deschis secretele Sfintelor Scripturi după ce le-a dat lumina inteligenţei, şi din nou în aceiaşi persoană a sa le-a arătat rana din coastă, urmele cuielor, şi toate urmele trupului Suferinţei, spunând, „Priviţi mâinile mele şi picioarele mele, căci Eu sunt; pune-ţi mâna şi vedeţi, căci un duh nu are carne şi oase, aşa cum mă vedeţi pe mine”: ca proprietăţile naturii Divine şi umane să fie recunoscute a rămâne în el fără a cauza o diviziune, şi ca noi să ştim astfel că Cuvântul nu este ceea ce este trupul, pentru a confesa că singurul Fiu al lui Dumnezeu este atât Cuvânt cât şi trup. Despre care mister al credinţei acest Eutyches trebuie privit ca nefericit susţinător, care nu recunoaşte natura noastră a exista în Singurul-născut Fiu al lui Dumnezeu, ori prin înjosirea mortalităţii, ori a slavei învierii. Şi el nici nu a fost impresionat profund de declaraţia binecuvântatului apostol şi evanghelist Ioan, spunând, „Fiecare duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi fiecare duh care destramă faptul că Isus nu este de la Dumnezeu, şi aceasta este Antihristul”. Acum ce este de destrămat la Isus, decât a separa natura umană de el, şi de a face vid prin intenţii neruşinate acel mister prin care noi am fost salvaţi? Ba mai mult, fiind în întuneric referitor la natura trupului lui Hristos, el trebuie să fie implicat în aceiaşi orbire fără de sens şi faţă de Suferinţa sa. Căci dacă el nu crede că crucificarea Domnului este ireală, şi nu se îndoieşte că el chiar a acceptat suferinţa, chiar până la moarte, pentru salvarea lumii; după cum crede în moartea sa, aceasta să recunoască şi trupul său, şi să nu se îndoiască de faptul că cel care a fost recunoaşte că a fost capabil de suferinţă este şi Om cu un trup ca al nostru; din moment ce a nega adevăratul său trup este a nega şi suferinţele sale trupeşti.

Dacă el acceptă credinţa creştină, şi nu-şi întoarce urechea de la predicarea Evangheliei, să vadă el ce natură a fost aceia care a fost străpunsă de cuie şi atârnată pe lemnul crucii; şi să înţeleagă de unde a fost că, după ce coasta Crucificatului a fost străpunsă de suliţa soldatului, sânge şi apă au curs afară, ca Biserica lui Dumnezeu să fie împrospătată atât cu o Scăldare cât şi cu un Pahar. Să asculte el de binecuvântatul apostol Petru când declară că „sfinţirea prin Duhul” are loc prin „stropirea sângelui lui Hristos”, şi să nu aibă o citire pripită faţă de cuvintele aceluiaşi apostol, „ştiind că nu aţi fost răscumpăraţi cu lucruri pieritoare, ca argintul şi aurul, din felul vostru deşert de vieţuire primit prin tradiţia părinţilor voştri, ci cu sângele preţios al lui Isus Hristos ca al unui Miel fără cusur şi fără pată”. Să nu reziste acesta nici la mărturia binecuvântatului Ioan apostolul, „Şi sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne curăţeşte de tot păcatul”.

Şi din nou, „Aceasta este victoria care înfrânge lumea, însăşi credinţa noastră”; şi „cine este cel care învinge lume, decât cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? El este cel care a câştigat prin apă şi sânge, însăşi Isus Hristos; nu doar din apă, ci din apă şi sânge; şi Duhul este cel care aduce mărturie, deoarece Duhul este adevărul. Căci trei sunt cei care aduc mărturie – Duhul, apa şi sângele; şi aceştia trei sunt una”. Adică, Duhul sfinţirii, şi sângele răscumpărării, şi apa botezului; toate trei sunt una, şi rămân nedivizate, şi nici una dintre ele nu este despărţită de legătura cu celelalte; deoarece Biserica Catolică trăieşte şi avansează prin această credinţă, că despre Hristos Isus ar trebui să credem că nici omenirea nu exista fără adevărata Dumnezeire; şi nici Dumnezeirea fără adevărata omenire. Căci însăşi Eutyches, fiind întrebat despre el, a răspuns, „Mărturisesc că Domnul nostru a fost din două naturi înaintea uniunii, dar după uniune mărturisesc o singură natură”; sunt uimit că o astfel de profesiune absurdă şi perversă ca aceasta nu a fost mustrată de o condamnare din partea judecătorilor săi, şi că o exprimare extrem de nebună şi de hulitoare să fie neglijată, de parcă nu s-ar fi auzit nimic care să dea ofensă: văzând că este la fel de profan a spune că Singurul-născut Fiu al lui Dumnezeu avea două naturi înainte de Întrupare după cum e şocant să afirmăm că, din moment ce Cuvântul a devenit trup, exista în el doar o singură natură.

Dar ca nu cumva Eutyches să creadă că ceea ce a spus el era corect, sau tolerabil, pentru că nu a fost dezaprobat de declaraţia voastră, îndemnăm atenţia cea mai cinstită, dragă frate preaiubit, pentru a vedea că, dacă prin inspiraţia plină de milă a lui Dumnezeu cazul este dus la o chestiune satisfăcătoare, omul nechibzuit şi neexperimentat să fie curăţit şi de contagioasa lui noţiune; văzând ca, după înregistrarea procedeelor au arătat clar, el a început să-şi abandoneze opinia sa când a fost dus la un colţ de către cuvintele autoritare ale voastre, el a profesat că nu a spus cele de mai înainte, şi de a-şi da adeziunea sa acelei credinţe faţă de care a stat departe înainte. Dar când el nu va consimţi în a anatemiza dogma profană pe care aţi înţeles-o, frate, că el a continuat în necredinţa sa, şi merita să primească sentinţa de condamnare. Pentru care dacă el necăjeşte în mod sincer şi spre scopul bun, şi înţelege, chiar prea târziu, felul adecvat cum s-a pus în mişcare autoritatea Episcopală, sau dacă, pentru a face satisfacerea deplină, el va condamna viva voce, şi sub mâna sa, tot ceea ce el a susţinut greşit, fără compasiune, la oricare extindere, care i se poate arăta când a fost îndreptăţit, va fi vrednic de blamă, pentru Domnul nostru, adevăratul şi bunul Păstor, care şi-a dat viaţa pentru oile sale, şi care a venit să salveze sufletele oamenilor şi nu să le distrugă, care vrea ca noi să imităm bunătatea sa iubitoare; astfel ca justiţia să-i constrângă într-adevăr pe cei ce păcătuiesc, dar mila nu ar trebui să-i respingă pe cei care sunt convertiţi.

Căci apoi credinţa adevărată este cea care e apărată cu cele mai bune rezultate, când o opinie falsă este condamnată chiar de cei care au urmat-o. Dar ca întreaga problemă să fie rezolvată în mod pios şi cu credincioşie, i-am numit pe fraţii noştri, Julius, Episcop, şi Reatus, Presbiter (din titlul Sf. Clement) precum şi fiul meu Hilarus, Diacon, pentru a ne reprezenta; şi cu ei l-am asociat şi pe Dulcitius, Notarul nostru, de a cărui fidelitate avem dovadă bună: crezând că asistenţa Divină va fi cu voi, ca cel care s-a depărtat să poată fi salvat prin a-şi condamna propria sa opinie nesănătoasă. Fie ca Dumnezeu să vă ţină în sănătate bună, preaiubite frate. Dată în Ideile din Iunie, în Consulatul oamenilor iluştrii, Asterius şi Protogenes.

[Apoi s-a citit un şir lung de citate din Părinţi care susţinea învăţătura Volumului. (L. and C., Conc., Tom. IV., cols. 357-368.)]

Extrase din Acte

SESIUNEA II (continuată)

(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. IV., col. 368.)

După citirea epistolei anterioare, cei mai reverenzi episcopi au strigat: Aceasta este credinţa părinţilor, aceasta este credinţa apostolilor. Aşa credem noi cu toţi, aşa cred ortodocşii. Anatema să fie cel care nu crede astfel. Petru a vorbit astfel prin Leo. Aşa au învă#