Antropologie:

ANTROPOLOGIA: STUDIUL OMULUI

De Stanford Murrell

ORIGINEA OMULUI

Mărturisire de credinţă

            „La început i-a plăcut lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pentru a-şi manifesta gloria puterii, înţelepciunii şi bunătăţii Sale veşnice, să creeze lumea şi toate lucrurile din ea, fie vizibile fie invizibile, în timp de şase zile, şi toate au fost foarte bune.” (Mărturisirea de credinţă din 1689, capitolul 4, secţiunea 1; studiul Ioan 1:2,3; Evrei 1:2; Iov 26:13; Romani 1:20; Coloseni 1:16; Geneza 1:31).

Definiţia Doctrinei antropologiei

            Antropologia este un cuvânt derivat din cuvintele greceşti (anthropos, om, şi logos, discurs). Doctrina antropologiei se preocupă în primul rând cu studiul începutului omului. Nu există nici o înregistrare sau o dovadă că sufletul omului are o preexistenţă. Nu există nici o memorie sau o cunoştinţă despre ea. Biblia declară că a existat o creaţie originală şi că toată omenirea a izvorât din Adam. Dacă este presupusă preexistenţa, atunci omul trebuie să fie sau etern preexistent sau creat de Dumnezeu în acea stare preexistentă. Nici una dintre poziţii nu este sprijinită în Scriptură. Biblia învaţă că, „După ce Dumnezeu a făcut toate celelalte creaturile, El l-a creat pe om, bărbat şi femeie, cu sufletele raţionale şi veşnice, făcându-i să se potrivească pentru viaţa cu Dumnezeu pentru care ei au fost creaţi; fiind făcuţi după chipul lui Dumnezeu, în cunoştinţă, înţelepciune, dreptate şi sfinţenie adevărată; având legea lui Dumnezeu scrisă în inimile lor, şi puterea de a o împlini, şi totuşi având posibilitatea de a păcătui, fiind lăsaţi în libertatea propriei lor voinţe, care era supusă schimbării.” (Mărturisirea de credinţă baptistă din 1689, capitolul 4, secţiunea 2; studiul Geneza 1:27; 2:7; Eclesiastul 7:29; Geneza 1:26; Romani 2:14, 15; Geneza 3:6).

Sufletul nu este o emanaţie divină

            Sufletul nu a emanat din substanţa lui Dumnezeu din două motive. Primul, emanaţia implică faptul că substanţa lui Dumnezeu poate deveni tulburată sau schimbată, şi aceasta nu este demnă de caracterul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate deveni mai puţin decât El Însuşi. Al doilea, substanţa este cea în care există atributele. Dacă oamenii ar fi în stare să împărtăşească din substanţa esenţială a lui Dumnezeu ei ar poseda atributele lui Dumnezeu, cum ar fi omniscienţa, infinitatea, omnipotenţa, etc. Aceasta nu este posibil. Dumnezeu nu va da nimănui slava Sa intrinsecă. (Isaia 48:11)

Sufletul nu este o formă a lui Dumnezeu

            Sufletul nu este o formă a lui Dumnezeu pentru că aceasta ar fi Panteism. Dumnezeu şi omul sunt fiinţe separate şi nu pot fi confundate sau amestecate.

Sufletul nu este produsul generării spontane

            Sufletul nu este produsul generării spontane. Ştiinţa nu ştie nimic despre generarea spontană decât ca şi teorie. Experimente elaborate şi cele mai scrupuloase eforturi şi observaţii au exclus generarea spontană din acest motiv: „Cercetarea sponsorizată în parte de NASA (cu scopul de a-i face pe astronauţi în stare să recunoască chiar şi cele mai rudimentare forme de viaţă de pe alte planete) a arătat că cel mai simplu tip de moleculă proteinică despre care se putea spune că este „vie” este compusă dintr-un lanţ de cel puţin 400 de aminoacizi legaţi, şi fiecare aminoacid este o combinaţie specifică de patru sau cinci elemente chimice de bază, şi fiecare element chimic este un ansamblu unic de protoni, electroni şi neutroni. Astfel este de neconceput (pentru oricine în afară de un teoretician evoluţionist) că un sistem viu ar fi putut să se formeze vreodată din întâmplare.” (Scientific Creationism (Creaţionism ştiinţific), editată de Henry M. Morris)

Sufletul nu poate fi justificat de Evoluţie

            Evoluţia este un proces şi un proces nu creează nimic. Evoluţia în sine are nevoie de un început şi de o cauză. Evoluţia cere materiale asupra cărora să se lucreze şi o „minte” directoare pentru a le conduce spre sfârşituri potrivite. Charles Darwin a crezut că Dumnezeu a creat primele forme de viaţă din care au apărut toate speciile şi soiurile. Evoluţioniştii târzii au pus deoparte nevoia de Dumnezeu şi au afirmat îndrăzneţ că viaţa a provenit din mişcările moleculare ale materiei moarte şi s-a dezvoltat în toate formele ulterioare de fiinţe vii. Cum s-a întâmplat aceasta? Ei nu ştiau dar erau încrezători că aceasta a făcut aşa.

Ce este sufletul

            Potrivit folosirii cuvântului nepes de către Vechiul Testament, sufletul este esenţa omului în totalitatea fiinţei sale. Suflarea lui Dumnezeu a suflat în trupul lui Adam creat „un nepes viu” (Geneza 1:20; 2:7; Exod 1:5). Sufletul este ceva căruia îi poate fi foame şi îi poate fi sete (Psalmul 107:5) şi poate fi necăjit (Geneza 42:21). Adesea el este folosit pentru esenţa eului (Iov 16:4; Psalmul 124:7).

            În Noul Testament, sufletul (psyche) este principiul vieţii (Fapte 20:10; Apocalipsa 8:9) care este distinct faţă de trup. Ioan vede „sufletele celor care au fost junghiaţi,” nu pe „cei care au fost junghiaţi” (Apocalipsa 6:9 conform 20:4; Matei 10:28; Luca 21:19; Iacov 1:21; 5:20).

Obiecţii raţionale la Evoluţie

            Obiecţiile raţionale la teoria evoluţiei sunt legitime deoarece nu există exemple de transmutaţii ale speciilor şi „verigile” lipsă nu au fost găsite niciodată. Pentru ca evoluţia să fie adevărată, mii de „verigi” sau de faze tranziţionale sunt necesare pentru o mutare de la specie la alta. Pentru a întemeia doctrina evoluţiei, trebuie să fie găsită o schimbare gradată sau una abruptă veridică între:

¨      Marile întreruperi. Ştiinţa arată mari întreruperi dintre specii diferite şi că fiecare a apărut fără antecedenţi cunoscuţi în linia genealogică. Un evoluţionist, fost profesor Joseph Le Conte, la Universitatea din California (c. 1920), a mărturisit: „Dovada geologiei de azi este că speciile par să fi venit în existenţă dintr-odată şi în perfecţiune totală, rămânând neschimbate substanţial în timpul existenţei lor şi au murit în perfecţiune totală. Alte specii au luat locul lor aparent prin substituţie, nu prin transmutare.”

¨      Insuficienţa timpului. Când evoluţioniştii atribuie milioane şi milioane de ani pentru procesul de producere a omului, ei fac aceasta fără vre-o dovadă. Întrebarea dacă pământul a fost locuibil timp de milioane de ani este justificată. Cele mai vechi înregistrări scrise cu o cronologie care pot fi verificate datează înapoi doar spre prima dinastie din Egipt (c. 2200 – 2500 î. Hr.). Există o contradicţie mare între teoria care spune că strămoşii necunoscuţi şi neobişnuiţi ai omului au trăit acum 30 – 70 de milioane de ani în urmă (adevăratul om modern a apărut în urmă cu 1-3 milioane de ani), şi au avut o civilizaţie. În timp ce conceptul este intrigant asupra timpului infinit pentru formarea pământului şi a întregii vieţi care este pe pământ, nu există nici o dovadă care să susţină teoria.

¨      Sterilitatea păsărilor. Egal opusă teoriei evoluţiei este ideea încrucişării speciilor. Natura în sine a închis uşa acestei posibilităţi (observaţi Geneza 1:24).

¨      Rămăşite de oameni. Cele mai timpurii rămăşiţe de oameni sunt foarte dezvoltate, arătând că omul ca şi alte specii a venit pe scenă în maturitatea fiinţei sale. Ar putea fi dovezi pentru degenerare sau omul mergând de la o stare mai înaltă de existenţă la o stare mai joasă ca în Geneza 1-2, dar nu există nici o dovadă că vre-un om a mers de la o stare de existenţă mai joasă la una mai înaltă. Metodele de datare cu radio carbon au fost dovedite a fi nesigure pentru stabilirea unor date din antichitate, şi chiar mai păgubitoare este lipsa dovezilor fosile când sunt considerate statisticile populaţiei. Din toţi oameni care ar fi trăit pe pământ în ultimele milioane de ani, chiar şi cu o rată scăzută a creşterii populaţiei, există puţine dovezi ale păstrării omului antic. Dacă evoluţia este adevărată, de ce există atât de puţine dovezi în înregistrările fosilelor? În trecut, unele farse extraordinare au fost oferite de evoluţionişti pentru a păcăli publicul.

q       Omul de Neanderthal. În 1856 în Valea Neander, lângă Dusseldorf, Germania a fost găsită o creatură despre care se credea că este semi ridicată şi sub umană. „Acum se ştie că omul de Neanderthal a fost un om ridicat în întregime şi în cele mai multe detalii era insesizabil faţă de omul modern, capacitatea sa craniană chiar o depăşea pe cea a omului modern.” (Evolution? The Fossils Say No (Evoluţia? Fosilele spun nu), Duane T. Gish)

q       Omul Java (Pithecanthropus erectus, „omul maimuţă ridicat”). În 1891 Eugene Dubois, un doctor olandez a descoperit un Pithecanthropus erectus în Trinil, Java. A fost găsit un singur capac de craniu. În anul următor, săpând în continuare în aceeaşi zonă dar cu cincizeci de picioare mai departe, Dubois a descoperit un os femur, alături de doi dinţi molari. Însuşind toate bucăţile laolaltă, Dubois a datat descoperirea la o vechime de o jumătate de milion de ani şi a spus aceasta lumii. Ceea ce nu a spus lumii decât după treizeci şi unu de ani mai târziu este că el a găsit şi două cranii evident umane în acelaşi timp şi la acelaşi nivel cu săpăturile. Chiar înainte de a muri, Dubois a recunoscut că omul Java era de fapt resturile unui mare gibon.

q       Omul Piltdown (Eanthropus dawsoni, „Omul Dawn”). Charles Dawson este creditat cu descoperirea „Omului Dawn” în Piltdown, Anglia în 1912. Dintr-o parte a unui craniu şi câţiva dinţi, mica falcă a fost datată la o vechime de 500 până la 700 de mii de ani vechime! În 1950, oasele „Omului Dawn” au fost puse sub reflectorul adevărului: testele cu fluorină au fost făcute şi marea înşelăciune a fost descoperită. Porţiunea de craniu dezgropată a fost pătată cu săruri de fier şi dinţii au fost umpluţi deliberat pentru a le da aparenţa vârstei.

q       Omul Peking. Dezgropat lângă Peking, China în 1912 de Davidson Bolack, această descoperire a constat din fragmente de treizeci de cranii şi 147 de dinţi. Azi, se crede că omul Peking este resturile unor maimuţe mari sau babuini care au fost ucişi şi au fost mâncaţi de cei care lucrau într-o carieră de piatră antică de ardere a cleiului.

q       Omul Nebraska („Omul maimuţă vestic”). Harold Cook a informat lumea că el a făcut o descoperire minunată în vestul statului Nebraska în 1922. Ce a găsit el? Un dinte! UN dinte! Lumea a fost făcută să se mire când un artist presupus a desenat o gură în jurul omului-maimuţă care a fost declarat ca având şase mii de ani vechime. În 1927 s-a descoperit de fapt că dintele aparţinea unui porc dispărut.

q       Maimuţa din estul Africii (zinjathropus). În 1959 Revista National Geographic a fost foarte fericită să spună lumii că Louis S.B. Leakey a făcut o descoperire minunată în Olduvia, Tanzania. Capacul unui craniu şi câteva fragmente de oase au fost produse şi datate cu o vechime de 2-4 milioane de ani. Aici a fost cel puţin o reală lipsă a legăturii. Oare a fost? Chiar înainte de moartea sa, Leakey a recunoscut că el a simţit că descoperirea sa nu era altceva decât o varietate de australopithecus (maimuţe din sud) găsite în 1924.

¨      Contradicţiile dintre regnuri. Natura de azi şi înregistrările fosile din trecut continuă să mărturisească împotriva evoluţiei demonstrând că unele regnuri în natură sunt vast superioare altora. Dacă evoluţia ar fi adevărată, lucrurile nu ar fi aşa. Mai degrabă, ar fi un fel de legătură între regnuri pentru a forma un ecosistem unificat. Totuşi, nu se poate găsi nimic în regnul vegetal din care să se fi putut dezvolta trăsăturile caracteristice ale vieţii animale sau viceversa. Deci există şi o prăpastie între animal şi om, în ciuda încercărilor ştiinţei moderne din 1859 de a arăta cât de similar este omul şi animalul. Se pot observa câteva diferenţe dramatice.

q       Numai omul este o creatură raţională. Animalele pot rezolva probleme bazate pe un îndemn biologic dar numai omul stă jos şi gândeşte, aşa face un filozof, un profesor, un teolog sau cineva care este îndrăgostit.

q       Numai omul face lucrurile prin raţiune şi voinţă liberă, nu potrivit instinctului. „Instinctele animalelor rămân aceleaşi de la eră la eră. Pasărea încă îşi construieşte cuibul ei şi albina celula ei aşa cum au făcut-o la Poarta Edenului. Nu există nici un progres în dezvoltarea lor mintală.” (David Clark)

q       Numai oamenii construiesc maşini care sunt în sine productive. Animalele pot folosi uneltele, dar nici un animal nu face un tipar sau o presă pentru a ştampila alte unelte pentru producţia în masă.

q       Numai omul comunică gânduri bazate pe cuvinte şi raţiune. Animalele comunică prin sunete şi grohăituri. Ele comunică emoţii şi impulsuri dar nimic nu poate fi afirmat a fi adevărat sau fals.

¨      Legea entropiei. Există o lege universală a degenerării care argumentează împotriva modelului evoluţionist. Legea entropiei spune că totul merge de la ordine la dezordine. Există o prăbuşire naturală a tuturor lucrurilor. Fizic, se crede că oamenii moderni sunt inferiori civilizaţiilor ante-diluviene (şi mintal noi nu putem fi nici mai presus de anticii egipteni; invenţiile lor concurează cu cele ale noastre. Ar fi interesant să vedem dacă clădirile moderne vor rezista testului timpului ca şi piramidele.) Mai degrabă de a urca vreodată în sus, trupul omului se uzează la fel la toate lucrurile pe care el le construieşte şi universul în sine. Într-o zi, soarele nu va mai străluci, pământul nu se va mai roti, şi strălucirea stelelor va dispărea. Universul se îndreaptă în jos, nu în sus.

Teoria Recapitulării

            Teoria Recapitulării Embriologiei argumentează că un copil nenăscut trece prin felurite forme prin care se presupune că ar fi fost traversate de rasa umană. Se argumentează că fiecare persoană din pântece trece de la celula protoplasmatică, prin viaţa nevertebratelor, spre peşte, patrupede şi în final spre om. Această teorie a fost susţinută odată ca fiind cea mai convingătoare demonstraţie dintre pretenţiile evoluţionare.

            Ca replică, se admite că există o asemănare superficială între embrionul uman şi cel al unor forme de animale. Dar asemănările sunt doar superficiale pentru unul care vede asemănările vieţii în alte lucruri cum ar fi formarea neobişnuită a norilor, mlaştinile făcute de ploaie şi formaţiunile stâncoase. Regele Ahab a văzut „un mic nor din mare, ca o palmă de om.” (1 Împăraţi 18:44) următoarele puncte sunt demne de considerat.

Teoria recapitulării nu face materia

            Chiar dacă cumva teoria recapitulării a evoluţiei ar putea să fie dovedită adevărată, „ceea ce s-a realizat în clădirea lungii scări de la amibă la om dacă fiecare om trebuie să înceapă pentru sine de la cel mai jos punct, o celulă de protoplasmă? Dacă omul ar putea începe acolo unde s-a terminat dezvoltarea animală, atunci s-ar putea desluşi un anumit scop în procesul evoluţionist. Dar cât de absurd este să presupunem că forţelor cosmice le-a trebuit milioane şi milioane de ani pentru a face ceea ce embrionul uman face în nouă luni!” (David Clark)

Răul schimbării

            Adevărul chestiunii este că întreaga ştiinţă de reproducere demonstrează că micile schimbări ereditare ale încrucişării speciilor nu se acumulează în alcătuirea speciilor. În plus, mutaţiile macro şi micro au fost dovedite a fi dăunătoare în esenţă pentru specii pentru o perioadă de timp. Macro mutaţia se referă la schimbarea bruscă într-un organism cum ar fi un braţ, un ochi sau un picior care apare dintr-odată. Micro-mutaţia se referă la mici diferenţe care se dezvoltă în cadrul unei specii în decursul unei perioade prelungite de timp.

Fosilele spun nu!

            Evoluţioniştii au bănuit întotdeauna că natura a distrus milioane de forme de viaţă. Dacă aceste forme de viaţă înlăturate ar putea să fie recuperate, ei ar dovedi că teoria evoluţiei este corectă. (Probabil natura are un sens al umorului prin faptul că distruge chiar formele de viaţă de care au nevoie avocaţii ei în timp ce le păstrează pe restul.) Adevărul despre chestiune este că înregistrările fosile aduc mărturie împotriva evoluţiei. În unele locuri cu fosile având un depozit continuu alcătuit din aproape două mii de specii, toate au apărut instantaneu. Nu s-a arătat niciodată vre-o fosilă care a murit pentru a fi înlocuită de alte forme. Deşi este stânjenitor pentru evoluţionist, unele locuri geologice din lume inversează ordinea în care se presupune că ar fi apărut viaţa pe glob. Stratul Pre-Cambrian (pretins ca fiind cel mai timpuriu în istoria geologică) şi fosilele presupuse vechi se află în conformitate satisfăcută cu stratul cretacic (cretos) care se află dedesubt (din era Mezozoică) şi fosilele presupuse tinere. De ce este aceasta aşa? Răspunsul este simplu: nu există semne credibile ale celor mai infime variaţii lăsate ca fiind intermediare, în înregistrările fosilelor dintre o specie şi alta. La început, Dumnezeu a creat toate animalele şi toate formele de viaţă într-o perioadă de şase zile literale. De aceea, Creaţionistul (creştinul) se aşteaptă să găsească aceste lucruri împreună. Faptul că formaţiunile stâncoase au fost amestecate este explicat mai bine de Biblie decât de evoluţionist. Răspunsul biblic este că a fost un potop care a tulburat pământul. (Geneza 6-7) Modelul Genezei de descoperire a Catastrofei Potopului este mai consistent cu faptele cunoscute decât modelul evoluţionist al Uniformităţii care învaţă că pământul a fost format prin straturi de roci peste alte straturi.

Întrebări ridicate de teoria Evoluţiei

            Teoria evoluţiei ridică un număr de întrebări religioase care nu sunt îndepărtate uşor de creştinii conştiincioşi. (propus de David Clark)

ORIGINEA SUFLETULUI

Cum intră în existenţă sufletul?

            În timp ce oamenii sunt nepăsători cu sufletul lor, Biblia ne învaţă despre valoarea sa nemuritoare. Isus a spus: „Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8:36, 37) Deoarece sufletul are cea mai mare importanţă, este bine să considerăm bazele originii sufletului. Cu privire la această problemă, au fost sprijinite diferite poziţii.

¨      Traducianism. Traducianismul [de la latinul, traducere, „a conduce dincolo,” „transfer”] învaţă că sufletul omului este derivat din părinţi şi de aceea omenirea este o rasă sau o specie cu privire la suflet cât şi ca şi trup. Cu acest punct de vedere s-a luptat părintele latin al Bisericii, Tertulian (160 – c. 230 d. Hr.) şi a fost îmbrăţişat cu incertitudine de Augustin care a spus că, „În Adam toţi au păcătuit, în timpul când în natura lui era încă acel singur om.” Mai târziu, Augustin a început să se teamă că o poziţie strict traduciană ar putea implica o interpretare materialistă a originii sufletului. În contrast, Luther nu are astfel de nelinişti sufleteşti. „Reproducerea omenirii este o mare uimire şi un mister. Dacă Dumnezeu m-ar fi consultat în această privinţă, l-aş fi sfătuit să continue generarea speciei prin întocmirea lor din argilă, în felul în care Adam a fost întocmit; aşa cum L-aş fi sfătuit să lase soarele să rămână întotdeauna suspendat peste pământ, ca o lampă mare, menţinând lumină şi căldură perpetuă.”

Teoria Traduciană este bazată pe următoarele argumente.

v      Notă specială. Printre îngeri, unii au căzut (Apocalipsa 12:4) şi unii nu au căzut (Psalmul 148:2) deoarece nu exista nici o legătură rasială şi nici o transmitere a naturii păcătoase de la unul la altul în actul procreerii.

Argumente din Scriptură pentru Traducianism

            Unul din cel mai puternic argument din Scriptură pentru Traducianism este faptul că toate animalele au fost derivate din primii lor părinţi, astfel că toţi oamenii sunt derivaţi din Adam (Geneza 1:27). Doar odată se spune că suflarea de viaţă a fost suflată în om şi el a devenit un suflet viu (Geneza 2:7, conform 2:22; 1 Corinteni 11:8; Geneza 4:1; 5:3; 46:26; conform Fapte 17:21-26; Evrei 7:10). După ce Dumnezeu l-a creat pe om, se spune despre El că şi-a încetat lucrarea Sa creatoare (Geneza 2:2) deşi lucrarea Sa de susţinere continuă pentru că „Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa.” (Fapte 17:28) Apoi mai este chestiunea eredităţii prin care natura păcatului este transmisă şi este judecată chiar şi în a treia şi a patra generaţie (Exod 20:5; 34:7; Numeri 14:18; Deuteronom 5:9).  Jonathan Edwards a înţeles acest principiul acesta şi s-a rugat pentru copiii săi şi pentru copiii copiilor săi până la sfârşitul timpului. El a crezut că supravegherea tuturor lucrurilor era sub mâinile Providenţei Divine.

Ioan 1:13  „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” Acest verset contrastează naşterea spirituală cu cea naturală, implicând că naşterea naturală este traduciană.

Ioan 3:6  „Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.” În acest citat cuvântul „carne” este înţeles a însemna că întregul om este neregenerat.

Romani 1:3  „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul,”

Romani 5:12  „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit...”

1 Corinteni 15:22  „Şi după cum toţi mor în Adam.”

Efeseni 2:3  „eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.”

Evrei 7:10  „căci [Levi] era încă în coapsele strămoşului său, când a întâmpinat Melhisedec pe Avraam.”

Cazul pentru Creaţionism

            Opus Traducianismului este Creaţionismul. Acest punct de vedere afirmă că sufletul nu este derivat din părinţi, ci este creat pentru fiecare individ născut în lume. Acest punct de vedere este susţinut datorită persoanei lui Hristos, indivizibilitatea substanţei sufletului, individualitatea fiecărei persoane şi datorită pasajelor selectate din Scriptură care învaţă că Dumnezeu este Creatorul spiritului uman.

Isaia 57:16  „sufletele pe care le-am făcut.”

Eclesiastul 12:7  „până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.”

Evrei 12:9  „Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim?”

Zaharia 12:1  „Domnul care a întocmit duhul omului din el.”

Critici ale Creaţionismului

            În plus faţă de pasajele din Scriptură, Individualitatea este folosită ca un argument pentru Creaţionism. Se argumentează că există distincţii dramatice între părinţi şi copil care nu pot fi explicate doar prin reproducere. Cei care se opun Creaţionismului observă că deosebirile dramatice dintre părinte şi copii există dintr-un motiv logic: fiecare copil are doi părinţi, patru bunici, opt străbunici, etc. Moştenirea combinată oferă o cauză suficientă pentru marea varietate de personalităţi şi de individualitate între părinţi şi copii.

            Cu privire la pasajele din Scriptură care vorbesc despre Dumnezeu ca şi creator, ele pot fi privite ca exprimând influenţa mijlocită a lui Dumnezeu în originea sufletului. Despre Dumnezeu se mai spune că este Creatorul trupului (conform Psalmul 139:13,14; Ieremia 1:5).

            De asemenea, în opoziţie faţă de Creaţionism, este chestiunea că omul este mai bun decât animalele. Dacă omul produce trupul prin procreare şi Dumnezeu creează sufletul, atunci omul nu este mai bun decât animalele deoarece ele produc şi trup şi suflet după imaginea lor.

            În final, Dumnezeu nu este autorul direct al răului moral pe care Creaţionismul trebuie să îl sprijine.

Evaluare sumară

            Cu privire la Creaţionism şi Traducianism, se poate observa că fiecare punct de vedere înfruntă o dificultate. Creaţionismul trebuie să explice natura păcătoasă a fiecărui suflet creat în timp ce Traducianismul trebuie să explice cum se transmite pe sine o substanţă spirituală indivizibilă.

NATURA OMULUI

Dihotomia: o despărţire între suflet şi trup

            Potrivit lui Geneza 2:7 omul este compus din două substanţe, şi doar două, trup şi suflet. Geneza 2:7 declară că, „Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.” Trupul este o substanţă materială; sufletul este o substanţă spirituală. Substanţa poate fi definită ca cea care are fiinţăm proprietăţi şi potenţă (putere); substanţa este cea în care există atributele.

            Atributele sau proprietăţile materiei sunt: volumul, greutatea, tăria, forma, etc. Atributele spiritului sunt: gândul, voinţa (alegerea), afecţiunile şi conştiinţa. Aceste substanţe, trupul şi spiritul, sunt diferite deoarece proprietăţile lor sau atributele lor sunt diferite şi opuse. Proprietăţile materiei nu aparţin spiritului şi atributele spiritului nu aparţin materiei şi totuşi aceste două materii se unesc pentru a constitui un om. Acolo există trupul, care este materie; acolo există sufletul, care este spirit. Nu există alte substanţe în om. Din cele două, sufletul este mai important pentru că sufletul este cel care dă viaţă trupului. Când sufletul este retras, trupul este mort pentru că sufletul este locul personalităţii. Conştiinţa acestor lucruri poate conduce la un punct de vedere favorabil al dihotomiei: indivizii se cunosc pe sine ca fiind trup şi suflet.

Dovada Scripturală a dihotomiei

            În înregistrarea creaţiei se menţionează trupul şi sufletul omului, şi nimic mai mult. În altă parte, Scripturile menţionează frecvent trupul şi sufletul împreună, şi nimic mai mult.

1 Regi 17:21  „fă să se întoarcă sufletul copilului în el!”

Eclesiastul 12:7  „până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.”

Iacov 2:26  „După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.”

Matei 10:28  „poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.”

1 Corinteni 5:3  „cât despre mine, cu toate că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul.”

            Relaţia dintre suflet şi trup este misterioasă şi aproape de neînţeles. Cum acţionează trupul asupra minţii, şi cum mintea acţionează asupra trupului, nu poate fi înţeles pe deplin deşi experienţa este cunoscută în fiecare zi. Mintea constrânge trupul să acţioneze şi acesta acţionează. Trupul transmite impresii ale lumii exterioare către minte şi mintea primeşte aceasta. Emoţiile minţii afectează trupul astfel că acesta roşeşte sau este încurcat. Bolile trupului, în special cele ale creierului, afectează şi creează dezordine în minte. Înapoi şi înainte, interacţiunea trupului şi a minţii se mişcă pentru a produce un mare mister.

Teoria trihotomiei: trup, suflet şi duh

            Trihotomia (de la tricha, „în trei părţi” şi temno, „a tăia” = compus din trei părţi) este punctul de vedere că omul este alcătuit din trei substanţe: trup, suflet şi duh. Biserica Ortodoxă din est a susţinut în general Trihotomia. Credinţa lor este cel mai bine articulată de preotul grec ortodox John din Damasc (c. 675-749) care vorbeşte despre suflet ca şi principiul vieţii senzoriale care îmbunătăţeşte duhul – duhul fiind o emanaţie de la Dumnezeu. Pe de altă parte, biserica din vest a susţinut în general dihotomia. Un apel pentru Trihotomie este făcut din Scripturi.

1 Tesaloniceni 5:23  „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.”

Evrei 4:12  „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.”

Argumente împotriva teoriei Trihotomiei

            Cei care sprijină Teoria Trihotomiei nu sunt uniţi cu privire la ce constituie substanţa sufletului şi a duhului în mod independent. De aceea, următoarele argumente sunt folosite împotriva Teoriei Trihotomiei.

Scripturile folosesc termenii suflet (psyche) şi duh (pneuma) interschimbabil.

Geneza 41:8  „Duhul lui era tulburat.”

Psalmul 42:6  „Îmi este mâhnit sufletul în mine.”

Ioan 13:21  „Isus S-a tulburat în duhul Lui.”

Pentru a afirma lucrurile mai simplu: sufletul este la fel cu duhul. Termenul pentru suflet (psyche) vorbeşte despre partea imaterială a omului în puterile şi activităţile sale inferioare. Omul este un individ conştient. El are o formă de viaţă de bază alături de pofta de mâncare, imaginaţie, memorie şi înţelegere. Totuşi, este nevoie să aducem în atenţie capacităţile mai înalte care locuiesc în facultăţile omului. Termenul duh (pneuma) face aceasta aducându-l pe individ în prezenţa lui Dumnezeu. În prezenţa Creatorului său, creat după chipul Său, omul manifestă puterea de raţiune, conştiinţă şi voinţă. (A. H. Strong) Rezumând, „Distincţia dintre psyche şi pneuma este una funcţională, şi nu o distincţie substanţială.” – W. W. Goodwin

¨      Termenii duh şi suflet sunt folosiţi cu privire la crearea animalelor.

Eccleziastul 3:21  „Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus, şi dacă suflarea dobitocului se pogoară în jos în pământ?”

Apocalipsa 16:3  „Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie (suflet viu, [de exemplu, peştii]), chiar şi tot ce era în mare.”

¨      Sufletul este atribuit Domnului.

Amos 6:8  „Domnul Dumnezeu a jurat pe Sine însuşi” (literal, „pe sufletul său”)

Isaia 42:1  „Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata.”

Ieremia 9:9  „Să nu-i pedepsesc Eu pentru aceste lucruri, zice Domnul, să nu-mi răzbun Eu (sufletul meu, afirmă versiunea în engleză) pe un asemenea popor?”

Evrei 10:38  „Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.”

¨      Cei care sunt morţi sunt numiţi suflete.

Apocalipsa 6:9  „Când a rupt Mielul pecetea a cincia, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră.”

¨      Cele mai înalte expresii ale religiei sunt atribuite sufletului.

Matei 22:37  „Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.”

Marcu 12:30  „şi: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi.”

Luca 1:46  „Şi Maria a zis: „Sufletul meu măreşte pe Domnul.”

Evrei 6:19  „pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului”

Iacov 1:21  „De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele.”

¨      A-ţi pierde sufletul înseamnă a pierde totul.

Marcu 8:36  „Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?”

¨      Acele pasaje care exprimă o triplă diviziune pot fi explicate.

q       În 1 Tesaloniceni 5:23, Pavel nu foloseşte expresia „duhul şi sufletul şi trupul,” decât pentru a exprima omul în totalitatea sa; natura sa spirituală, natura sa trupească, şi viaţa funcţională datorată unirii lor.

q       La fel, Evrei 4:12 vorbeşte despre despărţirea „sufletului şi a duhului”; totuşi, sensul nu este cel al separării unuia de celălalt, ci de a tăia, sau de a zdrobi, aşa cum ai putea tăia o friptură în două bucăţi. Cuvintele nu înseamnă două lucruri în sine, ci tăierea în două a unui singur lucru.

q       În  povestirea creării omului şi menţionarea morţii este făcută doar despre două substanţe, una a materiei, cealaltă a duhului. De aceea, Eclesiastul 12:7 vorbeşte corect despre duhul care se întoarce înapoi la Dumnezeu. „până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.”

Concluzia este aceasta: duhul omului nu este ceva mai înalt decât sufletul omului, nici diferit faţă de suflet. Sufletul şi duhul sunt unul şi acelaşi. „Cât despre distincţia dintre „suflet” şi „duh” probabil cel mai bine este să spunem că sufletul se referă la partea imaterială a omului privită ca o personalitate umană, în timp ce duhul se referă la aceeaşi parte imaterială cu referire la substanţa ei, sau cu privire la originea sa divină.” (David Clark)

Trei teorii principale cu privire la agentul liber

            În sufletul omului există capacitatea de a lua decizii. Se ridică întrebarea, „Este omul un agent liber?”

¨      Fatalismul. Această doctrină învaţă că toate evenimentele sunt determinate de o necesitate oarbă. Nu există nici o libertate a individului, nici o libertate de alegere şi nici o auto-determinare. Toate lucrurile trebuie să fie aşa cum sunt cu nici o posibilitate de a fi diferite. În acest punct de vedere nu există agentul liber. Cauza acestei necesităţi poate fi în natura lucrurilor, sau în uniformitatea legilor naturale peste care nu există un control inteligent, sau încă în decretul lui Dumnezeu. Fatalismul distruge toată responsabilitatea şi de aceea distruge toată moralitatea.

¨      Auto-determinarea. Această doctrină învaţă că voinţa omului este independentă de alte facultăţi ale sale. Omul decide, sau poate decide, uneori făcând abstracţie de cunoştinţa sa, sentimente, conştiinţă, dorinţe, înclinaţii sau convingeri. Dacă aceasta este adevărat, înseamnă că omul este liber să acţioneze iraţional.

Auto-determinismul este parţial adevărat: omul este liber să aleagă. Totuşi, voinţa nu acţionează indiferent de toate motivele, ci este determinată de conţinutul celorlalte facultăţi. Voinţa este influenţată întotdeauna de caracterul sau natură şi de îndemnurile externe. Voinţa este întotdeauna îngrădită de Dumnezeu şi este supusă legilor universului în care omul trăieşte incluzând legile propriei sale fiinţe. Vorbind potrivit, nu voinţa acţionează, ci întregul om este cel care voieşte.

¨      Liberul arbitru. Doctrina Liberului Arbitru învaţă că omul acţionează liber de constrângerea unei puteri externe. Omul acţionează în acord cu propria sa natură şi sub influenţa cunoştinţei sale, a dorinţelor, sentimentelor, înclinaţiilor şi a caracterului său.

Nimeni nu neagă că omul are o voinţă, adică, o facultate de a alege ceea ce el doreşte să spună, să facă şi să gândească. „Dumnezeu a îmbrăcat prin natură voinţa omului cu libertatea şi puterea de a alege şi de a acţiona potrivit alegerii sale. Această voinţă liberă nu este nici forţată, nici destinată pentru vre-o necesitate a naturii de a face bine sau rău.” (Mărturisirea de credinţă baptistă din 1689, capitolul 1, secţiunea 1; studiul Matei 17;12; Iacov 1:14; Deuteronom 30:19)

q       Observaţie. În timp ce voinţa omului nu este nici forţată, nu este nici neutră. Biblia învaţă că voinţa omului în Adam este slabă. Aceasta este dovedită uşor prin circumstanţe (Geneza 50:20 conform Proverbe 16:9; Ieremia 10:23; Luca 12:18-20), şi prin alegeri morale greşite (Geneza 6:5; Romani 3:12; 1:21; 3:11; Ieremia 13:23). Ceea ce trebuie să mărturisească în mod deschis omul este că el nu este independent de Dumnezeu, nici de legile universului, nici de natura sa proprie.

Biblia învaţă că omul este un agent liber, îi porunceşte să aleagă, şi îl consideră responsabil pentru alegerea sa. Dacă omul nu ar fi un agent liber, el nu ar avea nici o responsabilitate. Ca un întreg, omul acţionează aşa cum gândeşte şi simte şi în acord cu caracterul sau natura sa. Totuşi, liberul arbitru are limitările sale. Limitările sunt serioase datorită căderii în păcat. „Omul, în starea sa de inocenţă, avea libertatea şi puterea de a dori şi de a face ceea ce era bine şi plăcut pentru Dumnezeu, dar el era instabil, astfel că el putea să cadă din această condiţie.” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 9, secţiunea 2; studiul Eclesiastul 7:29; Geneza 3:6)

„Prin căderea sa într-o stare de păcat, omul şi-a pierdut complet toată capacitatea de a dori vre-un bine spiritual care însoţeşte mântuirea. Ca şi om natural, el este în totalitate potrivnic binelui spiritual, şi este mort în păcat. El nu este în stare prin propria sa tărie să se convertească pe sine, sau să se pregătească pe sine pentru convertire.” (Mărturisirea baptistă de credinţă din 1689, capitolul 9, secţiunea 2; studiul Romani 5:6; 8:7; Efeseni 2:1,5; Tit 3:3-5; Ioan 6:44).

q       Din cauza Căderii există multe lucruri în care liberul arbitru al omului nu joacă nici un rol. Nici un om nu a avut vreodată şansa să spună dacă el vrea iniţial să existe sau nu. Consimţământul lui nu este niciodată întrebat despre aceasta. Când existenţa a fost fată omului, el nu a avut niciodată şansa să spună fie da, fie nu. Existenţa i-a fost încredinţată omului, şi o mână tare îl forţează printr-o serie de experienţe, de bucurii şi tristeţi, de lacrimi şi temeri, de dorinţe şi vai-uri, de victorii şi tragedii, fără pauză, fără oprire, fără retragere, sau măcar de posibilitate a lor. Deoarece „Cineva” ia o mulţime de alegeri în numele fiec