Scrierile Primelor Secole:

Sfântul Aristide, filozoful din Atena: APOLOGIE


APOLOGIA FILOZOFULUI ARISTIDE

TRADUSĂ DUPĂ VERSIUNEA SIRIANĂ
DE D. M. KAY, B.Sc., B.D., ASISTENT AL PROFESORULUI DE LIMBI SEMITICE DE LA UNIVERSITATEA DIN EDINBURGH.
 


NOTA EDITORULUI: Apologia lui Aristide, menţionată de Eusebiu, sfântul Ieronim şi de alţi scriitori antici, despre care s-a spus că a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru lucrările remarcabile ale sfântului Iustin, martirul, a fost considerată pierdută până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când a fost descoperit un fragment armean. Apoi, în 1889, a fost găsit întregul text, în traducere siriană, în biblioteca Sfânta Caterina, de pe muntele Sinai. În mod ironic, atunci s-a descoperit că lucrarea nu fusese de fapt pierdută: o versiune uşor prescurtată a ei se păstrase în bine-cunoscuta bibliotecă a Sfântului Barlaam din India, fiind scrisă de sfântul Ioan Damaschinul. (După cum numeroasele referiri la zeii greci nu ar fi avut un impact prea mare asupra unei audienţe indiene, se poate presupune că sfântul Ioan, scriind pentru nişte cititori greci pentru care o denunţare a divinităţilor vedice şi budiste ar fi fost la fel de lipsită de interes, a decis să insereze Apologia lui Aristide ca pe un fel de echivalent brut a ceea ce Barlaam predicase în realitate brahmanilor.)

Sfântul Aristide a scris Apologia în jurul anului 125, când Hadrian a vizitat Atena [Eusebiu, H.E. IV, iii]. El este comemorat de Biserică pe data de 31 august.

Dat fiind faptul că versiunea greacă a lui Barlaam şi Ioasaf este disponibilă pe internet, aici prezentăm versiunea mai lungă, păstrată în siriană. Este de observat faptul că, în această versiune, există o serie de termeni sirieni – mai degrabă culturali decât teologici, precum referinţa la Hades în loc de Şeol - N. Redington, Biblioteca Sfântul Pachomius.

CUPRINS: I. Natura lui Dumnezeu; II. Cele patru religii ale lumii; III. Închinarea în faţa naturii; IV. Pământul nu este dumnezeu; V. Apa, focul şi aerul nu sunt dumnezei; VI. Împotriva închinării înaintea cerului; VII. Împotriva închinării înaintea strămoşilor; VIII la XI. Despre mitologia greacă; XII. Despre mitologia egipteană; XIII. Despre filozofia greacă; XIV. Despre iudaism; XV. şi XVI. Despre creştinism; XVII. Cum au fost ucişi creştinii
 


APOLOGIA LUI ARISTIDE

În continuare urmează apărarea pe care filozoful Aristide a adus-o înaintea împăratului Hadrian, cu privire la reverenţa faţă de Dumnezeu.

. . . Către atotputernicul Cezar Titus Hadrianus Antoninus, cel venerabil şi îndurător, din partea lui Marcianus Aristide, un filozof atenian.

I. Eu, o, împărate, am venit în lume prin harul lui Dumnezeu; şi când m-am gândit la cer, la pământ şi la mări, când am cercetat soarele şi restul creaţiei, m-am minunat de frumuseţea lumii. Şi am înţeles că lumea şi tot ce este în ea sunt mişcate de puterea altcuiva; şi am priceput că cel care le mişcă este Dumnezeu, care este ascuns şi tăinuit în ele. Şi astfel se vede că cel care cauzează mişcarea este mai puternic decât cele care se mişcă. Însă a face cercetări cu privire la cel care mişcă toate lucrurile, cu privire la natura lui (căci mi se pare că natura lui nu poate fi cercetată), a aduce argumente cu privire la statornicia conducerii lui, aşa încât să o putem pricepe pe deplin – reprezintă un efort zadarnic; căci nu este cu putinţă ca un om să îl înţeleagă pe deplin. Totuşi, cu privire la cel care mişcă toate lucrurile, eu spun că el este Dumnezeul tuturor, care a făcut toate lucrurile de dragul omenirii. Şi mi se pare înţelept să ne temem de Dumnezeu şi să nu-i asuprim pe alţii.

Eu spun că Dumnezeu nu este născut, nici făcut, ci are o natură care există dintotdeauna, fără început şi fără sfârşit, nemuritor, desăvârşit şi incomprehensibil. Când spun că este „desăvârşit”, acesta însemnă că în El nu este nici un defect şi că nu are nevoie de nimic, ci toate lucrurile au nevoie de El. Iar când spun că nu are „început”, aceasta înseamnă că tot ce are început are şi un sfârşit şi ceea ce are un sfârşit, poate fi dus la bun sfârşit. Nu are nume, căci tot ce are un nume este înrudit cu lucrurile create. El nu are formă sau o unire a mai multe membre, căci cele ce le au sunt înrudite cu lucrurile făcute. Nu este nici masculin, nici feminin. Cerurile nu Îl limitează, ci cerurile şi toate lucrurile, văzute şi nevăzute, îşi primesc de la El graniţele. Nu are adversari, căci nu există nimic mai puternic decât El. Nu posedă mânie sau indignare, întrucât nimic nu I se poate opune. Ignoranţa şi uitarea nu fac parte din natura Lui, căci El este pe de-a-ntregul înţelepciune şi pricepere şi prin El stau toate lucrurile. El nu cere sacrificii şi praznice, nici vreunul din lucrurile văzute; nu pretinde nimic de la nimeni, dar toate făpturile vii au nevoie de El.

II. Deci, dacă v-am vorbit cu privire la Dumnezeu, în măsura în care discursul nostru o poate face, să trecem acum la rasa umană, să aflăm care dintre oameni iau parte la adevărul despre care am vorbit şi care s-au îndepărtat de el.

Vă este limpede, o, împărate, că în lume există patru categorii de oameni: barbarii şi grecii, evreii şi creştinii. Barbarii, într-adevăr, îi au ca origine a religiei lor pe Cronos, pe Rea şi pe ceilalţi zei ai lor; grecii provin din eleni, care îşi au obârşia în Zeus. Din eleni s-au născut următorii: Aiolos şi Xuthos, iar alţii au provenit din Inachos şi Phoroneus, în vreme ce alţii din egipteanul Danaos, din Kadmos şi din Dionysos.

Evreii îşi au originea în Avraam, care l-a născut pe Isaac, din care s-a născut Iacov. Acesta a născut doisprezece fii, care au migrat din Siria în Egipt; acolo au fost numiţi neamul evreilor, după cel care le-a întocmit legea; în cele din urmă, au fost numiţi iudei.

Creştinii identifică începutul religiei lor cu Isus, Mesia, care este numit Fiul Celui Preaînalt. Şi se spune că Dumnezeu a coborât din cer şi, printr-o fecioară evreică Şi-a asumat un trup şi l-a îmbrăcat; şi Fiul lui Dumnezeu a trăit într-o fiică de om. Aceasta este scris în Evanghelie, după cum se numeşte scrierea lor, care a fost predicată printre ei pentru scurt timp. Şi tu însuţi, dacă o vei citi, îi vei vedea puterea. Acest Isus S-a născut deci din rasa evreilor şi a avut doisprezece ucenici, pentru ca scopul încarnării Lui să fie împlinit la vremea lui. Dar El Însuşi a fost străpuns de evrei, a murit şi a fost îngropat; şi se spune că, după trei zile, a înviat şi S-a înălţat la cer. De atunci, cei doisprezece ucenici au mers în părţile cunoscute ale lumii şi au continuat să arate măreţia Lui cu modestie şi cinste. Şi, pornind de aici, cei care cred astăzi învăţătura aceasta sunt numiţi creştini şi au ajuns cunoscuţi.

Deci, după cum am spus mai sus, sunt patru categorii de oameni: barbari şi greci, evrei şi creştini.

Mai mult, vântul este supus lui Dumnezeu, focul îngerilor, apele sunt supuse demonilor şi pământul fiilor oamenilor. [ Pasajul a fost probabil inserat din greşeală în unul din manuscrisele timpurii.]

III. Să începem, deci, cu barbarii şi să continuăm cu celelalte neamuri, unul câte unul, să vedem care dintre ele deţine adevărul cu privire la Dumnezeu şi care deţine o greşeală.

Barbarii, pentru că nu L-au înţeles pe Dumnezeu, s-au rătăcit printre elementele naturii şi au început să se închine lucrurilor create în locul Creatorului; de aceea, ei au făcut imagini pe care le-au închis în sanctuare şi, vai, au început să se închine lor, păzindu-le în acest timp cu mare grijă, ca nu cumva zeii lor să fie furaţi de tâlhari. Şi barbarii nu au băgat de seamă că cel care păzeşte este mai mare decât cel păzit şi că oricine creează este mai mare decât ceea ce este creat. Iar dacă zeii lor sunt prea slabi ca să-şi poarte lor de grijă, cum se vor gândi la siguranţa oamenilor? Mare este greşeala în care s-au rătăcit barbarii, închinându-se la imagini fără viaţă, care nu îi pot ajuta în vreun fel. Şi mă mir, o, împărate, de filozofii lor, cum până şi ei s-au rătăcit şi au dat numele zeilor unor imagini care au fost făcute în cinstea acestora; înţelepţii lor nu au priceput că aceste imagini nu sunt trainice, ci pieritoare. Căci dacă o mică parte a unui element este distrusă, atunci el poate fi desfiinţat şi distrus în întregime. Şi dacă aceste elemente sunt desfiinţate, distruse şi forţate să se supună altuia, care este mai tare decât ele şi dacă, prin natura lor, nu sunt dumnezei, de ce numesc ei Dumnezeu aceste imagini făcute în cinstea lor? Deci, mare este greşeala pe care filozofii din mijlocul lor au adus-o asupra celor care îi urmează.

IV. Să ne întoarcem acum, o, împărate, spre elementele naturii, ca să clarificăm, cu privire la ele, că ele nu sunt dumnezei, ci lucruri create, supuse ruinei şi schimbării, fiind de aceeaşi natură ca şi oamenii. În schimb, Dumnezeu este nepieritor şi neschimbător, nevăzut, deşi El vede, stăpâneşte şi transformă toate lucrurile.

Cei care cred că pământul este dumnezeu se amăgesc pe ei înşişi, căci pământul este arat, semănat cu plante, brăzdat şi în el se adună murdăriile oamenilor, ale animalelor şi ale vitelor. Şi din când în când devine neroditor, căci dacă este ars şi transformat în cenuşă, rămâne fără viaţă, căci nimic nu încolţeşte dintr-un vas de pământ. Si dacă se adună apa pe el, se dizolvă împreună cu produsele lui. Şi iată că este călcat sub picioarele oamenilor şi ale animalelor şi absoarbe sângele celor ucişi. Este săpat şi în el se pun cei morţi, căci devine mormânt pentru cadavre. Dar nu este cu putinţă ca o natură sfântă şi nemuritoare să îngăduie vreunul din aceste lucruri. De aceea se pare că pământul nu este dumnezeu, ci o creaţie a lui Dumnezeu.

V. În acelaşi fel s-au înşelat şi cei care credeau că apele sunt dumnezei. Căci apele au fost create pentru folosul omului şi sunt puse sub stăpânirea lui în multe feluri. Ele se schimbă şi permit impurităţilor să-şi facă loc, sunt distruse şi îşi pierd natura atunci când sunt fierte cu alte substanţe. Ele iau culori care nu le aparţin, îngheaţă din cauza gerului, se amestecă şi sunt împânzite de mizeria oamenilor şi a animalelor şi a sângelui celor ucişi. Sunt controlate de lucrători pricepuţi, prin intermediul apeductelor, curg şi sunt deviate în direcţii contrare cursului lor, ajung în grădini şi în alte locuri unde pot fi colectate şi folosite de om ca mijloace de fertilizare, pentru a curăţa toate impurităţile şi pentru a împlini slujba pe care omul le-o cere. De aceea, nu este cu putinţă ca apele să fie dumnezeu, ci sunt o lucrare a lui Dumnezeu şi o parte a lumii.

Nu într-o mai mică măsură s-au înşelat şi cei care au crezut că focul este dumnezeu. Căci şi el a fost creat pentru a fi în slujba oamenilor şi le este supus în multe feluri: în pregătirea mâncării, ca mijloc de turnare a metalelor şi în alte modalităţi pe care Maiestatea voastră le cunoaşte. În acelaşi timp, focul se poate aprinde şi stinge în multe feluri.

Şi cei care au crezut că mişcarea vânturilor este dumnezeu s-au înşelat. Căci noi ştim bine că acele vânturi sunt sub stăpânirea altcuiva; uneori, mişcarea lor se înteţeşte, alteori se potoleşte şi încetează la porunca celui care le controlează. Căci ele au fost create de Dumnezeu de dragul oamenilor, pentru a împlini nevoia pomilor, a fructelor şi a seminţelor şi pentru a mâna corăbiile peste mare, ca să aducă oamenilor lucruri necesare şi bunuri din acele locuri unde se găsesc, în cele unde nu sunt şi pentru a stăpâni cele patru colţuri ale lumii. Uneori, vânturile se înteţesc şi îşi abat iarăşi direcţia; în unele locuri ajută şi în altele aduc dezastre, la porunca celui care le conduce. Şi oamenii, prin mijloace cunoscute, pot să le limiteze şi să le controleze, pentru ca ele să îndeplinească lucrurile cerute de ei. Prin ele însele, vânturile nu au nici o autoritate. Şi de aceea nu este cu putinţă ca vânturile să fie numite dumnezei, ci mai degrabă un lucru creat de Dumnezeu.

VI. S-au înşelat şi cei care au crezut că soarele este dumnezeu. Căci vedem că el se mişcă fiind constrâns de altul, se învârteşte şi îşi străbate drumul, pornind de la un semn la altul, răsărind şi apunând zilnic, pentru a da căldură pentru creşterea plantelor şi pomilor şi pentru a aduce la aer, cu care se amestecă (lumina soarelui), fiecare lucru care creşte pe faţa pământului. În mersul lui, şi soarele are ceva în comun cu celelalte stele, deşi, prin natura lui, este asociat cu alte elemente pentru a împlini nevoile oamenilor şi nu pe baza propriei voinţe, ci potrivit voinţei celui care îl conduce. De aceea, nu este posibil ca soarele să fie dumnezeu, ci el este lucrarea lui Dumnezeu; la fel este şi cu luna şi cu stelele.

VII. Iar cei care au crezut că unii din oamenii din trecut au fost zei, s-au înşelat şi ei. Căci, după cum tu însuţi recunoşti, o, împărate, omul este format din cele patru elemente şi dintr-un suflet şi un duh (şi de aceea este numit microcosmos), iar fără vreuna din aceste părţi, nu ar putea exista. Omul are un început şi un sfârşit, se naşte şi moare. Dar Dumnezeu, aşa cum am spus, nu are în natura Lui nici unul din aceste lucruri, ci nu este creat şi nu piere. Şi pentru că nu putem stabili că omul are natura lui Dumnezeu – omul care, uneori când caută bucurie, e lovit de necazuri, iar când doreşte să râdă, plânsul vine înaintea lui – căci el este mânios, pizmuitor, invidios şi cu alte defecte. Iar el poate fi distrus în multe feluri de către elementele naturii şi de animale, de asemenea.

De aceea, o, împărate, trebuie să recunoaştem greşeala barbarilor, care, pentru că nu au găsit urma adevăratului Dumnezeu, s-au rătăcit de la adevăr şi au urmat dorinţa imaginaţiei lor, slujind elementelor naturii şi imaginilor fără viaţă, neînţelegând ce este adevăratul Dumnezeu, din cauza greşelii lor.

VIII. Să privim acum şi spre greci, să aflăm ce părere aveau ei despre Dumnezeul adevărat. Fiind mult mai subtili decât barbarii, grecii au mers mult mai departe decât aceştia, aşa încât au introdus mulţi zei închipuiţi, stabilind că unii sunt bărbaţi, iar alţii femei; printre zeii lor, unii au comis adulter, alţii au ucis, au fost înşelaţi, invidioşi, mânioşi şi plini de pasiune, unii au fost patricizi, hoţi şi tâlhari. Ei spun că unii dintre zei au fost schilozi şi şchiopi, unii au fost vrăjitori, alţii chiar au înnebunit, unii cântau la liră, alţii rătăceau pe dealuri, unii chiar au murit, alţii au fost ucişi de către fulger, alţii au ajuns să fie chiar slujitorii oamenilor, unii au scăpat zburând, alţii au fost răpiţi de oameni, iar unii au fost jeliţi şi deplânşi de oameni. Unii au coborât în Şeol, au fost grav răniţi, s-au transformat în diverse animale pentru a seduce femei muritoare, s-au pângărit pe ei înşişi culcându-se cu bărbaţi. Unii s-au căsătorit cu mamele, surorile sau fiicele lor. Ei spun despre zeii lor că au comis adulter cu fiicele oamenilor şi astfel s-a născut o anumită rasă care era, de asemenea, muritoare. Ei spun că unele dintre zeiţele lor s-au certat cu privire la frumuseţea lor şi s-au înfăţişat înaintea oamenilor pentru ca aceştia să judece. Astfel, o, împărate, grecii au înfăţişat ticăloşia, absurditatea şi nebunia zeilor lor şi a lor înşişi, prin faptul că i-au numit zei, fără să fie, pe unii cu o astfel de natură. Şi, ca urmare, omenirea a fost impulsionată să comită adulter şi să aibă relaţii promiscue, să fure şi să săvârşească tot ce este dezgustător, urât şi detestabil. Căci dacă aceia pe care ei îi numeau zei au săvârşit toate aceste lucruri despre care am vorbit mai sus, cu cât mai mult ar trebui să le comită oamenii, care cred că înşişi zeii lor le-au săvârşit. Şi din pricina ticăloşiei acestei erori a fost lovită omenirea cu războaie chinuitoare, foamete grea, captivitate amară şi pustiire deplină. Şi iată că numai din cauza aceasta au suferit ei şi au venit aceste lucruri asupra lor; în vreme ce îndurau toate acestea, ei nu au înţeles în mintea lor că ele au venit peste ei din pricina greşelii lor.

IX. Să trecem mai departe la relatarea lor cu privire la zeii lor, pentru a demonstra cu grijă tot ce am spus mai sus. Mai întâi, grecii îl prezintă pe Cronos ca zeu, adică pe Chion (Saturn). Închinătorii lui îşi jertfesc copiii pentru el şi chiar îi ard de vii pe unii dintre ei, în cinstea lui. Ei spun că, printre soţiile lui, s-a numărat şi Rea şi, prin ea, a dat naştere la mulţi copii. Prin ea l-a născut pe Dios, care este numit Zeus. În cele din urmă, el (Cronos) şi-a pierdut minţile şi, de teama unui oracol care îi fusese făcut cunoscut, a început să-şi devoreze fiii. Dar, fără ştirea lui, Zeus a fost furat de la el; la urmă, Zeus l-a legat, i-a mutilat semnele bărbăţiei şi le-a aruncat în mare. Şi atunci, spune legenda, s-a născut Afrodita, numită şi Astartea. Iar el, Zeus, l-a pus în lanţuri pe Cronos şi l-a aruncat în întuneric. Mare este greşeala şi degradarea pe care o prezintă grecii cu privire la primul dintre zeii lor, prin faptul că au spus toate aceste lucruri despre el, o, împărate. Este imposibil ca un zeu să fie legat sau mutilat; dar dacă se întâmplă astfel, el este într-adevăr nenorocit.

După Cronos, ei prezintă un alt zeu, pe Zeus. Ei spun despre el că a preluat suveranitatea şi că a fost rege peste toţi ceilalţi zei. Ei spun că el s-a transformat în animal şi în alte forme pentru a seduce femei muritoare, dând naştere astfel la copii. Odată, spun ei, s-a transformat în taur, din cauza iubirii pentru Europa şi Pasiphae. Apoi a luat înfăţişarea aurului, din dragoste pentru Danae, a unei lebede, din dragoste pentru Leda, a unui bărbat, din dragoste pentru Antiope, a unui fulger, din dragoste pentru Luna, şi astfel a dat naştere la mulţi copii. Căci, prin Antiope, spun ei, i-a născut pe Zethus şi Amphion, prin Luna pe Dionisos, prin Alcmena pe Hercule, prin Leto pe Apolo şi Artemis, prin Danae pe Perseu, prin Leda pe Castor şi Polux, pe Elena şi Paludus, iar prin Mnemosyne nouă fiice, numite muze, prin Europa pe Minos, Rhadamanthos şi Sarpedon. În fine, din pasiune pentru păstorul Ganydemos (Ganymede), s-a transformat în vultur.

Din pricina acestor povestiri, o, împărate, mult rău şi-a făcut loc printre oameni, care până în zilele noastre îi imită pe zeii lor, comit adulter, se pângăresc cu mamele şi surorile lor, se culcă cu bărbaţi, iar unii îndrăznesc să-şi ucidă chiar părinţii. Căci dacă cel despre care se spune că este conducătorul şi regele zeilor lor săvârşeşte aceste lucruri, cu atât mai mult, nu ar trebui să îl imite cei ce i se închină? Mare este nebunia prezentată de greci în povestirea cu privire la el. Căci nu este cu putinţă ca un zeu să curvească, să preacurvească, să se apropie de bărbaţi sau să-şi ucidă părinţii; dar dacă face astfel de lucruri, este mult mai rău decât un demon distrugător.

X. Apoi ei înfăţişează un alt zeu, pe Hefaistos. Şi spun despre el că este olog, că are capul acoperit cu o cască şi că ţine în mâini firetongs şi un ciocan. El urmează meşteşugul fierăritului, pentru a-şi asigura cele necesare traiului. Este atunci acest zeu nevoiaş? Dar nu se poate ca un zeu să fie nevoiaş sau olog, altfel este lipsit de valoare.

Mai departe, ei prezintă un alt zeu, numit Hermes. Ei spun că el este un hoţ, iubitor al zgârceniei, lacom de câştig, magician, mutilat, atlet şi interpret al limbilor. Dar este imposibil ca un zeu să fie magician, avar, schilodit, lacom după ce nu este al lui sau atlet. Dar dacă este astfel, el e inutil.

După el, grecii îl prezintă pe un alt zeu, Asclepios. Ei spun că el este medic şi că prepară medicamente şi alifii, pentru a-şi asigura cele necesare traiului. Atunci, duce lipsă acest zeu? În cele din urmă, Zeus l-a lovit cu un fulger, din cauza lui Tindar din Lacedaemon, şi a murit. Atunci, dacă Asclepios era zeu, iar când a fost lovit de fulger nu s-a putut apăra, cum putea el să dea altora ajutor? Dar nu este posibil ca o natură divină să fie în nevoie sau să fie distrusă de fulger.

Un alt zeu pe care îl prezintă ei este cel numit Ares. Ei spun că el este un războinic, gelos, invidios pe oile şi pe lucrurile altora. Cu braţele lui îşi asigură câştigul. Se spune că, în cele din urmă, a comis adulter cu Afrodita şi a fost prins de băieţelul Eros şi de Hefaistos, soţul Afroditei. Dar este imposibil ca un zeu să fie războinic, legat sau adulter.

Ei spun din nou despre Dionisos că este într-adevăr un zeu, care pune la cale petreceri noaptea, care îi învaţă pe alţii beţia şi pleacă apoi cu femei care nu sunt ale lui. În final, se spune că şi-a pierdut minţile, şi-a alungat toate slujnicele, a fugit în pustiu şi, în timpul nebuniei lui, a mâncat şerpi. În cele din urmă, a fost ucis de Titan. Dacă Dionisos a fost zeu iar atunci când a fost ucis nu s-a putut apăra, cum ar putea atunci să-i ajute pe alţii?

Heracle este prezentat mai departe şi ei spun că el este un zeu care urăşte lucrurile odioase, un tiran, un războinic şi un nimicitor al plăgilor. Şi despre el se spune că, în final, a înnebunit, şi-a ucis copiii, s-a aruncat în foc şi a murit. Atunci, dacă Heracle era zeu şi nu s-a putut salva pe sine din toate aceste nenorociri, cum i-ar putea cere alţii ajutorul? Dar nu este cu putinţă ca un zeu să fie nebun, beat, ucigător de copii sau mistuit de foc.

XI. După el, ei îl prezintă pe un alt zeu, numit Apolo. Ei spun că el este gelos şi nestatornic, uneori ţine în mână un arc şi o tolbă cu săgeţi, alteori lira sau plectrul. El rosteşte oracole pentru oameni, ca să primească răsplată de la ei. Are deci acest zeu nevoie de recompense? Este o insultă ca aceste lucruri să se găsească asupra unui zeu.

După el, ei o prezintă pe zeiţa Artemis, sora lui Apolo; se spune că ea era zeiţa vânătorii, că ea însăşi ducea arcul şi săgeţile şi obişnuia să hoinărească prin munţi, conducându-şi ogarii să vâneze cerbi sau urşi sălbatici. Dar este ruşinos ca o fecioară să cutreiere singură dealurile, vânând animale. Prin urmare, nu este posibil ca Artemis să fie zeiţă.

Şi despre Afrodita se spune că a fost într-adevăr zeiţă. Uneori ea locuia cu zeii grecilor, alteori era vecină cu oamenii. La un moment dat, iubitul ei era Ares, apoi Adonis, adică Tamuz. De asemenea, Afrodita a plâns şi a jelit odată moartea lui Tamuz şi a coborât în Şeol (Hades), ca să-l răscumpere pe Adonis de la Persefona, care este fiica Şeolului. Atunci, dacă Afrodita este zeiţă şi nu a putut să îl ajute pe iubitul ei aflat pe moarte, cum va putea să îi ajute pe alţii? Nu putem să dăm crezare faptului că o natură divină ar ajunge să plângă, să se jelească şi să comită adulter.

Şi despre Tamuz spun ei că este zeu. Şi el este, într-adevăr, un vânător şi un adulter. Şi ei spun că a fost ucis de rana făcută de un mistreţ sălbatic, fără a putea să se ajute pe sine însuşi. Şi dacă nu s-a putut ajuta pe sine, cum poate avea grijă de rasa umană? Dar este imposibil ca un zeu să fie un adulter, un vânător sau să moară de o moarte violentă.

Despre Rea se spune că este mama zeilor grecilor. Ei spun că, odată, ea a avut un iubit, Atys, şi că ea obişnuia să se desfete cu oameni depravaţi. În final, ea l-a plâns şi l-a jelit pa Atys, iubitul ei. Dacă mama zeilor lor nu a putut să-l ajute pe iubitul ei şi să îl scape de moarte, cum îi poate ajuta pe alţii? Este ruşinos deci ca o zeiţă să se lamenteze, să plângă şi să îşi găsească desfătarea în bărbaţi depravaţi.

Ei o prezintă pe Core şi spun că ea este zeiţă, că a fost răpită de Pluto şi că nu s-a putut ajuta pe ea însăşi. Atunci, dacă este zeiţă şi nu s-a putut ajuta pe sine, cum va găsi mijloace pentru a-i ajuta pe alţii? Căci un zeu care este răpit este neputincios.

Toate acestea, o, împărate, le-au spus grecii cu privire la zeii lor, le-au inventat şi le-au declarat în legătură cu ei. Pornind de aici, toţi oamenii au fost îmboldiţi să săvârşească toate lucrurile profane şi pângărite; şi în felul acesta a fost corupt întregul pământ.

XII. Mai mult, egiptenii, pentru că sunt mai josnici şi mai fără minte decât toate popoarele de pe pământ, s-au înşelat mai mult decât toţi. Căci zeităţile (sau religia) barbarilor şi a grecilor nu le-a ajuns, ci au introdus unele zeităţi de natură animală, spunând că aceştia sunt zei, precum şi unele târâtoare de pe uscat şi din apă. Ei au spus că şi unele dintre plante şi ierburi sunt tot zeităţi. Şi au fost pervertiţi de tot felul de înşelătorii şi lucruri pângărite, mai mult decât toate popoarele de pe pământ. Căci din vremuri străvechi ei s-au închinat lui Isis, despre care spun că este o zeiţă al cărei soţ era Osiris, fratele ei. Când Osiris a fost ucis de Tifon, fratele său, Isis a fugit cu fiul ei, Horus, în Byblus, în Siria, unde a rămas pentru o perioadă de timp, până a crescut fiul ei. Iar el s-a luptat cu Tifon, unchiul lui, şi l-a ucis. Atunci, Isis s-a întors şi, împreună cu fiul ei, Horus, a plecat să caute trupul mort al lui Osiris, domnul ei, jelind cu amar moartea lui. Dacă Isis era zeiţă şi nu l-a putut ajuta pe Osiris, domnul ei, cum poate ea ajuta pe altcineva? Dar nu este posibil ca o natură divină să se teamă, să fugă pentru a fi în siguranţă, să plângă şi să se tânguie; dacă s-ar putea, ar însemna că este foarte nenorocită.

Şi despre Osiris ei spun că este un zeu curtenitor. Dar el a fost ucis de Tifon şi nu s-a putut salva. Dar este bine cunoscut faptul că aşa ceva nu se poate spune despre o divinitate. Mai departe, ei spun despre Tifon că este un zeu care l-a ucis pe fratele lui şi a fost ucis de fiul acestuia şi de mireasa lui, fără a putea să se salveze. Şi cum, mă rog, este zeu acela care nu se salvează pe sine?

Aşadar, întrucât egiptenii au fost mai lipsiţi de înţelepciune decât celelalte naţiuni, aceşti zei şi alţii asemenea lor nu le-au fost suficienţi. Nu, ci ei chiar dau numele de zei animalelor care nu au suflet. Căci unii dintre ei se închină la oi, alţii la viţei, unii la porci şi alţii la scrumbii, la crocodili, la şoimi, la peşti, la ibis, la acvilă, la vultur şi la corb. Unii dintre ei se închină la pisică, alţii la calcan, unii la câine, la viperă, la năpârcă, la leu; alţii la usturoi, ceapă şi spini, alţii la tigru şi alte lucruri de felul acesta. Şi sărmanele fiinţe nu văd că toate lucrurile acestea nu sunt nimic, deşi sunt martori în fiecare zi la felul în care zeii lor sunt mâncaţi şi consumaţi de oameni şi de alte animale, în vreme ce unii sunt arşi, alţii mor, putrezesc şi se transformă în pulbere, fără ca ei să observe că zeii lor pier în multe feluri. Astfel, egiptenii nu au băgat de seamă că asemenea lucruri, care nu sunt pe măsura mântuirii lor, nu sunt zei. Şi dacă, într-adevăr, zeii lor sunt slabi atunci când este vorba de propria salvare, de unde au ei putere să ajute cu privire la izbăvirea închinătorilor lor? Aşadar, mare este greşeala în care s-au rătăcit egiptenii – într-adevăr, mai mare decât a oricărui popor de pe faţa pământului.

XIII. Dar este de mirare, o, împărate, faptul că grecii, care depăşesc toate celelalte popoare prin modul lor de viaţă şi gândire, s-au rătăcit mergând după idoli morţi şi după imagini fără viaţă. Şi totuşi, ei îşi văd zeii în mâinile meşteşugarilor, care îi taie, îi proiectează, îi scurtează, îi cioplesc şi îi călesc în foc, îi împodobesc şi îi modifică în orice fel. Iar când se învechesc, cu trecerea timpului, când sunt topiţi şi zdrobiţi până se fac pulbere, mă întreb cum de nu observă ei că nu sunt zei? Iar în ce-i priveşte pe cei care nu s-au putut izbăvi pe ei înşişi, cum pot ajuta cu privire la suferinţele oamenilor?

Dar până şi scriitorii şi filozofii lor au presupus în mod greşit că zeii sunt făcuţi astfel în onoarea Dumnezeului Atotputernic. Şi ei greşesc încercând să îi compare (pe ei) cu Dumnezeu, pe care omul nu L-a văzut vreodată şi nici nu poate vedea cum arată. Ei greşesc şi prin faptul că afirmă cu privire la divinităţi că acestea pot avea neajunsuri, ca atunci când spun că El primeşte sacrificii şi pretinde de la oameni arderi de tot, ospeţe, jertfe şi temple. Dar Dumnezeu nu duce lipsă şi nu are nevoie de nici unul din aceste lucruri şi este limpede că oamenii se înşală cu privire la aceste lucruri pe care şi le închipuie.

În continuare, scriitorii şi filozofii lor arată şi declară că toţi zeii lor au aceeaşi natură. Iar ei nu L-au înţeles pe Dumnezeu, Domnul nostru, care, deşi este unul, este în toate. De aceea, ei greşesc. Căci, dacă în trupul omenesc, care este format din mai multe părţi, nici unul dintre membre nu se teme de celălalt, ci, pentru că este un trup unit, este pe deplin de acord cu sine, la fel şi Dumnezeu este unul în ce priveşte natura Sa. Lui îi revine o singură esenţă, din moment ce este uniform sub aspectul naturii şi esenţei Sale; şi El nu se teme de Sine Însuşi. Atunci, dacă natura zeilor este una singură, nu este firesc ca un zeu fie să urmărească, fie să ucidă sau să rănească un alt zeu. Dacă zeii sunt urmăriţi şi răniţi de alţi zei, unii sunt răpiţi sau loviţi de fulger, este evident că zeii lor nu au aceeaşi natură. Prin urmare, o, împărate, este cunoscut faptul că ei greşesc atunci când socotesc şi reduc naturile zeilor lor la una singură. Dacă se cuvine să admirăm un zeu care poate fi văzut, dar care nu poate vedea, cu cât mai demn de laudă este ca cineva să creadă într-o natură care este invizibilă, dar vede totul? Şi dacă este potrivit ca cineva să fie de acord cu lucrarea unui meşteşugar, cu cât mai mult este potrivit ca oamenii să-l glorifice pe Creatorul meşteşugarului?

Căci, iată! Atunci când grecii i-au întocmit legile, nu şi-au dat seama că, prin ele, îi condamnă pe zeii lor. Căci, dacă legile lor sunt drepte, zeii lor sunt nedrepţi, din moment ce ei le-au încălcat, ucigându-se unul pe altul, practicând vrăjitoria, săvârşind adulter, jefuind şi furând, culcându-se cu bărbaţi şi practicând alte lucruri de felul acesta. Căci, dacă zeii lor aveau dreptate făcând toate aceste lucruri descrise, atunci legile grecilor sunt nedrepte, nefiind în acord cu voia zeilor lor. Şi în acest caz, întreaga lume s-a rătăcit.

Căci unele din naraţiunile despre zeii lor sunt mituri, altele sunt nature-poems (lit: natural--fusikai), iar altele sunt imnuri şi elegii. Dar chiar dacă aceste nature-poems au fost scrise aşa cum spun ei, totuşi, cei care fac, suferă şi îndură astfel de lucruri nu sunt zei. Iar miturile acelea sunt povestiri superficiale, care nu au nici o profunzime.

XIV. Să trecem acum, o, împărate, şi la istoria evreilor, să vedem care este părerea lor despre Dumnezeu. Evreii spun că Dumnezeu este unul, Creatorul tuturor lucrurilor şi atotputernic; şi nu este drept ca altcineva să fie adorat afară de acest Dumnezeu. Şi aici ei par să se apropie de adevăr mai mult decât toate celelalte naţiuni, mai ales prin faptul că ei se închină lui Dumnezeu şi nu creaturilor Lui. Ei Îl copiază pe Dumnezeu prin generozitatea care domneşte printre ei, căci ei arată compasiune faţă de cei săraci, îi eliberează pe captivi, îi îngroapă pe morţi şi fac astfel de lucruri care sunt plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor – (obiceiuri) pe care le-au primit de la înaintaşii lor.

Cu toate acestea, şi ei au greşit în ce priveşte adevărata cunoştinţă. Şi, în mintea lor, ei cred că Îl slujesc pe Dumnezeu, în vreme ce, prin modul lor de a vedea lucrurile, slujba lor este adusă îngerilor şi nu lui Dumnezeu: aşa se întâmplă când ei sărbătoresc sabatul şi începutul lunii, praznicul azimelor, marea sărbătoare, postul, circumcizia şi purificarea mâncării, lucruri de care ei nu îşi dau seama.

XV. Dar creştinii, o, rege, în umblarea şi căutarea lor, au găsit adevărul. După cum am aflat din scrierile lor, ei s-au apropiat mai mult de adevăr şi de cunoştinţa veritabilă decât celelalte naţiuni. Căci Îl cunosc şi se încred în Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, prin care şi de la care sunt toate lucrurile, pe lângă care nu există nici un alt Dumnezeu. De la El ei au primit poruncile pe care şi le-au întipărit în minte, scrutând cu speranţă şi aşteptare lumea care va veni. De aceea, ei nu curvesc, nu preacurvesc, nu aduc mărturie mincinoasă, nu îşi însuşesc lucrurile aduse ca zălog, nu invidiază ceea ce nu este al lor. Îşi cinstesc tatăl şi mama, arată bunătate celor de lângă ei şi ori de câte ori sunt judecători, judecă drept. Nu se închină la idoli (făcuţi) după imaginea omului şi nu fac altora ceea ce nu doresc să li se facă lor. Nu mănâncă din mâncarea consacrată idolilor, căci ei sunt curaţi. Ei îi liniştesc (literal: îi mângâie) pe asupritorii lor şi şi-i fac prieteni, fac bine vrăjmaşilor lor; femeile lor, o, împărate, sunt curate ca fecioarele, fiicele lor sunt modeste, bărbaţii lor se abţin de la uniri nelegiuite şi de la orice necurăţie, în nădejdea răsplătirii care va veni în lumea cealaltă. Dacă unul sau altul dintre ei are robi, îi conving cu dragoste să devină creştini, iar când ei fac aceasta, îi numesc fraţi, fără să facă vreo deosebire. Nu se închină la dumnezei străini şi îşi trăiesc viaţa în toată modestia şi bucuria. Între ei nu se găseşte prefăcătorie, se iubesc unii pe alţii, dau cinste văduvelor, îl scapă pe orfan de la cel care îl asupreşte. Cel care are dă celui ce nu are, fără să se laude. Când văd un străin, îl duc în casele lor şi se bucură de el întocmai ca de un frate. Căci ei nu se numesc fraţi după trup, ci după duh, în Dumnezeu. Ori de câte ori moare unul dintre săracii lor, fiecare din ei, după puterea lui, se îngrijeşte de el şi de înmormântarea lui. Iar dacă aud că unul dintre ei este închis sau năpăstuit din pricina numelui lui Mesia, toţi se îngrijesc cu nerăbdare de nevoile lui şi, dacă este posibil să îl răscumpere, îl eliberează. Dacă se află printre ei cineva sărac sau nevoiaş, iar ei nu au mâncare în plus, postesc două sau trei zile, dând celui în nevoie mâncarea lor. Ei păstrează preceptele lui Mesia cu mare grijă, trăind cu dreptate şi seriozitate, după cum le-a poruncit Domnul, Dumnezeul lor. În fiecare dimineaţă şi în fiecare ceas ei Îi mulţumesc şi Îl laudă pe Dumnezeu pentru bunătatea Lui plin de dragoste faţă de ei. Îi aduc mulţumiri pentru hrana şi băutura lor. Şi dacă vreun om neprihănit dintre ei trece din lumea aceasta, se bucură şi Îi aduc mulţumiri lui Dumnezeu şi îi însoţesc trupul, ca şi cum cel mort s-ar deplasa doar dintr-un loc în altul. Atunci când unuia din ei i se naşte un copil, Îi mulţumesc lui Dumnezeu; mai mult, dacă se întâmplă ca el să moară în copilărie, Îi mulţumesc şi mai mult lui Dumnezeu, ca pentru unul care a trecut prin lume fără păcate. În plus, dacă unul dintre ei moare într-o stare neevlavioasă sau în păcatele lui, ei îl plâng cu amar şi cu durere, ca pe unul care merge să-şi primească osânda.

XVI. O, împărate, astfel este porunca legii creştinilor şi acesta este felul lor de viaţă. Fiind oameni care Îl cunosc pe Dumnezeu, ei îi cer lucruri pe care este potrivit ca El să li le dea, iar ei să le primească. Şi astfel îşi folosesc ei întreaga viaţă. Şi pentru că ei cunosc bunătăţile pline de iubire ale lui Dumnezeu faţă de ei, iată că pentru ei, lucrurile glorioase ale acestei lumi se pierd din vedere. Într-adevăr, ei sunt cei care au găsit adevărul când au umblat şi l-au căutat. După părerea noastră, ei sunt singurii care s-au apropiat de cunoaşterea adevărului. Ei nu proclamă în auzul urechilor mulţimii faptele bune pe care le fac, ci sunt atenţi ca nimeni să nu le observe şi îşi ascund dărnicia ca unul care găseşte o comoară şi o ascunde. Ei caută să fie neprihăniţi, ca unii care aşteaptă să Îl vadă pe Mesia şi să primească de la El, cu mare slavă, promisiunile făcute lor. Poţi afla din scrierile lor lucruri legate de cuvintele, preceptele lor, slava dată lui Dumnezeu în închinarea lor, nădejdea de a câştiga, potrivit faptelor fiecăruia, răsplata pe care o aşteaptă în altă lume. Este suficient să vă informăm pe scurt despre comportamentul şi adevărul creştinilor. Căci doctrina lor este cu adevărat măreaţă şi minunată pentru cel ce o va cerceta şi va medita la ea. Într-adevăr, acesta este un popor nou şi există ceva divin (literal: „un amestec divin”) în mijlocul lor.

Deci, ia scrierile lor, citeşte-le şi iată că nu am prezentat aceste lucruri pe baza autorităţii mele şi nici nu am vorbit ca apărător al lor. Dar de când am citit scrierile lor, am fost asigurat pe deplin cu privire la aceste lucruri şi la cele care vor veni. Acesta este motivul pentru care am fost silit să declar adevărul, căci pasă de el şi caut lumea viitoare. Şi pentru mine nu există nici o îndoială că pământul continuă să rămână în picioare numai prin rugăciunile creştinilor. Dar celelalte neamuri greşesc şi îi fac şi pe alţii să greşească prin pângărirea lor în faţa elementelor lumii, căci viziunea minţii lor nu poate trece dincolo de aceste lucruri. Şi ei rătăcesc în întuneric, căci nu vor să recunoască adevărul; ca nişte oameni beţi, se clatină, se înghiontesc unii pe alţii şi cad.

XVII. Am vorbit, o, împărate, până aici. Căci lucrurile care rămân, după cum am spus mai sus, se găsesc în celelalte scrieri ale lor; aceste lucruri sunt greu de rostit şi de povestit – ele nu se spun doar în cuvinte, ci sunt împodobite cu fapte.

Grecii, o, împărate, care urmează practici josnice în relaţiile lor cu bărbaţi, cu mame, surori şi fiice, îi acuză în schimb pe creştini de necurăţia lor monstruoasă. Dar creştinii sunt drepţi şi buni, ţin adevărul înaintea ochilor lor, duhul lor este îndelung-răbdător şi de aceea, deşi cunosc greşeala acestora (a grecilor) şi sunt persecutaţi de ei, ei suferă şi rabdă. În mare parte, ei arată compasiune faţă de greci, căci aceştia sunt oameni lipsiţi de cunoştinţă. Şi, în ce-i priveşte pe greci, creştinii aduc rugăciuni ca aceştia să se pocăiască de greşeala lor; atunci când unul dintre ei se pocăieşte, îi este ruşine înaintea creştinilor de faptele pe care le-a făcut şi le mărturiseşte lui Dumnezeu, spunând: „Le-am făcut fiind în necunoştinţă”. Îşi curăţă inima şi păcatele îi sunt iertate, pentru că le-a săvârşit din neştiinţă, în vremurile trecute când rostea blasfemii şi vorbea de rău adevărata cunoştinţă a creştinilor. Cu siguranţă, neamul creştinilor este mai binecuvântat decât toţi oamenii de pe faţa pământului.

Aşadar, să tacă limba celor care rostesc deşertăciuni şi îi hărţuiesc pe creştini şi apoi să spună adevărul. Căci faptul că ei ar trebui să se închine adevăratului Dumnezeu, în locul unui conţinut fără simţire are urmări serioase asupra lor. Într-adevăr, tot ceea ce rostesc gurile creştinilor vine de la Dumnezeu, iar doctrina lor este poarta spre lumină. Deci toţi cei care nu au cunoaşterea lui Dumnezeu să se apropie şi vor primi cuvinte nepieritoare, care sunt dintotdeauna şi din veşnicii. Astfel se vor înfăţişa înaintea judecăţii înfricoşătoare care va veni, prin Isus, Mesia, asupra întregii rase umane.