Soteriologie:  

ARMINIANISMUL: Idolul de aur al liberei voinţe

de Augustus Toplady (1740-1778)

 

 

Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău slavă, pentru bunătatea Ta, pentru adevărul Tău!

(Psalmul 115:1)

 

Unii cercetători au presupus că acest Psalm a fost scris de profetul Daniel, cu ocazia eliberării miraculoase a lui Şadrac, Meşac şi Abednego, atunci când ei au ieşit nevătămaţi din furnalul încins în care au fost aruncaţi prin porunca regelui Nebucadneţar.

 

Şi, într-adevăr, nu există multe pasaje din Psalmi care să pară că ar înfăţişa această conjunctură. Chiar prin continuarea citirii, la al patrulea verset (care vorbeşte despre idolii păgânilor, şi, se prea poate că se referea la chipul aurit la care a cerut Nebucadneţar să i se aducă închinare), spune că idolii lor sunt din argint şi aur, lucrarea mâinii omului: ei au gură, dar nu vorbesc, ochi dar nu văd.

 

Îndrăznesc să spun că, într-un astfel de auditoriu ca şi acesta, se află şi un număr de arminieni. Mă tem că prea multe din adunările noastre îi au pe prea mulţi dintre aceştia. Poate, totuşi, chiar şi aceşti oameni, pe cât de idolatrii sunt, pot fi apţi de a fi blamaţi cât şi, într-adevăr, cu dreptate, absurditatea acelora care se închină la idoli de aur sau de argint, lucrarea mâinii omului. Daţi-mi voie să întreb: Dacă ar fi aşa de absurd să te închini la lucrarea mâinilor unui alt om, ce ar fi să te închini la lucrarea propriilor tale mâini? Poate că-ţi spui, „Să mă ferească Dumnezeu să fac aşa ceva.” Totuşi, dă-mi voie să spun că încrederea, confidenţa, încrederea şi dependenţa pentru mântuire sunt cu toate fapte şi cu toate chiar şi solemne, de închinare divină: şi pe orice vei depinde, fie în parte sau în întreg, pentru acceptarea ta înaintea lui Dumnezeu, şi pentru justificarea ta înaintea feţei Sale, pe orice te-ai baza şi te-ai încrede pentru realizarea harului sau a slavei, dacă este vreun lucru lipsit de Dumnezeu în Hristos, tu eşti un idolatru în toate intenţiile şi scopurile.

 

Este foarte diferită ideea care ne-o oferă Scriptura, despre binecuvântatul Dumnezeu, de cea a falşilor dumnezei la care se închinau păgânii şi de această reprezentare degradantă a adevăratului Dumnezeu, pe care Arminianismul le-ar înscrie asupra omenirii. „Dumnezeul nostru [spune acest Psalm în versetul 3] este în ceruri: El face tot ce îi este plăcut.” Aceasta nu este ideea arminiană despre Dumnezeu: căci liberele noastre voinţe şi preocupările noastre cu şansele ne spun că Dumnezeu nu face ceea ce i-ar plăcea; că ar fi cumva un număr mare de lucruri pe care El ar vrea să le facă şi se zbate să le facă, însă nu le poate aduce la împlinire: ei ne spun aşa cum a spus-o cineva în mod ingenios:

 

Întreaga lume El ar putea-o uşor salva,

Însă tânjeşte spre ceea ce nu poate-avea

Cam harnic, astfel să răsune-afară,

Un Dumnezeu dezamăgit şi schimbător.

 

Cum se comportă aceasta cu maiestuoasa descriere că „Dumnezeul nostru este în ceruri”! El şade pe tron, evaluând şi distribuind sorţii oamenilor; ţinând toate evenimentele în mâna Sa, călăuzind fiecare legătură a cauzelor secundare, de la începutul timpului la sfârşitul vremii. Dumnezeul nostru este în ceruri, deţinând toată puterea, şi (care este consecinţa naturală a acesteia) El a făcut ceea ce i-a plăcut: sau aşa cum o exprimă apostolul (deşi cuvintele sunt diferite, sensul este acelaşi) „El face toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11).

 

De aceea, noi ne şi trudim cât şi suferim reproşul: chiar pentru că spunem (şi cel mai înalt lucru pe care îl putem spune despre acest subiect se ridică doar la acest lucru: spre derâderea acesteia) că Dumnezeul nostru este în cer şi că a făcut tot ceea ce i-a plăcut. Şi El face conform plăcerii Sale suverane ceea ce voieşte, până la capăt; chiar dacă toţi arminienii de pe pământ s-ar încumeta să înfrunte intenţia divină şi să împiedice roţile guvernării divine. Cel ce şade în ceruri râde de ei şi îşi aduce la îndeplinire scopurile Sale, uneori chiar şi prin intermediul acelor incidente pe care oamenii răi se încumetă să le arunce în calea Sa, cu o perspectivă stricată de a-L dezamăgi pe El şi scopurile Sale. „Toate lucrurile,” spunea psalmistul, „Te slujesc” (Psalmul 119:91). Toate au o tendinţă directă, fie efectivă fie facultativă, de a îndeplini planurile Sale nealterabile de providenţă şi har. Observaţi: în mod efectiv şi tolerant. Căci noi nu spunem niciodată, şi nici nu am intenţiona să spunem, că Dumnezeu este lucrătorul răului: noi doar susţinem că pentru motive necunoscute nouă, ci doar lui Dumnezeu, El este cel ce permite în mod eficace (nu agentul, ci cel ce permite) ca orice vine să se întâmple. Însă atunci când vorbim despre bine, noi lărgim apoi termenul şi afirmăm, împreună cu psalmistul, că cu tot ajutorul oferit pe pământ, Dumnezeu îl face El Însuşi.

 

Îmi amintesc de ceea ce spunea marele Monsieur Du Moulin, în admirabila sa carte intitulată Anatome Arminianismi. Observaţia sa este că cei rău, cu nu mai puţin decât cei aleşi, realizează decretele înţelepte, sfinte şi drepte ale lui Dumnezeu: dar, spune el, cu această diferenţă; poporul unic al lui Dumnezeu, după ce sunt convertiţi, se străduie faţă de voia Sa dintr-un principiu de dragoste: în timp ce aceia care sunt lăsaţi în perseverenţa inimii lor (care este dezaprobarea pentru care ne luptăm), cărora nu le pasă de Dumnezeu, şi El nu este în toate gândurile lor; aceste persoane se asemănă cu aceia care vâslesc într-o barcă, care se îndreaptă spre acel loc spre care îşi îndreaptă de fapt spatele. Ei îşi întorc spatele faţă de decretul lui Dumnezeu, şi cu toate acestea ajung la acel punct, însă fără să o ştie.

 

O mare dezbatere dintre religia lui Arminius şi cea a lui Isus Hristos este referitoare la cine va sta justificat pentru slava şi lauda mântuirii unui păcătos. Conversia decide deodată acest punct; eu cred că fără vreo imputare a lucrurilor murdare, m-aş aventura să spun că fiecare persoană care este într-adevăr trezită, măcar atunci când se află sub strălucirea înfăţişării lui Dumnezeu asupra sufletului său, să cadă în genunchii săi, cu acest imn de laudă venind din inima sa „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău slavă, pentru bunătatea Ta, pentru adevărul Tău”.

 

Aceasta este adevărată şi în ceea ce priveşte binecuvântările vieţii de acum. Dumnezeu este cel ce îl ridică pe unul şi îl coboară pe altul (vezi Psalmul 75:7). Victoria, de exemplu, atunci când prinţii care se luptă se află într-un război, este toată a lui Dumnezeu. „Am mai văzut apoi sub soare că nu cei iuţi aleargă, că nu cei viteji câştigă războiul” Eclesiastul 9:11, este ca şi când ar fi un decret, voia, puterea şi providenţa lui Dumnezeu, care în mod eficace, deşi uneori invizibil, ordonează şi dispune fiecare eveniment.

 

La faimoasa bătălie de la Azincourt, din Franţa, unde, dacă nu greşesc, 80.000 de francezi au fost în totalitate înfrânţi de aproape 9.000 de englezi, sub comanda uimitorului nostru Rege Henry al V lea, iar după ce s-a încheiat lupta, şi Dumnezeu a dar acelui prinţ renumit victoria, el a ordonat precedarea Psalmului (adică al 114 lea), şi parte a Psalmului din care v-am citat pasajul luat în considerare, să fie cântat pe câmpul de luptă: în acest fel recunoscând că tot succesul, şi toate binecuvântările, sau orice alte lucruri asemănătoare, au venit de la Tatăl luminilor. Unii din istoricii noştri ne informează de faptul că atunci când triumfătorul englez a ajuns la aceste cuvinte pe care le-am luat pentru textul meu, întreaga armată victorioasă a căzut pe genunchii lor, ca un singur om, în câmpul de cucerire, şi au strigat, cu o singură inimă şi cu o singură voce, „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău slavă, pentru bunătatea Ta, pentru adevărul Tău!”

 

Şi aşa va fi şi atunci când Dumnezeu a realizat numărul aleşilor Săi, şi i-a adunat în întregime în plinătatea împărăţiei Sale de răscumpăraţi. Care crezi că va fi cântecul tău atunci când vei ajunge în ceruri? „Binecuvântat fie El care mi-a dat libera voinţă, şi binecuvântat fie propriul meu eu, care s-a folosit bine de el”? O, nu, nu. Un astfel de cântec nu s-a auzit niciodată în ceruri şi nici nu se va auzi vreodată în tip ce Dumnezeu este Dumnezeu şi cerul este cer. Priveşte în cartea Apocalipsa şi acolo vei găsi adunarea celor binecuvântaţi şi tensiunile de care cântă. Ei şi-au aruncat coroanele înaintea tronului spunând:

 

Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.” (Apocalipsa 5:9).