Antropologie:

ANTROPOLOGIA PAULICIANĂ

 

  

Cum a înţeles Pavel natura fiinţei umane?

 

1. Introducere

 

Ce este, în viziunea lui Pavel, o fiinţă umană? Deşi nu a lăsat în urma sa un discurs întocmit cu grijă despre natura umană, există o antropologie implicită în scierile lui Pavel. Pentru a extrage această antropologie, este necesar a se examina termenii antropologici pe care îi foloseşte Pavel. Făcând aşa, vom putea să descoperim informaţie care să pună la un loc piesele pentru a ne da concepţia lui Pavel despre natura umană. Atunci când va fi relevant, vom face încercarea de a înţelege termenii antropologici lui Pavel pe fundalul religios-istoric potrivit, într-un efort de a ilumina  pe mai departe înţelgerea intenţionată de Pavel. După cum vom descoperi, termenii antropologici ai lui Pavel derivă atât din fundalul religios-istoric ebraic cât şi din cel grecesc. (Vezi D. Guthrie, New Testament Theology, 163-80; R. Jewett, Paul's Anthropological Terms; J. A. T. Robinson, The Body;  D. E. H. Whiteley, The Theology of St. Paul, 31-44.   Bultmann's analysis of Paul's anthropology is too tainted by existentialism to be of much use (New Testament Theology, 191-239). ADD see Ridderbos 114ff.; Kuemmel, Man in the New Testament.

 

2. Dificultăţile Metodologice

 

Ar trebui observate de la început dificultăţile implicate într-o astfel de investigaţie.

 

2.1. Termenii din Greacă sunt polivalenţi atât diacronic cât şi sincronic.

 

2.2. Pavel ca şi evreu ar fi putut folosi termeni greceşti cu sensuri în ebraică; este posibil ca aceşti termeni să fi dat naştere în LXX (Septuaginta) sau sau la altă traducere grecească. (Trebuie notat că există nici o traducere cuvânt-cu-cuvânt din ebraică în greacă în LXX)

 

2.3. Pavel nu este întotdeauna precis atunci când îşi utilizează termenii: unii termeni sunt folosiţi în mod ambiguu (înţelesuri diferite pentru aceiaşi termeni), în timp ce în alte situaţii termenii par a se suprapune în înţeles. Câteodată Pavel mai şi combină termeni pentru a produce un compus.

 

2.4. Este greu de distins între termenii care descriu funcţii şi cei care constituie părţi ale unei fiinţe umane.

 

3. Terminologia Antropologică a lui Pavel

 

Termenii antropologici majori care apar în epistolele lui Pavel sunt: trup (soma); suflet (psuche); duh (pneuma); inimă (kardia); omul din lăuntru şi cel de afară(eso kai exo anthropos); minte (nous); conştiinţă (suneidesis); fire (sarx).

 

3.1. Trup (soma)

 

Se pare că „trup” utilizat de Pavel denotă că fiinţa umană există ca şi corp (materie). Pavel vorbeşte despre trup în mod distinct faţă de „Sine”; acest lucru nu este neapărat semnificativ, din moment ce şi materialstul face asta, recunoscând tot timpul convenţionalitatea a ceea ce face. Afirmaţii selectate (dar reprezentative) despre natura trupului în scrierile lui Pavel sunt după cum urmează:

 

3.1.1. Rom 8:10-11 Pavel spune că trupul este muritor (ta thneta somata).

 

3.1.2. 1 Cor 6:13 Pavel spune că trupul nu este pentru curvie (imoralitate)

 

3.1.3. Rom 8:23; 1 Cor 15 Pavel spune că trupul este destinat răscumpărării(ten apolutrosin tou somatos hemon)  şi învierii.

 

3.1.4. 1 Cor 6:19 Pavel spune că trupul unui credincios este Templul (naos) Duhului Sfânt.

 

3.1.5. 1 Cor 6:20 Pavel spune că credinciosul trebuie să-l proslăvească pe Dumnezeu în trup.

 

3.1.6. Fil 3:21 Pavel spune că Dumnezeu va schimba „trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale”.

 

Adaos: Deşi Pavel nu foloseşte termenul „trup”, deoarece foloseşte un limbaj metaforic, în 2 Cor 5:2-4 Pavel explică cum nu doreşte să fie fără „cortul” său sau să fie „desbrăcat” (de ex., să fie fără trupul său), ci să fie îmbrăcat, pentru ca ceea ce este muritor în noi să fie înghiţit de viaţă.

 

3.2. Sufletul (psuche)

 

Termenul suflet (psuche) nu este des folodit în epistolele lui Pavel; atunci când apare, pare a fi folosit ca şi sinonim pentru viaţă sau o persoană vie, ceea ce nu este surprinzător din moment ce echivalentul ebraic pentru suflet (nephesh) este adesea folosit cu acest înţeles în Vechiul Testament şi în scrierile secatare Qumran (vezi G. Maier, Mensch und freier Wille, 168). (Sunt excluse întrebuinţările care fac parte din citatele din Vechiul Testament, cum ar fi Rom 11:3= 1 Împăraţi 19:10,14; 1 Cor 15:45= Gen 2:7).

3.2.1. Rom 16:4 Pavel spune că unii şi-au pus capul în joc „ca să-mi scape viaţa” (huper tes psuches mou)

 

3.2.2. Fil 2:30 Pavel se descrie pe sine şi pe tovarăşii săi ca fiind aproape de moarte punându-şi viaţa în joc  (paraboleusamenoi te psuche).

 

3.2.3. Rom 31:1 Pavel spune că oricine (pasa psuche) trebuie să fie supus stăpânirilor.

 

3.2.4. 1 Tes 2:8 Pavel spune că el şi tovarăşii lui nu au împărtăţit cu cei din Tesalonic numai Evanghelia ci chiar viaţa  lor (tas heauton psuchas), ceea ce înseamnă că s-au dărui în totalitate.

 

3.2.5. 2 Cor 1:23 Pavel îl cheamă pe Dumnezeu ca martor faţă de sufletul lui (epi ten emen psuchen), adică împotriva sa.

 

3.2.6. 2 Cor 12:15 Pavel spune că se va cheltui pe sine pentru sufletele corintenilor (huper ton psuchon humon).

 

3.2.7. Fil 1:27  Pavel îi laudă pe filipeni „luptaţi cu un suflet pentru credinţa Evangheliei ”; cu un suflet însemnând uniţi, ca un singur individ.

 

Există împrejurări în care termenul suflet, care pare să apară în fraze idiomatice, cum ar fi Efe 6:6; Col 3:23 ek psuche (Această frază pare a însemna „cu toată inima”) şi Rom 2:9 epi pasan psuchan anthropou (Această frază pare a însemna „peste orice fiinţă umană”).

 

   Nicăieri în epistolele lui Pavel suflet nu denotă o entitate separată faţă de trup, aşa cum se întâmplă în gândirea greacă influenţată de Elenism sau chiar în locuri în Vechiul Testament, cu o singură excepţie probabil: 1 Tes 5:23. În acest pasaj, Pavel face distincţie între trup, suflet, şi duh; unii pot înţelege prin aceasta că Pavel crede că o fiinţă umană este compusă din trei entităţi: trup, suflet şi duh.

 

3.3. Duh (pneuma)

 

Un alt termen folosit de Pavel pentru a numi o parte componentă a fiinţei umane este duh (pneuma). Cele mai multe referiri la duh în epistolele lui Pavel se referă la Duhul Sfânt („duh” însemnând Duhul Sfânt nu este scris cu majuscule în greacă); în Rom 8:16, Pavel spune că Duhul mărturiseşte  împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Există şi alte referiri la duhul uman care par a indica că duhul este o entitate separată de trup.

 

3.3.1. 1 Cor 2:11 Pavel spune că duhul unei fiinţe umane este în ea (to [pneuma] en aute) şi cunoaşte lucrurile omului.

 

3.3.2. 1 Cor 7:34 Pavel spune că o persoană poate să fie devotată lui Dumnezeu atât cu trupul cât şi cu duhul (agia kai somati kai pneumati).

 

3.3.3. 2 Cor 7:13 „Duhul” lui Tit a fost răcorit de către corinteni. (Acesta poate fi totuşi idiomatic, deoarece „Tit era fericit din pricina felului în care a fost primit”).     

 

3.3.4. Există două întrebuinţări ale lui duh care necesită o atenţie specială

 

A. 1 Cor 5:3-4 (vezi Col 2:5) Atunci când spune că el este prezent cu duhul(paron te pneumati), Pavel pare a spune că a fost prezent dar nu în trup în Corint şi astfel a putut să judece în legătură cu curvarul. Acest lucru implică faptul că el este constituit dintr-un duh (pneuma) şi un trup (soma), pe care l-a părăsit pentru a putea fi „de faţă cu duhul” în Corint. Pavel face referinţă şi la nimicirea „cărnii” curvarului, pentru ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului. Dacă prin carne el se referă la trup, din nou se pare că Pavel crede că un om este compus dintr-o parte nematerială (pneuma) şi una materială (sarx sau soma).

 

B. 1 Cor 14:14 Pavel face o distincţie între duhul său, care câteodată se roagă, şi mintea sa care se roagă câteodată; acest lucru este spus în legătură cu discuţia sa cu privire la vorbirea în limbi. Vorbirea în limbi reprezină duhul omului care vorbeşte prin intermediul Duhului astfel încât mintea nu înţelege ceea ce se spune. Dar observaţi că contrastul din acest pasaj nu este între duh şi suflet ci duh şi minte; ceea ce este mintea vom vedea mai târziu.

 

3.3.5. Există câteva pasaje în care termenul pneuma este folosit în mod ambiguu sau idiomatic.

 

A. 1 Cor 16:18 Pavel vorbeşte despre un duh colectiv: „duhul meu şi al vostru” (to emon pneuma kai to humon)

 

B. Rom 1:9 Pavel spune că îi slujeşte lui Dumnezeu în duuhl său (en to pneumati mou); ce înseamnă să slujeşti în duh în opoziţie cu trupul (?) este neclar. Poate că aceasta este o expresie idiomatică pentru o slujire sinceră opusă simplului fapt de a „trece prin moţiuni”.

 

C. Efe 4:23 Pavel vorbeşte despre a fi înnoiţi „în duhul minţii voastre” (to pneumati tou noos humon); poate este neclar ce este duhul unei minţi colective, dar probabil că duhul înseamnă ceva de genul dispoziţie sau atitudine, ci nu o entitate efectivă.

 

D. 1 Tess 5:23 După cum am discutat deja, Pavel face distincţie între duh, suflet şi trup.

 

3.4. Inima (kardia)

 

În scrierile lui Pavel, inima (kardia) descrie „centrul” (ca să folosesc o metaforă) fiinţei umane, cu un accent asupra naturii cognitive şi voluntive (şi aşadar morale) a fiinţei umane. Acesta este un termen relativ comun în epistolele lui Pavel, cee ce nu ne surprinde, din moment ce acest termen este folosit cu acest sens în în Vechiul Testament şi în textele evreieşti intertestamentale (kardia reflectă utilizarea evreiască a lui leb sau leba). Este necesar să examinăm doar câteva exemple:

 

3.4.1. Rom 1:21 Pavel spune despre neamuri că inima lor fără pricepere s-a întunecat, ceea ce înseamnă că ei s-au întunecat chiar în centrul fiinţei lor. Acest lucru a dus la alegeri păcătoase.

 

3.4.2. Rom 5:5 Pavel spune că dragostea lui Dumnezeu este turnată în inimile noastre; prin inimă vrea să spună centrul fiinţei noastre.

 

3.4.3. Rom 10:1 Pavel vorbeşte despre dorinţele inimii lui, adică dorinţele care reflectă adevăratul sine al lui Pavel, centul fiinţei lui.

 

3.4.4. Gal 4:6 Pavel spune că Dumnezeu ne-a trimis „în inimă” Duhul Fiului Său, adică în centrul fiinţei noastre. (Mai devreme, am văzut că Pavel spune că Duhul locuieşte în trupurile noastre.)

 

3.4.5. Col 3:15 Pavel îi învaţă pe coloseni să lase ca pacea lui Dumnezeu să stăpânească „în inimile vostre”, ceea ce înseamnă ca pacea lui Dumnezeu să stăpânească chiar centrul fiinţei noastre (vezi 2 Cor 4:6).

 

3.4.6. Efe 1:18 Pavel vorbeşte despre „ochii inimii” (ophthalmos tes kardias) care sunt luminaţi. El vorbeşte folosind o dublă metaforă: a. „inimă” este folosit în mod metaforic prin care se înţelege centrul unei persoane b. Ochii este folosit metaforic pentru a exprima înţelegerea. Împreună ecestea două indică înţelegerea asociată cu cel mai profund nivel al fiinţei noastre.

 

3.5. Omul lăuntric şi cel de afară

 

Pavel face diferienţă între persoana din lăuntru şi cea exterioară; cea lăuntrică este adevăratul sine care este nevăzut, în timp ce omul de afară este fiinţa umană fizică, vizibilă pentru ochi.

 

3.5.1. Rom 7:22 Pavel spune că omului din lăuntru îi place legea, referindu-se la adevăratul sine. Pentru Pavel, totuşi, simplul consimţământ cu legea nu este demn de laudă ci este un fapt al naturii umane; împlinirea legii este cea demnă de laudă.

 

3.5.2. 2 Cor 4:16 Pavel spune că omul de afară trece, în timp ce omul din lăuntru se înnoieşte. În acest context, omul de afară pare a fi trupul, în timp ce omul din lăuntru este ceva distinct faţă de trup şi care pare a rezista descompunerii trupului: ci acesta este cel care este întărit de Duhul. Astfel omul din lăuntru este nevăzut, adevăratul sine, în timp ce cel de afară este partea materială a fiinţei umane.

 

3.6. Minte (nous)

 

Deşi, în LXX, traduce mai multe cuvinte evreieşti având mai multe înţelesuri, termenul „minte” (nous) în scrierile lui Pavel se referă în mod exclusiv la facultatea gândirii împrăştiate.

 

3.6.1. Rom 1:28 Pavel spune că mintea poate fi degenerată, înţelegând că facultatea gândirii împrăştiate poate fi coruptă.

 

3.6.2. Col 2:18 Pavel face referie la minte ca „gândurile firii pământeşti”, adică mintea păcătoasă, care se poate umfla de mândrie (phusioumenos upo tou noos tes sarkos autou) (vezi 1 Tim 6:5; 2 Tim 3:8), care duce la mândrie intelectuală.

 

3.6.3. Rom 12:2 Pavel spune că mintea poate fi înnoită (te anakainosei tou noos), lucru prin care vrea să spună că conţinutul minţii, obiectele gândirii împrăştiate, pot fi schimbate.

 

3.6.4. Există câteva pasaje dificile în care apare mintea:

 

A. 1 Cor 14:14-15 După cum s-a spus deja, Pavel arată contrastul dintre minte şi duh cu privire la rugăciune, rugăciunea făcută în duh este vorbirea în limbi, pe când rugăciunea făcută cu mintea este acea rugăciune care conţine ceea ce se poate înţelege. În acest context, mintea pare a însemna facultatea gândirii împrăştiate care duce la gândirea/vorbirea inteligibilă.

 

B. 1 Cor 14:19 Pavel scrie despre a vorbi cuvinte înţelese (te noi) în contrast cu a vorbi în altă limbă (en glossai).

 

C. Fil 4:7 Pavel vorbeşte despre pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere (minte în engl.) (panta noun), însemnând inteligenţă.

 

3.7. Conştiinţă (suneidesis)

 

Conştiinţa şi relaţia cu Legea

 

Pavel foloseşte acest termen în sensul pe care-l are în greaca standard. Deşi echivalentul ebraic nu apare în Vechiul Testament, termenul „conştiinţă” apare în Apocrypha (Wis 17:10; Sir 42:18).  (Termenul suneidesis apare de asemenea în LXX Eclesiastul 10:20) Deşi în Vechiul Testament nu există nici un termen distinct pentru conştiinţă, inima are rolul de conştiinţă (vezi 1 Sam 26:6; 2 Sam 24:10). Conştiinţa este facultatea judecăţii  morale a unei persoane; poate ori să comande, ori să condamne.

 

3.7.1. Rom 2:15 Pavel spune că conştiinţa este universală printre neamuri, condamnând sau aprobând acţiuni (vezi Rom 9:1; 2 Cor 1:12; 4:2; 5:11).

 

3.7.2. 1 Cor 8:7; 10:25-26  Pavel spune că conştiinţa poate fi ignorată şi întinată.

 

3.7.3. 1 Tim 4:22 Pavel spune că conştiinţa poate fi împietrită în totalitate.

 

3.7.4. Tit 1:15 Pavel spune că atât mintea cât şi cugetul pot fi spurcate; însemnând că atât facultatea gândirii discursive cât şi abilitatea de a face discerneri morale asupra propriei persoane se deteriorează.

 

3.8. Carnea (sarx)

 

Cuvântul „carne” are mai multe înţelesuri diferite în epistolele lui Pavel; este dificil adesea de a face distincţie între acestea.

 

3.8.1. Carne poate însemna literal materia care acoperă oasele (1 Cor 15:39). (Acesta este un înţeles comun pentru cuvântul grecesc.)

 

vezi Ridderbos 94 re; carnea ca şi trup 2 Cor 4.10, 11; Gal 4.13; 2 Cor 12:7

 

Gal 1:16; 1 Cor 15:50; Efe 6:12; 1 Cor 1:29

 

Carnea fiind opusă divinului vezi Isa 31:3; Ier 32:27; Iov 10:4

 

3.8.2. Prin extindere, carne poate să însemne fiinţa umană luată în considerare din punct de vedere al existenţei lui externe, materiale.

 

A. Gal 4:13 Pavel scrie despre o oarecare slăbiciune a trupului (astheneia tes sarkos) prin care vrea să spună o boală fizică.

 

B. Rom 2:28 Pavel descrie o tăiere împrejur în carne (en sarki), prin care vrea să zică literal, circumcizie fizică.

 

C. Rom 4:1 Pavel se referă la strămoşii trupeşti (kata sarka), însemnând strămoşi din punct de vedere fizic (vezi Rom 9:3, 8; 1 Cor 10:18).

 

D. Rom 1:3 Pavel se referă la descinderea trupească a lui Cristos (kata sarka), adică descendenţa Sa fizică.

 

E. 1 Cor 5:3-4 (vezi Col 2:5) După cum s-a arătat deja, Pavel se referă la distrugerea „cărnii” curvarului, pentru ca duhul lui să fie mântui în Ziua Domnului. Carne în acest context pare a însemna existenţa materială a bărbatului, trupul lui.

 

F. Efe 2:11 Pavel spune că cititorii săi sunt neamuri în trup (en sarki); vrea să spună că ei sunt neamuri din naştere. 

 

G. 2 Cor 10:2-4 pavel vorbeşte despre a trăi în firea pământească (a exista din punct de vedere fizic), dar nu a ne lupta cu arme folosite pentru a-i distruge pe cei care există în mod fizic. El face un contrast între existenţa fizică şi cea ne-fizică; ideea sa este că în sfera imaterială, trebuie folosite arme spirituale pentru a te putea angaja într-o luptă spirituală.

 

3.8.3. Carne poate de asemenea să se sefere la fiinţa umană ca şi întreg.

 

A. Rom 3:20; Gal 2:16; 1 Cor 1:29 Pavel se referă la „nimeni” (pasa sarx), prin care se referă la toţi oamenii.

 

B. Efe 5:28-29 Pavel scrie că nimeni nu-şi urăşte propriul trup (ten heautou sarka), însemnând că nimeni nu se urăşte pe sine.

 

C. 2 Cor 7:5 Când Pavel spune că „trupul nostru” (he sarx hemon) n-a avut nici o odihnă el vrea să spună „noi” nu am avut nici o odihnă.

 

D. Col 1:24 Pavel scrie despre cum „în trupul meu împlinesc ce lipseşte” însemnând „în mine”.

 

3.8.4. Cel mai imporatnt este că trup în scrierile lui Pavel poate însemna fiinţa umană ca şi instrument dispus să păcătuiască; devine sinonim cu natura păcătoasă. Astfel, descrie mai mult o funcţie sau un aspect al fiinţei umane decât o entitate materială, o parte componentă.

 

A. Păcatul ca şi Natură Păcătoasă în Scrierile lui Pavel

 

1. Gal 5:13 Pavel le spune galatenilor să nu facă din chemarea lor la libertate o pricină de a trăi pentru firea pământească, ci să se slujească unii pe alţii în dragoste.

 

2. Gal 5:16-21 Pavel spune că umblarea prin Duhul va determina neîmplinirea „poftelor firii pământeşti ” (5:16). Duhul pofteşte împotriva firii pământeşti şi viceversa (5:17). Apoi urmează o list cu „faptele firii pământeşti”: „preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea”.

 

3. Gal 5:24 Pavel spune că cei care sunt ai lui Cristos şi-au răstignit firea pământească  împreună cu patimile şi poftele ei.

 

4. Rom 7:18 Pavel spune că nimic bun nu locuieşte în el, adică în firea sa pământească.

 

5. Rom 8:3 Pavel spune că firea pământească făcea Legea fără putere, astfel că ascultarea era imposibilă, fapt ce ducea la condamnare.

 

6. Rom 8:7-8 Pavel spune că mintea care umblă după lucrurile firii pământeşti îi este vrăşmaşă lui Dumnezeu iar cei care sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.

 

7. Trebuie observat că adeseori „firea pământească”  este stabilită în opoziţie cu duhul, înţeles ca şi Duhul Sfânt (Rom 8:4, 5, 6, 9, 13; Gal 5:16-17).

 

B. Antecedente Istorico-Religioase ale Utilizării „Firii Pământeşti”  ca şi Natură Păcătoasă de Către Pavel

 

1. Utilizarea Negativă a „Firii Pământeşti” în Surse Secundare Templului

 

Utilizarea lui Pavel a termenului „fire pământească” pentru a face referire la natura păcătoasă are antecedente în Vechiul Testament şi în texte evreieşti second-Temple. Utilizarea termenului „fire pământească”  pentru a însemna slăbiciune omenească apare în Vechiul Testament (Gen 8:21; Isa 40:6, 8; 2 Cro 32:8; Ps 78:39; Ier 17:5). Firea pământească ca şi termen care denotă slăbiciunea umană şi păcătoşenia ei, acel aspect al fiinţei umane care este în opoziţie cu Dumnezeu, se găseşte în scrierile sectare Qumran (Regula Comunităţii şi Imnurile Recunoştinţei) (ebraică: basar) şi Testamentul Celor Doisprezece Patriarhi (greceşte: sarx) (vezi G. Maier, Mensch und freier Wille, 169-74).

 

a. 1QS 11.11-12 „Când mă împiedic în păcatul cărnii ”

     

b. 1QH 4.29-30 „Ce este carnea în comparaţie cu aceasta [puterea lui Dumnezeu]? Care creaturi din lut pot face minuni? El este păcat din pântecele maicii sale.”

 

c. 1QH 10.23 „Ce este duhul cărnii ca să priceapă toate aceste lucruri şi ca să aprecieze taina Ta cea mare şi minunată? Ce este unul născut din femeie între toate lucrările Tale minunate? El este o zidire de praf (ţărână) modelată cu apă, la baza sa este vina păcatului, necuviinţă josnică, sursă de impuritate, peste care domneşte un duh de degenerare.” (Vezi  1QH 18.21  Şi ce este carnea? “And What is flesh?”)

 

În scrierile sectare Qumran, fiinţele umane sunt descrise în mod negativ prin faptul că sunt făcute din ţărână, care este considerată o origine ruşinoasă şi infamă (Gen 2:7); a fi făcut din „ţărână” explică sectariştilor Qumranului degradarea fiinţelor umane. De exemplu, 1QH 13.15-16 spune, „Ce este unul născut din femeie între toate lucrările Tale minunate? El este o zidire de praf  modelată cu apă, la baza sa este vina păcatului, necuviinţă josnică, sursă de impuritate, peste care domneşte un duh de degenerare.” (vezi de asemenea 1QH 1.21-23; 1QS 11.20-22).   (O. Betz, Offenbarung und Schriftforshung in der Qumransekte, 120-23).  În 1QH 4.29 (citat mai sus) a fi carne este paralel în înţeles cu a fi o fiinţă de lut (o aluzie la Gen 2:7).

 

d. Testamentul lui Iuda 19:4 „Căci stăpânul înşelătoriei m-a orbit, şi eu nu am ştiut, ca şi om, ca şi carne, în păcatele mele corupte... ”

 

e. T. Zabulon 9:7: „El [Dumnezeu] nu învinovăţeşte răutatea împotriva omului, deoarece ei sunt carne şi duhurile înşelătoriei îi abat de pe cale în toate faptele lor.”

 

2. Un Principiu (O Căpetenie) al Răului în Fiecare Individ

Similar utilizării lui Pavel a cuvântului carne  pentru a se referi la „natura păcătoasă”, unele surse second-Temple susţin existenţa unei căpetenii a răutăţii în fiecare individ, care se opune ascultării de Dumnezeu. Această căpetenie a răutăţii este numită duh de înşelăciune sau minciună şi înclinaţie spre rău.

 

a. 1QS 3-4

   

În Regula Comunităţii, fiinţele umane sunt percepute ca având două duhuri. Se spune că Dumnezeu a instituit două feluri de duhuri în care o persoană poate umbla până la vremea vizitării Sale, care sunt identificate ca fiind duhul adevărului şi cel al înşelăciunii (3.18-19). Fiecare acţiune umană are la origine unul dintre aceste două duhuri: faptele drepte în duhul adevărului iar faptele rele în duhul înşelăciunii (3.25; 4.2-14). Cele două duhuri ar trebui interpretate ca şi două dispoziţii sau tendinţe umane; duhul adevărului este capacitatea umană de a asculta de Dumnezeu în timp ce duhul înşelăciunii este capacitatea de a face rău. Umblarea în aceste două duhuri va aduce consecinţe escatologice opuse. „Vizitarea” va fi o binecuvântare pentru cei care umblă în duhul adevărului (4.6-8), în timp ce „vizitarea” celor ce umblă în duhul înşelăciunii va fi distrugere (4.11-14). Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi va răsplăti pe cei răi şi îi va pedepsi pe cei răi.

 

b. Hodayot (Imnurile Recunoştinţei )

 

Există o oarecare claritate că autorul acestiu imn lucrează cu ideea celor două înclinaţii. El scrie, „Tu pui o inimă curată în locul lui (?); [dând la o parte] înclinaţia rea” (2.1.10). Se pare că aici se descrie înlăturarea unei inimi neascultătoare, dominată de către înclinaţia cea rea, şi înlocuirea ei cu o inimă pură, ascultătoare de Dumnezeu. Din păcate nu se specifică ce corespunde în mod pozitiv înclinaţiei rele, antecedentul cauzal al schimbării inimii autorului cu una pură.

 

b. Testamentul Celor Doisprezece Patriarhi

 

Presupunerea făcută de către autorul (autorii) acestor texte este că finnţele umane, şi în mod special evreii, sunt liberi şi responsabili din punct de vedere moral; cu toate acestea, există două căpetenii care luptă pentru supremaţie, în fiecare persoană. În T. Iuda 20 patriarhul învaţă că într-o persoană există două duhuri (pneumata) care aşteaptă o oportunitate, duhul adevărului şi duhul minciunii. Juxtapusă între aceste două duhuri este conştiinţa minţii, care se înclină către un duh sau altul. Duhul adevărului înzestrează cu o cunoştinţă etică înnăscută, care se presupune a fi cel puţin parţial identică cu preceptele Torei. O expunere mai largă a acestei doctrine se găseşte în T. Aşer 1:3-9. Aşer le spune copiilor săi, „Dumnezeu le-a dat două căi fiilor omului, două înclinaţii, două feluri de a acţiona, două feluri de viaţă şi două sfârşituri. Cele două căi sunt binele şi răul. În interiorul omului există două înclinaţii (duo diaboulia) care aleg între aceste două căi. Se pare că sufletul dă permisiunea uneia dintre acestea de a alege calea care îi corespunde. Când sufletul lasă înclinaţia bună să aleagă calea cea bună, rezultatul natural este acţiunea dreaptă. Dar dacă sufletul lasă înclinaţia rea ca să aleagă calea cea rea, rezultă acţiuni rele. Deşi terminologia folosită în T. Iuda şi T. Aşer este diferită, înţelegerea de bază a fiinţei umane este identică. Dumnezeu pune o persoană în faţa a două posibilităţi de a fi, binele şi răul, şi cere ca fiecare să aleagă. Acţiunile unei persoane sunt o reflectare a acestei alegeri fundamentale a vieţii.”

 

c. Psalmii Ne-Canonici 11QPs 19 ( Rugăciune pentru Eliberare)

 

Autorul recunoaşte că are nevoie de ajutor pentru a rămâne ascultător de Dumnezeu, după cum arată această petiţie: „Dă-mi un duh de credincioşie şi cunoştinţă; nu mă lăsa să fiu dezonorat în ruină” (14). Un duh de credincioşie este o dispoziţie de a fi ascultător, în timp ce un duh de cunoştinţă este capacitatea de a cunoaşte ce cere Dumnezeu. Se pare că autorul vede lipsa sa în ambele domenii, aşa că se întoarce către Dumnezeu pentru a rezolva această deficienţă. Dacă Dumnezeu nu onorează această cerinţă, autorul prevede că va fi „dezonorat în ruină”. Imadiat după aceasta urmează o petiţie de a fi protejat de Satana, psalmistul cere de asemenea ca nici „durerea sau înclinaţia cea rea să nu pună stăpânire pe oasele sale”. A pune stăpânire pe oasele lui înseamnă a pune stăpânire pe autor. Durere pare să însemne durerea fizică obişnuită, de care autorul se teme că va deraia eforturile sale de a rămâne credincios lui Dumnezeu. Înclinaţia cea rea, pe de altă parte, este tendinţa ca răul să pună stăpânire pe autor; el cere ca Dumnezeu să supună această tendinţă spre rău din el, pentru a nu-l conduce în păcat.

 

e. Scrierile Rabinice

 

Rabinii timpurii presupun că fiinţele umane au fost libere din punct de vedere moral, dar aceasta nu înseamnă că voinţa nu este influenţată în deliberările sale. În centrul concepţiei rabinice despre fiinţele umane este ideea înclinaţiei spre rău, derivată din Gen 6:4; 8:21; Deut 31:21. Se referă la tendinţa universală a omului spre neascultare. Deşi creată de El, caută să-i depărteze pe oameni de Dumnezeu (Sipre Deut 45). În surse, încliaţia spre rău ca şi această tendinţă este aproape hipnotizată, devenind duşmanul din lăuntru, care vrea să tragă fiinţa umană în păcat şi la distrugere (vezi m. Abot 2.11). Înclianţia spre rău caută să-l tragă pe om în idolatrie   (Mek  Bahodesh  6.85-86;  Sipre Deut 43). De asemenea caută să creeze îndoială cu privire la validitatea acelor porunci din Tora pentru care nu există paralele în codurile legii altor popoare care să pară a fi la fel de arbitrare şi inutile (Sipra Lev Ahare 13 [8-9]), şi  caută să înşele oamenii în a crede că nu există viaţă după moarte (m. Abot 4.22). Înclinaţia spre rău l-a aţâţat pe Boaz la necuviinţă sexuală atunci când  Rut şi-a petrecut noaptea la picioare sale (Sipre Num 88 [II 1.U]), şi caută să-i înşele pe oameni să creadă că nu există viaţă după moarte (m. Abot 4.22). În general înclinaţia spre rău stă în antiteză cu Tora (Sipre Deut 222).

 

4. Concluzii

 

4.1. În opinia lui Pavel omul este compus din două părţi: o parte materială sau trupească, identificată ca şi trup/omul de afară/carne  şi o parte imaterială, care pare a fi, în opinia lui Pavel, duhul/omul din lăuntru. Există o parte a fiinţei umane care supravieţuieşte morţii şi descompunerii trupului; cu alte cuvinte există o parte imaterială a fiinţei umane care poate exista fără trup. Pavel pare a crede chiar şi că duhul său poate să-i părăsească trupul înainte de a muri, şi că duhul omului este cel care vorbeşte cu Dumnezeu într-o altă limbă, întrecând mintea. Trupul, totuşi, este locul unde locuieşte Duhul Sfânt.

 

   Vom mai lua în considerare încă două pasaje. Mai întâi Fil 1:22-26, Pavel îşi exprimă dorinţa de a părăsi trupul pentru a putea fi cu Domnul; implicaţia este că o parte din el care nu este identică cu trupul ar supravieţui morţii şi ar fi cu Domnul. În al doilea rând, în 2 Cor 12:1-6, Pavel lasă loc posibilităţii de a putea ieşi din trup, a călători până la al treilea cer şi să rămână cine este; adevăratul său sine nu este legat de trupul său. Ceea ce părăseşte trupul este duhul său sau omul din lăuntru.

 

Faptul că există o parte a fiinţei umane care este distinctă de trup şi care supravieţuieşte morţii se găseşte în unele texte evreieşti din perioada la al doilea Templu. Probabil cele mai multe texte fie reflectă o perspectivă teologică a fariseilor fie sunt influenţate de o concepţie elenistică despre suflet (vezi 2 Maccabees; 1 Enoh; Înţelepciunea lui Solomon; Testamentul lui Moise;vezi textele rabinice timpurii). După cum am arătat deja, Iosefus îi descrie pe farisei ca pe unii care credeau că „sufletele” (psuchai) au puterea de a supravieţui morţii (Ant. 18.4) şi că fiecare suflet (psuche) este nemuritor (War 2.163). El spune de asemenea că Essenieinii credeau în nemurirea sufletului, care este întemniţat într-un corp muritor (Ant. 18.5; War 2.154-56). 

 

În 1 Tes 5:23, Pavel pare a da o opinie tripartită cu privire la fiinţa umană: ea sau el este compus din trup, suflet şi duh. Cu toate acestea, este probabil ca această frază ar trebui luată ca şi frază idiomatică a întregii persoane; prin alipirea mai multor termeni Pavel subliniază că Dumnezeu va ţine  întreaga persoană. Deoarece Pavel nu este precis în utilizarea sa antropologică şi deoarece nu este nici o altă indicare în vreun alt loc în această epistolă că el crede în suflet ca fiind o entitate materială, o parte componentă a fiinţei umane, este justificat să interpretăm fraza din 1 Tes 5:23 ca fiind idiomatică.

 

4.2. În opinia lui Pavel, fiinţa umană este o uniune dintre trup şi duh; este greşit să sugerezi că Pavel vede trupul mai prejos în ceea ce este un om, de care se poate lipsi sau chiar nedorit. Interesul lui Pavel pentru înviere, răscumpărarea trupului, exprimată în diferite locuri în epistolele sale este o indicaţie evidentă a faptului că el nu vedea trupul ca pe ceva secundar în contextul fiinţei umane. Există două pasaje în special unde Pavel îşi exprimă opinia că a avea un trup este o parte din ceea ce înseamnă a fi om. În primul rând, în 2 Cor 5:4, Pavel scrie cât este de tulburătoare este pierderea trupului atunci când acesta moare: vorbeşte cum că nu vrea să fie dezbrăcat de trupul cel vechi, ci vrea să aibă un trup ceresc. În al doilea rând, în Fil 3:21, Pavel spune că Dumnezeu va schimba trupurile noastre (nu le va da la o parte, ca fiind irelevante), şi în Rom 8:33 vorbeşte despre răscumpărarea trupului.

 

4.3. După cum foloseşte Pavel termenul, sufletul este sinonim cu viaţă sau întreaga persoană (după cum sunt şi unele utilizări ale cuvântului „carne”).

 

4.4. Fiinţa umană ca şi unitate compusă din două părţi, un trup şi un duh (om lăuntric) are două funcţii/aspecte. În primul rând, în mod funcţional fiinţa umană are o inimă, ceea ce denotă capacitatea sa cognitivă/volutivă; este „centrul” fiinţei umane. În al doilea rând, fiinţa umană are o minte, lucru care arată că fiinţa umană are o funcţionalitate intelectuală. În al treilea rând, fiinţa umană are o conştiinţă, care este însuşirea care acuză şi aprobă alegerile morale ale persoanei. În final, fiinţa umană este carne, este în carne sau are carne, lucru care arată natura păcătoasă, fiinţa umană fără Duhul lui Dumnezeu. (În aceasta are Pavel paralele cu sursele din  perioada la al doilea Templu).