Scrierile Primelor Secole:

Claudius Apollinaris

Episcop din Hierapolis, un apologet

(a.d. 160-180) Acest autor, un apologet primar, prezintă un interes deosebit fiind un martor competent care povesteşte istorisirea Legiunii Tunătoare într-o manieră naturală şi-i dă un caracter simplu de răspuns la rugăciune. Acest subiect a fost tratat de Lightfoot în lucrarea sa recentă asupra părinţilor apostolici într-o manieră exhaustivă, şi povestirea, aşa cum o prezintă Apolinaris, primeşte de la el o aprobare corectă şi fără echivoc.
Apollinaris, la fel ca şi Rhodon, se presupune a fi autorul unei lucrări (care a fost atribuită lui Asterius Urbanus) împotriva Montanismului şi care a fost dedicată lui Abiricius Marcellus. Acest lucru însă este respins de către Routh, textul grecesc al căruia, împreună cu notiţele, trebuie consultat de către cei ce doresc să se aprofundeze.
Apollinaris a fost episcopul de Hierapolis in Maeander, şi Lightfoot crede că împreună cu Melito şi Polycrat a fost cunoscut de către Policarp, şi influenţat de către exemplul şi doctrina sa. el îşi adresează apologia sa, menţionată în termeni de laudă de către Ieronim (Jerome), lui M. Antonius, cezarul. El a mai scris de asemenea Adversus Gentes şi De Veritate; de asemenea a scris împotriva iudeilor. Serapion îl numeşte prea binecuvântat.

Dintr-o carte necunoscută.

„Această naraţiune(spune Eusebiu, Hist., v.5) este relatată” (Este vorba despre ploaia torenţială care a căzut pesta armata împăratului M. Antonius pentru a alina setea soldaţilor, în timp ce duşmanul a fost împrăştiat de către fulgerele căzute peste el) „chiar şi de acei istorici care sunt la o mare depărtare de învăţătura ce predomină între noi şi care sunt preocupaţi doar de descrierea evenimentelor legate de viaţa împăraţilor, care sunt subiectele principale ale istoriei lor, dar a fost descris şi de istoricii noştri. Însă istoricii din afara bisericii, fiind împotrivitori credinţei, în timp ce recunosc minunea, se abţin de a recunoaşte că ea a fost trimisă ca răspuns la rugăciunile noastre. pe de altă parte, scriitorii noştri, iubitori ai adevărului fiind, au descris subiectul într-o manieră simplă şi adevărată. Apollinaris trebuie considerat ca făcând parte din numărul acestora. La acel timp – spune el- legiunea care prin rugăciunile sale a cauzat minunea a primit de la împărat titlul care să corespundă întâmplării aceleia, şi a fost numită în limba Romană Legiunea Tunătoare.

Din cartea „Despre Paşti”

Sunt totuşi unii care prin ignoranţa lor ridică dispute despre aceste lucruri (deşi purtarea lor este scuzabilă, deoarece ignoranţa nu trebuie să fie subiectul blamării, ci mai degrabă a instruirii adecvate), şi spun că în ziua a patrusprezecea Domnul a mâncat mielul cu ucenicii, şi că în ziua mare a sărbătorii azimilor nedospite El însuşi a suferit; şi ei îl citează pe Matei, vorbind în sprijinul punctului lor de vedere. Din acest motiv însă opinia lor este contrară Legii, şi Evangheliile par a fi diferite de ce spun ei.

Din aceiaşi carte

A patrusprezecea zi, adevăratul Paşti al Domnului, marele sacrificiu, Fiul lui Dumnezeu în locul mielului, cel ce a fost legat deşi El însuşi a legat pe cel puternic, cel ce a fost judecat deşi El era Judecătorul viilor şi a morţilor, şi care a fost dat în mâinile păcătoşilor pentru a fi crucificat, care a fost ridicat pe coarnele unicornului, şi care a fost străpuns în coasta Sa sfântă, care a vărsat din coasta Sa cele două elemente purificatoare, apa şi sângele, cuvântul şi spiritul, şi care a fost îngropat în ziua paştilor, o piatră fiind pusă peste mormânt.