Începuturile Baptiste:

Biserici Baptiste din Toate Timpurile


Capitolul 1 - CATOLICISMUL MAI MULT PĂGÂN DECÂT CREŞTIN

Catolicismul nu s-a născut într-o singură zi. Este rezultatul unei creşteri,a unei dezvoltări.
Ca să înţelegi originea catolicismului este necesar ca să cunoşti câte ceva despre situaţia lumii religioase atunci când Isus şi-a întemeiat Biserica. Două mari sisteme religioase au dominat, Iudaismul şi Păgânismul. Iudaismul era religia evreilor şi se baza puternic pe mântuirea prin ceremonii. Păgânismul era religia Neamurilor (Popoarelor) şi era cunoscut prin multitudinea ceremoniilor şi prin numărul mare de zei.

William Jones în “Istoria Bisericii Creştine” (The History of The Christian Church) (ediţia din1882) dedică primul capitol al cărţii descrierii stării lumii, în general, la naşterea lui Cristos. În discuţia despre religiile lumii el afirmă:
Minţile locuitorilor acestor diverse ţări, au fost încătuşate de superstiţii de cea mai dergadantă natură. Deşi conştienţa unei Fiinţe Supreme, în care îşi au originea toate lucrurile, şi a cărei decizii (legi) conduc universul, nu a fost stinsă în totalitate; totuşi în fiecare naţiune a dominat o convingere (credinţă) generală, că toate lucrurile erau subordonate unui grup de spirite puternice; care erau numite zei, şi cărora erau obigaţi să li se închine şi să fie împăcaţi cu ei, toţi aceia care doreau o viaţă fericită şi prosperă.

El adaugă mai departe:
Principalele zeităţi ale celor mai multe popoare constau în eroi renumiţi în antichitate, împăraţi, regi, fondatori de oraşe, şi alte persoane ilustre, ale căror exploatări eminente şi beneficii conferite omenirii, au fost preţuite şi îmbălsămate în sânul generaţiilor, prin a căror gratitudine au fost încoronaţi cu onoruri divine şi ridicaţi la rangul de zei.

Păgânismul

Păgânismul înseamnă politeism (mai mulţi zei). Nu toate popoarele se închinau la aceiaşi zei ci fiecare aveau propriile divinităţi variind în nume şi natură. Fiecare popor avea propia multiplicitate de zei- grecii ajungând până la un număr de 30.000!

Cu privire la locurile lor de închinare, D-l Jones scrie:

Clădiri de cel mai superb şi magnific soi, sub numele de temple, sanctuare, etc., au fost ridicate şi dedicate de către oameni din aproape fiecare ţară propriilor zei, cu aşteptările ca divinităţile să se coboare pentru a face din aceste edificii somptuoase locuri a imediatei lor reşedinţă. Nu toate au fost deschise publicului, deoarece unele dintre ele au fost limitate pentru exerciţii ale devotării private; dar indiferent de descriere, clădirile erau ornamentate cu imaginile propriilor divinităţi, şi mobilate cu altare şi aparate de rechizită pentru aducerea jertfelor. (sacrificiilor)

Mai departe într-o descriere a închinării superstiţioase a grecilor şi romanilor, D-l Jones arată următoarele:

Celor care slujeau la altar li se cerea să se pregătească, prin abstinenţa chiar de la plăceri permise timp de una sau mai multe zile anterior evenimentului; şi toţi aceia care intrau în templu, cu o anumită ocazie, îşi muiau mâinile în apă consacrată (sfinţită).

Iudaismul

Se crede că o scurtă discuţie despre Iudaism ar fi profitabilă în a ne ajuta să înţelegem creşterea şi dezvoltarea Catolicismului deoarece Biserica Catolică a luat ceva din Iudaism pentru a-şi forma sistemul neevlavios (profan).

Evreii au avut parte de multe binecuvântări faţă de orice alt popor. Enumerând aceste numeroase privilegii, apostolul Pavel scoate în evidenţă faptul că au fost favorizaţi cu o revelaţie divină, înţelepcinea lui Dumnezeu, care să-i călăuzească spre fericirea prezentă şi spre cea veşnică. Dar cu toate aceste avantaje nemăsurate, religia lor în vremea lui Cristos nu era cu mult superioară religiei neamurilor. Este adevărat că recunoşteau un singur Dumnezeu, dar ce aveau ei era o religie care consta in special din ceremonii şi lipsită de anumite limite morale.

D-l Jones, în descrierea lumii religioase din timpul lui Cristos, dă dovezi clare în ce priveşte religia Iudaică. Natura religiei Iudaice poate fi culeasă din cărţile Vechiului Testament;

Dar la vremea arătării lui Cristos, pierduse mult din frumuseţea sa originară şi din excelenţă, şi a fost coruptă de cele mai fragrante erori, care s-au strecurat din cele mai variate surse. Închinarea publică la Dumnezeu a continuat într-adevăr în templul de la Ierusalim, cu toate ritualurile instituţiei Mozaice; iar festivalurile (sărbătorile) lor nu au dat greş niciodată în a reuni o imensă adunare de oameni din motivele prezentate; dar nici romanii nu au intervenit niciodată pentru a opri acele datini (obiceiuri). De asemenea, în viaţa de zi cu zi, se participa cu punctualitate la riturile legii; dar în manifestarea lor, aşa cum arată argumentele aduse de numeroşi oameni învăţaţi, chiar în slujba de la templu, multe ceremonii- ritualuri fără de substanţă, sustrase din închinarea religioasă a popoarelor păgâne, au fost introduse şi amestecate cu cele de instituţie divină; şi pe lângă superstiţii de natură publică de acest fel, multe principii eronate, aduse probabil din Babilon sau Haldea, de către strămoşi, la întoarcerea acestora din captivitate (robie), sau adoptate fiind de mulţimea nepăsătoare, în conformitate cu exemplele vecinilor lor grecii, sirienii, şi egiptenii, au fost preţuite şi practicate în viaţa privată.

Era o lume străbătută (infiltrată) de Păgânism şi Iudaism cea în care Isus a venit şi şi-a întemeiat Biserica. Aşa cum o insulă micuţă este înconjurată de apele oceanului, tot aşa era înconjurată şi Biserica primară de forţele măreţe ale acestor două sisteme religioase.

Fluxul cerscând al Păgânismului a început devreme să se prelingă în multe biserici. Chiar şi în timpul secolului al treilea o mare parte din religia vremii respective era doar cu puţin mai mult decât un amestec de Păgânism şi Iudaism cu o uşoară aromă de Creştinism.

Erori Timpurii

Cristos nu le-a promis niciodată infailibilitate bisericilor Sale. Mântuitorul nu le-a promis niciodată bisericilor Sale o protecţie absolută faţă de eroare. Revelaţia divină (Biblia) a fost dată ca să-i călăuzească, dar congregaţii de acest fel puteau să se întoarcă de la adevăr şi să cadă în greşeală. Pierderea ar fi a lor iar responsabilitatea le-ar aparţine. Chiar şi în primul secol exista o deviere a adevărului aşa cum este evidenţiat în epistole.

Începând cu al doilea şi până în al patrulea secol găsim o depărtare rapidă de adevăr. Multe dintre biserici au trecut de la o regulă congregaţională la una a predicatorului. Împăratul Constantin al Imperiului Roman dorea puterea creştinismului şi (cel puţin cu numele) a devenit creştin. Sub domnia sa multe dintre biserici s-au unit cu statul în anul 313 A.D. şi s-a născut o ierarhie. Astfel începuse o dezvoltare care a culminat în timpul domniei primului papă universal, Boniface III, în anul 606. Papalitatea este rezultatul unei lungi şi prelungite dezvoltări. În primul secol nu exista nici o super organizaţie care să conducă peste biserici.

Mosheim, Vol. I, pagina 92, spune:

Bisericile din acele timpuri stăvechi, erau în totalitate independente, nici una dintre ele nu era sub nici o juristicţie străină, ci fiecare era guvernată de propriile reguli şi de propriile legi. Căci, deşi bisericile fondate de către apostoli care aveau respect una faţă de alta, arată că se consultau în cazuri diferite şi îndoielnice; ele nu aveau nici o autoritate judiciară, nici un fel de supremaţie una asupra alteia, nici chiar cel mai mic drept de a aplica legi pentru ei. Din contră, nimic nu este mai evident decât egalitatea care domnea între bisericile primitive.

Biserica Catolică / o Dezvoltare

Este mărturia unanimă a istoricilor seculari care afirmă că Biserica Catolică a venit ca o dezvoltare. În manualele de istorie termenul biserică este folosit pentru a se referi la Biserica Catolică. Aceia care nu erau de acord erau în mod automat numiţi eretici. Unul din manualele pe care le-a studiat acest scriitor în facultate este; O Introducere în Europa Medievală (An Introduction to Medieval Europe) de James Wesfall Thompson şi Edgar Nathaniel Johnson. (W. W. Norton and Company Inc. Publishers, New York).

La pagina 46 autorii dezbat organizarea Bisericii:

Pentru a îndepărta pericolul de a se dizolva în mici secte care se luptă, pentru a oferi ajutor în războiul împotriva păgânismului clasic, pentru a se apăra în faţa ostilităţii oficiale şi a suspiciunii populare extinse, pentru a acorda ajutor adepţilor în izolarea lor faţă de corpul trunchiul socităţii romane, pentru a îngriji de săracii săi, pentru a-şi instrui neofiţii şi aş-i administra serviciile, creştinismul şi-a impus să perfecţioneze o organizaţie. Acet lucru l-a şi făcut, şi încă rapid şi cu multă iscusinţă, sub influenţa într-o oarecare măsură a sinagogii Iudaice şi a asociaţiilor religioase păgâne, dar cel mai mult sub influenţa organizaţiei politice a statului Roman...
Concepţia magnifică a unei biserici catolice comasată strânsă într-o singură organizaţie, o sinură credinţă, un singur ritual cu greu ar fi putut fi realizată chiar numai în imaginaţie, fără ajutorul timpului şi a circumstanţelor.

Istoria mărturiseşte că a fost nevoie de „timp şi circumstanţe” pentru a clădi Biserica Catolică, şi că este uşor de observat că nu a fost clădită după un tipar divin, ci prin înţelepciunea umană. Sub influenţa misterioaselor culte păgâne a fost întemeiată vasta ruptură dintre laici şi cler. Elaborarea unei ierarhii între rangurile episcopilor a fost realizată în special în secolele al patrulea şi al cincilea. Atât de mare a fost această organizaţie, încât unii istorici spun că „Biserica a luat locul Creştinismului.”

Odată cu creşterea şi dezvoltarea ierarhiei Bisericii Catolice au venit alte erori (eronări). Cu un popor afundat în păgânism, ar urma în mod natural, ca urmare a faptului că Biblia are multe de spus despre botez, ca acestui obicei să i se atribuie puterea magică de a spăla păcate. Ca o urmare a acetei erori, şi hrănindu-se din ea a fost botezul nou născuţilor. Nu este greu de înţeles cum sau de ce au apărut aceste erori, deoarece până în prima parte a secolului al patrulea episcopii îşi ţineau consiliile pentru a determina ce este ortodox. Bisericile de sub dominaţia episcopală au devenit corpuri legislative. Tradiţia a primit întâietate faţă de Biblie. De aici încolo multe doctrine urmau a fi determinate, nu prin revelaţie divină, ci prin episcopi sau la cererea poporului.

Secretul Creşterii

Biserica Catolică , extrem de organizată, a merg mai departe în a planta biserici şi a face propagandă doctrinelor sale în multe ţinuturi. Cu persistenţă a trecut de la o victorie la alta. Care era secretul creşterii ei rapide? Răspunsul este simplu. A cucerit prin consumarea religiilor din jurul ei. Într-un manual de facultate, O Introducere în Europa Medievală (An Introduction to Medieval Europe) de Thompson şi Johnson, la pagina 33, autorii explică supravieţuirea păgânismului.

Păgânismul, ca şi religie distinctă şi separată s-ar putea spune că ar fi murit, deşi, alungat din oraşe, şi-a găsit refugiu în zona rurală, unde a zăbovit mult timp- de unde, într-adevăr i-a şi rezultat numele.

Totuşi, într-un sens foarte adevărat, nu a murit niciodată. A fost doar transformat şi absorbit de creştinism. Această transformare, cât şi absorbţia culturii clasice în variatele ei manifestări în propria substanţă a creştinismului au fost cele care, poate chiar mai mult decât orice, explică de ce după tolerarea sa, creştinismul a încercat cu atîta forţă insistentă să devină indiscutabil- moştenitorul întregului complex al civilitaţiei Mediteraneene.

Comentând în continuare pe tema calităţilor de absorbţie a Bisericii aceiaşi autori spun:

Creştinismul a învins cultele misterioase orientale, devenind el însuşi (un cult misterios oriental) unul.
În aceeaşi manieră, creştinismul a învins politeismul greco-roman devenind el însuşi într-o oarecare măsură politeist. Politeismul lui consta în devotamentul faţă de proprii martiri şi eroi asceţi ca şi sfinţi... Sfinţilor creştini locali li se atribuiau puterile zeilor păgâni locali. Durerile şi suferinţele, temerile şi speranţele, care mai înainte erau vindecate sau potolite de zeii păgâni, acum erau preluate de către locţiitorii creştini, a căror zile special dedicate venerării lor arată clar în unele cazuri că au fost zile dedicate predecesorilor lor păgâni. În unele cazuri sfinţii creştini au moştenit chiar templele predecesorilor lor.

Un exemplu

În anul 579 Grigore Cel Mare l-a trimis pe Augustin ca misionar în Britania ca să-i convertească pe saxoni la catolicism.Lui Austin i s-au dat instrucţiuni de a nu face nici o schimbare radicală în modul de închinare al oamenilor. El trebuia să le ofere nişte condiţii foarte liberale dacă s-ar supune botezului. Istoria Baptiştilor (History of Baptists) , Vol. 1, pagina 1179, de John T. Christian (membru al comitetului baptist al şcolii duminicale din Texarkana, Ark.-Texas) are de spus următoarele despre aceast proiect misionar:

El avea intrucţini de nu distruge templele păgâne; doar să îndepărteze imaginile zeilor lor, să spele pereţii cu apă sfinţită, să ridice altare şi să depoziteze rămăşiţe în ele, şi astfel să le convertească în biserici creştine; nici pe departe ca să scape de cheltuiala construirii unora noi, ci pentru ai determina pe oameni să frecventeze acele locuri de închinare cu care erau obişnuiţi. Grigore i-a mai dat instrucţiuni ca să acomodeze pe cât posibil slujbele de închinare creştine cu cele ale păgânilor, astfel ca oamenii să nu fie uimiţi de schimbare; şi în mod particular, l-a sfătuit să le permită convertiţilor creştini, la anumite sărbători, să omoare şi să mănânce un număr mare de boi spre slava lui Dumnezeu, aşa cum obişnuiau să facă înainte, spre slava diavolului.

Istoria laică însumează într-o afirmaţie uimitoare majoritatea cleor spuse până acum:

Cea mai izbitoare trăsătură a Europei medievale este că exista o singură explicaţie religioasă, de la care nici o deviere serioasă nu era tolerată. Această religie o numim noi creştinism, dar nu trebuie să uităm niciodată cât de obstinent a supravieţuit păgânismul clasic şi barbar, şi cum multe dintre elementele sale au fost încorporate în cultul cel nou. Dacă prin creştinism înţelegem învăţăturile lui Cristos, şi nimic altceva, aproape că suntem obligaţi să numim noua religie creştinism păgânizat- dacă nu a fost mai degrabă, ceea ce au afirmat unii, păgânism creştinat.
(An Introduction to Medieval Europe by Thompson and Johnson, p. 674)

Doctrine şi practici păgâne

Este foarte evident că multe dintre doctrinele şi practicile Bisericii Catolice sunt păgâne la origine.
Mariologia (doctrina Mariei) a fost întemeiată ca şi doctrină de către Biserica Catolică la Consiliul din Calcedon în anul 451. Sub influenţa păgânismului, s-a simţit nevoia unui alt mijlocitor (intermediar). Biblia spune că există un singur mijlocitor, şi este numit în mod specific.”Este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.” (1 Tim 2:5). Nu numai că Maria a fost adăugată ca mediator suprem dar de aici au urmat o mulţime de alţi mediatori sub forma de sfinţi Patroni.

Pelerinajele şi venerarea moaştelor au foat împrumutate de la păgânism. În timpul secolului al patrulea, Sfânta Elena, mamă a lui Constantin şi împărăteasă a Imperiului Roman, a făcut un pelerinaj la Ierusalim unde se presupune că ar fi găsit fragmente din adevărata cruce pe care a fost răstignit Cristos. Până în secolul al şaselea,credinţa în moaşte şi în puterea lor de a face minuni s-a răspândit foarte mult. Astăzi, moaştele reprezintă o parte importantă a religiei catolice. Tăcerea Scripturilor şi mărturiile istoricilor fac evident faptul că venerarea moaştelor a venit de la păgânism şi nu de la Dumnezeu.

Rozariul care le este atât de drag catolicilor în rugăciunile lor, are o origine foarte veche. Este aproape universal printre toate popoarele păgâne. Se face referire la el în vechile cărţi sacre hinduse. Brahmanii Hindustanului au întrebuinţat de mult rozariul (mătăniile). Este un lucru obişnuit în rândul aderenţilor la credinţa budistă. Este păgân în originea şi utilizarea lui. Biblia nu dă în nici un caz de înţeles că am avea nevoie de un rozariu care să ne ajute în rugăciunile noastre către Dumnezeu.

Doctrina Purgatoriului este păgână în originea ei. Poetul roman Virgil(70 î.d. C. - 19 î.d.C.) a scris despre purgatoriu arătând că păgânii credeau în el cu mult înainte ca să fi învăţat catolicii despre el. Dacă purgatoriul ar fi fost creştin, ar fi putut fi găsit în Biblie.

Transsubstanţialitatea, care nu a devenit o doctrină a Bisericii Catolice decât în secolul al 13-lea, este păgână. Această doctrină a Romei înseamnă că pâinea şi vinul, atunci când sunt binecuvântate de către preot devin însuşi trupul şi sângele lui Cristos. Scriitorul a fost martorul unei liturghii la mieul nopţii (liturghie din cadrul slujbei catolice) şi întreg serviciul mirosea a păgânism şi iudaism. Mulţi ar putea apune că este un serviciu frumos dar pentru unii este o aducere aminte a sacrificiilor păgâne şi a cultelor misterioase păgâne. Dacă doctrina transsubstanţialităţii ar fi creştină, de ce nu au învăţat bisericile despre ele în primele secole?

Semnul crucii pe care îl fac atât de frecvent catolicii devotaţi nu vine din creştinism ci de la păgâni. De fapt, acelaşi semn, folosit în prezent de către aderenţii Romei a fost folosit în Misterele Babiloniene înainte chiar ca Cristos să fi fost răstignit!

Infailibilitatea papei care nu a fost declarată decât până în anul 1870 nu putea fi o doctrină creştină. Mulţiistorici cred că ideea puterilor papei asupra Colegiului(universităţii) Cardinalilor a venit de la colegiul păgân al lui Pontif în Babilon.

Infailibilitatea papei sună cu adevărat păgână când cineva observă ca la un moment dat erau trei papi. Urban VI, Clement VII, şi Alexandru V!

Calea mântuirii, aşa cum este ea predată de către Biserica Catolică este păgână. Este o cale a mântuirii prin fapte. Nu este o altă biserică în lume mai dedicată în a învăţa despre mântuirea prin fapte, cum este biserca Romei. Este păgână. Mântuirea este prin har, prin credinţă. Efeseni 2:8,9 (traducerea catolică)

Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.

Mai mult păgână decât creştină

Testată prin Scriptură şi de istorici, Biserica Catolică se dovedeşte a fi mai mult păgână decât creştină. Tot ce ar putea să fie numit creştin în această instituţie este o faţadă a vechiului templu păgân şi a Iudaismului.

Samuel Morland a scris o istorie a bisericilor evanghelice din Valleys of Piemont (Văile Piemontului) în anul 1658. În introducere el scrie despre antichitatea Bisericii Catolice.

Adevărat este, şi nu neg faptul că ei ar putea avea de-a face cu o oarecare antichitate a religiei lor, şi că o parte dintre tradiţiile lor au fost practicate de mult timp în lume, mijloc prin care au atras multe milioane de suflete sărmane: lucru pe care nu-l pot exprima mai bine decât prin acea subtilitate a Gabaoniţilor care, atunci când au hotărât să-i înşele pe israeliţi, şi să-i facă să creadă că veneau dintr-o ţară foarte îndepărtată, au lucrat cu viclenie, şi s-au prefăcut a fi ambasadori, au pus saci vechi pe măgarii lor, burdufuri de vin vechi, rupte şi peticite, iar în picioare aveau papuci vechi, fiind îmbrăcaţi cu haine învechite, iar toată pâinea din proviziile lor era învechită şi mucegăită; în aceste condiţii s-au dus la Iosua în tabăra de la Ghilgal, şi aşa i-au vorbit lui şi bărbaţilor israeliţi: “Noi venim dintr-o ţară îndepărtată, acum deci faceţi legământ cu noi.” Deci ce vreau să spun este că aceşti catolici gabaoniţi s-au îmbrăcat cu sacii învechiţi ai ceremoniilor evreieşti, şi cu papucii învechiţi ai păgânismului, împreună cu pâinea învechită şi mucegăită a ereziei ariene, făcând un amalgam de religie; şi pentru ca acum la sfârşit să câştige cât mai mulţi prozeliţi, pretind cu încredere, şi ar fi dispuşi să ne facă să credem, că aceste tradiţii sunt derivate din Cristos şi apostolii Săi, când contrariul este la fel de clar ca lumina zilei.

Religia păgână a păşit în era creştină, a ezitat momentan să-şi schimbe veşmintele exterioare, şi apoi a mărşăluit sub deghizarea creştinismului. S-a spus că “hainele nu-l fac pe om” şi creştinismul nu face din catolicism adevărata Biserică. Mulţimi de oameni i-au căzut în plasă crezând că au îmbrăţişat religia lui Cristos. Ce tragedie! Adevăratul creştinism se găseşte în învăţăturile Bibliei şi nu în tradiţia unei biserici însărcinate cu păgânism care în final va da naştere domniei lui Anticrist. Mântuirea se află în Cristosul Bibliei.

“În nimeni altul nu este mântuire:căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”(Faptele Apostolilor 4:12)