Apologetică:

Apologetica - Benjiman B. Warfield

I. Semnificaţia termenului.

DIN vremea lui Planck (1794) şi Schleiermacher (1811), "apologetica" a fost numele acceptat a uneia din disciplinele teologice sau al departamentelor ştiinţei teologice. Termenul este derivat din grecescul apologeisthai, care întruchipează ca noţiune centrală ideea de „apărare”. În aplicarea sa actuală, totuşi, are ceva care i-a schimbat înţelesul, şi vorbim în consecinţă despre apologetică şi apogii în contrast unul cu celălalt. Relaţia dintre acestea două nu este de teorie şi practică (ca de exemplu la Dusterdieck), nici cea de gen şi specii (ca de exemplu la Kubel). Adică, apologetica nu este o ştiinţă formală în care principiile exemplificate în apogii sunt investigate, aşa cum principiile predicării sunt investigate în omiletică. Şi nici nu este doar suma tuturor apogiilor existente şi posibile, sau chintesenţa lor, sau expunerea lor ştiinţifică, aşa cum dogmatismul este afirmaţia ştiinţifică a dogmelor. Apogiile sunt apărări ale creştinismului, în întregime, în esenţa sa, sau în unul sau altul dintre elementele sau presupunerile sale, sau împotriva tuturor atacanţilor, actuali sau imaginabili, sau a unei forme sau a unui exemplu de atac; deşi, desigur, ca apărări bune ele se pot ridica peste simplele apărări şi să devină justificări. Apologetica nu îşi asumă apărarea, şi nici măcar justificarea, ci preocuparea, nu strict vorbind a creştinismului, ci mai degrabă a acelei cunoştinţe a lui Dumnezeu pe care creştinismul pretinde că o întruchipează şi caută să o facă eficientă în lume, şi care este treaba teologiei să o explice ştiinţific. Desigur, aceasta poate intra în apărare şi în justificare când în îndeplinirea sarcinii sale întâlneşte puncte de vedere opuse şi cere să îşi stabilească punctul său de vedere sau concluziile sale. De aceea, apogiile pot fi cuprinse în apologetică, şi formează porţiuni auxiliare din structura sa, aşa cum pot face şi în cazul oricărei alte discipline teologice. Mai mult, este inevitabil ca acest elemente sau aspect al apologeticii să fie mai mult sau mai puţin accentuat şi cultivat, şi nevoia sa este simţită din când în când mai mult sau mai puţin. Dar apologetica nu îşi derivează conţinutul ei şi nu îşi ia forma sau împrumută valoarea sa din opoziţia care are avantaj; ci păstrează prin toate circumstanţele variate caracterul său esenţial ca o ştiinţă pozitivă şi constructivă care are de a face numai cu opoziţia – ca orice altă ştiinţă constructivă – deoarece respingerea punctelor de vedere opuse devine din când în când un incident în construcţie. Atât de puţină este apărarea sau justificarea esenţei apologeticii încât dacă ar fi acelaşi motiv pentru existenţa sa şi aceeaşi necesitate pentru lucrarea sa, nu s-ar mai găsi nici o opoziţie în lume şi nici o contradicţie care să nu fie biruită. Aceasta îşi găseşte cel mai adânc teren, cu alte cuvinte, nu în accidentele care însoţesc eforturile adevăratei religii de a planta, a susţine şi a se propaga pe sine în această lume; nici chiar în cel mai penetrant şi mai monstruos dintre toate aceste accidente, accidentul păcatului; ci în nevoile fundamentale ale spiritului uman. Dacă deţine o funcţie în credincios pentru a fi în stare să îi dea un motiv pentru credinţa care este în el, este imposibil pentru el să fie un credincios fără un motiv al credinţei care este în el; şi este sarcina apologeticii de a aduce acest motiv în mod clar în conştiinţa sa, şi să facă clară validitatea acesteia. Cu alte cuvinte, funcţia apologeticii este să investigheze, să explice şi să stabilească temelia pe care teologia – o ştiinţă, sau o cunoaştere sistematizată a lui Dumnezeu – este posibilă; şi pe baza pe care fiecare ştiinţă care îl are pe Dumnezeu ca obiect al său trebuie să se odihnească, dacă este o ştiinţă adevărată cu pretenţii la un loc din cercul ştiinţelor. În mod necesar aceasta îşi ia locul, pentru acest motiv, în capul departamentelor de ştiinţe teologice şi îşi găseşte sarcina sa în stabilirea validităţii acelei cunoştinţe de Dumnezeu care formează subiectul materie al acestor departamente; pentru ca apoi noi să înaintăm prin departamentele următoare ale teologiei exegetice, istorice, sistematice şi practice, pentru a explica, aprecia, sistematiza şi a o răspândi în lume.

II. Locul printre disciplinele teologice.

Trebuie să fie admis că în privinţa concepţiei, funcţiei şi locului apologeticii printre disciplinele teologice a domnit o confuzie considerabilă. Aproape fiecare scriitor are o definiţie a sa personală, şi descrie sarcina disciplinei într-o manieră mai mult sau mai puţin specifică lui însuşi; şi de-abia mai este vre-un colţ în enciclopedia teologică în care ea să nu fi fost vârâtă. Planck i-a dat un loc printre disciplinele exegetice; alţii se luptă că esenţa sa este istorică; cei mai mulţi vor să o atribuie teologiei sistematice sau practice. Nosselt îi neagă toate drepturile ei de existenţă; Palmer mărturiseşte incapacitatea sa de a o clasifica; Rabiger o aruncă formal afară din enciclopedie, dar o reintroduce sub un nume diferit „teoria religiei.” Tholuck a propus că ea ar trebui să fie distribuită în mai multe departamente; şi Cave realmente distribuie materialul ei în trei departamente separate. O mare parte din această confuzie este datorată unei confuzii perseverente a apologeticii cu apogiile. Dacă apologetica este teoria apogiei, şi funcţia ei este să îi înveţe pe oameni cum să apere creştinismul, locul ei este, desigur, alături de omiletică, catihetică, şi poimenics în teologia practică. Dacă este simplu, prin intermediul eminenţei, apologia creştinismului, justificarea organizată sistematic a creştinismului în toate elementele şi detaliile sale, împotriva oricărei opoziţii – sau în miezul ei esenţial împotriva singurei opoziţii distructive – desigur, aceasta presupune dezvoltarea completă a creştinismului prin disciplinele exegetice, istorice şi sistematice, şi trebuie să îşi ia locul ca departamentul culminant al teologiei sistematice, sau ca partea intelectuală a teologiei practice, sau ca o disciplină independentă între cele două. În acest caz ea poate fi separată numai artificial de teologia polemică şi alte discipline asemănătoare – dacă analiza este împinsă atât de departe încât să creeze acestea, cum a făcut F. Duilhe de Saint-Projet care distinge între teologia apologetică, controversată şi polemică, direcţionată respectiv împotriva necredincioşilor, ereticilor şi asupra credincioşilor confraţi, şi de A. Kuyper care distinge între polemică, eclectică, şi apologetică, opunându-le respectiv doctrina eretică, păgânismul şi filozofia falsă. Atunci nu va fi ciudat dacă, deşi este separată de aceste discipline înrudite, sau unele din ele, ar trebui să fie unită cu ele, sau cu unele din ele, pentru a forma un întreg mai larg căreia îi este dată aceeaşi poziţie enciclopedică. Aceasta este făcută de Kuyper care uneşte polemica, eclectică, şi apologetica împreună pentru a forma grupul său de discipline „antitetice dogmatologic”; şi de F. L. Patton care, după ce a distribuit materialul de apologetică în două discipline separate ale teologiei raţionale sau filozofice, cărora ca o unei discipline thetic îi este dat un loc de început al sistemului, şi apologetica, se alătură ultimei cu polemica pentru a constitui disciplinele antitetice, în timp ce teologia sistematică urmează amândoura ca o parte din disciplinele sintetice.

III. Sursa punctelor de vedere divergente.

O mare parte din diversitatea în chestiune este datorată şi punctelor de vedere diversificate asupra lucrului pe care apologetica îşi asumă să îl stabilească; fie că este, de exemplu, adevărul religiei creştine, sau validitatea acelei cunoştinţe a lui Dumnezeu pe care teologia o prezintă într-o formă sistematizată. Şi mai mult din ea este datorată concepţiilor profund diferite ale naturii subiectului materie al acelei „teologii”, un departament în care este apologetica. Dacă gândim despre apologetică, ca acţionând asupra întemeierii validităţii acelei cunoştinţe despre Dumnezeu, pe care „teologia” o sistematizează, aceasta ar putea fi un lucru foarte diferit. Şi chiar dacă există o înţelegere cu privire la ultima concepţie, mai rămân divergenţele tăioase care blochează definiţia „teologiei” în sine. Ar trebui să fie definită ca „ştiinţa credinţei”? sau ca „ştiinţa religiei”? sau ca „ştiinţa religiei creştine”? sau ca „ştiinţa lui Dumnezeu”? Cu alte cuvinte, ar trebui ca ea să fie privită ca o ramură a psihologiei, sau ca o ramură a istoriei, sau ca o ramură a ştiinţei? În mod limpede, nu se poate aştepta de la cei care diferă atât de mult de ceea ce este teologia să fie de acord cu natura şi funcţia oricărei dintre disciplinele ei. Dacă „teologia” este ştiinţa credinţei sau a religiei, subiectul ei materie sunt experienţele subiective ale inimii umane; şi funcţia apologeticii este să investigheze dacă aceste experienţe subiective au vre-o validitate obiectivă. Desigur, aceasta urmează clarificările sistematice ale acestor experienţe subiective şi constituie disciplina culminantă a „teologiei”. În mod similar, dacă „teologia” este ştiinţa religiei creştine, ea cercetează întrebarea pur istorică a ce cred cei ce sunt numiţi creştini; şi desigur, funcţia apologeticii este să urmeze această cercetare cu o investigare a faptului dacă creştinii sunt justificaţi să creadă în aceste lucruri. Dacă teologia este ştiinţa lui Dumnezeu, ea nu are de a face cu o masă de experienţe subiective, nici cu o secţiune a istorie gândului, ci cu un trup de adevăruri obiective; şi este absurd să spui că aceste adevăruri trebuie asumate şi dezvoltate până la cele mai extreme implicaţii ale lor înainte de a ne opri pentru a ne întreba dacă ele sunt adevăruri. Cât de curând este agreat faptul că teologia este o disciplină ştiinţifică şi are ca subiect materie a sa cunoştinţa lui Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că ea trebuie să înceapă întemeind realitatea ca fapte obiective asupra datelor pe care se bazează. Cineva ar putea într-adevăr să numească departamentul teologiei căreia sarcina îi este încredinţată cu orice nume care i se pare lui potrivit: el poate fi numit „teologie generală”, sau „teologie fundamentală”, sau „teologie principială”, sau „teologie filozofică”, sau „teologie raţională”, sau „teologie naturală”, sau oricare altul dintre nenumăratele nume care pot fi folosite pentru a-l descrie. Apologetica este numele care sugerează în sine cel mai natural, şi este numele care, cu mai multă sau mai puţină precizie a punctului de vedere cu privire la natura şi aria disciplinei, a fost consacrat acestui scop de un mare număr de scriitori de la Schleiermacher în jos (de exemplu Pelt, Twesten, Baum-stark, Swetz, Ottiger, Knoll, Maissoneuve). Aceasta se laudă puternic pe sine indicând clar natura disciplinei, în timp ce este în mod egal aplicabilă oricărui scop al teologiei care îşi asumă să planteze pe o bază sigură. Fie că această teologie nu recunoaşte nici o altă cunoştinţă de Dumnezeu decât cea dată în constituţia şi în cursul naturi, sau îşi obţine datele din deplina revelaţie a lui Dumnezeu aşa cum este documentat în Scripturile creştine, apologetica oferă în sine cu o promptitudine egală de a desemna disciplina prin care validitatea cunoştinţei lui Dumnezeu expusă este întemeiată. Aceasta nu are nevoie să presupună mai mult decât teologia naturală cere pentru baza ei; totuşi, atunci când teologia pe care o serveşte este teologia completă a revelaţiei creştine, ea păzeşte unitatea ei şi o protejează de concepţia duală fatală care pune teologia naturală şi cea revelată una împotriva celeilalte ca entităţi separate, fiecare ce propriile presupuneri separate care cer organizarea – prin care apologetica va fi împărţită în două discipline foarte diferite, care au locuri foarte diferite în enciclopedia teologică.

IV. Adevărata sarcină a apologeticii.

Deja am văzut cum poate fi definită apologetica, în acord cu un obicei foarte predominant (de exemplu Sack, Lechler, Ebrard, Kubel, Lemme) ca „ştiinţa care întemeiază adevărul creştinismului ca religia absolută.” Cu siguranţă apologetica întemeiază creştinismului ca religia absolută. Dar chestiunea importantă aici este cum face ea aceasta. Cu siguranţă nu este treaba apologeticii să ia fiecare dogmă a creştinismului pe rând şi să caute să întemeieze adevărul ei printr-o apelare directă la raţiune. Orice încercare de a face aceasta, indiferent de care este baza filozofică a lucrării de demonstrat pe care am început-o sau prin ce metode urmărim aceasta, ea ne va transfera dintr-odată în atmosferă şi ne va trăda în mecanisme întortocheate ale vechiului raţionalism vulgar, prima greşeală fiind că am cerut o demonstraţie raţională a adevărului fiecărei învăţături creştine în schimb. Sarcina apologeticii este să întemeieze adevărul creştinismului ca religia absolută în mod direct doar ca un întreg, şi în detaliile ei doar indirect. Adică, nu trebuie să începem să dezvoltăm creştinismul în toate detaliile sale, şi numai după ce această sarcină a fost îndeplinită, mai târziu trebuie să întrebăm dacă există vre-un adevăr în toată aceasta. Trebuie să începem să întemeiem adevărul creştinismului ca un întreg, şi doar după aceea să începem să îl explicăm în detalii, care fiecare dintre ele, dacă este explicat în mod sănătos, îşi are adevărul său garantat de locul său ca un detaliu într-o entitate care este deja întemeiată în întregime. Astfel suntem eliberaţi de ceea ce este probabil întrebarea cea mai zăpăcitoare care a iritat întreaga istorie a disciplinei. În întemeierea adevărului creştinismului, s-a întrebat perpetuu, dacă trebuie să tratăm toate detaliile ei (ca de exemplu H.B. Smith), sau doar esenţa creştinismului (cum a făcut Kubel). Adevărul nu este nici unul dintre acestea. Apologetica nu presupune nici dezvoltarea creştinismului în detaliile sale, şi nici extracţia esenţei sale. Detaliile creştinismului sunt toate conţinute în creştinism: minimul creştinismului este tocmai creştinismul în sine. Ceea ce apologetica îşi asumă să întemeieze este doar acest creştinism în sine – inclusiv toate „detaliile” sale şi implicând „esenţa” sa – în întregimea sa ne-explicată şi ne-comprimată, ca religia absolută. Ea are pentru obiectul său aşezarea fundaţiilor pe care este construit templul teologiei, şi prin care este determinată întreaga structură a teologiei. Este departamentul teologiei care întemeiază principiile componente şi regulatoare ale teologiei ca şi ştiinţă; şi în întemeierea acestora întemeiază toate detaliile care sunt derivate din ele prin departamentele următoare, în explicaţia şi sistematizarea lor corectă. Astfel ea întemeiază întregul, deşi ea întemeiază întregul în masă, ca să spun aşa, esenţa sa, sau expresia sa minimă.

V. Împărţirea apologeticii.

Fiind determinat subiectul materie al apologeticii, împărţirea sa în părţi devine foarte mult o chestiune de curs al evenimentelor. După ce au definit apologetica o dovadă a adevărului religiei creştine, mulţi scriitori o limitează natural la ceea ce în mod obişnuit este cunoscut întrucâtva liber ca „dovezi ale creştinismului.” Alţii, definind-o ca o „teologie fundamentală”, o limitează natural egal la principiile primare ale religiei în general. Alţii mai corect combină cele două concepţii şi astfel obţin cel puţin două divizii principale. Astfel Hermann Schultz face ca ea să dovedească „corecta concepţie religioasă asupra lumii, împotriva tendinţelor de negare a religiei, şi dreptul creştinismului ca manifestarea absolut perfectă a religiei, împotriva adversarilor semnificaţiei ei permanente.” Apoi el o împarte în două mari secţiuni cu a treia interpusă între ele: prima, „apologetica concepţiei religioase despre lume”; ultima, „apologetica creştinismului”; în timp ce între ele stă „filozofia religiei, religie în manifestarea ei istorică.” Cam puţin satisfăcător, deoarece cu o păstrare mai puţin fermă a ideii de disciplină, Henry B. Smith, privind apologetica o „dogmatică istorico-filozofică”, acuzat de apărarea „întregului conţinut şi substanţă a credinţei creştine”, a împărţit materialul cu aproape acelaşi efect în ceea ce numeşte el apologetica fundamentală, istorică şi filozofică. Prima dintre aceste încercări de a demonstra fiinţa şi natura lui Dumnezeu; a doua, originea şi autoritatea divină a creştinismului; şi a treia, ca o concluzie pentru un argument atât de înalt, superioritatea creştinismului faţă de toate celelalte sisteme. Aproape similar, Francis R. Beattie a împărţit-o în

apologetica fundamentală sau filozofică, ce tratează problema despre Dumnezeu şi religie;

apologetica creştină sau istorică, ce tratează problema revelaţiei şi a Scripturii; şi

apologetica aplicată sau practică, ce tratează eficienţa practică a creştinismului în lume.

Adevărul fundamental al acestor schematizări stă în percepţia că subiectul materie al apologeticii îmbrăţişează cele două mari adevăruri despre Dumnezeu şi creştinism. Există un anumit eşec în unitatea de concepţie, care se ridică în mod aparent din înţelegerea insuficientă a specificităţii apologeticii ca un departament al ştiinţei teologice, şi o neputinţă consecventă de a-i permite să-şi determine conţinutul ei şi ordinea naturală a părţilor ei componente.

VI. Concepţia despre teologie ca şi ştiinţă.

Dacă teologia este o ştiinţă, aceasta ar fi implicată în acel adevăr, ca în cazul tuturor celorlalte ştiinţe, ce are cel puţin aceste trei lucruri: realitatea subiectului materie al ei, capacitatea minţii umane de a primi în sine şi de a reflecta raţional acest subiect materie, existenţa unui mijloc de comunicare între subiectul materie şi mintea perspicace şi pricepută. Nu ar putea fi nici o psihologie dacă nu ar exista o minte care să fie investigată, o minte care să investigheze, şi o conştiinţă de sine prin care mintea ca un obiect să poată fi adusă sub inspecţia minţii ca un subiect. Nu ar putea fi nici o astronomie dacă nu ar exista corpuri cereşti care să fie investigate, nici o minte capabilă de a înţelege legile existenţei şi a mişcării lor, sau mijloace de observare a structurii şi mişcării lor. În mod similar nu poate fi nici o teologie, concepută potrivit numelui ei ca şi ştiinţă despre Dumnezeu, dacă nu ar fi un Dumnezeu care să formeze subiectul ei materie, o capacitate în mintea umană de a pricepe şi de a-l înţelege pe Dumnezeu, şi anumite mijloace prin care Dumnezeu se face cunoscut omului. O astfel de teologie, ca ştiinţa despre Dumnezeu, poate exista dacă începe să întemeieze existenţa lui Dumnezeu, capacitatea minţii umane de a-l cunoaşte, şi accesibilitatea cunoştinţei privitoare la El. Cu alte cuvinte, chiar ideea de teologie ca o ştiinţă despre Dumnezeu dă acestor trei subiecte mari care trebuie să fie tratate în departamentul ei fundamental, prin care sunt aşezate fundaţiile întregii structuri – Dumnezeu, religia, revelaţia. Cu aceste trei adevăruri întemeiate, o teologie ca o ştiinţă despre Dumnezeu devine posibilă; cu ele, o apologetică poate fi completă. Dar aceasta, numai dacă în aceste trei subiecte toate presupunerile esenţiale ale ştiinţei despre Dumnezeu care sunt construite în teologia noastră sunt întemeiate; de exemplu, prevăzând că toate sursele accesibile şi mijloacele de cunoaştere a lui Dumnezeu sunt epuizate. Nici o ştiinţă nu poate limita arbitrar datele care sunt în sfera ei la cele de care se va îngriji. Cu durerea de a înceta de a fi o ştiinţă aşa cum susţine că este, ea trebuie să epuizeze mijloacele de informaţie deschise ei, şi să reducă la un sistem unitar întregul corp al cunoştinţei din sfera sa. Nici o ştiinţă nu se poate reprezenta pe sine ca astronomia, care în mod arbitrar se limitează pe sine la informaţiile referitoare la corpurile cereşti care se pot obţine prin ochiul ne-ajutat, sau care renunţă, fără un motiv sănătos citat la timp, ajutorul spectroscopului. În prezenţa creştinismului în lume care pretinde să prezinte o revelaţie a lui Dumnezeu adaptată condiţiilor şi nevoilor păcătoşilor, şi documentate în Scripturi, teologia nu poate înainta un pas până nu şi-a examinat această pretenţie; şi dacă pretenţia ar fi dovedită, această dovedire trebuie să formeze o parte din departamentul fundamental al teologiei în care sunt aşezate temeliile pentru sistematizarea cunoştinţei despre Dumnezeu. În acest caz, sunt adăugate două teme noi la subiect – materia cu care apologetica cu care apologetica trebuie să trateze în mod constructiv, creştinismul – şi Biblia. Aceasta stă chiar în natura apologeticii ca departament fundamental al teologiei, concepută ca ştiinţa despre Dumnezeu, încât ar trebui să îşi găsească sarcina sa în întemeierea existenţei lui Dumnezeu care este capabil de a fi cunoscut de om şi care s-a făcut pe Sine cunoscut, nu numai în natură ci în revelaţiile harului Său păcătoşilor pierduţi, documentat în Scripturile creştine. Când apologetica a pus aceste adevăruri măreţe în mâinile noastre – Dumnezeu, religie, revelaţie, creştinism, Biblie – si nu înainte de aceasta, suntem pregătiţi să mergem să explicăm cunoaşterea lui Dumnezeu care este adusă astfel la noi, să urmărim istoria lucrărilor sale în lume, să o sistematizăm şi că o propagăm în lume.

VII. Cele cinci subdiviziuni ale apologeticii.

De aceea, subdiviziunile primare ale apologeticii sunt cinci, numai dacă din comoditate nu se preferă scufundarea celei de-a treia în vecinele ei cele mai înrudite.

Prima, care probabil ar putea fi numită apologetica filozofică, îşi asumă întemeierea fiinţei lui Dumnezeu, ca un duh personal, creatorul, păstrătorul şi guvernatorul tuturor lucrurilor. Ei îi aparţine marea problemă a teismului, care este implicată în discuţiile despre teoriile anti-teistice.

A doua, care probabil ar putea fi numită apologetica psihologică, îşi asumă întemeierea naturii religioase a omului şi validitatea sensului lui religios. Aceasta implică discuţiile asemănătoare psihologiei, filozofiei, şi a fenomenologiei religiei, şi de aceea include ceea ce este numit în mod liber „religie comparată” sau „istoria religiilor”.

Celei de-a treia îi revine întemeierea realităţii factorului supranatural din istorie, cu determinarea implicată a relaţiilor prezente în care Dumnezeu stă faţă de lumea Sa, şi metoda Sa de guvernare a creaturilor Sale raţionale, şi în special modul Său de a se face pe Sine cunoscut lor. Aceasta urmăreşte întemeierea adevărului revelaţiei ca şi condiţie a întregii cunoaşteri a lui Dumnezeu, care ca şi Duh personal poate fi cunoscut doar atât cât El se exprimă pe Sine; astfel că teologia diferă de toate celelalte ştiinţele în aceea că în ea, obiectul nu este la dispoziţia subiectului, ci viceversa.

A patra, care ar putea fi numită apologetica istorică, îşi asumă întemeierea originii divine a creştinismului ca religie a revelaţiei în sensul special al acestui cuvânt. Ea discută toate temele care în mod natural sunt numite „dovezi ale creştinismului.”

A cincia, care ar putea fi numită apologetica biblică, îşi asumă întemeierea onestităţii Scripturilor creştine ca documentaţie a revelaţiei lui Dumnezeu pentru răscumpărarea păcătoşilor. Ea este implicată în special cu teme cum ar fi originea divină a Scripturilor; metodele acţiunii divine în conceperea lor; locul lor în seria faptelor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu, şi în procesul revelaţiei; natura, modul şi efectul inspiraţiei; şi altele asemănătoare.

VIII. Valoarea apologeticii.

Estimarea apologeticii de către cărturari variază în mod natural cu concepţia care este considerată, a naturii sale şi a funcţiei sale. În trezirea subiectivismului introdusă de Schleiermacher, a devenit un lucru foarte obişnuit de a vorbi despre o astfel de apologetică aşa cum s-a subliniat deja fără nici un dispreţ. Aceasta este o moştenire rea, ni se spune, de la vechiul supranaturalismus vulgaris, care „şi-a impus punctul de vedere nu în Scripturi ci mai presus de ele, şi şi-a imaginat că poate, prin concepţii formale, să dezvolte o temelie pentru autoritatea divină a creştinismului (Heubner), şi de aceea a oferit dovezi pentru originea divină a creştinismului, necesitatea revelaţiei, şi credibilitatea Scripturilor” (Lemme). Pentru a recunoaşte că putem să ne impunem punctul nostru de vedere în Scripturi doar după ce avem Scripturile, autentificate, pentru a ne impunem punctul nostru de vedere în ele, pare a fi un prejudiciu uzat. Experienţa subiectivă a credinţei este concepută pentru a fi faptul ultim; şi singura apologetică legitimă, doar justificare de sine a acestei credinţe în sine. Se pare că credinţa, după Kant, nu mai poate fi privită ca un mijloc al raţionamentului şi nu stă pe temelii raţionale, ci este o treabă a inimii, şi se manifestă în sine cel mai puternic când nu are nici un motiv înafara ei (Brunetiere). Dacă repetiţia avea forţă probantă, de mult s-ar fi întemeiat faptul că credinţa, religia şi teologia stau în întregime înafara sferei raţiunii, dovezii şi demonstraţiei.

Totuşi, din punct de vedere al raţionalismului şi a misticismului valoarea apologeticii este cea mai criticată. Oriunde au pătruns preconcepţiile raţionale, acolo, cu siguranţă, validitatea dovezilor apologetice a fost mai mult sau mai puţin văzute cu suspiciune. Oriunde s-a infiltrat sentimentul mistic, acolo validitatea apologeticii a fost mai mult sau mai puţin văzută cu suspiciune. În momentul actual, tendinţa raţionalist este cea mai activă, probabil, în forma dată de Albrecht Ritschl. În această formă aceasta loveşte la rădăcinile apologeticii, prin distincţia pe care o ridică între cunoştinţa teoretică şi cea religioasă. Cunoştinţa religioasă nu este cunoştinţa faptului, şi o percepţie a utilităţii; şi de aceea religia pozitivă, în timp ce ar putea fi condiţionată istoric, nu are nici o bază teoretică, şi în consecinţă nu este obiectul dovezii raţionale. Într-un paralelism semnificativ cu acesta, tendinţa mistică se manifestă în zilele noastre cel mai precis într-o înclinaţie răspândită de a pune deoparte apologetica în favoarea „mărturiei Duhului.” Ni se spune că, convingerile omului creştin nu sunt produsul raţiunii adresate intelectului, ci creaţia imediată a Duhului Sfânt în inimă. De aceea, este ceva familiar, putem reuşi foarte bine fără aceste motive, dacă ele nu sunt vătămătoare pozitiv, deoarece ele tind să înlocuiască intelectualismul searbăd cu credinţa vitală. Se pare că a fost uitat faptul că deşi credinţa este un act moral şi darul lui Dumnezeu, totuşi ea este o convingere formală care trece în încredere; şi că toate formele de convingere trebuie să se bazeze pe dovezi ca temelie a lor, şi nu credinţa ci raţiunea este cea care investighează natura şi validitatea acestei temelii. „Cel care crede,” spune Thomas Aquinas, în cuvinte care în prezent au devenit ca o axiomă, „nu crede dacă nu vede ceea ce crede el nu merită a fi crezut.” Deşi credinţa este darul lui Dumnezeu, în nici un caz nu însemnă că credinţa pe care Dumnezeu o dă este o credinţă iraţională, adică, o credinţă fără temelie cognoscibilă în raţiunea corectă. Noi credem în Hristos deoarece este raţional să credem în El, nici chiar dacă este iraţional. Desigur, simpla raţiune nu pot face pe cineva creştin; dar aceasta nu deoarece credinţa nu este rezultatul dovezii, ci deoarece un suflet mort nu poate răspunde la dovezi. Acţiunea Duhului Sfânt în oferirea credinţei nu este despărţită de dovadă, ci împreună cu dovada; şi în prima instanţă constă în pregătirea sufletului pentru a primi dovada.

IX. Relaţia dintre apologetică şi credinţa creştină.

Aceasta nu este pentru a argumenta că prin apologetică oamenii sunt făcuţi creştini, ci că apologetica aprovizionează oamenii creştini cu o bază organizată sistematic pe care trebuie să stea credinţa oamenilor creştini. Tot ceea ce apologetica explică în formele dovezii sistematice este implicit în fiecare act al credinţei creştine. Oricând un păcătos îl acceptă pe Isus Hristos ca Mântuitor al său, în acel act este implicată o convingere vie că există un Dumnezeu, care poate fi cunoscut de om, care s-a făcut cunoscut pe Sine într-o revelaţie a Sa pentru a răscumpăra în Isus Hristos, aşa cum este scris în Scripturi. Nu este necesar pentru actul său de credinţă ca toate temeliile acestei convingeri să fie aduse la o deplină conştiinţă şi să primească aprobarea explicită a înţelegerii sale, deşi este necesar pentru credinţa sa ca o temelie suficientă pentru convingerea sa să fie prezentă activ şi să lucreze în duhul său. Dar este necesar pentru justificarea credinţei lui faţă de raţiune în forma judecăţii ştiinţifice, ca temeliile pe care aceasta stă să fie explicate şi întemeiate. Teologia ca o ştiinţă, deşi include în disciplina sa de culme, teologia practică, o expunere a modului în care cunoştinţa despre Dumnezeu cu care ea tratează obiectiv poate fi făcută cel mai bine stăpânirea subiectivă a omului, nu este în sine instrumentul propagandei; ceea ce îşi asumă ea să facă este să arate sistematic această cunoştinţă despre Dumnezeu ca obiect al contemplării raţionale. Şi de vreme ce trebuie să o expună ca şi cunoştinţă, trebuie desigur să înceapă întemeierea dreptului ei de a avea acest rang. Dacă nu ar face aceasta, întreaga sa muncă ar atârna în aer, şi teologia ar prezenta spectacolul ciudat printre ştiinţe pretinzând un loc printre o serie de sisteme de cunoaştere pentru o elaborare a unor pure presupuneri.

X. Apologetica timpurie.

Urmărind ca să furnizeze o nevoie insistentă a duhului uman, lumea nu a fost niciodată fără apologetica ei. Oricând oameni s-au gândit la tot ce au gândit despre Dumnezeu şi ordinea supranaturală, si oricând ei s-au gândit la Dumnezeu şi ordinea supranaturală, în mintea lor a existat o varietate de motive mai mult sau mai puţin solide pentru a crede în realitatea lor. Introducerea acestor motive într-un corp de dovezi organizate sistematic a aşteptat desigur dezvoltarea culturii. Dar apariţia apologeticii nu a aşteptat apariţia creştinismului; şi nici nu sunt urme ale acestui departament de gândire care să fie descoperite decât în regiunile iluminate de o revelaţie specială. Sistemele filozofice ale antichităţii, în special cele care derivă de la Plato, conţin elemente apologetice; şi când în stagiile târzii ale dezvoltării ei, filozofia clasică a devenit specific religioasă, exprimă material apologetic care a devenit aproape predominant. Prin venirea creştinismului în lume, în timp ce conţinuturile teologiei declarate au devenit mai bogate, şi eforturile pentru a le demonstra au devenit mai bogate în elemente apologetice. Nu trebuie să confundăm apogiile din veacurile creştine timpurii cu apologetica formală. Materialul apologetic dezvoltat de cei care ar putea fi numiţi cei mai filozofi dintre apologeţi (Aristides, Athenagoras, Tatian, Theophilus, Hermias, Tertullian) era deja considerabil; acesta a fost suplimentat în mare parte de eforturile teologice a succesorilor lor. În primul exemplu creştinismul, plonjând într-un mediu politeist şi luptându-se cu sisteme de gândire înrădăcinate în presupuneri panteiste sau duale, a avut nevoie să îşi întemeieze un punct de vedere teist; şi împotriva amărăciunii evreilor şi a batjocorii păgâne (cum ar fi Tacitus, Fronto, Crescens, Lucian), pentru a dovedi originea sa divină ca un dar al harului pentru omul păcătos. Alături de Tertullian, marii Alexandrini, Clement şi Origen, sunt cei mai bogaţi depozitari ai gândului apologetic din prima perioadă. Totuşi, cei mai mari apologeţi ai erai patristice au fost Eusebiu din Cezarea şi Augustin. Cel dintâi a fost cel mai învăţat şi ultimul cel mai profund dintre toţi apărătorii creştinismului dintre Părinţi. În particular, Augustin nu numai în lucrarea „Cetatea lui Dumnezeu” ci şi în scrierile sale controversate, a acumulat o masă vastă de material apologetic care este pe departe de a-şi fi pierdut importanţa sa.

XI. Apologetica târzie.

Totuşi, până în era scolastică apologetica nu a avut drepturile sale ca o ştiinţă constructivă. Întreaga activitate teologică din Evul Mediu a fost atât de departe de a ajuta apologetica, încât efortul ei primar a fost să chibzuiască justificarea prin credinţă. Ea a fost nu numai bogată în apologeţi (Agobard, Abelard, Raymund Martini), dar fiecare teolog era într-un sens un apologet. Anselm la începutul lui, Aquinas în culmea sa, sunt tipuri ale întregii serii; tipuri în care toată excelenţa lor este însumată. Renaşterea, cu reprezentarea păgânismului, în mod natural a chemat o serie nouă de apologeţi (Savonarola, Marsilius Ficinus, Ludovicus Vives), dar Reforma a forţat polemica în primul plan şi i-a dat la o parte pe apologeţi, deşi, desigur, marii teologi ai erei Reformei şi-au adus bogata lor contribuţie pentru acumularea materialului apologetic. În extenuarea din secolul şaptesprezece, când păgânismul a început să se răspândească printre oameni şi indiferenţa s-a maturizat în naturalism printre liderii cugetători, şuvoiul gândului apologetic a început să curgă din nou, pentru a creşte într-un mare potop precum necredinţa predominantă s-a intensificat şi s-a răspândit. Cu un precursor în Philippe de Mornay (1581), Hugo Grotius (1627) a devenit apologetul tipic al porţiunii timpurii din această perioadă, în timp ce mijlocul porţiunii ei a fost iluminată de geniul lui Pascal (d. 1662) şi bogăţia fără egal a efortului apologetic din anii târzii a culminat cu marea „Analogie” (1736) a lui Butler şi argumentaţia simplă dar puternică a lui Paley. În timp ce asaltul împotriva creştinismului şi-a mutat baza de la deismul englez din prima jumătate a secolului optsprezece prin raţionalismul german din a doua jumătate, idealismul care a dominat prima jumătate a secolului nouăsprezece, şi de aici la materialismul din anii mai târzii, o perioadă după altă perioadă a fost marcată în istoria apogiei, şi elementele particulare de apologetică care au fost cultivate special s-au schimbat cu schimbarea gândului. Dar nici o epocă nu a fost marcată în istoria apologeticii în sine, până când Schleiermacher s-a străduit să localizeze organismul departamentelor teologiei, K. H. Sack a încercat şi el să prezinte o „Apologetică creştină” (Hamburg, 1829; ed. 2, 1841) organizată ştiinţific. De atunci, o serie neîntreruptă de sisteme ştiinţifice de apologetică a curs din imprimerie. Acestea diferă una de cealaltă aproape în orice se poate concepe; în concepţia lor despre natură, sarcină, limite şi locul enciclopedic al ştiinţei; în metodele lor de a trata materialul ei; în concepţiile lor despre creştinism în sine; şi despre religie şi Dumnezeu şi despre natura dovezilor în care trebuie să stea credinţa în una sau în alta. Dar ei sunt de acord în punctul fundamental că apologetica este concepută de toţi ca un departament special al ştiinţei teologice, capabilă şi care cere un tratament separat. În acest sens apologetica a ajuns în sfârşit să aibă drepturile sale în ultimele două treimi ale secolului nouăsprezece. Numele semnificative în dezvoltarea ei sunt, printre germani, Sack, Steudel, Delitzsch, Ebrard, Baumstark, T511e, Kratz, Kiibel, Steude, Frank, Kaltan, Vogel, Schultz, Kahler; la ei se pot adăuga Romaniştii, Drey, Dieringer, Staudenmeyer, IIettinger, Schanz, şi scriitorii care vorbeau engleză, Hetherington, H. B. Smith, Bruce, Rishell, şi Beattie.

NOTE:

1 Textul din "The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge," editat de Samuel Macauley Jackson, D.D., LL.D., i. pag. 232-238 (copyright de Funk şi Wagnalls Company, New York, 1908). Textul este acum în domeniul public.