Antropologie:

ANTROPOLOGIA: STUDIUL OMULUI

 

De Stanford Murrell

 

ORIGINEA OMULUI

 

Mărturisire de credinţă

            „La început i-a plăcut lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pentru a-şi manifesta gloria puterii, înţelepciunii şi bunătăţii Sale veşnice, să creeze lumea şi toate lucrurile din ea, fie vizibile fie invizibile, în timp de şase zile, şi toate au fost foarte bune.” (Mărturisirea de credinţă din 1689, capitolul 4, secţiunea 1; studiul Ioan 1:2,3; Evrei 1:2; Iov 26:13; Romani 1:20; Coloseni 1:16; Geneza 1:31).

 

Definiţia Doctrinei antropologiei

            Antropologia este un cuvânt derivat din cuvintele greceşti (anthropos, om, şi logos, discurs). Doctrina antropologiei se preocupă în primul rând cu studiul începutului omului. Nu există nici o înregistrare sau o dovadă că sufletul omului are o preexistenţă. Nu există nici o memorie sau o cunoştinţă despre ea. Biblia declară că a existat o creaţie originală şi că toată omenirea a izvorât din Adam. Dacă este presupusă preexistenţa, atunci omul trebuie să fie sau etern preexistent sau creat de Dumnezeu în acea stare preexistentă. Nici una dintre poziţii nu este sprijinită în Scriptură. Biblia învaţă că, „După ce Dumnezeu a făcut toate celelalte creaturile, El l-a creat pe om, bărbat şi femeie, cu sufletele raţionale şi veşnice, făcându-i să se potrivească pentru viaţa cu Dumnezeu pentru care ei au fost creaţi; fiind făcuţi după chipul lui Dumnezeu, în cunoştinţă, înţelepciune, dreptate şi sfinţenie adevărată; având legea lui Dumnezeu scrisă în inimile lor, şi puterea de a o împlini, şi totuşi având posibilitatea de a păcătui, fiind lăsaţi în libertatea propriei lor voinţe, care era supusă schimbării.” (Mărturisirea de credinţă baptistă din 1689, capitolul 4, secţiunea 2; studiul Geneza 1:27; 2:7; Eclesiastul 7:29; Geneza 1:26; Romani 2:14, 15; Geneza 3:6).

 

Sufletul nu este o emanaţie divină

            Sufletul nu a emanat din substanţa lui Dumnezeu din două motive. Primul, emanaţia implică faptul că substanţa lui Dumnezeu poate deveni tulburată sau schimbată, şi aceasta nu este demnă de caracterul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate deveni mai puţin decât El Însuşi. Al doilea, substanţa este cea în care există atributele. Dacă oamenii ar fi în stare să împărtăşească din substanţa esenţială a lui Dumnezeu ei ar poseda atributele lui Dumnezeu, cum ar fi omniscienţa, infinitatea, omnipotenţa, etc. Aceasta nu este posibil. Dumnezeu nu va da nimănui slava Sa intrinsecă. (Isaia 48:11)

 

Sufletul nu este o formă a lui Dumnezeu

            Sufletul nu este o formă a lui Dumnezeu pentru că aceasta ar fi Panteism. Dumnezeu şi omul sunt fiinţe separate şi nu pot fi confundate sau amestecate.

 

Sufletul nu este produsul generării spontane

            Sufletul nu este produsul generării spontane. Ştiinţa nu ştie nimic despre generarea spontană decât ca şi teorie. Experimente elaborate şi cele mai scrupuloase eforturi şi observaţii au exclus generarea spontană din acest motiv: „Cercetarea sponsorizată în parte de NASA (cu scopul de a-i face pe astronauţi în stare să recunoască chiar şi cele mai rudimentare forme de viaţă de pe alte planete) a arătat că cel mai simplu tip de moleculă proteinică despre care se putea spune că este „vie” este compusă dintr-un lanţ de cel puţin 400 de aminoacizi legaţi, şi fiecare aminoacid este o combinaţie specifică de patru sau cinci elemente chimice de bază, şi fiecare element chimic este un ansamblu unic de protoni, electroni şi neutroni. Astfel este de neconceput (pentru oricine în afară de un teoretician evoluţionist) că un sistem viu ar fi putut să se formeze vreodată din întâmplare.” (Scientific Creationism (Creaţionism ştiinţific), editată de Henry M. Morris)

 

Sufletul nu poate fi justificat de Evoluţie

            Evoluţia este un proces şi un proces nu creează nimic. Evoluţia în sine are nevoie de un început şi de o cauză. Evoluţia cere materiale asupra cărora să se lucreze şi o „minte” directoare pentru a le conduce spre sfârşituri potrivite. Charles Darwin a crezut că Dumnezeu a creat primele forme de viaţă din care au apărut toate speciile şi soiurile. Evoluţioniştii târzii au pus deoparte nevoia de Dumnezeu şi au afirmat îndrăzneţ că viaţa a provenit din mişcările moleculare ale materiei moarte şi s-a dezvoltat în toate formele ulterioare de fiinţe vii. Cum s-a întâmplat aceasta? Ei nu ştiau dar erau încrezători că aceasta a făcut aşa.

 

Ce este sufletul

            Potrivit folosirii cuvântului nepes de către Vechiul Testament, sufletul este esenţa omului în totalitatea fiinţei sale. Suflarea lui Dumnezeu a suflat în trupul lui Adam creat „un nepes viu” (Geneza 1:20; 2:7; Exod 1:5). Sufletul este ceva căruia îi poate fi foame şi îi poate fi sete (Psalmul 107:5) şi poate fi necăjit (Geneza 42:21). Adesea el este folosit pentru esenţa eului (Iov 16:4; Psalmul 124:7).

            În Noul Testament, sufletul (psyche) este principiul vieţii (Fapte 20:10; Apocalipsa 8:9) care este distinct faţă de trup. Ioan vede „sufletele celor care au fost junghiaţi,” nu pe „cei care au fost junghiaţi” (Apocalipsa 6:9 conform 20:4; Matei 10:28; Luca 21:19; Iacov 1:21; 5:20).

 

Obiecţii raţionale la Evoluţie

            Obiecţiile raţionale la teoria evoluţiei sunt legitime deoarece nu există exemple de transmutaţii ale speciilor şi „verigile” lipsă nu au fost găsite niciodată. Pentru ca evoluţia să fie adevărată, mii de „verigi” sau de faze tranziţionale sunt necesare pentru o mutare de la specie la alta. Pentru a întemeia doctrina evoluţiei, trebuie să fie găsită o schimbare gradată sau una abruptă veridică între:

 

bullet forma cosmică şi cea organică a naturii;
bullet dintre regnul vegetal şi cel animal
bullet dintre nevertebrate şi vertebrate;
bullet dintre vertebratele inferioare şi mamifere;
bullet şi dintre mamifere şi om.

 

¨      Marile întreruperi. Ştiinţa arată mari întreruperi dintre specii diferite şi că fiecare a apărut fără antecedenţi cunoscuţi în linia genealogică. Un evoluţionist, fost profesor Joseph Le Conte, la Universitatea din California (c. 1920), a mărturisit: „Dovada geologiei de azi este că speciile par să fi venit în existenţă dintr-odată şi în perfecţiune totală, rămânând neschimbate substanţial în timpul existenţei lor şi au murit în perfecţiune totală. Alte specii au luat locul lor aparent prin substituţie, nu prin transmutare.

 

¨      Insuficienţa timpului. Când evoluţioniştii atribuie milioane şi milioane de ani pentru procesul de producere a omului, ei fac aceasta fără vre-o dovadă. Întrebarea dacă pământul a fost locuibil timp de milioane de ani este justificată. Cele mai vechi înregistrări scrise cu o cronologie care pot fi verificate datează înapoi doar spre prima dinastie din Egipt (c. 2200 – 2500 î. Hr.). Există o contradicţie mare între teoria care spune că strămoşii necunoscuţi şi neobişnuiţi ai omului au trăit acum 30 – 70 de milioane de ani în urmă (adevăratul om modern a apărut în urmă cu 1-3 milioane de ani), şi au avut o civilizaţie. În timp ce conceptul este intrigant asupra timpului infinit pentru formarea pământului şi a întregii vieţi care este pe pământ, nu există nici o dovadă care să susţină teoria.

 

¨      Sterilitatea păsărilor. Egal opusă teoriei evoluţiei este ideea încrucişării speciilor. Natura în sine a închis uşa acestei posibilităţi (observaţi Geneza 1:24).

 

¨      Rămăşite de oameni. Cele mai timpurii rămăşiţe de oameni sunt foarte dezvoltate, arătând că omul ca şi alte specii a venit pe scenă în maturitatea fiinţei sale. Ar putea fi dovezi pentru degenerare sau omul mergând de la o stare mai înaltă de existenţă la o stare mai joasă ca în Geneza 1-2, dar nu există nici o dovadă că vre-un om a mers de la o stare de existenţă mai joasă la una mai înaltă. Metodele de datare cu radio carbon au fost dovedite a fi nesigure pentru stabilirea unor date din antichitate, şi chiar mai păgubitoare este lipsa dovezilor fosile când sunt considerate statisticile populaţiei. Din toţi oameni care ar fi trăit pe pământ în ultimele milioane de ani, chiar şi cu o rată scăzută a creşterii populaţiei, există puţine dovezi ale păstrării omului antic. Dacă evoluţia este adevărată, de ce există atât de puţine dovezi în înregistrările fosilelor? În trecut, unele farse extraordinare au fost oferite de evoluţionişti pentru a păcăli publicul.

 

q       Omul de Neanderthal. În 1856 în Valea Neander, lângă Dusseldorf, Germania a fost găsită o creatură despre care se credea că este semi ridicată şi sub umană. „Acum se ştie că omul de Neanderthal a fost un om ridicat în întregime şi în cele mai multe detalii era insesizabil faţă de omul modern, capacitatea sa craniană chiar o depăşea pe cea a omului modern.” (Evolution? The Fossils Say No (Evoluţia? Fosilele spun nu), Duane T. Gish)

 

q       Omul Java (Pithecanthropus erectus, „omul maimuţă ridicat”). În 1891 Eugene Dubois, un doctor olandez a descoperit un Pithecanthropus erectus în Trinil, Java. A fost găsit un singur capac de craniu. În anul următor, săpând în continuare în aceeaşi zonă dar cu cincizeci de picioare mai departe, Dubois a descoperit un os femur, alături de doi dinţi molari. Însuşind toate bucăţile laolaltă, Dubois a datat descoperirea la o vechime de o jumătate de milion de ani şi a spus aceasta lumii. Ceea ce nu a spus lumii decât după treizeci şi unu de ani mai târziu este că el a găsit şi două cranii evident umane în acelaşi timp şi la acelaşi nivel cu săpăturile. Chiar înainte de a muri, Dubois a recunoscut că omul Java era de fapt resturile unui mare gibon.

 

q       Omul Piltdown (Eanthropus dawsoni, „Omul Dawn”). Charles Dawson este creditat cu descoperirea „Omului Dawn” în Piltdown, Anglia în 1912. Dintr-o parte a unui craniu şi câţiva dinţi, mica falcă a fost datată la o vechime de 500 până la 700 de mii de ani vechime! În 1950, oasele „Omului Dawn” au fost puse sub reflectorul adevărului: testele cu fluorină au fost făcute şi marea înşelăciune a fost descoperită. Porţiunea de craniu dezgropată a fost pătată cu săruri de fier şi dinţii au fost umpluţi deliberat pentru a le da aparenţa vârstei.

 

q       Omul Peking. Dezgropat lângă Peking, China în 1912 de Davidson Bolack, această descoperire a constat din fragmente de treizeci de cranii şi 147 de dinţi. Azi, se crede că omul Peking este resturile unor maimuţe mari sau babuini care au fost ucişi şi au fost mâncaţi de cei care lucrau într-o carieră de piatră antică de ardere a cleiului.

 

q       Omul Nebraska („Omul maimuţă vestic”). Harold Cook a informat lumea că el a făcut o descoperire minunată în vestul statului Nebraska în 1922. Ce a găsit el? Un dinte! UN dinte! Lumea a fost făcută să se mire când un artist presupus a desenat o gură în jurul omului-maimuţă care a fost declarat ca având şase mii de ani vechime. În 1927 s-a descoperit de fapt că dintele aparţinea unui porc dispărut.

 

q       Maimuţa din estul Africii (zinjathropus). În 1959 Revista National Geographic a fost foarte fericită să spună lumii că Louis S.B. Leakey a făcut o descoperire minunată în Olduvia, Tanzania. Capacul unui craniu şi câteva fragmente de oase au fost produse şi datate cu o vechime de 2-4 milioane de ani. Aici a fost cel puţin o reală lipsă a legăturii. Oare a fost? Chiar înainte de moartea sa, Leakey a recunoscut că el a simţit că descoperirea sa nu era altceva decât o varietate de australopithecus (maimuţe din sud) găsite în 1924.

 

¨      Contradicţiile dintre regnuri. Natura de azi şi înregistrările fosile din trecut continuă să mărturisească împotriva evoluţiei demonstrând că unele regnuri în natură sunt vast superioare altora. Dacă evoluţia ar fi adevărată, lucrurile nu ar fi aşa. Mai degrabă, ar fi un fel de legătură între regnuri pentru a forma un ecosistem unificat. Totuşi, nu se poate găsi nimic în regnul vegetal din care să se fi putut dezvolta trăsăturile caracteristice ale vieţii animale sau viceversa. Deci există şi o prăpastie între animal şi om, în ciuda încercărilor ştiinţei moderne din 1859 de a arăta cât de similar este omul şi animalul. Se pot observa câteva diferenţe dramatice.

q       Numai omul este o creatură raţională. Animalele pot rezolva probleme bazate pe un îndemn biologic dar numai omul stă jos şi gândeşte, aşa face un filozof, un profesor, un teolog sau cineva care este îndrăgostit.

 

q       Numai omul face lucrurile prin raţiune şi voinţă liberă, nu potrivit instinctului. „Instinctele animalelor rămân aceleaşi de la eră la eră. Pasărea încă îşi construieşte cuibul ei şi albina celula ei aşa cum au făcut-o la Poarta Edenului. Nu există nici un progres în dezvoltarea lor mintală.” (David Clark)

 

q       Numai oamenii construiesc maşini care sunt în sine productive. Animalele pot folosi uneltele, dar nici un animal nu face un tipar sau o presă pentru a ştampila alte unelte pentru producţia în masă.

 

q       Numai omul comunică gânduri bazate pe cuvinte şi raţiune. Animalele comunică prin sunete şi grohăituri. Ele comunică emoţii şi impulsuri dar nimic nu poate fi afirmat a fi adevărat sau fals.

 

¨      Legea entropiei. Există o lege universală a degenerării care argumentează împotriva modelului evoluţionist. Legea entropiei spune că totul merge de la ordine la dezordine. Există o prăbuşire naturală a tuturor lucrurilor. Fizic, se crede că oamenii moderni sunt inferiori civilizaţiilor ante-diluviene (şi mintal noi nu putem fi nici mai presus de anticii egipteni; invenţiile lor concurează cu cele ale noastre. Ar fi interesant să vedem dacă clădirile moderne vor rezista testului timpului ca şi piramidele.) Mai degrabă de a urca vreodată în sus, trupul omului se uzează la fel la toate lucrurile pe care el le construieşte şi universul în sine. Într-o zi, soarele nu va mai străluci, pământul nu se va mai roti, şi strălucirea stelelor va dispărea. Universul se îndreaptă în jos, nu în sus.

 

bullet Lipsa dovezii vizuale. Dacă evoluţia este un proces cosmic, ar trebui să fie evident peste tot şi în operare actuală în faţa ochilor noştri. De ce nu se petrec procese evoluţionare care se pot distinge? Au ajuns toate lucrurile din modelul evoluţionist la un astfel de nivel al perfecţiunii încât nu mai este posibilă nici o dezvoltare? Ştiinţa evoluţiei este ciudat de tăcută în faţa unor astfel de întrebări.

 

bullet Imposibilitatea logică a procesului evoluţionist. Dacă încrucişarea inteligentă a speciilor a eşuat să producă o singură specie nouă în condiţii de laborator ideale, ce probabilitate este ca şansa oarbă sau selecţia naturală să facă aceasta? Selecţia naturală nu va putea face ceea ce selecţia inteligentă nu poate face.

 

Teoria Recapitulării

            Teoria Recapitulării Embriologiei argumentează că un copil nenăscut trece prin felurite forme prin care se presupune că ar fi fost traversate de rasa umană. Se argumentează că fiecare persoană din pântece trece de la celula protoplasmatică, prin viaţa nevertebratelor, spre peşte, patrupede şi în final spre om. Această teorie a fost susţinută odată ca fiind cea mai convingătoare demonstraţie dintre pretenţiile evoluţionare.

 

            Ca replică, se admite că există o asemănare superficială între embrionul uman şi cel al unor forme de animale. Dar asemănările sunt doar superficiale pentru unul care vede asemănările vieţii în alte lucruri cum ar fi formarea neobişnuită a norilor, mlaştinile făcute de ploaie şi formaţiunile stâncoase. Regele Ahab a văzut „un mic nor din mare, ca o palmă de om.” (1 Împăraţi 18:44) următoarele puncte sunt demne de considerat.

 

bullet Doar un gând preconceput spune că embrionul uman în fazele sale timpurii este o reprezentare reală a unei mase de protoplasmă care este la fel cu cea mai joasă formă de viaţă, care este cu puţin mai mult decât o globulă de protoplasmă.

 

bullet Doar un gând preconceput spune că prelungirea în formă a unui copil trebuie să reflecte în mod necesar forma unui peşte.

 

bullet Doar un gând preconceput presupune că în timp ce picioarele şi mâinile se dezvoltă, ele au aceeaşi asemănare cu un patruped.

 

bullet Doar un gând preconceput vede cutele din pielea de pe gât asemănătoare cu branhiile de la peşti. În realitate, toate aceste lucruri sunt superficiale şi nu dovedesc nimic despre fondul rasei umane. De altfel, diferenţa reală în dezvoltarea embrionului constă nu în ceea ce este fizic ci în ceea ce este spiritual.

 

Teoria recapitulării nu face materia

            Chiar dacă cumva teoria recapitulării a evoluţiei ar putea să fie dovedită adevărată, „ceea ce s-a realizat în clădirea lungii scări de la amibă la om dacă fiecare om trebuie să înceapă pentru sine de la cel mai jos punct, o celulă de protoplasmă? Dacă omul ar putea începe acolo unde s-a terminat dezvoltarea animală, atunci s-ar putea desluşi un anumit scop în procesul evoluţionist. Dar cât de absurd este să presupunem că forţelor cosmice le-a trebuit milioane şi milioane de ani pentru a face ceea ce embrionul uman face în nouă luni!” (David Clark)

 

Răul schimbării

            Adevărul chestiunii este că întreaga ştiinţă de reproducere demonstrează că micile schimbări ereditare ale încrucişării speciilor nu se acumulează în alcătuirea speciilor. În plus, mutaţiile macro şi micro au fost dovedite a fi dăunătoare în esenţă pentru specii pentru o perioadă de timp. Macro mutaţia se referă la schimbarea bruscă într-un organism cum ar fi un braţ, un ochi sau un picior care apare dintr-odată. Micro-mutaţia se referă la mici diferenţe care se dezvoltă în cadrul unei specii în decursul unei perioade prelungite de timp.

 

Fosilele spun nu!

            Evoluţioniştii au bănuit întotdeauna că natura a distrus milioane de forme de viaţă. Dacă aceste forme de viaţă înlăturate ar putea să fie recuperate, ei ar dovedi că teoria evoluţiei este corectă. (Probabil natura are un sens al umorului prin faptul că distruge chiar formele de viaţă de care au nevoie avocaţii ei în timp ce le păstrează pe restul.) Adevărul despre chestiune este că înregistrările fosile aduc mărturie împotriva evoluţiei. În unele locuri cu fosile având un depozit continuu alcătuit din aproape două mii de specii, toate au apărut instantaneu. Nu s-a arătat niciodată vre-o fosilă care a murit pentru a fi înlocuită de alte forme. Deşi este stânjenitor pentru evoluţionist, unele locuri geologice din lume inversează ordinea în care se presupune că ar fi apărut viaţa pe glob. Stratul Pre-Cambrian (pretins ca fiind cel mai timpuriu în istoria geologică) şi fosilele presupuse vechi se află în conformitate satisfăcută cu stratul cretacic (cretos) care se află dedesubt (din era Mezozoică) şi fosilele presupuse tinere. De ce este aceasta aşa? Răspunsul este simplu: nu există semne credibile ale celor mai infime variaţii lăsate ca fiind intermediare, în înregistrările fosilelor dintre o specie şi alta. La început, Dumnezeu a creat toate animalele şi toate formele de viaţă într-o perioadă de şase zile literale. De aceea, Creaţionistul (creştinul) se aşteaptă să găsească aceste lucruri împreună. Faptul că formaţiunile stâncoase au fost amestecate este explicat mai bine de Biblie decât de evoluţionist. Răspunsul biblic este că a fost un potop care a tulburat pământul. (Geneza 6-7) Modelul Genezei de descoperire a Catastrofei Potopului este mai consistent cu faptele cunoscute decât modelul evoluţionist al Uniformităţii care învaţă că pământul a fost format prin straturi de roci peste alte straturi.

 

Întrebări ridicate de teoria Evoluţiei

            Teoria evoluţiei ridică un număr de întrebări religioase care nu sunt îndepărtate uşor de creştinii conştiincioşi. (propus de David Clark)

 

bullet „Există un început aşa cum este înregistrat în Geneza 1:1, sau există doar o devenire externă?”

 

bullet „Dumnezeu este infinit şi veşnic, potrivit Scripturilor, sau doar finit şi o dumnezeire care se dezvoltă, o minciună a minţilor oamenilor care sunt ei înşişi doar produsul timpului plus spaţiul plus întâmplarea?”

 

bullet „Domneşte Dumnezeu în mod suveran peste universul Său, sau măcar există El?”

 

bullet „Este Dumnezeu supus unei puteri mai mari sau a unei comunităţi de puteri?”

 

bullet „A fost omul creat în întregime după chipul lui Dumnezeu, sau are trupul şi sufletul său dezvoltat din animale?”

 

bullet „Oare omul a căzut din chipul lui Dumnezeu, sau s-a ridicat din animalitate şi sălbăticie?”

 

bullet „Este păcatul contrar voii lui Dumnezeu, sau păcatul este doar lipsa unei dezvoltări spirituale depline?”

 

bullet „Sunt doctrinele iudaismului şi ale creştinismului o revelaţie divină, sau doar creşterea unor tendinţe umane înnăscute?”

 

bullet „Omul a început să se închine lui Dumnezeu prin amulete şi apoi a crescut la monoteism, sau omul a început să se închine cu monoteismul şi apoi a căzut în închinarea prin amulete şi animism?”

 

bullet „Biblia a produs civilizaţia, sau civilizaţia a produs Biblia?”

 

bullet „Sunt Scripturile infailibile şi iminente, o revelaţie de la Dumnezeu, sau Scripturile sunt doar înregistrarea experienţei religioase progresive?”

 

bullet „Este mântuirea o intervenţie supranaturală în afacerile oamenilor păcătoşi, sau doar creşterea forţelor naturale care caută să simtă tristeţea?”

 

bullet „Profeţia îşi menţine elementul ei predictiv şi minunile puterea lor supranaturală, sau aceste lucruri au o explicaţie naturală?”

 

ORIGINEA SUFLETULUI

 

Cum intră în existenţă sufletul?

            În timp ce oamenii sunt nepăsători cu sufletul lor, Biblia ne învaţă despre valoarea sa nemuritoare. Isus a spus: „Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8:36, 37) Deoarece sufletul are cea mai mare importanţă, este bine să considerăm bazele originii sufletului. Cu privire la această problemă, au fost sprijinite diferite poziţii.

 

¨      Traducianism. Traducianismul [de la latinul, traducere, „a conduce dincolo,” „transfer”] învaţă că sufletul omului este derivat din părinţi şi de aceea omenirea este o rasă sau o specie cu privire la suflet cât şi ca şi trup. Cu acest punct de vedere s-a luptat părintele latin al Bisericii, Tertulian (160 – c. 230 d. Hr.) şi a fost îmbrăţişat cu incertitudine de Augustin care a spus că, „În Adam toţi au păcătuit, în timpul când în natura lui era încă acel singur om.” Mai târziu, Augustin a început să se teamă că o poziţie strict traduciană ar putea implica o interpretare materialistă a originii sufletului. În contrast, Luther nu are astfel de nelinişti sufleteşti. „Reproducerea omenirii este o mare uimire şi un mister. Dacă Dumnezeu m-ar fi consultat în această privinţă, l-aş fi sfătuit să continue generarea speciei prin întocmirea lor din argilă, în felul în care Adam a fost întocmit; aşa cum L-aş fi sfătuit să lase soarele să rămână întotdeauna suspendat peste pământ, ca o lampă mare, menţinând lumină şi căldură perpetuă.

 

Teoria Traduciană este bazată pe următoarele argumente.

 

bullet Fiind o entitate unică, ce constă din suflet şi trup, omul trebuie să fie una; astfel că el nu poate fi deopotrivă mai bătrân şi mai tânăr decât el însuşi – „că în el care este trupesc fiind primul, şi celălalt venind după” (părintele Bisericii estice, Gregory din Nyssa, c. 331 – c. 396 d. Hr.)

 

bullet Caracteristicile ereditare şi cele din mintea şi moralul unei persoane sunt o structură.

 

bullet Natura păcătoasă transmisă de la Adam posterităţii lui. Notă specială: În afara Traducianismului, este greu să susţinem justiţia lui Dumnezeu în pedepsirea păcatului moştenit. Este dificil pentru poziţia Creaţionistă (care zice că fiecare suflet este creat individual) să explice cum este creat fiecare suflet păcătos. Traducianismul justifică cel mai bine universalitatea păcatului.

 

v      Notă specială. Printre îngeri, unii au căzut (Apocalipsa 12:4) şi unii nu au căzut (Psalmul 148:2) deoarece nu exista nici o legătură rasială şi nici o transmitere a naturii păcătoase de la unul la altul în actul procreerii.

 

Argumente din Scriptură pentru Traducianism

            Unul din cel mai puternic argument din Scriptură pentru Traducianism este faptul că toate animalele au fost derivate din primii lor părinţi, astfel că toţi oamenii sunt derivaţi din Adam (Geneza 1:27). Doar odată se spune că suflarea de viaţă a fost suflată în om şi el a devenit un suflet viu (Geneza 2:7, conform 2:22; 1 Corinteni 11:8; Geneza 4:1; 5:3; 46:26; conform Fapte 17:21-26; Evrei 7:10). După ce Dumnezeu l-a creat pe om, se spune despre El că şi-a încetat lucrarea Sa creatoare (Geneza 2:2) deşi lucrarea Sa de susţinere continuă pentru că „Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa.” (Fapte 17:28) Apoi mai este chestiunea eredităţii prin care natura păcatului este transmisă şi este judecată chiar şi în a treia şi a patra generaţie (Exod 20:5; 34:7; Numeri 14:18; Deuteronom 5:9).  Jonathan Edwards a înţeles acest principiul acesta şi s-a rugat pentru copiii săi şi pentru copiii copiilor săi până la sfârşitul timpului. El a crezut că supravegherea tuturor lucrurilor era sub mâinile Providenţei Divine.

 

Ioan 1:13  „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” Acest verset contrastează naşterea spirituală cu cea naturală, implicând că naşterea naturală este traduciană.

 

Ioan 3:6  „Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.” În acest citat cuvântul „carne” este înţeles a însemna că întregul om este neregenerat.

 

Romani 1:3  „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul,

 

Romani 5:12  „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit...

 

1 Corinteni 15:22  „Şi după cum toţi mor în Adam.

 

Efeseni 2:3  „eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.

 

Evrei 7:10  „căci [Levi] era încă în coapsele strămoşului său, când a întâmpinat Melhisedec pe Avraam.

 

Cazul pentru Creaţionism

            Opus Traducianismului este Creaţionismul. Acest punct de vedere afirmă că sufletul nu este derivat din părinţi, ci este creat pentru fiecare individ născut în lume. Acest punct de vedere este susţinut datorită persoanei lui Hristos, indivizibilitatea substanţei sufletului, individualitatea fiecărei persoane şi datorită pasajelor selectate din Scriptură care învaţă că Dumnezeu este Creatorul spiritului uman.

 

Isaia 57:16  „sufletele pe care le-am făcut.

 

Eclesiastul 12:7  „până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

 

Evrei 12:9  „Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim?

 

Zaharia 12:1  „Domnul care a întocmit duhul omului din el.

 

Critici ale Creaţionismului

            În plus faţă de pasajele din Scriptură, Individualitatea este folosită ca un argument pentru Creaţionism. Se argumentează că există distincţii dramatice între părinţi şi copil care nu pot fi explicate doar prin reproducere. Cei care se opun Creaţionismului observă că deosebirile dramatice dintre părinte şi copii există dintr-un motiv logic: fiecare copil are doi părinţi, patru bunici, opt străbunici, etc. Moştenirea combinată oferă o cauză suficientă pentru marea varietate de personalităţi şi de individualitate între părinţi şi copii.

            Cu privire la pasajele din Scriptură care vorbesc despre Dumnezeu ca şi creator, ele pot fi privite ca exprimând influenţa mijlocită a lui Dumnezeu în originea sufletului. Despre Dumnezeu se mai spune că este Creatorul trupului (conform Psalmul 139:13,14; Ieremia 1:5).

            De asemenea, în opoziţie faţă de Creaţionism, este chestiunea că omul este mai bun decât animalele. Dacă omul produce trupul prin procreare şi Dumnezeu creează sufletul, atunci omul nu este mai bun decât animalele deoarece ele produc şi trup şi suflet după imaginea lor.

            În final, Dumnezeu nu este autorul direct al răului moral pe care Creaţionismul trebuie să îl sprijine.

 

Evaluare sumară

            Cu privire la Creaţionism şi Traducianism, se poate observa că fiecare punct de vedere înfruntă o dificultate. Creaţionismul trebuie să explice natura păcătoasă a fiecărui suflet creat în timp ce Traducianismul trebuie să explice cum se transmite pe sine o substanţă spirituală indivizibilă.

 

 

NATURA OMULUI

 

Dihotomia: o despărţire între suflet şi trup

            Potrivit lui Geneza 2:7 omul este compus din două substanţe, şi doar două, trup şi suflet. Geneza 2:7 declară că, „Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.” Trupul este o substanţă materială; sufletul este o substanţă spirituală. Substanţa poate fi definită ca cea care are fiinţăm proprietăţi şi potenţă (putere); substanţa este cea în care există atributele.

            Atributele sau proprietăţile materiei sunt: volumul, greutatea, tăria, forma, etc. Atributele spiritului sunt: gândul, voinţa (alegerea), afecţiunile şi conştiinţa. Aceste substanţe, trupul şi spiritul, sunt diferite deoarece proprietăţile lor sau atributele lor sunt diferite şi opuse. Proprietăţile materiei nu aparţin spiritului şi atributele spiritului nu aparţin materiei şi totuşi aceste două materii se unesc pentru a constitui un om. Acolo există trupul, care este materie; acolo există sufletul, care este spirit. Nu există alte substanţe în om. Din cele două, sufletul este mai important pentru că sufletul este cel care dă viaţă trupului. Când sufletul este retras, trupul este mort pentru că sufletul este locul personalităţii. Conştiinţa acestor lucruri poate conduce la un punct de vedere favorabil al dihotomiei: indivizii se cunosc pe sine ca fiind trup şi suflet.

 

Dovada Scripturală a dihotomiei

            În înregistrarea creaţiei se menţionează trupul şi sufletul omului, şi nimic mai mult. În altă parte, Scripturile menţionează frecvent trupul şi sufletul împreună, şi nimic mai mult.

 

1 Regi 17:21  „fă să se întoarcă sufletul copilului în el!

 

Eclesiastul 12:7  „până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

 

Iacov 2:26  „După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.

 

Matei 10:28  „poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.

 

1 Corinteni 5:3  „cât despre mine, cu toate că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul.

 

            Relaţia dintre suflet şi trup este misterioasă şi aproape de neînţeles. Cum acţionează trupul asupra minţii, şi cum mintea acţionează asupra trupului, nu poate fi înţeles pe deplin deşi experienţa este cunoscută în fiecare zi. Mintea constrânge trupul să acţioneze şi acesta acţionează. Trupul transmite impresii ale lumii exterioare către minte şi mintea primeşte aceasta. Emoţiile minţii afectează trupul astfel că acesta roşeşte sau este încurcat. Bolile trupului, în special cele ale creierului, afectează şi creează dezordine în minte. Înapoi şi înainte, interacţiunea trupului şi a minţii se mişcă pentru a produce un mare mister.

 

Teoria trihotomiei: trup, suflet şi duh

            Trihotomia (de la tricha, „în trei părţi” şi temno, „a tăia” = compus din trei părţi) este punctul de vedere că omul este alcătuit din trei substanţe: trup, suflet şi duh. Biserica Ortodoxă din est a susţinut în general Trihotomia. Credinţa lor este cel mai bine articulată de preotul grec ortodox John din Damasc (c. 675-749) care vorbeşte despre suflet ca şi principiul vieţii senzoriale care îmbunătăţeşte duhul – duhul fiind o emanaţie de la Dumnezeu. Pe de altă parte, biserica din vest a susţinut în general dihotomia. Un apel pentru Trihotomie este făcut din Scripturi.

 

1 Tesaloniceni 5:23  „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.

 

Evrei 4:12  „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.

 

Argumente împotriva teoriei Trihotomiei

            Cei care sprijină Teoria Trihotomiei nu sunt uniţi cu privire la ce constituie substanţa sufletului şi a duhului în mod independent. De aceea, următoarele argumente sunt folosite împotriva Teoriei Trihotomiei.

 

Scripturile folosesc termenii suflet (psyche) şi duh (pneuma) interschimbabil.

Geneza 41:8  „Duhul lui era tulburat.

Psalmul 42:6  „Îmi este mâhnit sufletul în mine.

Ioan 13:21  „Isus S-a tulburat în duhul Lui.

 

Pentru a afirma lucrurile mai simplu: sufletul este la fel cu duhul. Termenul pentru suflet (psyche) vorbeşte despre partea imaterială a omului în puterile şi activităţile sale inferioare. Omul este un individ conştient. El are o formă de viaţă de bază alături de pofta de mâncare, imaginaţie, memorie şi înţelegere. Totuşi, este nevoie să aducem în atenţie capacităţile mai înalte care locuiesc în facultăţile omului. Termenul duh (pneuma) face aceasta aducându-l pe individ în prezenţa lui Dumnezeu. În prezenţa Creatorului său, creat după chipul Său, omul manifestă puterea de raţiune, conştiinţă şi voinţă. (A. H. Strong) Rezumând, „Distincţia dintre psyche şi pneuma este una funcţională, şi nu o distincţie substanţială.” – W. W. Goodwin

 

¨      Termenii duh şi suflet sunt folosiţi cu privire la crearea animalelor.

Eccleziastul 3:21  „Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus, şi dacă suflarea dobitocului se pogoară în jos în pământ?

Apocalipsa 16:3  „Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie (suflet viu, [de exemplu, peştii]), chiar şi tot ce era în mare.

 

¨      Sufletul este atribuit Domnului.

Amos 6:8  „Domnul Dumnezeu a jurat pe Sine însuşi” (literal, „pe sufletul său”)

Isaia 42:1  „Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata.

Ieremia 9:9  „Să nu-i pedepsesc Eu pentru aceste lucruri, zice Domnul, să nu-mi răzbun Eu (sufletul meu, afirmă versiunea în engleză) pe un asemenea popor?

Evrei 10:38  „Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.

 

¨      Cei care sunt morţi sunt numiţi suflete.

Apocalipsa 6:9  „Când a rupt Mielul pecetea a cincia, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră.

 

¨      Cele mai înalte expresii ale religiei sunt atribuite sufletului.

Matei 22:37  „Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.

Marcu 12:30  „şi: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi.

Luca 1:46  „Şi Maria a zis: „Sufletul meu măreşte pe Domnul.

Evrei 6:19  „pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului

Iacov 1:21  „De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele.

 

¨      A-ţi pierde sufletul înseamnă a pierde totul.

Marcu 8:36  „Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?

 

¨      Acele pasaje care exprimă o triplă diviziune pot fi explicate.

q       În 1 Tesaloniceni 5:23, Pavel nu foloseşte expresia „duhul şi sufletul şi trupul,” decât pentru a exprima omul în totalitatea sa; natura sa spirituală, natura sa trupească, şi viaţa funcţională datorată unirii lor.

 

q       La fel, Evrei 4:12 vorbeşte despre despărţirea „sufletului şi a duhului”; totuşi, sensul nu este cel al separării unuia de celălalt, ci de a tăia, sau de a zdrobi, aşa cum ai putea tăia o friptură în două bucăţi. Cuvintele nu înseamnă două lucruri în sine, ci tăierea în două a unui singur lucru.

 

q       În  povestirea creării omului şi menţionarea morţii este făcută doar despre două substanţe, una a materiei, cealaltă a duhului. De aceea, Eclesiastul 12:7 vorbeşte corect despre duhul care se întoarce înapoi la Dumnezeu. „până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

 

Concluzia este aceasta: duhul omului nu este ceva mai înalt decât sufletul omului, nici diferit faţă de suflet. Sufletul şi duhul sunt unul şi acelaşi. „Cât despre distincţia dintre „suflet” şi „duh” probabil cel mai bine este să spunem că sufletul se referă la partea imaterială a omului privită ca o personalitate umană, în timp ce duhul se referă la aceeaşi parte imaterială cu referire la substanţa ei, sau cu privire la originea sa divină.” (David Clark)

 

Trei teorii principale cu privire la agentul liber

            În sufletul omului există capacitatea de a lua decizii. Se ridică întrebarea, „Este omul un agent liber?

 

¨      Fatalismul. Această doctrină învaţă că toate evenimentele sunt determinate de o necesitate oarbă. Nu există nici o libertate a individului, nici o libertate de alegere şi nici o auto-determinare. Toate lucrurile trebuie să fie aşa cum sunt cu nici o posibilitate de a fi diferite. În acest punct de vedere nu există agentul liber. Cauza acestei necesităţi poate fi în natura lucrurilor, sau în uniformitatea legilor naturale peste care nu există un control inteligent, sau încă în decretul lui Dumnezeu. Fatalismul distruge toată responsabilitatea şi de aceea distruge toată moralitatea.

 

¨      Auto-determinarea. Această doctrină învaţă că voinţa omului este independentă de alte facultăţi ale sale. Omul decide, sau poate decide, uneori făcând abstracţie de cunoştinţa sa, sentimente, conştiinţă, dorinţe, înclinaţii sau convingeri. Dacă aceasta este adevărat, înseamnă că omul este liber să acţioneze iraţional.

 

Auto-determinismul este parţial adevărat: omul este liber să aleagă. Totuşi, voinţa nu acţionează indiferent de toate motivele, ci este determinată de conţinutul celorlalte facultăţi. Voinţa este influenţată întotdeauna de caracterul sau natură şi de îndemnurile externe. Voinţa este întotdeauna îngrădită de Dumnezeu şi este supusă legilor universului în care omul trăieşte incluzând legile propriei sale fiinţe. Vorbind potrivit, nu voinţa acţionează, ci întregul om este cel care voieşte.

 

¨      Liberul arbitru. Doctrina Liberului Arbitru învaţă că omul acţionează liber de constrângerea unei puteri externe. Omul acţionează în acord cu propria sa natură şi sub influenţa cunoştinţei sale, a dorinţelor, sentimentelor, înclinaţiilor şi a caracterului său.

 

Nimeni nu neagă că omul are o voinţă, adică, o facultate de a alege ceea ce el doreşte să spună, să facă şi să gândească. „Dumnezeu a îmbrăcat prin natură voinţa omului cu libertatea şi puterea de a alege şi de a acţiona potrivit alegerii sale. Această voinţă liberă nu este nici forţată, nici destinată pentru vre-o necesitate a naturii de a face bine sau rău.” (Mărturisirea de credinţă baptistă din 1689, capitolul 1, secţiunea 1; studiul Matei 17;12; Iacov 1:14; Deuteronom 30:19)

 

q       Observaţie. În timp ce voinţa omului nu este nici forţată, nu este nici neutră. Biblia învaţă că voinţa omului în Adam este slabă. Aceasta este dovedită uşor prin circumstanţe (Geneza 50:20 conform Proverbe 16:9; Ieremia 10:23; Luca 12:18-20), şi prin alegeri morale greşite (Geneza 6:5; Romani 3:12; 1:21; 3:11; Ieremia 13:23). Ceea ce trebuie să mărturisească în mod deschis omul este că el nu este independent de Dumnezeu, nici de legile universului, nici de natura sa proprie.

 

Biblia învaţă că omul este un agent liber, îi porunceşte să aleagă, şi îl consideră responsabil pentru alegerea sa. Dacă omul nu ar fi un agent liber, el nu ar avea nici o responsabilitate. Ca un întreg, omul acţionează aşa cum gândeşte şi simte şi în acord cu caracterul sau natura sa. Totuşi, liberul arbitru are limitările sale. Limitările sunt serioase datorită căderii în păcat. „Omul, în starea sa de inocenţă, avea libertatea şi puterea de a dori şi de a face ceea ce era bine şi plăcut pentru Dumnezeu, dar el era instabil, astfel că el putea să cadă din această condiţie.” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 9, secţiunea 2; studiul Eclesiastul 7:29; Geneza 3:6)

 

Prin căderea sa într-o stare de păcat, omul şi-a pierdut complet toată capacitatea de a dori vre-un bine spiritual care însoţeşte mântuirea. Ca şi om natural, el este în totalitate potrivnic binelui spiritual, şi este mort în păcat. El nu este în stare prin propria sa tărie să se convertească pe sine, sau să se pregătească pe sine pentru convertire.” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 9, secţiunea 2; studiul Romani 5:6; 8:7; Efeseni 2:1,5; Tit 3:3-5; Ioan 6:44).

 

q       Din cauza Căderii există multe lucruri în care liberul arbitru al omului nu joacă nici un rol. Nici un om nu a avut vreodată şansa să spună dacă el vrea iniţial să existe sau nu. Consimţământul lui nu este niciodată întrebat despre aceasta. Când existenţa a fost fată omului, el nu a avut niciodată şansa să spună fie da, fie nu. Existenţa i-a fost încredinţată omului, şi o mână tare îl forţează printr-o serie de experienţe, de bucurii şi tristeţi, de lacrimi şi temeri, de dorinţe şi vai-uri, de victorii şi tragedii, fără pauză, fără oprire, fără retragere, sau măcar de posibilitate a lor. Deoarece „Cineva” ia o mulţime de alegeri în numele fiecărei persoane de pe planeta pământ, puterea Liberului Arbitru nu trebuie să fie accentuată prea mult.

 

q       Trebuie să recunoaştem limitele liberului arbitru; că noi suntem îngrădiţi de Dumnezeu şi de suveranitatea Sa absolută; şi prin anumite legi şi condiţii pe care Dumnezeu le-a imprimat asupra fiinţei noastre şi asupra universului în care noi trăim. Noi suntem agenţi liberi cu anumite limite, şi dincolo de aceste limite noi suntem complet dependenţi de Dumnezeu care ne-a făcut, şi a cărui providenţă controlează zborul săgeţii şi căderea vrăbiei.” (David Clark)

 

Charles Gore, un fost Episcop la Oxford a scris: „Fără îndoială, voinţa liberă a oamenilor a fost exagerată absurd. De fapt, ea este limitată strict. Nu există un astfel de lucru precum independenţa umană. Toate forţele pe care orice om le întrebuinţează, în alegerea sau îndeplinirea alegerii sale, sunt strânse dincolo de el. Condiţiile sale determină canalele alături de care el trebuie să folosească puterile care sunt disponibile. Cu toate acestea, în inima acestei lumi de forţe definitive şi de legi locuieşte acest lucru misterios şi unic: alegerea liberă.

 

C. H. Spurgeon a afirmat cu tărie că, „Voinţa liberă a dus multe suflete în iad dar niciodată nu a dus un suflet în cer.

 

Relaţia dintre voinţa liberă şi regenerare

            Trebuie să amintim că regenerarea vine prin intervenţia divină de a schimba natura şi de a determina viaţa. Nici un agent liber nu este mai presus de Dumnezeu. Aceasta este dovedită de faptul că nici un om nu este un agent în regenerarea sa. În timp ce noua creaţie sau naşterea din nou nu este o violare a liberului arbitru tot aşa cum crearea iniţială a omului la naştere nu violează liberul arbitru, adevărul este acesta: „Când Dumnezeu converteşte un păcătos, şi îl pune într-o stare de har, El îl eliberează de sclavia sa naturală faţă de păcat, şi doar prin har El îl face în stare să dorească liber şi să facă ceea ce este bine spiritual. Dar din cauza rămânerii sale în corupţie, el nu doar doreşte (sau perfect) ceea ce este bine, ci de asemenea doreşte ceea ce este rău.” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 9, secţiunea 4; studiul Coloseni 1:13; Ioan 8:36; Filipeni 2:13; Romani 7:15, 18, 19, 21, 23).

            Dacă Dumnezeu nu îl regenerează pe om, dacă Dumnezeu nu îi eliberează pe indivizi, atunci ei rămân cu siguranţă în sclavia păcatului şi în conformitate cu „libera” voinţă, ei vor continua să acţioneze potrivit naturii lor depravate. Alegerile vor fi întotdeauna păcătoase (Romani 6:16-17; Ioan 8:34). Un păcătos nu poate face altceva decât să păcătuiască (Romani 8:7-8) până când harul eliberează sufletul (Romani 6:14-15, 18, 22 conform 2 Corinteni 5:17).

 

STAREA ORIGINALĂ A OMULUI

 

Din mâna lui Dumnezeu

            Potrivit Scripturii, trupul omului a venit din mâna Creatorului dezvoltat pe deplin şi înzestrat cu nemurire. Scriptura reprezintă întotdeauna moartea deopotrivă fizică şi spirituală ca un rezultat al păcatului. Dacă omul nu ar fi păcătuit atunci el nu ar mai fi fost supus morţii. Atunci cum este păstrat omul în fiinţa fizică? Constituţia originală a omului era evident de o calitate înaltă. Longevitatea patriarhilor, chiar după ce păcatul a pătruns, arată o constituţie remarcabilă. Şi cele mai timpurii resturi de fosile ale omului îl arată foarte dezvoltat. Un Pom al Vieţii era în Grădina din Eden (Geneza 3:24). La el se face referire din nou la sfârşitul Apocalipsei ca fiind pentru vindecarea naţiunilor.

 

Sufletul a fost creat după chipul lui Dumnezeu

            Aceasta include cunoştinţa, sfinţenia, natura morală, natura raţională, liberul arbitru, suveranitatea, etc. Omul a fost creat să fie capabil de a avea comuniune cu Dumnezeu. Implicaţiile acestui lucru sunt multe şi importante; purtarea fiinţei lui Dumnezeu, a naturii lui Dumnezeu, certitudinea a priori a revelaţiei, etc.

 

Cum a creat Dumnezeu omul?

            Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie după chipul său în cunoştinţă, dreptate şi sfinţenie cu dominaţie asupra creaturilor.

 

Puncte de vedere alese ale stării originale a omului

 

Doctrina Pelegiană a stării originale a omului

            Pelagius a fost un călugăr englez popular care a predicat în Roma (401-409 d. Hr.). Revoltat de imoralitatea creştinilor din Sfântul Oraş, el a argumentat că fiecare poate trăi o viaţă departe de păcat dacă există o alegere sinceră de a face aceasta. Omul nu este sclav al păcatului. Omul a fost creat sau sfânt sau nelegiuit; nici drept nici nedrept dar capabil de a deveni unul din aceştia. O viaţă de neprihănire este o alegere a voinţei.

 

Observaţie

            Învăţăturile lui Pelagius au apărut dintr-o dorinţă de a-l face pe om responsabil de faptele sale. Din nefericire, nu se spune nimic despre caracterul din care pornesc faptele care are nevoie să fie întors şi aceasta este problema inimi. Scripturile ne arată că faptele pornesc din caracter. În analiza finală, Pelagianismul nu nimic mai mult decât un moralism raţionalizat. Acesta nu ştie nimic despre răscumpărare.

 

LEGĂMÂNTUL FAPTELOR

 

Ce este un Legământ?

            Un legământ este un acord sau o promisiune între două sau mai multe persoane bazat pe condiţii specifice. Dumnezeu fiind infinit superior lui Adam putea să îi impună un legământ cu sau fără consimţământ; dar toţi cred că Adam l-a acceptat.

 

Doctrina definită

            Primul legământ făcut cu Adam a fost un legământ al faptelor în care viaţa îi era promisă lui Adam şi posterităţii sale cu condiţia unei ascultări personale şi perfecte. Adam nu trebuia să mănânce din Pomul Cunoştinţei Binelui şi Răului, cu consecinţa că dacă nu asculta suferea moartea.

 

Geneza 2:17  „dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.

 

Dovezi biblice pentru un legământ al faptelor

 

Geneza 2:16,17  „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.

 

¨      Părţile din Primul Legământ au fost Adam şi Dumnezeu.

 

¨      Condiţiile Primului Legământ cereau o ascultare perfectă din partea omului.

 

¨      Pedeapsa Primului Legământ era moartea spirituală şi fizică.

 

¨      Promisiunea Primului Legământ era dincolo de viaţa naturală pentru Adam care deja o avea. Promisiunea nu este afirmată în naraţiune dar este implicată în alternativa morţii potrivit Scripturii.

 

Romani 10:5  „În adevăr, Moise scrie că omul care împlineşte neprihănirea pe care o dă Legea, va trăi prin ea.

 

Galateni 3:12  „Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele.

 

¨      Tot planul răscumpărării este prezentat ca un legământ: cu Noe, cu Avraam, şi cu Israel. Dispensaţiile sunt legăminte, vechiul şi noul. Aceasta este evident aici. Aici sunt toate semnele şi părţile unui legământ.

 

Un reprezentant federal pentru posteritate

            În Legământul Faptelor, Adam a reprezentat toată posteritatea sa.

 

Verificare

            Ceremonia acestui legământ pentru un anumit timp a constituit o verificare corectă deoarece Adam a fost întărit prin natura sa sfântă, un mediu înconjurător fericit, părtăşia cu Dumnezeu, şi avertizările şi promisiunile pozitive. Tragic, sfinţenia lui Adam nu a fost întemeiată printr-o continuare lungă într-o stare de inocenţă. Deoarece el nu era desăvârşit şi pentru că avea capacitatea de a păcătui, Adam s-a predat insinuărilor şi convingerii lui Satan şi a căzut aşa cum a făcut toată posteritatea împreună cu el. Dacă Adam ar fi rezistat testului caracterul său ar fi devenit fix şi neschimbător ca cel al îngerilor aleşi din cer.

 

CĂDEREA OMULUI

 

A existat o cădere?

            Când Dumnezeu l-a creat la început pe om, el nu era îmbrăcat în sfinţenie. Confirmarea urma să vină sub forma unui test după o perioadă de încercare. Dacă Adam a fost ispitit şi ar fi rezistat, nu numai că îngerii aleşi s-ar fi bucurat, dar şi Satan ar fi trebuit să fie înlăturat din Eden deoarece dreptatea stăpânea pe Pământ. Ziua încercării a venit. Condiţiile erau clare. Omul nu trebuia să mănânce dintr-un anume pom din grădină. Aceasta era ceva simplu şi serios.

 

În afară de legea scrisă în inimile lor, ei [Adam şi Eva] au primit o poruncă de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, pe care în timp ce au ţinut-o, ei au fost fericiţi în comuniunea lor cu Dumnezeu, şi au avut stăpânire peste creaturi.” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 4, secţiunea 3; studiul Geneza 2:17; Geneza 1:26, 28).

 

            Biblia înregistrează ceea ce s-a întâmplat. Ignorând porunca specifică a Suveranului, Adam a mâncat din fructul interzis şi imediat a căzut din starea înaltă a sa într-o poziţie inferioară. Deşi căderea este negată de evoluţionist, panteist şi de alţii, aceasta rămâne un fapt istoric învăţat în Scriptură şi sprijinit de Mântuitorul.

 

Două dificultăţi

¨      O dificultate psihologică. Cum putea o creaţie sfântă ca Adam să întreţină o dorinţă de a păcătui? Cum a putut origina o voinţă păcătoasă într-o voinţă sfântă? Dacă dorinţa şi caracterul determină voinţa, cum poate avea un caracter sfânt o voinţă păcătoasă?

 

¨      O dificultate morală. De ce un Dumnezeu sfânt a permis păcatul?

 

Observaţie

            Dumnezeu ar fi putut preveni păcatul dar El a ales să îngăduie păcatul din motive necunoscute. Singurul lucru care este sigur este că Dumnezeu l-a făcut pe om un agent liber pentru a alege pentru sine – şi omul a ales să facă ce este rău. Aceasta este vestea rea. Vestea bună este că Dumnezeu încă poate stăpâni absolut faptele păcătoase pentru un bine final. Vestea bună este că El face aceasta. Dragostea lui Dumnezeu este mai evidentă în răscumpărare decât dacă omul nu ar fi păcătuit niciodată. Totuşi, după toate cele spuse, originea păcatului va rămâne un mister şi motivul pentru el enigmatic.

 

Efectele căderii – degenerarea şi moartea

            Începutul păcatului şi al apostaziei este de obicei într-o defecţiune neînsemnată care nu şochează în sensul moral. Dar primul pas a fost făcut, coborârea la o nelegiuire mai mare urmează cu o rapiditate crescândă. Adam, după ce nu a ascultat, şi şi-a corupt natura, a dat o înclinare posterităţii sale. Rapid, roadele au apărut. Primul om născut l-a omorât pe al doilea, şi degenerarea rasei a continuat prin salturi şi legături până când a culminat în distrugere prin potop (Geneza 6-7).

 

            Căderea a fost mai mult decât doar o nenorocire, ea a corupt natura spirituală a rasei umane. „Ce este născut din carne, este carne.” (Ioan 3:6) Toată omenirea a moştenit o natură păcătoasă, care în sine este păcat. Păcătoşenia este păcat; şi tot păcatul şi păcătoşenia este condamnată de legea lui Dumnezeu. „eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.” (Efeseni 2:3) Rasa umană a fost pierdută în cădere.

 

Un reprezentant federal

            Potrivit Scripturii, relaţia lui Adam cu posteritatea este expusă ca fiind reprezentativă federal.

 

Romani 5:12  „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit...

 

Romani 5:14  „Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam.

 

Romani 5:17  „Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur.

 

Romani 5:19  „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi.

 

1 Corinteni 15:22 „Şi după cum toţi mor în Adam.

 

Imputarea păcatului

            A existat o mare dezbatere asupra faptului dacă a fost o imputare mijlocită sau una imediată a păcatului lui Adam asupra rasei umane. O imputare mijlocită înseamnă că păcatul este transmis prin intermediul generaţiei naturale sau a eredităţii. O imputare imediată înseamnă că există o imputare directă a păcatului indiferent de mediu. Oare pedeapsa pentru păcat a căzut pe rasa umană direct sau indirect prin intermediul unei naturi corupte moştenite?

            Dovada indică faptul că există un element al imputării imediate a păcatului lui Adam asupra rasei umane pentru că moarte este consecinţa directă şi imediată a păcatului în fiecare generaţie. Concluzia pare evidentă. Rasa umană era în perspectiva morţii în momentul în care Adam a păcătuit. Dar există un element al mijlocirii în faptul că, corupţia naturii şi pedeapsa asupra individului a avut efect real printr-o generaţie naturală sau o transmitere a naturii.

 

RELAŢIA DINTRE PĂCATUL LUI ADAM ŞI POSTERITATE

 

Existenţa păcatului este dovedită în Biblie

            Existenţa păcatului este arătată în Scriptură.

 

Ieremia 17:9  „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?

 

Psalmi 14:3  „nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.

 

Isaia 53:6  „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi.

 

Romani 3:9  „Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, Sunt sub păcat.

 

1 Ioan 1:8  „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.

 

1 Ioan 1:10  „Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi.

 

Existenţa păcatului este dovedită prin conştiinţă

            Conştiinţa distinge între plăcere şi durere; între fericire şi mizerie; între percepţii şi intuiţii. Astfel ea distinge şi între corect şi greşit. Astfel aceasta poartă mărturie pentru faptul păcatului. Faptul păcatului este o convingere universală. Toate naţiunile sub toate formele de religie sunt conştienţi de păcat, şi că păcatul este un lucru specific diferit de toate celelalte afecţiunile sufletului. Religiile păgâne sunt atât de mulţi martori ai faptelor naturii umane, şi toate arată o conştiinţă a păcatului şi o nevoie a reconcilierii cu o Fiinţă Supremă. Fiecare bebeluş care a fost aruncat în flăcările lui Moloh, sau în groapa unui templu păgân sau orice pisică aruncată în Gange pentru a hrăni crocodilii, şi fiecare act de ascetism, sau de flagelare, sau de umilire trupească, fiecare altar care a fost înroşit cu sângele unei victime este o mărturie remarcabilă a conştiinţei păcatului. Religiile păgâne sunt doar eforturile viguroase ale spiritului uman de a-şi exprima convingerile sale religioase şi de a rezolva Întrebarea străveche propusă de Iov, „Cum ar putea să fie îndreptăţit omul faţă de Dumnezeu?” Omul de pretutindeni se simte supus unei legi a dreptului şi ştie că trebuie să facă ce este drept şi să se abţină de la rău. El ştie că ceea ce nu a făcut drept el a făcut greşit.

            Mărturia conştiinţei merge mai departe, ea conduce spre un Dumnezeu personal. Inima universală a omului se simte responsabilă faţă de o fiinţă mai înaltă decât omul şi care este peste toţi oamenii, care îl laudă sau îl condamnă în comportament şi în caracter. Sensul obligaţiei din oameni se leagă întotdeauna de o fiinţă care poate fi mulţumită sau nemulţumită, şi acea fiinţă şi voia sa va constitui legea dreptului şi a greşitului. Astfel fiinţa interioară a omului poartă mărturie despre păcat.

 

Existenţa păcatului este dovedită prin observaţia întâmplătoare

            Păcatul este unul din faptele cele mai evidente şi mai persistente din istoria rasei umane. El a umplut lumea cu mizerie de la Adam şi până acum. Nimeni nu poate scăpa de dovada lui. Fiecare inimă zdrobită, fiecare cămin distrus, fiecare scenă de măcel pe un câmp de bătaie, fiecare beţiv care se clatină, fiecare delincvent din spatele uşilor cu gratii dintr-o închisoare prezintă dovada tristă a păcatului. Acesta ne confruntă în fiecare zi în fiecare scenă pe care o privim. Nici un om nu poate să îşi închidă ochii faţă de el, nici să îşi izgonească cunoştinţa lui afară din inima sa. Dacă vre-un om îşi neagă păcătoşenia lui, este suficient să îi întrebăm pe vecinii săi. Domnul Moody a spus: „Dacă vre-un om pretinde că nu are nici un păcat, ar trebui să o întreb pe soţia lui.

            Un misionar povesteşte că spunea odată unor păgâni că „sângele lui Hristos curăţeşte de toate păcatele,” când un om păgân s-a ridicat şi a spus, „neg afirmaţia ta; eu nu sunt un păcătos; eu nu am nici un păcat.” Misionarul a fost tulburat pentru un moment, el nu auzise niciodată de cineva care să nege atât de categoric existenţa păcatului. El s-a oprit un moment pentru a forma un răspuns; dar nu a avut nevoie. O voce din mulţimea adunată a strigat: „HO! El m-a înşelat în vânzarea cailor.” Prompt, o altă voce a strigat: „HA! El a înşelat-o pe o văduvă de moştenirea ei.” Cel care se lăuda şi-a lăsat capul jos, a dispărut şi niciodată nu s-a mai întors. Nu este uşor să negi existenţa păcatului.

 

Existenţa păcatului este dovedită prin nevoia de legi

            Toate guvernele umane recunosc existenţa păcatului. Constituţiile şi legile sunt pentru reglarea comportamentului uman. Doar o societate perfectă se poate lipsi de guvernarea civilă. Agitatorul care critică guvernarea civilă ar trebui să recunoască faptul că, cultul său este aplicabil numai unei lumi care este perfectă în caracter şi în comportament. Toate guvernele lumii sunt o mărturie a imperfecţiunii rasei umane. Petru vorbeşte despre guvernatori ca şi „unii care sunt trimişi de el [Dumnezeu] să pedepsească pe făcătorii de rele şi să laude pe cei ce fac bine.” (1 Petru 2:14)

 

Existenţa păcatului este dovedită de literatură

            Literatură este şi ea un martor mare al existenţei păcatului. Atât de multe scrieri din lumea aceasta sunt despre tragedie şi despre depravarea morală.

 

O definiţie biblică a păcatului

Biblia spune că păcatul este un eşec de a se conforma voii Domnului; este o încălcare a legii morale a lui Dumnezeu.

 

1 Ioan 3:4  „păcatul este fărădelege.

 

1 Ioan 5:17  „Orice nelegiuire este păcat.

 

Natura adevărată a păcatului este că acesta este contrar lui Dumnezeu. „Aceasta este ceea ce face păcatul să fie păcat – nu limitarea, nici egoismul, nici senzualitatea, ci divergenţa cu Dumnezeu. Dacă nu ar exista legi ale lui Dumnezeu nu ar există păcat, nici nu ar exista vre-un bine moral.” (David Clark) Scopul păcatului este de a trăi cu orice preţ în mod suprem pentru sine. Nu există ignoranţă implicată în păcat.

 

Ioan 9:41  „Dacă aţi fi orbi” le-a răspuns Isus „n-aţi avea păcat; dar acum ziceţi: „Vedem.” Tocmai de aceea, păcatul vostru rămâne.

 

Iacov 4:17  „Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!

 

Ioan 15:22  „Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor.

 

Ioan 15:24  „Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.

 

Ce nu este păcatul

 

bullet Păcatul nu este o alunecare. Păcatul este premeditat, deliberat şi înşelător (1 Timotei 2:4).

 

bullet Păcatul nu este o corupţie a substanţei sufletului.

 

bullet Păcatul nu este o amestecare de alte substanţe cu sufletul. După cădere sufletul omului era încă o          substanţă spirituală, sau o substanţă spirituală locuind un trup.

 

bullet Păcatul este o corupere a facultăţilor şi în special a caracterului moral al sufletului.

 

bullet Păcatul are legătură cu legea lui Dumnezeu în aceea că el este o deviere faţă de Dumnezeu şi faţă de           legea Sa.

 

bullet Păcatul include poluarea şi vina. Vina îmbrăţişează cele două idei ale vredniciei de a fi condamnat şi a        obligaţiei pedepsei. În asumarea vinei noastre Hristos a luat obligaţia noastră dar nu şi vrednicia                       de a fi condamnaţi.

 

O tolerare a păcatului

            Indivizii care tolerează păcatul şi numai pentru un moment vor plăti un mare preţ.

 

  1. Adam şi Eva, pentru o muşcătură dintr-un fruct zemos când nici măcar nu le era foame, a adus păcat, suferinţă, ruşine, şi moarte asupra lor şi asupra rasei umane (Geneza 3).

 

  1. Soţia lui Lot, arătându-şi dorinţa sa pentru lucrurile care aparţin pământului, s-a uitat o dată în spate la Sodoma şi a devenit un stâlp de sare (Geneza 19).

 

  1. Esau, pentru a-şi satisface pofta de mâncare pentru o oră, a preţuit foarte puţin dreptul său de naştere şi şi-a pierdut dreptul său de a fi strămoş al lui Hristos (Geneza 25).

 

  1. Acan, pentru o haină pe care nu putea să o poarte, şi pentru argintul şi aurul pe care nu putea să îl cheltuiască, a plătit cu toate posesiunile sale, cu familia sa şi cu viaţa sa stricăciunile păcatului (Iosua 7).

 

  1. Samson, pentru mângâierea unei femei nepăsătoare, şi-a pierdut ochii şi în final viaţa sa (Judecători 16).

 

  1. David, dorind soţia altui om, a lăsat o moştenire de adulter, ruşine şi lacrimi (2 Samuel 11).

 

  1. Ahab, râvnind via altuia, a pretins-o pentru sine după ce a ucis pentru ea şi a auzit această urare la înmormântarea sa: „Chiar în locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, vor linge câinii şi sângele tău.” (1 Împăraţi 21:19)

 

Păcatul original

            Doctrina Păcatului Original poate fi întemeiată.

 

¨      Baptist.Deşi Dumnezeu l-a creat pe om onest şi perfect, şi i-a dat o lege dreaptă, care a fost spre viaţă cât timp el a ţinut-o, şi a ameninţat cu moartea călcarea ei, totuşi, el nu a rămas mult timp în această onoare, Satan a folosit subtilitatea şarpelui pentru a o supune pe Eva, apoi prin ea seducându-l pe Adam, care, fără nici o constrângere, a călcat în mod voit legea creaţiei lor, şi porunca dată lor, în mâncarea fructului interzis, pe care Dumnezeu l-a permis în înţelepciunea şi sfântul Său sfat, cu scopul de a-l ordona spre slava sa.” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 6, secţiunea 1; studiul Geneza 2:16, 17; 3:12; 2 Corinteni 11:3)

 

Scripturile şi Păcatul Original

 

Psalmul 51:5  „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.

 

Geneza 8:21  „întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui.

 

Matei 7:16-19  „Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?

 

Iov 14:4  „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?

 

Iov 15:14  „Ce este omul, ca să fie curat? Şi poate cel născut din femeie să fie fără prihană?

 

Ioan 3:6 „Ce este născut din carne, este carne.

 

Efeseni 2:3  „eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.

 

Psalmul 58:3 „Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor.

 

Universalitatea păcatului

            Dacă păcatul lui Adam nu a fost decât un exemplu rău, aşa cum susţin Pelagianii, în mod natural ar fi mulţi care ar dori să scape de acel exemplu. Un sens al păcatului şi al vinei a însoţit întotdeauna rasa umană. Există o conştiinţă a păcatului la fel de înnăscută precum şi practica păcatului este universală. Aceasta se poate explica pe temeiul depravării înnăscute. Există o dovadă a Păcatului Original în manifestarea sa timpurie. Înainte ca observarea, antrenamentul sau exemplul să devină eficiente, copilul manifestă o natură rea.

 

Experienţa personală cu păcatul

            O evaluare sinceră a experienţei personale şi a conştiinţei cu privire la păcat conduce inima să concluzioneze că începuturile păcatului nu pot fi limitate, sau în cele din urmă urmate, cu o voinţă definită; ci merge înapoi câtre o înclinare interioară în natură care stimulează voinţa. Există în suflet ceea ce este denumită o „preferinţă  permanentă” pentru rău. Această preferinţă sau înclinare constituie caracterul din care izvorăsc alegerile. Şi, cel mai adesea, alegerile aduc sclavie. Fiecare persoană a descoperit calea grea că, „Lanţurile obiceiului sunt în general prea mici pentru a fi simţite până când sunt prea tari pentru a fi zdrobite.” A. W. Tozer a chemat oamenii să fie cinstiţi când a scris: „Toate strângerile de inimă şi o mare parte din boala noastră fizică izvorăşte direct din păcatele noastre. Mândria, aroganţa, resentimentele, imaginaţiile rele, ranchiuna, lăcomia: acestea sunt surse de o mai multă durere decât toate bolile care au afectat vreodată trupul muritor.

 

Natura şi efectul Păcatului Original

            „Păcatul Original este o parte a naturii păcatului?” De asemenea, „Păcatul Original condamnă sufletul la moartea veşnică?” Răspunsul la amândouă întrebările este „Da.” Păcatul Original este într-adevăr din natura păcatului şi condamnă sufletul la moarte veşnică. John Calvin a scris: „Datorită acestei corupţii, noi sunt consideraţi condamnaţi şi pedepsiţi drept în faţa lui Dumnezeu, pentru care numai dreptatea, inocenţa şi puritatea sunt acceptabile.

 

Consecinţele şi caracterizarea păcatului

            Datorită păcatului părtăşia cu Dumnezeu este pierdută. Sufletele sunt obiectul mâniei Sale sfinte şi al blestemului (Romani 1:32; 2:14-15; Exod 34:6-7). Păcatul a lăsat sufletele sensibile la toate mizeriile acestei vieţi, la moartea în sine şi la durerile iadului veşnic. „Aţi auzit,” a spus C. H. Spurgeon, „de tânărul spartan care a ascuns o vulpe furată sub haina sa, şi deşi ea mânca din intestinele lui, el nu a vrut să o arate, şi de aceea a murit datorită muşcăturilor creaturii; tu eşti un astfel de păcătos, tu cari păcatul în pieptul tău, şi el mănâncă din inima ta. Dumnezeu ştie care este el, şi tu şti care este el; acum tu nu poţi să îl ţii acolo şi să fi nemuşcat, nedistrus. De ce să îl ţii acolo? O, strigă la Dumnezeu cu un strigăt vehement, Dumnezeule salvează-mă de păcatul meu!

            Este nevoie de mântuire deoarece păcatul constituie caracterul natural rău şi lasă sufletul într-o stare de moarte spirituală. Păcatul este rădăcina din care izvorăşte păcatul real. Rădăcina nu poate fi mai bună decât fructele pe care le poartă. „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele.” (Matei 15:19) Dar aici este problema.

Natura păcatului, ca şi păcatul, nu este doar să fii josnic, ci să îşi ascundă josnicia faţă de suflet. De aici mulţi cred că fac bine când păcătuiesc. Iona a crezut că face bine dacă se mânie pe Dumnezeu (Iona 4:9). Fariseii au crezut că făceau bine când au spus că Hristos are un drac (Ioan 8:48). Şi Pavel credea într-adevăr că trebuie să facă multe lucruri împotriva, sau contrar, numelui lui Isus; ceea ce a făcut cu o mare nebunie (Fapte 26:9, 10).” (John Bunyan)

 

Romani 6:6  „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.

 

Romani 7:5  „Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte.

 

Galateni 5:24  „Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.

 

Iacov 3:11-12  „Oare din aceeaşi vână a izvorului ţâşneşte şi apă dulce şi apă amară? Fraţii mei, poate oare un smochin să facă măsline sau o viţă să facă smochine? Nici apa sărată nu poate da apă dulce.

 

1 Corinteni 15:22  „toţi mor în Adam

 

Romani 5:14  „Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.

 

Romani 5:16  „judecata venită de la unul, a adus osânda.

 

Romani 5:18  „printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii.

 

Pedeapsa morţii spirituale cade peste toţi inclusiv peste copiii care de fapt nu au păcătuit. Dacă o parte a pedepsei Păcatului Original are efect asupra tuturor, este logic să concluzionăm că şi cealaltă parte are efect.

 

Depravarea totală

            Doctrina depravării totale nu învaţă că orice om este atât de rău cât este poate fi, ci că întreaga persoană este pervertită de păcat. Această pervertire afectează totalitatea facultăţilor omului cu două efecte distincte: păcatul paralizează voinţa şi slăbeşte mintea.

 

Punctul de vedere Pelagian asupra păcatului

            Opusă doctrinei depravării totale este punctul de vedere Pelagian care învaţă că păcatul constă în acte voluntare sau alegeri deliberate a răului de către indivizi. Totuşi, nu există nici un „păcat original” imputat altora din cauza păcătuirii lui Adam. Adam a dat un exemplu rău dar aceasta este tot. Toţi sunt născuţi la fel de curaţi şi de sfinţi ca şi Adam în crearea sa originală ceea ce înseamnă că toţi, prin natură pot face ceea ce cere Dumnezeu adică să trăiască o viaţă virtuoasă. Indivizii pot trăi fără păcat, şi adesea fac aceasta. Mântuirea este actul omului de a alege ce este corect. În esenţă, omul se mântuieşte pe sine.

 

Punctul de vedere Semi-Pelagian asupra păcatului

            Această poziţie modificată al viziunii Pelagiane argumentează că indivizii nu sunt morţi în păcat deşi ei sunt „îmbolnăviţi” de el, fiind slăbiţi de cădere. Ce este necesar este ajutorul harului divin în mântuire pentru a completa şi a perfecţiona lucrarea de răscumpărare. Nu, omul nu se poate mântui pe sine dar poate începe mişcarea morală spre reformare şi atunci Dumnezeu va ajuta eforturile sale în lucrarea finală a mântuirii.

 

Doctrina Arminiană asupra păcatului

            Teologul olandez Jacob Hermann (în latină, Arminius, 1560-1609), a dat lumii un sistem de teologie cunoscut ca şi Arminianism. Următoarele poziţii sunt susţinute în comun de Arminiani.

 

bullet Păcatul constă în acte ale voinţei.

 

bullet Vina lui Adam a fost individuală şi nu a fost imputată posterităţii sale.

 

bullet Depravarea omului ca un rezultat al Căderii nu este totală pentru că omul nu a pierdut facultatea                      de auto-determinare sau capacitatea de a alege binele.

 

bullet Voinţa umană trebuie să fie privită ca fiind una din cauzele regenerării (sinergism).

 

bullet Credinţa şi faptele bune sunt o temelie a acceptării lui Dumnezeu.

 

bullet Nu există nici o imputare a neprihănirii lui Hristos asupra credinciosului.

 

Remarci asupra Arminianismului

            În general Arminianismul îmbrăţişează o mare parte din adevărul evanghelic, dar Scriptura nu poate susţine multe lucruri cum ar fi înţelegerea alternativă a naturii Păcatului Original.

 

Arminianismul şi natura Păcatului Original

            Scripturile învaţă că moştenirea morală a omului de la Adam este natura păcatului, şi că toţi oamenii sunt sub pedeapsa morţii veşnice. Omul este prin natură un copil al mâniei. Omul este condamnabil pentru ceea ce este cât şi pentru ceea ce face. Depravarea naturii este la fel de atroce în faţa lui Dumnezeu precum este păcătuirea în sine care izvorăşte din ea. Arminianismul nu recunoaşte pe deplin răul inerent din natura umană. Arminianismul nu apreciază faptul că nu există păcate mici pentru că nu există un Dumnezeu mic.

 

Sinergismul şi mântuirea

            În final, doctrina Arminiană a mântuirii împarte eficienţa mântuirii între voinţa divină şi cea umană. Acest mod de mântuire se numeşte sinergism. Doctrina harului suveran atribuie eficienţa numai voii lui Dumnezeu, şi face omul cooperator al efectului harului Divin. „Dependenţa de har în sistemul Arminian este parţială; în sistemul Calvinist ea este totală” – William G.T. Shedd.

 

NEPUTINŢA TOTALĂ

 

            „Primii noştri părinţi, prin acest păcat, au căzut din neprihănirea lor originală şi din comuniunea cu Dumnezeu, şi noi în ei prin care moartea a venit asupra tuturor: toţi devenind morţi în păcat, şi mânjiţi în întregime în toate facultăţile şi părţile sufletului şi ale trupului.” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 6, secţiunea 2; studiul Romani 8:23; Romani 5:12; Tit 1:15; Geneza 6:5; Ieremia 17:9; Romani 3:10-19).

 

Felurite puncte de vedere

 

¨      Punctul de vedere Pelagian. Omul nu are nici o neputinţă ci are toată capacitatea de a face tot ceea ce cere Dumnezeu. Nu este nevoie de regenerarem sau de vre-un har divin în sfinţire sau în creştere spirituală.

 

¨      Punctul de vedere Semi-Pelagian. Omul a fost slăbit de cădere, dar nu şi-a pierdut toată capacitatea sa. El are nevoie de harul divin pentru a-l ajuta în eforturile sale personale.

 

¨      Punctul de vedere Augustinian (Reformat) învaţă că omul, în Adam, a fost incapacitat total de către cădere, şi astfel a devenit total dependent de Duhul lui Dumnezeu pentru începerea şi dezvoltarea vieţii spirituale. „Ei [Adam şi Eva] fiind rădăcina, şi prin numirea lui Dumnezeu, stând în camera şi în locul întregii omeniri, vina păcatului a fost imputată, şi natura coruptă a fost transmisă, tuturor posteriorilor care s-au coborât din ei prin generarea obişnuită, fiind acum născuţi în păcat, şi prin natură copii ai mâniei, servitorii păcatului, supuşi morţii, şi tuturor celorlalte mizerii, spiritual, temporal şi etern, dacă nu îi eliberează Domnul Isus” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 6, secţiunea 3; studiul Romani 5:12-19b; 1 Corinteni 15:21, 22, 45, 49;  Psalmul 51:5;  Iov 14:4;  Efeseni 2:3;  Romani 6:20; 5:12;  Evrei 2:14,15;  1 Tesaloniceni 1:10).

 

Rezumat

            Pelagianul spune că omul este bine; Semi-Pelagianul zice că omul este bolnav; punctul de vedere Reformat spune că omul este mort spiritual înaintea lui Dumnezeu. „Din această corupere originală, prin care suntem totalmente indispuşi, neputincioşi, şi făcuţi oponenţi ai oricărui bine, şi în întregime înclinaţi spre tot răul, pornesc toate păcatele actuale.” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 6, secţiunea 4; studiul Romani 8:7; Coloseni 1:21; Iacov 1:14,15; Matei 15:19).

 

Ce nu este neputinţa

 

bullet Neputinţa nu este pierderea unei facultăţi a sufletului: intelect, simţire, voinţă sau conştiinţă.

 

bullet Neputinţa nu este pierderea liberului arbitru.

 

bullet Neputinţa nu înseamnă că oamenii căzuţi nu au nici o virtute. Adesea oamenii căzuţi şi neregeneraţi arată             multe calităţi care sunt admirabile.

 

bullet Neputinţa nu înseamnă lipsa capacităţii de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi de a primi harul.

 

Înţelesul doctrinei neputinţei

 

bullet Neputinţa înseamnă că omul căzut nu poate ţine legea lui Dumnezeu şi să merite viaţa prin fapte bune.

 

bullet Neputinţa înseamnă că omul nu poate să se restabilească pe sine în favoarea lui Dumnezeu.

 

bullet Neputinţa înseamnă că omul nu poate să îşi schimbe natura sa şi să se regenereze sau să devină sfânt.

 

bullet Neputinţa înseamnă că omul nu poate să exercite o afecţiune corectă sau o înclinare spre Dumnezeu.

 

„Prin cădere omul a contractat o rea-voinţă faţă de ceea ce este bun. Toate mişcările voinţei în starea sa căzută; prin defectarea unui principiu drept din care ele curg şi un sfârşit drept spre care ei se îndreaptă, sunt doar rele şi păcătoase. Lăsaţi omul cu sine, înlăturaţi de la el toate restricţiile pe care legea şi ordinea le impun, şi el va degenera rapid la un nivel mai jos decât animalele, aşa cum orice misionar va aduce mărturie. Şi natura umană este mai bună în ţinuturile civilizate? Nici un pic. Spălaţi spoiala artificială şi se va vedea că „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.” (Romani 8:7) Hristos va prefera aceeaşi acuzaţie într-o zi în care vine când El a fost aici pe pământ: „oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina” (Ioan 3:19). Oameni nu vor veni la El pentru ca să aibă viaţă.

 

Prin cădere omul a contractat o neputinţă de a face ceea ce este bine. El nu este numai nepotrivit şi rău-voitor, ci şi incapabil de a face ce este bine. Unde este omul care poate spune într-adevăr că s-a măsurat la nivelul idealurilor sale? Toţi trebuie să recunoască că există o forţă care îi trage spre beţie, înclinându-i spre rău, care, în ciuda celor mai mari strădanii ale lor împotriva ei, într-o formă sau în alta, mai mult sau mai puţin, îi biruieşte. În ciuda îndemnurilor amabile ale prietenilor, a avertizărilor credincioase ale servitorilor lui Dumnezeu, a exemplelor solemne de suferinţă şi de durere, boală şi moarte de fiecare parte, şi a votului conştiinţei lor, totuşi ei le produc. „Deci, cei ce sunt pământeşti [în condiţia lor naturală], nu pot să placă lui Dumnezeu.”” (Romani 8:8) (A. W. Pink)

 

Dovezi scripturale ale neputinţei

 

Ioan 3:3  „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.

 

Ioan 3:6  „Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.

 

Ioan 6:44  „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.

 

Ioan 15:4  „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. Dupăcum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în Mine.

 

Ioan 15:5  „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.

 

Romani 8:7  „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.

 

1 Corinteni 15:10  „Prin harul lui Dumnezeu Sunt ce Sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine.

 

2 Corinteni 3:5  „Nu că noi prin noi înşine Suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu.

 

1 Corinteni 4:7  „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?

 

Efeseni 2:8  „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.

 

Ce poate face o persoană în procesul mântuirii?

 

bullet O persoană îşi poate pregăti inima pentru a-l primi pe Împăratul slavei. Ioan a spus poporului Israel:         „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările” (Marcu 1:3) Un mod de a pregăti inima este prin             considerarea conţinutului mesajului evangheliei.

 

bullet O persoană poate asculta evanghelia, poate să înveţe păcătoşenia păcatului şi neputinţa sufletului de a se           mântui pe sine, şi să îşi amintească faptul că mărturisirea păcatelor nu este un înlocuitor pentru părăsirea lor.

 

bullet O persoană poate examina perfecţiunea Legii lui Dumnezeu şi să descopere cât este de departe de                     a atinge scopul ei. „Vedeţi Legea în mâinile Duhului Sfânt care îi arată unui om păcătoşenia naturii             sale.    Păcatul nu este doar o chestiune de acţiuni şi de fapte; el este ceva în inimă care                     conduce la acţiune.       Domnul nostru a spus „Să nu comiţi adulter.” El nu spune, „câtă vreme nu        acţionezi, totul este bine.” Nu!         El a spus, „că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească,                  a şi preacurvit cu ea în inima lui.””                 (L.R. Shelton, Jr)

 

bullet O persoană poate încerca să asculte de Lege, ceea ce va ajuta la convingerea sufletului a cât de                imposibil este să ţii Legea şi să câştigi mântuirea. „Ascultaţi din nou! Legea nu a fost dată niciodată                pentru a ne mântui, ci pentru a ne arăta păcătoşenia peste măsură a păcatului şi distanţa mare dintre            noi şi un Dumnezeu de trei ori Sfânt. Romani 3:23 ne spune adevărul: „toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de         slava lui Dumnezeu.” Noi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu aşa cum este revelată în Hristos, lipsiţi de             sfinţenia Sa, lipsiţi de tot ceea ce este El în perfecţiunea Sa şi de aceea stăm sub blestemul Legii Sale.           Căci citim în Galateni 3:10: „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii,              ca să le facă.” Şi ce spune toată Legea lui Dumnezeu? „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată         inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi. Iar a doua         este următoarea: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Nu este altă poruncă mai mare                decât acestea.”” (Marcu 12:30-31) (L. R. Shelton, Jr)

 

bullet O persoană poate învăţa că nu există nici o speranţă fără harul divin.

 

bullet O persoană poate să îl cheme pe Dumnezeu să facă lucrarea pe care ea nu poate să o facă singură.           Sufletul se poate ruga ca David: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh                nou şi statornic!” (Psalmul 51:10)

 

bullet O persoană poate primi dragostea lui Dumnezeu prin har prin credinţă şi să spună în ziua mântuirii:

Iubit, când eram un nenorocit pătat de păcat,

În război cu cerul, în ligă cu iadul,

Un sclav al fiecărei pofte obscene,

Cine trăia, a trăit doar ca să se revolte.

 

Răspunsuri la obiecţiile aduse împotriva doctrinei neputinţei înnăscute

 

¨      Argument.Dacă omul nu are o voinţă liberă, atunci el nu se află sub nici o obligaţie morală de a ţine Legea lui Dumnezeu.

 

q       Răspuns. Aceasta depinde de felul în care a apărut neputinţa. Dacă ea este o neputinţă creată atunci nu poate fi nici o obligaţie. Dar dacă neputinţa este dobândită, obligaţia rămâne. Biblia învaţă în Geneza 2 că omul a dobândit neputinţa de a-i plăcea lui Dumnezeu prin actul păcătos de neascultare deliberată. De aceea, omul încă este responsabil în ciuda faptului că voinţa sa nu mai este liberă. Voinţa a devenit sclava păcatului şi are nevoie să fie eliberată de puterea şi de poluarea sclaviei păcatului.

 

¨      Argument.Dacă omul nu poate să asculte de legea divină atunci el nu este liber.

q       Răspuns. Obiecţia apare dintr-o idee confuză despre libertate. Omul este sclav faţă de păcar, dar acţionează din înclinaţiile sale inerente şi astfel este liber.

 

Dacă se pune întrebarea, „Poate un păcătos să se pocăiască dacă vrea?” răspunsul este, „Aceasta depinde de înţelesul lui „vrea.” Dacă prin „vrea” se înţelege că există o înclinare sau dacă doreşte cu totul, atunci răspunsul este „Da.” Dar aceasta este în sine pocăinţă şi astfel ceea ce vrea să spună este, „Poate un păcătos să se pocăiască dacă se pocăieşte?” Faraon părea doritor să se pocăiască de fiecare dată când disciplina Divină a căzut peste el. Totuşi, el nu şi-a putut schimba natura sa şi să încheie cu Domnul într-o convertire autentică. Dacă prin „vrea” este înţeleasă voinţa, răspunsul este, „Nu!” pentru că un om nu poate să îşi schimbe natura sa doar prin voinţă.

 

¨      Argument.Dacă nu există nici o capacitate, atunci omul nu trebuie să facă nimic.

q       Răspuns. În timp ce o persoană nu se poate vindeca singură, ea poate să îi ceară aceasta medicului. Omul poate să meargă la Mântuitor şi să ceară mântuirea.

 

¨      Argument.Dacă omul poate să se pocăiască de la sine, atunci Dumnezeu îl va aştepta.

q       Răspuns. Timpul lui Dumnezeu este acum. Dacă omul simte capacitatea sa în această problemă, atunci omul îşi va lua timpul său.

 

¨      Argument.De ce ar porunci Dumnezeu omului să facă ceea ce el nu poate să facă?

q       Răspuns. Pentru că Dumnezeu ne porunceşte să facem aşa. Şi mai departe Dumnezeu împlineşte harul de care este nevoie, „Hatul Meu iţi este îndeajuns.

 

Agape Chapel Ministries

PO Box 59084

Norwalk, CA 90652

USA