Începuturile Baptiste:

Biserici Baptiste din Toate Timpurile


Capitolul
2 - BAPTIŞTII ŞI REFORMA PROTESTANTĂ


Titlul însuşi circumscrie limitele acestui articol. Forţele spirituale şi seculare care au conlucrat şi au dus la reformă, precum şi recunoscuta influenţă religioasă şi politică de durată asupra formei actuale a culturii occidentale, ne interesează doar în măsura în care au legătură cu subiectul.

Această lucrare se ocupă de Reforma protestantă numai în măsura în care evenimentul istoric are legătură cu istoria bisericilor baptiste.

Istoricii seculari, abia aruncând o privire înapoi la evidenţe, au tendinţa aproape unanimă să clasifice bisericile creştine ca fiind fie catolice fie protestante. Din motive care sunt evidente aceasta este metoda de clasificare folosită de istoricii Bisericii Catolice. Istoricii protestanţi, fie neavând cunoştinţă de datele istorice disponibile fie cu bună ştiinţă, au urmat aceeaşi procedură. Nu puţini baptişti au considerat reforma ca şi mama confesiunii lor; din acest motiv nu au obiectat niciodată când au fost numiţi protestanţi. Pe de altă parte, mulţi baptişti susţin un punct de vedere contrastant asupra istoriei bisericii; ei pretind că bisericile lor sunt descendenţii spirituali, nu ai Reformei protestante, ci ai Bisericii întemeiate de Domnul Isus în timpul lucrării Lui personale pe pământ, Matthew 16:18.

Au apărut astfel, trei întrebări care necesită răspuns:

(1) Sunt baptiştii o confesiune protestantă?

(2). Dacă da, atunci după ce standarde istorice sunt ei clasificaţi?

(3). În ultimul rând, sunt baptiştii o confesiune protestantă, sau sunt acei oameni speciali, particulari, descrişi în Noul Testament ca Biserica lui Cristos? Scopul acestui articol este să dea răspunsul al aceste întrebări.

Ce este un protestant?

Eşecul repetat al celor care au vorbit şi au scris despre istoria creştinismului de a defini cu exactitate termenii protestant şi confesiune protestantă, a produs multă confuzie. Ori de câte ori termenii nu au fost definiţi cu precizie lingvistică chestiunea relaţiei baptiştilor cu reforma nu a fost mai mult decât un inutil exerciţiu de semantică. Dacă vrem să spunem cu certitudine că din punct de vedere istoric baptiştii fie sunt fie nu sunt protestanţi, atunci trebuie să ajungem la o definiţie corectă a termenilor protestant şi confesiune protestantă.

Suntem profund recunoscători Dr. W. Morgan Patterson, de la departamentul de istoria Bisericii din cadrul Southern Baptist Theological Seminary in Louisville, Kentucky, pentru cele două definiţii istorice demne de încredere a termenului protestant.

Scriind într-un articol recent publicat în Arkansas Democrat, Dr. Patterson punctează că termenul protestant, are atât o definiţie istorică sigură cât şi un sens teologic important.

"Termenul ‘protestant’ are o varietate de sensuri şi aplicaţii. Cel dintîi a fost folosit de un grup de nobili germani care s-au opus majorităţii catolice la Dieta de la Speier in 1529. Ca răspuns la ameninţările catolicilor, minoritatea luterană a scris o declaraţie de ‘protest’ şi astfel au devenit ‘protestatari’ sau ‘protestanţi." Prima dată deci, termenul a fost folosit într-un context secular.

În al doliea rând, există un sens real în care termenul ar putea fi restrâns la lutherani. Simpatizanţii lui Martin Luther au fost cei care în secolul al 16 lea au devenit primii protestanţi."

Sunt baptiştii protestanţi?

Facem o digresiune pentru a întreba, se poate spune pe drept cuvânt că baptiştii sunt din punct de vedere istoric protestanţi? Cu siguranţă nu, în sensul definiţiei istorice comun acceptate a termenului. Dr. Patterson ne-a spus că termenul se aplică din punct de vedere istoric acelor prinţi germani care au sprijinit răzvrătirea lui Martin Luther împotriva autorităţii Bisericii Romano-Catolice, începând cu prinderea în cuie pe uşa castelului din Wittenberg a celor nouăzeci şi nouă de "teze" ale lui, şi sfârşind cu formarea Bisericii Luterane, în jurul anului 1530. Unii dintre conducătorii germani au sprijinit "protestul" lui Luther şi au fost numiţi "protestanţi." Dacă baptiştii sunt "protestanţi" în sensul istoric al cuvântului, atunci ei ar putea fi numiţi la fel de bine luterani. Evidentul contrast între rezultatele unui asemenea raţionament şi adevărul aşa cum este văzut de atât de baptişti cât şi de luterani, în anul 1964, este aproape prea ridicol ca să fie luat în seamă.

Într-un sens, într-un singur sens al cuvântului, baptiştii pot fi clasificaţi ca şi "protestanţi." Cuvintele aparţin, din nou, Dr. Patterson:

"Există un alt sens în care istoricul foloseşte termenul ‘protestant.’ Studiind dezvoltarea creştinismului în Europa şi în acestă emisferă, el discerne două tradiţii majore: catolică şi protestantă. Acesta este un mod corespunzător de a distinge în termeni generali cele două segmente importante ale creştinismului. În acestă diviziune este clar unde se încadrează baptiştii."

Problema este că dacă termenii "protestant" and "confesiune protestantă " trebuie să fie definiţi astfel, atunci baptiştii sunt original protestanţi. Secole înainte de Reforma protestantă ei au "protestat” împotriva exceselor şi abuzurilor religioase ale Romei.

Baptişti protestanţi înainte de Reforma protestantă

1. Bisericile Novationiste
Unele fapte sunt atât de evidente în ele însele încât sunt considerate axiome ale adevărului. Orice student al istoriei va şti că Roma, capitala politică a imperiului, a devenit în mod treptat cel mai important centru al religiei creştine.

Nu se cunoaşte aproape nimic despre originea Bisericii Romano-Catolice, cu excepţia faptului că a fost cu siguranţă o biserică Nou Testamentară ca origine, doctrină şi practică. Acestea sunt considerate adevărate, căci altfel Pavel nu ar fi scris şi nu ar fi putut scrie epistola către Romani acestei biserici. Acesta ar trebui să fie dovada suficientă despre originea ei Nou Testamentară.
Se poate spune, aproape cu certitudine, că divizarea creştinismului în două părţi, catolici şi "protestanţi" a început la Roma în anul 251 A. D.

În acel an Biserica Romano-Catolică s-a divizat în două facţiuni care sprijineau pe cei doi candidaţi la slujba de pastor al bisericii. Facţiunea lui Cornelius a triumfat şi el a fost declarat ales; din acest motiv, susţinătorii lui Novatius s-au retras din Biserica Romano-Catolică. (A History of The Baptists, John T. Christian, Broadman Press, 1922, page 44)

Protestul lui Novatiusa fost direcţionat, numai în sens secundar, împotriva devierilor doctrinale; la început, a fost un protest împotriva practicii lipsite de disciplină, şi împotriva creşterii corupţiei în Biserica Romano-Catolică. (A Concise History of Baptists, G. H. Orchard, Ashland Avenue Baptist Church, Lexington, Kentucky, republication, 1956, pages 53-57)

Protestul lui Novatius a fost larg ca şi întindere, şi cu consecinţe de lungă durată. Referitor la ruptura făcută de Novatius, istoricul John T. Christian spune:

"Novatius a atras după el în protest multe biserici şi mulţi slujjitori. Răspândirea vastă a mişcării lui Novatius poate fi cunoscută de la autorii care au scris împotriva lui, şi din câteva părţi ale imperiului unde ei au înflorit." (Christian, John, A History of Baptists, Vol. I, p. 44, Broadman, Press.)

Pare foarte clar că bisericile Novationiste erau "protestante" numai prin faptul că termenul implică un "protest" împotriva Bisericii Romano-Catolice. Acum vom demonstra că ele nu au fost biserici "protestante" în sensul istoric al termenului.

Bisericile Novationiste nu pot fi numite biserici protestante, în sensul istoric al cuvântului, din următoarele motive evidente:

(1). Mişcarea Novationistă, ca linie distinctă de protest a început în anul 251 A.D.; reforma protestantă a început cu Martin Luther în anul 1517.

(2). Bisericile Novationiste nu şi-au datat începuturile ca şi confesiune separată la Reforma protestantă; mai exact ei au dat confesiunii lor un nume separat, distinct, după numele unui membru al Bisericii din Roma. Biserica din Roma a fost organizată în timpul vieţii apostolului Pavel, cu mult înainte de Reforma protestantă din secolul al şaisprezecelea.

(3). În ce priveşte doctrina lor, bisericile Novationiste au fost de departe mai mult baptiste decât protestante. Acest lucru este dovedit din plin când ne referim la instruirea candidaţilor pentru botez.
Referitor la această instruire, pastorul Orchard afirmă:

"Pentru a înlătura toate apanajele umane, Novationistes le spun candidaţilor, ‘Dacă vei fi un credincios virtuos, şi dacă intri alături de noi în alianţă împotriva păcatului, poţi fi admis printre noi prin botez, sau, dacă ai fost botezat de catolici înainte, prin rebotezare’" (Orchard, Ibid. p.55)

Din afirmaţia lui Orchard deducem că Novationiştii botezau doar credincioşii. Fără îndoială că aceasta este o caracteristică a baptiştilor. De asemenea deducem că ei îi rebotezau pe acei candidaţi care veneau din bisericile Romane apostate. Nu îi apropie acestă caracteristică mai mult de baptişti decât de protestanţii istorici?

(4). În ce priveşte practica lor, bisericile Novationiste erau de departe baptiste şi nu protestante. Cryspin, istoric francez ne spune ca ei aveau următoarea practică, printre alte lucruri, în comun cu Donatiştii, un alt grup protestatar:

"Ambele grupe susţineau puterea, drepturile şi privilegiile bisericilor locale, împotriva încălcălcărilor anti-creştine ale presbiterilor, episcopilor, şi sinoadelor." (Citat în Baptist Succession, D. B. Bay, The E3ng’s Press, Rosemead California, 1949.) p. 198.

Aceasta este o trăsătură distinctivă a baptiştilor, chiar şi astăzi. Nu este cunoscută de obicei ca o caracteristică protestantă. Dacă afirmaţia lui Cryspin nu dovedeşte că Novationiştii au fost cu deosebire baptişti în practică, atunci mai poate fi dovedit ceva?

Există dovezi istorice impresionante în favoarea afirmaţiei că bisericile Novationiste au continuat până la Reformă.

"Aceste biserici au continuat să prospere în multe părţi ale creştinătăţii timp de şase secole. Dr. Robinson a găsit semne (urme) ale continuării lor până la Reformă şi la apariţia mişcării anabaptiste. “Mulţi au urmat exemplul lui (al lui Novatius)” spune el (Dr. Robinson), ‘şi bisericile puritane s-au constituit şi s-au extins pe parcursul a doua sute de ani consecutiv în întregul imperiu. Mai târziu, când legile penale i-au obligat să se retragă într-un colţ, şi să se închine lui Dumnezeu în ascuns, ei au fost cunoscuţi sub o varietate de nume, iar o parte dintre ei au continuat să existe până la Reformă." (Christian, Ibid. p.44-45)

Cititorul serios este invitat să mediteze îndelung asupra deducerilor care pot fi făcute din acest citat care are temeinicie istorică. El vorberşte despre o mişcare care a început ca protest împotriva Bisericii Romano-Catolice. Vorbeşte despre o mişcare de protest care a dăinuit până în zilele Reformei protestante a lui Martin Luther. Bisericile Novationiste au fost baptişti protestanţi înainte de Reforma protestantă.

Baptişti protestanţi înainte de Reforma protestantă

2. Bisericile Pauliciene
Istoria bisericilor Pauliciene ne oferă dovezi suplimentare despre faptul că "protestul" baptist şi doctrina şi practica baptistă, au precedat cu multe secole Reforma.
Practic, aceste biserici au fost poreclite "Pauliciene" de către duşmanii lor datorită adeziunii lor tenace faţă de scrierile apostolului Pavel. (A History of the baptists, John T. Christian, Broadman Press, 1922, p. 50)

Istoricul Orchard spune că aceste biserici au atras atenţia în EST în jurul anuluui 653. (A Concise History of The baptists, Ibid. p. 127) Dacă anii evidenţierii lor au fost anii de naştere a lor, atunci aceasta dovedeşte existenţa protestanţilor în zona Armeniei cu aproape nouă sute de ani înainte de începutul protestului lui Luther în Europa.

Dar se poate afirma aproape cu certitudine istorică, că Paulicienii au luat naştere cu mult înainte de secolul al şaptelea. Ei pretind că au origine apostolică. Christian citează din "Key of Truth," o veche carte scrisă de un autor Paulician.

"Să ne supunem cu umilinţă sfintei biserici universale, şi să urmăm faptele celor care au acţionat cu un cuget şi o credinţă şi ne-au învăţat. Pentrucă doar într-o singură stare primim noi sfântul şi preţiosul mister al Domnului nostru Isus Cristos şi al Tatălui Ceresc: cu alte cuvinte, în starea de pocăinţă şi credinţă. AŞA CUM AM ÎNVÂŢAT DE LA DOMNUL BISERICII UNIVERSALE ŞI APOSTOLICE, aşa şi facem: îi aşezăm în credinţa desăvârşită pe cei care (până atunci) nu au fost botezaţi cu sfântul botez. (Marginile, adică, latinii, grecii, şi armenienii, care nu sunt botezaţi); ba mai mult, nici nu au gustat nici nu au băut din trupul şi sfântul sânge al Domnului nostru Isus Cristos. DE ACEEA, DUPĂ CUVÂNTUL DOMNULUI, TREBUIE MAI ÎNTÂI SĂ-I ADUCEM LA CREDINŢĂ, SĂ-I PROVOCĂM SĂ SE POCĂIASCĂ, ŞI SĂ LE DĂM APOI ÎMPĂRTĂŞANIA." (A History of the baptists, Ibid. p. 49)

A se observa că pretenţiile Paulicienilor privind originea lor apostolică nu înseamnă că, în fapt, ei au această origine; prin urmare a se observa deasemenea că a nega nu înseamnă a demonstra netemeinicia afirmaţiei lor că ei sunt succesorii direcţi ai bisericii Nou Testamentare.

Renumitul istoric Gibbon, susţine revendicarea successiunii Nou Testamentare a Paulicienilor. "Din Antiohia şi Palmyra credinţa trebuie să se fi răspândit în Mesopotamia şi Persia; şi în acele regiuni s-au pus bazele credinţei care s-a răspândit în munţii Taurus până la Aarat. Aceasta a fost forma primitivă a creştinismului. Bisericile din lanţul muntos Taurus au format un mare canal sau un baraj circular prin care curgea credinţa Pauliciană primară pe care a captat-o şi a păstrat-o timp de multe secole, un golf, o prelungire a canalului principal timp de secole." (Bury’s edition of Gibbon’s History, Vol. VI, p. 543.)

Dacă un protestant trebuie să fie caracterizat de un protest împotriva exceselor lumeşti ale mişcării catolice, atunci Paulicienii pot fi cu uşurinţă calificaţi ca "protestanţi." "Ei nu au avut ordine preoţeşti care să se deosebească ca mod de viaţă, fel de a se îmbrăca sau în alte privinţe de oamenii de rând; ei nu au avut concilii sau instituţii similare. Învăţătorii lor aveau ranguri egale. Ei se străduiau cu sârguinţă să ducă o viaţă apostolică simplă. EI S-AU ÎMPOTRIVIT ÎNCHINĂRII LA ICOANE CARE ERA PRACTICATĂ de BISERICA ROMANO-CATOLICĂ. MOAŞTELE MIRACULOASE ERAU O GRĂMADĂ DE OASE ŞI CENUŞĂ, LIPSITE DE VIAŢĂ ŞI PUTERE." (A History of the baptists, John T. Christian, Ibid. p. 55)
S-a arătat că Paulicienii au fost apostolici ca origine şi protestanţi în caracter. Se afirmă acum foarte clar că ei erau baptisti în doctrină şi practică.

(1). Ei nu recunoşteau nici o autoritate umană asupra bisericilor lor. "Aceşti oameni au fost numiţi acefali, sau fără cap." (Orchard, Ibid. p. 130) Ar fi foarte greu de susţinut că acest lucru este adevărat în ce priveşte confesiunea protestantă. Aceasta este o caracteristică baptistă. Baptiştii îl numesc pe Isus Cristos capul bisericilor lor.

(2). "Ei foloseau permanent Vechiul şi Noul Testament." (A History of the baptists, Ibid. p55). Baptiştii de astăzi consideră Biblia, şi numai Biblia, ca singura lor normă de credinţă şi practică.

(3). Indiscutabil ei au fost baptisti în ce priveşte ţinerea poruncilor Noului Testament. "Ei credeau că oamenii trebuie să se pocăiască şi să creadă, şi apoi la maturitate să ceară botezul, singurul care le dă dreptul să fie admişi în biserică." (A History of the baptists, Ibid. p. 55) Se poate spune cu certitudine despre confesiunea protestantă că respectă această ordine a poruncilor? Nu, aceasta este o caracteristică baptistă.

(4) Ei erau mult mai baptisti decât protestanţi în administrarea ritualului botezului. Următorul citat din surse istorice vorbeşte de la sine.

‘Este evident,’ observă Mosheim, ‘că ei respingeau botezul copiilor mici.’ Ei botezau şi rebotezau prin imersiune. Ei pot fi consideraţi (luaţi drept, confundaţi cu) anabaptişti veritabili." (Allix, The Ecclesiastical History of the Ancient Churches of Piedmont, Oxford, 1821)
Lăsăm cititorul imparţial, obiectiv, să pronunţe verdictul. Au fost congregaţiile Pauliciene baptiste sau protestante în doctrină şi practică?

Ştim câte ceva despre forţa numerică a mişcării Pauliciene după numărul martirilor. Orchard situează numărul acestora la o sută de mii. (Orchard, p. 137).

Dar val după val de persecuţii papale, nu au reuţit să înnece martorii antici. "Din sângele şi cenuşa primelor victime Pauliciene, au luat naştere în mod repetat o succesiune de învăţători şi congregaţii." (A Concise History of baptists, Ibid. p. 135).

"‘Din Italia,’ spune Mosheim, ‘Paulicieneii au trimis colonizatori în aproape toate celelate provincii ale Europei, şi au format treptat un număr considerabil de adunări religioase, care au aderat la doctrina lor, şi care au îndurat toate împotrivirile şi toate umilinţele din partea papilor. Este cert, conform celor mai autetince înscrisuri, că un număr considerabil dintre ei erau, pe la mijlocul secolului al unsprezecelea, aşezaţi în Lombardia, Insurbia, dar în principal la Milan; iar mulţi dintre ei au dus o viaţă nomadă în Franţa, Germania, şi alte ţări, unde şi-au câştigat prin sfinţenia lor stima şi admiraţia mulţimilor. În Franţa, au fost denumiţi Bulgariani, după regatul din care au emigrat, Publicani în loc de Paulicieni, şi boni homines (oameni buni); dar au fost în principal cunoscuţi cu denumirea de Albigenzi, după numele oraşului Alby, situat în Languedoc Superior.’" (Orchard, p. 138)

Aşadar am urmărit evoluţia bisericilor Pauliciene de la originile lor apostolice în regiunile Turciei şi Bulgariei în Est până la aşezarea lor în Europa în jurul anului 1017, cu cinci sute de ani înainte de Reforma protestantă. Astfel am stabilit că cel puţin o comunitate de baptişti credincioşi a existat cu mult înainte de zilele lui Martin Luther.

Nu se poate spune cu certitudine că mişcarea Pauliciană a murit. Sub alte nume ea a existat cu mai mult de cinci sute de ani înainte de Reformă, ca ana-baptişti au supravieţuit Reforma, iar credinţele Paulicienilor sunt vii şi păstrate cu sfinţenie în bisericile baptiste de astăzi.

Baptişti protestanţi înainte de Reforma protestantă

3. Waldezii

Un studiu al perioadei dinaintea reformei care nu ar ţine cont de istoria bisericilor Waldezii ar fi o tratare superficială a istoriei bisericii.

Trecutul lor îndepărtat este susţinut pe mărturia multor martori catolici, protestanţi şi baptişti totodată.

Editorii revistei Life spun: " Waldezii, cea mai veche confesiune protestantă, au fost persecutaţi câteva secole înainte de alierea lor cu Reforma în 1532." (The World’s Great Religions, By the Editors of "Life," Vol. III, p. 258).

Theodore Beza, Reformatorul din secolul al şaisprezecelea, a exprimat acelaşi punct de vedere când a spus:

"În privinţa Waldezilor, fie-mi permis să-i numesc sămânţa bisericii creştine primare şi curate, din moment ce ei sunt cei care au fost susţinuţi, aşa cum s-a dovedit cu prisosinţă, de providenţa minunată a lui Dumnezeu, aşa încât nici furtunile şi vitrejiile fără sfârşit cu care întreaga lume creştină a fost zguduită timp de atâtea secole iar partea de vest a fost asuprită atât de groaznic de către episcopul de la Roma, pe nedrept numit aşa; nici acele persecuţii oribile care au fost dinadins îndreptate împotriva lor, nu au fost în stare până acum să-i învingă încât să-i facă să se aplece, sau să se supună voluntar la idolatria şi tirania romană." (The Churches of the Valley Of Piemont, Sir Samuel Morland, baptist Sunday School Committee Edition, page 6).

Dr. A. W. Mitchell, istoric Presbiterian; scriind în anul 1853, a dat o mărturie remarcabilă referitoare la originile îndepărtate şi puritatea evanghelică a bisericilor Waldeze.

În prefaţa cărţii sale, "The Waldenses," Dr. Mitchell scrie:

"Biserica Waldeză este ‘rugul aprins’ al creştinismului. Istoria acestor oameni nu ne prezintă altceva decât o serie de persecuţii feroce, îndurate cu cea mai eroică statornicie. Plantate în valea Piemont (Italia), aproape în umbra tronului papal, credinţa şi ordinea lor scripturală au fost un protest perpetuu şi cel mai important împotriva corupţiei uriaşei ierahii. Tot ce avea de a face cu ei a contribuit la relevanţa şi temeinicia mărturiei lor. Ca vechime, ei preced uzurparea arhiepiscopiei Romane. Tradiţiile lor necombătute duc înapoi la era creştină, şi garantează presupoziţia că biserica lor a fost fondată fie de apostoli fie de succesorii lor direcţi. Ei au documente autentince datate cu multe sute de ani înainte de Reformă, din care reiese, că ei nu au recunoscut niciodată supremaţia papilor—că au respins de la început dogmele monstruoase şi ceremoniile superstiţioase pe care Roma le-a botezat cu numele sacru al creştinismului—că ei au aderat cu fermitate la Biblie ca la singura normă de credinţă şi practică—şi că doctrina şi forma lor de organizare au fost, de la început, exact ceea ce sunt acum. O astfel de biserică bineînţeles că a fost persecutată. Ea era o amintire permanentă a marii apostazii—o mărturie vie împotriva monstruozităţii ei, pe care Roma nu ne putem aştepta să o fi tolerat." (The Waldenses, A. W. Mitchell, M. D., Presbyterian Board of Publication, 1853)

Originile îndepărtate ale bisericilor Waldeze, după ce au fost atestate de dovezi clare, sunt recunoscute de la sine.

Scopul şi natura protestului Waldez se evidenţiază fără greutate după o examinare a tratatului lor despre subiectul Anticrist.Textul acestui doccument a fost compilat în anul 1120 A. D. Tratatul poate fi examinat în întregime în cartea, "The Churches of the Valley of Piemont," Sir Samuel Morland, page 132-144.

Referitor la lucrările lui Anticrist, Waldezii susţin:

(1), (El) "perverteşte închinarea adevărată care I se cuvine numai lui Dumnezeu, dândui-o lui Anticrist, şi lucrărilor lui, sărmanei creaturi, raţional sau iraţional, conştient sau inconştient; iraţional deoarece omul- bărbaţi sau femei, sfinţi- moare, şi icoanelor, scheletelor, sau moaştelor, în special sacramentului Eucharistiei, pe care el îl adoră ca Dumnezeu, şi ca Isus Cristos, împreună cu lucrurile consacrate şi binecuvântate de el, şi împiedică astfel închinarea numai înaintea lui Dumnezeu ."

(2). "A doua lucrare a lui Anticrist constă în faptul că el fură şi lipseşte pe Cristos de meritele Lui, şi de suficienţa harului, a justificării, a regenerării, a iertării de păcate, a sfinţirii, a confirmării, şi a hranei spirituale, şi îşi impută şi atribuie toate acestea lui însuşi, unei formule, lucrărilor lui; sfinţilor şi mijlocirii lor, şi focului purgatoriului; şi îi desparte pe oameni de Cristos, şi îi duce în rătăcire spre lucrurile amintite mai sus, pentru ca ei să nu mai caute lucrurile lui Cristos, nici prin Cristos; ci numai prin faptele mîinilor lor, şi nu printr-o credinţă vie în Dumnezeu nici în Isus Cristos nici în Duhul Sfânt, ci prin voia şi plăcerea şi faptele lui Anticrist, aşa cum propovăduieşte el, că toată mântuirea constă în fapte."

(3). "A treia lucrarea a lui Anticrist constă în faptul că el atribuie regenerarea pe care o produce Duhul Sfânt faptelor moarte, botezând copiii în această credinţă, şi învăţând că, trebuie să aibă botezul şi regenerarea, şi aici el discută şi include ordine şi alte sacramente, şi fundamentează pe acestea tot creştinismul lui, ceea ce este împotriva Duhului Sfânt."

(4). "A patra lucrare a lui Anticrist este aceea că, el a stabilit şi a spus că toată religia şi sfinţenia oamenilor constă în mergerea la liturghie, şi a înjghebat laolaltă (pus împreună) tot felul de ceremonii, unele iudaice, altele păgâneşti, şi unele creştine: şi conducând congregaţia la aceasta, şi oamenii auzind aceleaşi lucruri, îi deprivează deci de hrănirea (meditarea, alimentarea) spirituală şi sacramentală, şi îi seduce (corupe, abate de la) de la adevărata religie, şi de la poruncile lui Dumnezeu , şi îi face să se dea înapoi de la fapte de milă, şi, prin ofertele lui şi prin asemenea liturghie el le insuflă oamenilor speranţe zadarnice."

(5). "A cincea lucrare a lui Anticrist este, că el face toate lucrurile ca să fie văzut, ca să îşi poată ghiftui (satisface) pofta lui nesăţioasă, ca să scoată toate lucrurile la licitaţie, şi să nu facă nimic fără (bani)."

(6). “A şasea lucrare a lui Anticrist este, că el admite (permite) manifestarea păcatelor, fără nici o cenzură ecleziastică, şi nu îi excomunică pe cei impenitenţi (care nu se pocăiesc)."

(7). "A şaptea lucrare a lui Anticrist este, că el nu conduce nici nu menţine unitatea prin Duhul Sfânt, ci prin puterea seculară (lumească), şi se foloseşte de aceasta pentru a administra chestiuni spirituale."

(8). "A opta lucrare a lui Anticrist este că, el urăşte şi persecută, şi înspăimântă, jefuieşte, şi distruge membrii lui Cristos."

Astfel, Waldezii în anul 1120 A. D., au redactat un protest împotriva Bisericii Romano-Catolice corupte, pe care au numit-o "Anticrist." Cu greu ar putea cineva protesta mai mult de atât.
Larg răspânditul protest din anul 1120 al Waldezilor împotriva lui Anticrist a fost emis în acelaşi timp cu mărturisirea de credinţă, datată cu acelaşi an, ceea ce indică că ei nu au fost doar "protestanţi," dar şi baptişti totodată.

Dr. Mitchell prezintă mărturisirea de credinţă Waldeză de la anul 1120 A. D., articol cu articol, după cum urmează:

Articolul I
"Credem şi susţinem cu fermitate tot ceea ce conţin cele douăsprezece articole ale crezului, care este numit Crezul Apostolic, socotind ca erezie tot ce este în dezacord şi incompatibil cu cele spuse în cele douăsprezece articole."

Articolul II
"Noi credem că este un singur Dumnezeu, Tatăl, Fiul, şi Duhul Sfânt."

Articolul III
"Recunoaştem sfântul canon al Scripturii, cărţile Sfintei Biblii, viz.:—" (Notă, aici urmează cele şaizeci şi şase de cărţi ale Bibliei conform cu versiunea autorizată la 1611).

Articolul IV
"Cărţile menţionate mai înainte învaţă că, este un singur Dumnezeu, Atotputernic, atot -înţelept, şi plin de bunătate, care a făcut toate lucrurile prin bunătatea lui; El l-a făcut pe Adam după chipul şi asemănarea Sa, dar prin viclenia celui rău, şi prin neascultarea lui Adam, păcatul a intrat în lume, şi noi suntem păcătoşi în Adam şi prin Adam."

Articolul V
‘Cristos a fost promis părinţilor noştri care au primit legea, pentru ca cunoscând prin lege păcatul, prihana şi insuficienţa lor, ei să dorească venirea lui Cristos, ca să plătească pentru păcatele lor, şi să împlinească legea în El Însuşi."

Articolul VI
"Cristos s-a născut în timpul hotărât de Dumnezeu Tatăl. Adică, în timpul când fărădelegea era la culme, şi nu din cauza faptelor bune, căci toţi erau păcătoşi; ci pentru ca El să-şi arate faţă de noi harul şi mila şi credincioşia Lui."

Articolul VII
"Cristos este viaţa, adevărul, pacea şi neprihănirea noastră, şi totodată păstorul, apărătorul, jertfa, şi preotul nostru, care a murit pentru mântuirea celor care cred, şi a înviat pentru justificare noastră."

Articolul VIII
"În acelaşi fel, susţinem cu fermitate, că nu este alt mijlocitor sau apărător între noi şi Dumnezeu Tatăl, decât Domnul Isus Cristos. Cât despre Maria, ea a fost sfântă, smerită şi plină de har; şi la fel credem despre toţi sfinţii, viz: că fiind în ceruri, ei aşteaptă învierea trupurilor lor în ziua judecăţii."

Articolul IX
"Credem că după viaţa aceasta, sunt doar două locuri, unul pentru cei mântuiţi, şi unul pentru cei condamnaţi, pe care le numim paradis şi iad, negând categoric purgatoriul inventat de Anticrist, prin falsificarea adevărului."

Articolul X
"Am considerat totdeauna un act abominabil, de neconceput înaintea lui Dumnezeu , toate acele invenţii ale omului, şi anume, sărbătorirea şi respectarea zilelor sfinţilor, apa pe care ei o numesc sfântă. La fel, obiceiul de a se abţine de la carne în anumite zile, şi altele asemenea; dar mai ales slujbele lor."

Articolul XI
"Considerăm o oroare şi anticreştine, toate invenţiile umane care tulbură şi dăunează libertăţii duhului."

Articolul XII
"Credem că sacramentele sunt semne ale lucrurilor sfinte, sau forme vizibile ale harului invizibil, considerând că este bine ca uneori credinciosul să folosească semne sau forme vizibile, dacă acest lucru este posibil. Oricum, credem şi susţinem, că credinciosul mai sus menţionat poate fi mântuit fără să primească semnele menţionate, în cazul în care nu are loc sau mijloace să le folosească."

Articolul XIII
"Nu recunoaştem alte sacramente decât Botezul şi Cina Domnului."

Articolul XIV
"Suntem datori să onorăm puterea seculară prin supunere, fiind gata de ascultare, şi prin plătirea dărilor."

—Sursa, (The Waldenses, Presbyterian Board of Publication, A. W. Mitchell, pp. 376-378.)
Se susţine, rezerve sau echivoc, că aceasta este o mărturisire de credinţă baptistă datată cu mai mult de patru sute de ani înainte de Reformă. Numai o biserică baptistă ar fi putut valida toate cele patrusprezece articole; nu există pe faţa pământului adunare protestantă (folosind termenul în sensul lui istoric), care ar fi îndrăznit să facă această mărturisire.

Istoricii protestanţi şi catolici deopotrivă au refuzat să dezbată chestiunea originii apostolice a Waldezilor. Extinderea protestului lor împotriva Romei a fost suficient observat. Fiind cel mai clar, cel mai strălucit exemplu de baptişti protestanţi, trăind cu secole înainte de Reforma protestantă, ei sunt cu adevărat "rugul aprins" al creştinătăţii.

Baptiştii şi reformatorii

Bisericile baptiste şi concepţia baptistă au înfloritcontinuu timp de o mie patru sute de ani, din vremea lucrării personale a lui Isus Cristos până la Reforma protestantă. Această afirmaţie a fost mai mult decât confirmată de apelurile la istoria bisericilor Novationiste, Pauliciene, şi Waldeze. În fiecare caz a fost mai întîi invocată, şi apoi demonstrată, o origine apostolică sau aproape apostolică. Dacă este nevoie, numărul mărturiilor poate fi multiplicat. Se poate arăta o asemănare istorică între Novationişti, Paulicieni, Waldezii, Montanişti, Albigenzii, Bogumili, Petrobrusienii, Henricienii, Arnoldiştii, şi mulţi alţii. Această asemănare nu prea este necesară. Este evident că în timp ce baptiştii au fost totdeauna protestanţi în ce priveşte Roma, ei nu au fost niciodată reformatori, ca şi urmaşi legitimi ai lui Isus şi ai apostolilor religia lor nu a necesitat niciodată reformare.

Se recunoaşte deschis că nu există nici o succesiune în ce priveşte termenul "baptist." Dacă istoricii catolici şi protestanţi vor recunoaşte că doctrina şi practica baptistă, (indiferent sub ce nume), a dăinuit din vremea Domnului Isus şi a apostolilor, atunci baptiştii vor recunoaşte că nu există nici o dovadă de succesiune a numelui de "baptist”.

În timpul Reformei protestante au existat baptişti (după concepţii nu după nume). Istoria ne arată că ei nu au avut nici o opinie solidă faţă de Reformă.

Nu puţini dintre martorii antici au acordat sprijin reformei, unindu-şi identitatea cu a acesteia, şi devenind astfel protestanţi.

Istoricul John T. Christian spune:

"Fiecare instituţie are vicisitudinile ei şi după progres urmează declinul. În ajunul Reformei totul era în declin—credinţa, lumina, viaţa. Aşa a fost şi cu Waldezii. Persecuţia a redus numărul lor şi le-a zdrobit spiritul iar câţiva lideri derutaţi au fost uluiţi de gloria în ascensiune a Reformei. CEA MAI MARE PARTE DINTRE EI S-A ALĂTURAT MIŞCĂRII ANABAPTISTE. Deprimată şi descurajată, rămăşiţa Waldezilor a început în 1530 negocierile cu reformatorii, dar unirea nu s-a făcut decât în anul 1532. De atunci încoace Waldeeni au fost Pedobaptişti." (Paedobaptism = botezul copiilor mici, paedobaptist = adept al paedobaptism-ului)
—Vol. I, Broadman Press, 1922, Ed. P. 82

Aşa cum sugerează Dr. Christian, zorii zilei Reformei i-au dat la o parte din cale pe baptiştii protestanţi de dinainte de Reformă. Mulţi au fost de partea Reformei. Mult mai mulţi însă nu. Aceştia din urmă au întemeiat mişcarea anabaptistă, care a pierdut curând prefixul “ana” şi a devenit simplu "baptistă."

Atitudinea ana-baptistă faţă de reformatori şi Reformă este un subiect consemnat de istorie. Vezi "A General History of the baptist Denomination in America and Other Parts of the World," by David Benedict, 1848 ed, pagina 79 şi următoarele.

Despre ana-baptişti şi Reforma protestantă Benedict spune:

"Am ajuns acum într-o epocă foarte importantă a afacerilor bisericeşti din lumea creştină, despre care s-au formulat judecăţi foarte diferite de către două partide, care din acea perioadă au fost cunoscute sub numele de catolici şi protestanţi."

Deoarece Luther a fost actorul principal al acestei mari mişcări, numele lui s-a aplicat la început tuturor celor care erau dizidenţi faţă de biserica Romano-Catolică, iar în prezent Biserica Lutherană cuprinde o parte foarte mare a protestanţilor din Europa. Catolicii dau acest nume dizidenţilor în general fără deosebire, în special misionarilor din Est.

Calvin a intrat în scenă la scurt timp după Luther; şi sub conducerea lui şi cea a asistenţilor lui a apărut o nouă partidă, care l-a început a purtat numele lui; dar în decursul timpului urmaşii lui s-au remarcat cu numele de biserica sau bisericile Reformate; ei au predominat în Elveţia, dar s-au răspândit şi în Franţa si în alte părţi ale Europei.

Nu voi încerca să fac nici măcar un scurt rezumat despre începutul şi desfăsurarea Reformei; tot ce am în vedere este să arăt cum a fost considerată de baptiştii din acea vreme, şi de atunci încoace, şi ce efect a avut asupra lor şi asupra principiilor lor. Puţinul pe care încerc să-l spun despre aceste puncte poate fi rezumat sub următoarele titluri:

(1). Ei jubilau datorită poziţiei curajoase pe care a avut-o Luther şi asociaţii lui împotriva creşterii peste măsură a puterii pontifilor Romani, putere care timp de multe veacuri fusese exercitată cu cruzime împotriva lor.
Mulţimile care stăteau ascunse în aproape toată Europa, au salutat cu bucurie zorii zilei în care vor scăpa de puterea prigonitoare a conducătorilor despotici ai Bisericii Romano-Catolice. Curând şi-au dat seama că s-au înşelat asupra aşteptărilor lor, au devenit complet nemulţumiţi de unele principii după care era condusă Reforma, şi atât cât vocea lor se putea face auzită au protestat hotărât împotriva protestanţilor, şi au crezut atunci, şi de atunci încoace, că Reforma avea nevoie de reformare.

(2). Ei au protestat împotriva unirii bisericii cu statul şi împotriva angajării de personal laic care să dirijeze afacerile religioase sau să controleze operaţiunile ei, imediat ce au aflat că reformatorii erau avocaţii hotărâţi ai unei forme de creştinism naţional—erau la fel de insistenţi în asigurarea favorurilor şi protecţiei prinţilor pământeşti, pe cât erau şi liderii acelei biserici de care ei s-au lepădat, şi a cărei puteri au sfidat-o.

(3). Curând şi-au dat seama că reformatorii erau precauţi şi tergiversau unele puncte importante şi că s-au arătat dispuşi să menţină unele dintre cele mai rele părţi ale vechi biserici repudiate, şi că botezului copiilor mici se păstra, în timp ce abandonarea necondiţionată şi abjurarea (renegarea, renunţarea publică) a tot ceea ce aparţinea acelui sistem, din punctul lor de vedere, era sine qua non (obligatorie), o contradicţie absolută, fără de care toate îndreptările (punerea în rânduială) şi modificările reformatorilor erau, în opinia lor, inutile şi nefolositoare.

Nu avea importanţă pentru ei dacă cei ce alcătuiau biserica erau primiţi membrii în cadrul celor douăzeci şi două de ceremonii ale Bisericii Romano-Catolice sau în cadrul unei singure ceremonii a protestanţilor. Ei au susţinut hotărât dreptul tuturor persoanelor la membralitate numai pe mărturia credibilă a profesiunii lor de credinţă creştină.

(4). În ce priveşte modul de a boteza, vechii baptişti s-au desprins curând de reformatori, fie ei Lutherani sau Calvinişti. Cu toate că în mărturia şi crezul public ei prevedeau în general botezul prin scufundare, cu excepţia cazurilor de boală sau infirmitate, totuşi în practică toţi erau împotriva scufundării; de aici au decurs dispute; au fost ţinute dezbateri publice, au fost publicate cărţi din partea ambelor tabere; dar din moment ce oponenţii aveau puterea în mîinile lor, dacă nu I-au putut învinge prin argumente, I-au putut învinge cu sabia.

(5). Baptiştii au urmat vechea cale de a considera doar Biblia ca norma lor de credinţă, şi au pretins dreptul de judecată personală necontrolată de dogmele bisericii sau ale şcolilor, şi neafectată de legile statului. Reformatorii au început cu acest principiu dar nu au continuat cu el până la capăt.

(6). În ce priveşte practica rebotezării reformatorii s-au năpustit asupra baptiştilor cu putere înspăimântătoare, şi în acestă privinţă ei au călcat pe urmele vechilor prigonitori catolici.

(7). Asupra principiului libertaţii şi toleranţei religioase, cele două tabere erau la fel de opuse cum sunt cei doi poli, şi nu erau mai apropiaţi nici în ce priveşte natura spirituală a împărăţiei lui Cristos. "
David Benedict a descris şapte mari domenii de dezacord între ana-baptişti şi Reforma protestantă. Dacă în timpurile moderne baptiştii sunt consideraţi, fără dubiu, confesiune protestantă, atunci cu siguranţă că legăturile dintre strămoşii lor ana-baptişti şi fondatorii originari ai protestantismului istoric au fost mult mai puternice decât se crede.

Întrebările puse la început au primit răspuns. Baptiştii ca şi confesiune separată, îşi au geneza mult mai înainte de Reforma protestantă, pe paginile Noului Testament. De aceea, baptiştii nu pot fi numiţi pe drept cuvânt "protestanţi" în sensul istoric al termenului. În măsura în care termenul "protestant" implică un protest împotriva abuzurilor Bisericii Romano-Catolice, baptiştii sunt, aşa cum s-a observat, "primii care se califică."