Antropologie:

CADEREA LUI ADAM SI A MEA

Dr. R.C. Sproul

 

 O alta intrebare dificila care ascunde in ea insasi doctrina predestinarii este intrebarea cum poate natura noastra pacatoasa fi mostenita de la Adam. Daca suntem nascuti cu o fire decazuta, daca suntem nascuti in pacat, intr-o stare de incapabilitate morala, cum poate Dumnezeu sa ne ia drept responsabili pentru pacatele noastre?

 

Ne amintim ca pacatul originar nu se refera la primul pacat ci la rezultatul acelui intai pacat. Scripturile vorbesc in mod repetat despre pacat si moarte, cum "printr-un singur om a intrat pacatul in lume". Ca si rezultat al pacatului lui Adam, toti oamenii sunt acum pacatosi. Caderea a fost mare. A avut repercusiuni radicale pentru intreaga rasa umana.

 

Au existat multe incercari de a explica relatia dintre caderea lui Adam si restul omenirii. Unele din teoriile prezentate sunt destul de complexe si imaginative. Oricum, trei teorii s-au evidentiat ca fiind cel mai larg acceptate. Pe prima din acestea o voi numi Teoria mitica a Caderii.

 

TEORIA MITICA  A CADERII

 

Teoria mitica a Caderii, dupa cum sugereaza si numele, sustine ca nu a existat o cadere faptica, istorica. Adam si Eva nu sunt considerati ca fiind persoane istorice. Ei sunt simboluri mitologice menite sa explice sau sa reprezinte problema coruptiei omului. Istoria Caderii din Biblie este un fel de parabola; ea ilustreaza o lectie morala.

 

 

Conform  acestei teorii, primele cateva capitole din Geneza sunt mitologice. Nu a existat niciodata un Adam, nici Eva nu a existat niciodata. Structura fundamentala a istorisirii sugereaza parabola sau mitul pentru ca ea include elemente cum ar fi vorbitul  unui sarpe si obiecte simbolice clare, cum este pomul cunostintei binelui si raului.

 

Adevarul moral comunicat de mit este ca oamenii cad in pacat. Pacatul este o problema universala. Fiecare om comite un  pacat; nimeni nu e perfect. Mitul arata spre o realitate mai inalta. Fiecare este propriul sau Adam. Fiecare persoana are propria lui cadere secreta. Pacatul este o conditie universala in special pentru ca fiecare persoana cedeaza propriei sale ispite secrete.

 

Elementele atractive ale acestei teorii sunt importante. In primul rand, aceasta viziune il absolva complet pe Dumnezeu de orice responsabilitate, de a lua responsabile viitoarele generatii de oameni pentru ce a  facut un cuplu. Aici, nimeni nu ii poate invinui pe parintii lor sau pe Creatorul lor pentru propriile lor pacate. In aceasta schema faptul ca eu sunt predispus sa cad este rezultatul direct al propriei mele caderi, nu a altcuiva.

 

Un al doilea avantaj al acestei viziuni este ca ea ne scuteste de toata nevoia de a apara caracterul istoric al primelor capitole ale Bibliei. Aceasta viziune nu sufera de nici o ingrijorare din partea anumitelor teorii de evolutie sau dispute stiintifice despre natura creatiei. Adevarul faptic al unui mit nu are niciodata nevoie sa fie aparat.

 

Dezavantajele acestei doctrine sunt oricum, mai serioase. Slabiciunea ei este ca ea de fapt nu ofera nimic palpabil prin modul de explicare pentru universalitatea pacatului. Daca nici unul din noi nu este nascut cu o natura pacatoasa, care este cauza pentru universalitatea pacatului? Daca patru miliarde de oameni nu erau nascuti cu nici o inclinatie pentru pacat, fara coruptie in natura lor, am putea astepta rezonabil ca macar unii din ei sa se abtina de la cadere. Daca starea noastra morala este una de neutralitate inocenta, am putea astepta statistic ca jumatate din rasa umana sa ramana perfecta. Consider ca pentru a arata cauza caderii unei persoane inocente, aceasta presupune o enorma problema intelectuala. Dar cand amplificam acea dificultate la miliardele de oameni care au cazut, problema devine de miliarde de ori mai dificila. De asemenea, consideram ca daca o singura persoana creata dupa chipul lui Dumnezeu poate cadea, atunci este cu adevarat posibil ca miliarde sa poata cadea la fel. Probabilitatea statistica este aici uluitoare. Cand ne gandim la caderea unei persoane, aceasta inseamna un lucru. Dar daca toata lumea o face fara exceptie, atunci incepem sa ne intrebam de ce. Incepem sa ne intrebam daca firea naturala a omului este chiar asa de neutra.

 

Replica standard a adeptilor viziunii mitice este aceea ca oamenii nu sunt nascuti pe plan universal intr-un mediu inconjurator ca si Edenul. Societatea este corupta. Noi suntem nascuti intr-un mediu social corupt. Noi suntem ca si “salbaticul inocent” al lui Rousseau care este corupt de influentele negative ale civilizatiei.

 

Aceasta explicatie necesita intrebari. Cum a ajuns societatea sau civilizatia sa fie corupta in primul rand? Daca toata lumea se naste inocenta, fara nici o urma de coruptie personala, am putea astepra sa gasim societati care sa nu fie decat corupte pe jumatate. Daca pasarile care au un soi de pene se aduna impreuna, noi s-ar putea sa gasim societati unde  toti oamenii corupti se unesc impreuna  si alte societati unde nu exista nici un rau. Societatea nu poate fi o influenta corupatoare pana cand intai nu devine ea insasi corupta. Ca sa se explice caderea unei intregi societati sau civilizatii, trebuie sa se infrunte dificultatile pe care deja le-am aratat.

 

Intr-o alta lucrare din operele lui Jonathan Edwards, tratatul sau despre pacatul originar, el face observatia importanta ca pentru pacatul omului universal, chiar daca Biblia nu ar fi zis nimic despre Caderea originara a rasei umane, ratiunea ar cere o asemenea explicatie. Nimic nu striga mai tare despre faptul ca toti suntem nascuti intr-o fire corupta decat faptul ca noi toti pacatuim.

 

O alta intrebare spinoasa care se ridica se leaga de relatia dintre pacat si moarte. Biblia arata clar faptul ca moartea nu este “naturala” pentru om. Aceasta inseamna ca moartea, se spune in mod repetat a venit in lume ca si rezultat al pacatului. Daca este asa, atunci cum explicam cauza mortii infantile? Daca toti oamenii sunt nascuti inocenti, fara o coruptie innascuta, Dumnezeu ar fi nedrept ca sa lase bebelusi care inca nu au cazut sa moara.

 

Viziunea mitologica a Caderii de asemenea trebuie sa infrunte faptul ca ea violeaza invataturile Scripturii. Viziunea face mai mult decat numai sa interpreteze capitolele deschizatoare ale Bibliei ca fiind non-faptice. Lucrand in modul acesta, viziunea se pune in opzitie clara cu viziunea Noului Testament despre Cadere. Ar trebui o gimnastica intelectuala din cele mai grozave ca sa dovedesti ca apostolul Pavel nu ii invata pe altii o Cadere istorica. Paralele pe care el le trage intre primul Adam si al doilea Adam sunt prea puternice pentru a permite aceasta, doar daca nu vrem sa pretindem ca in mintea lui Pavel Isus a fost de asemenea un caracter mitologic.

 

Noi consideram ca descrierea Caderii din Geneza are anumite elemente literare neobisnuite in ea. Prezenta unui pom care nu urmeaza modelul pomilor obisnuiti urmareste anumite imagini de poezie. Este potrivit sa interpretam poezia ca si poezie si nu ca naratiune istorica. Pe de alta parte, exista elemente puternice de literatura istorica narativa in Geneza 3. Asezarea Edenului este plasata in capitolul 2, in mijlocul unor patru rauri, incluzand Pison, Ghihon, Hiddekel (sau Tigrul) si Eufrat.

 

Stim ca pildele pot fi puse in asezari istorice reale. De exemplu, pilda Bunului Samaritean este pusa in contextul geografic al drumului spre Ierihon. Asadar, simpla prezenta a raurilor istorice nu cere absolut ca noi sa identificam aceasta sectiune a Genezei ca naratiune istorica.

 

Exista un alt element in text, oricum care este mult mai interesant. Descrierea lui Adam si Eva contine o genealogie semnificativa. Romanilor, cu interesul lor pentru mitologie probabil ca nu le-a fost greu sa-si gaseasca stramosii in Romulus si Remus, dar evreii au fost cu siguranta mai scrupulosi in legatura cu aceste chestiuni. Evreii au o puternica implicare in istoria reala. In lumina vastei diferente dintre perspectiva evreilor asupra istoriei si  cea a grecilor asupra istoriei, este de neconceput ca poporul evreu sa includa caractere mitologice in propriile genealogii. In scrierile evreiesti, prezenta genealogiilor indica relatarea istorica. De observat ca istoricul noului testament, Luca il include pe Adam in genealogia lui Isus. Este mult mai plauzibil sa folosim un pom adevarat, servind ca punct central al unui test moral si astfel sa fie numit pomul cunostintei binelui si raului, decat este sa adaptam genealogia la o pilda sau un mit. Sa il tratam ca istorie este sa il tratam cum au facut-o evreii, inclusiv Pavel si Isus. Tratarea lui in alt mod este motivata de obicei de unii contemporani ca neavand nimic de a face cu istoria evreilor.

           

 

            VIZIUNEA REALISTA A CADERII 

 

Va amintiti faimoasele seriale de televiziune din anii ’50 numite “Tu esti acolo”? I-au condus pe telespectatori prin magia televiziunii, catre faimoasele scene istorice. Dar de fapt nici o tehnica electronica nu a fost inca inventata sa ne transporte inapoi in timp. Noi traim in prezent. Singurul nostru acces la trecut este prin carti, artefacte arheologice, si memoria noastra sau a altora.

           

Imi amintesc ca predam un curs biblic care implica un scurt studiu al soldatilor romani. Am mentionat standardul pe care trebuia sa-l aiba fiecare soldat roman, care trebuia sa poarte initialele SPQR. Am intrebat daca cineva stia ce insemnau aceste litere. Un prieten drag care avea peste 70 de ani a spus: “Senatur Populus Que Romanus”, ‘Senatul si poporul Romei’. I-am zambit prietenului meu si am zis : „ Esti singura personana din camera indeajuns de batrana sa-si aminteasca”.

 

Nici unul din noi nu este destul de batran ca sa aiba imagini in memorie despre caderea lui Adam. Sau suntem? Viziunea realista a Caderii se lupta pentru ideea ca noi suntem toti indeajuns de batrani ca sa ne amintim Caderea.

 

Realismul nu este un exercitiu in tipul de reincarnare Bridey-Murphy. Mai degraba realismul este o incercare serioasa de a raspunde problemei Caderii. Conceptul cheie este acesta: noi nu putem fi luati drept responsabili pentru un pacat comis de altcineva. Pentru a fi responsabili noi trebuia sa fim cumva implicati activ in pacatul insusi. Cumva ar fi trebuit sa fim prezenti la Cadere. Efectiv prezenti. De aici numele de realism.

 

Aceasta teorie pare speculativa, probabil chiar bizara. Adeptii ei, oricum, apeleaza la doua texte biblice importante, ca o garantie pentru aceasta conceptie. Primul se gaseste in Ezechiel 18: 2-4.

 

La ce te referi cand folosesti acest proverb in ce priveste taramul Israelului spunand:

 

        „ Parintii au mancat agurida si copiilor li s-au sterpezit dintii?”. Cat voi trai spune Domnul , nu veti mai folosi acest proverb in Israel. Iata, toate sufletele sunt ale Mele, sufletul tatalui; ca si sufletul fiului este al Meu; sufletul care pacatuieste va muri.

         

Mai tarziu, in acest capitol Ezechiel scrie:

 

            Voi insa ziceti: „ Pentru ce nu poarta fiul pedeapsa pentru nelegiuirea tatalui sau?.Pentru ca fiul a lucrat dupa neprihanire si dreptate, a pazit toate legile Mele; el va trai negresit!

 

Sufletul care pacatuieste va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatalui sau, si tatal nu va purta nelegiuirea fiului sau! Neprihanirea celui neprihanit va fi peste el, si rautatea celui rau va fi peste el."(Ezechiel 18:19,20).

 

Aici cel realist gaseste un text definitoriu pentru cazul lui. Dumnezeu declara ca fiul nu este luat drept vinovat pentru nelegiuirea pacatelor tatalui sau. Aceasta ar pune dificultati serioase pentru intreaga idee a oamenilor cazand „in Adam”.

 

Al doilea text pivotal pentru realism este gasit in Noul Testament, cartea Evrei: Insusi Levi, care ia zeciuiala, a platit zeciuiala, ca sa zicem asa, prin Avraam, caci era inca in coapsele stramosului sau cand a intampinat Melhisedec pe Avraam.  (Evrei 7:9,10).

 

Acest text este o parte din lunga tratare a autorului Evreilor in ce priveste rolul lui Christos ca si Marele nostru preot. Noul Testament declara ca Isus este si regele nostru si preotul nostru. Aceasta arata faptul ca Isus a fost fiul lui David, care a fost si el din semintia lui Iuda.

 

Preotia Vechiului Testament nu a fost data lui Iuda, ci fiilor lui Levi. Levitii erau semintia preoteasca. Deci, vorbim obisnuit despre preotia levita sau preotia aaronica. Aaron era levit. Daca asa stateau lucrurile, cum putea Isus sa fie preot daca el nu era din semintia lui Levi?

   

Aceasta problema i-a vexat pe erveii din vechime. Autorul Evreilor argumenteaza ca a existat o alta preotie mentionata in Vechiul Testament, preotia misterioasei figuri numita Melhisedec.

 

Aceasta lunga portiune din Evrei nu este suficienta oricum numai sa dovedeasca ca a existat o alta preotie in Vechiul Testament, pe langa preotia levitica. Obiectul major al argumentului este ca preotia lui Melhisedec a fost superioara preotiei lui Levi.

 

Autorul Evreilor repeta putin din istoria Vechiului Testament pentru a dovedi acest lucru. El indreapta atentia asupra faptului ca Avraam a platit zeciuiala lui Melhisedec, nu Melhisedec lui Avraam. Melhisedec, de asemenea, l-a binecuvantat pe Avraam; Avraam nu l-a binecuvantat pe Melhisedec. Ideea este aceasta: in relatia dintre Avraam si Melhisedec, Melhisedec este cel care a servit ca preot, nu Avraam.

 

Gandul cheie pentru Evrei este citat in versetul 7: „Dar fara indoiala ca cel mai mic este binecuvantat de cel mai mare”. Autorul Evreilor continua sa-si sustina afirmatia, spunand ca, in consecinta, tatal e superior fiului. Aceasta inseamna ca Avraam este inaintea lui Isaac in ierarhia patriarhala. La randul sau, Isaac este inaintea lui Iacov si Iacov inaintea fiilor lui, inclusiv a fiului sau Levi.

 

Daca am inteles acest lucru inseamna ca Avraam este mai mare decat stranepotul sau Levi. Deci, daca Avraam este mai mare decat Levi si Avraam s-a subordonat lui Melhisedec, atunci inseamna ca preotul Melhisedec este mai mare decat Levi si intreaga semintie a lui Levi. Concluzia este clara. Preotia lui Melhisedec este o preotie mai inalta decat preotia levitica. Aceasta ofera o demnitate suprema slujbei de mare preot a lui Christos.

 

Principala preocupare a autorului Evreilor nu a fost sa explice misterul caderii lui Adam, desi el spune ceva pe parcursul scrierii, un lucru pe care realisti incearca sa-l dovedeasca in teoria lor. El scrie ca „Levi a platit zeciuala lui Avraam. Levi a facut aceasta in timp ce el era «in coapsele stramosului sau»”. Realistii vad aceasta referinta la Levi ca facand ceva inainte ca el sa se fi nascut ca si dovada biblica pentru conceptul preexistentei sufletului uman. Daca Levi putea plati zeciuala in timp ce era in coapsele stramosului (tatalui) lui, aceasta trebuie sa insemne ca Levi, intr-un anumit sens, exista deja.

 

Tratarea acestui pasaj din Evrei presupune intrebari. Textul nu invata explicit ca Levi a existat cu adevarat sau a preexistat in coapsele tatalui sau. Textul insusi aminteste de un "sa zicem asa". Textul nu ne indruma sa sarim la concluzia ca Levi chiar a preexistat. Realistii vin la acest text inarmati cu o teorie pe care ei nu au gasit-o in text si apoi citesc teoria in text.

 

Argumentul din textul lui Ezechiel rateaza si el tinta. Ezechiel nu a tinut un discurs despre caderea lui Adam. Caderea nu este in orizont aici. Mai degraba, Ezechiel adreseaza scuza comuna pe care oamenii o folosesc pentru pacatele lor. Ei incearca sa invinovateasca pe altcineva pentru greselilor lor. Acea activitate umana a continuat de la Cadere, dar cam aceasta este tot ceea ce are de a face textul de fata cu caderea. In Cadere Eva a dat vina pe sarpe iar Adam a dat vina si pe Dumnezeu si pe Eva pentru propriul sau pacat. El a spus: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca sa fie langa mine, ea mi-a dat din pom si am mancat” (Geneza 3:12).

 

De atunci, oamenii au incercat sa sara capra propriei lor nelegiuiri. Totusi, realistii duc dispute; un principiu este expus in Ezechiel 18, care suporta o chestiune. Principiul este ca oamenii nu sunt responsabili pentru pacatele altor oameni.

 

Ca sa fim siguri, acel principiu general este expus in Ezechiel, fiind un mare principiu al lui Dumnezeu. Indraznim sa il afirmam, dar, totusi, nu il facem un pricipiu absolut. Daca am face aceasta, atunci textul lui Ezechiel nu ar dovedi ispasirea lui Christos. Daca este imposibil pentru o persoana sa fie pedepsita pentru pacatele altcuiva, atunci nu avem nici un Salvator. Isus a fost pedepsit pentru pacatele noastre. Aceasta este esenta pura a Evangheliei. Nu numai ca Isus a fost pedepsit pentru pacatele noastre, dar neprihanirea lui este baza merituoasa pentru justificarea noastra. Suntem justificati de o neprihanire transcendenta, o neprihanire care nu este a noastra.

 

„Neprihanirea celui neprihanit va fi peste el si rautatea celui rau va fi peste el”, apoi suntem lasati ca pacatosi care trebuie sa se justifice. Aceasta ne pune pe toti in haine de doliu.

 

Ca sa fim siguri, Biblia vorbeste de Dumnezeu „vizitand” inechitatea persoanelor din a treia si a patra generatie. Aceasta se refera la „intamplarea” sau consecintele pacatului. Un copil poate suferi consecintele pacatului tatalui sau, dar Dumnezeu nu il considera responsabil pentru pacatul tatalui sau.

 

Principiul lui Ezechiel tine seama de doua exceptii: Crucea  si Caderea. Intr-un fel, nu avem nimic impotriva exceptiei Crucii. Caderea este cea care ne doare in continuare. Nu ne deranjeaza ca vina noastra este transferata lui Isus sau ca neprihanirea Lui ne-a fost transferata noua; ne deranjeaza ca avem vina lui Adam transferata noua, care ne face sa urlam. Noi sustinem ca, daca vina lui Adam nu ne-ar fi fost niciodata transmisa noua, atunci lucrarea lui Isus nu ar fi fost necesara.

 

VIZIUNEA FEDERALA SAU REPREZENTATIVA A CADERII

 

 

Pentru cea mai mare parte, viziunea federala a caderii a fost cea mai populara printre adeptii doctrinei reformate a predestinarii. Aceasta viziune ne invata ca Adam a jucat un rol reprezentativ al intregii rase umane. Cu testul pe care Dumnezeu l-a pus in fata lui Adam si Eva, El a testat intreaga lume. Numele lui Adam inseamna „om” sau „omenire”. Adam a fost prima fiinta umana creata. El sta in capul rasei umane. El a fost pus in gradina sa joace nu numai rolul lui, ci si rolul tuturor viitorilor sai descendenti. Exact cum un guvern federal are un purtator de cuvant, care este in capul unei natiuni, asa a fost si Adam capul omenirii.

 

Ideea principala a federalismului este ca atunci cand Adam a pacatuit, el a pacatuit pentru noi toti. Caderea lui a fost caderea noastra. Cand Dumnezeu l-a pedepsit pe Adam, luandu-i neprihanirea initiala, am fost si noi pedepsiti la fel. Blestemul caderii ne afecteaza pe toti. Nu numai ca Adam a fost destinat sa-si castige painea cu sudoarea fruntii sale, dar acest lucru este valabil si pentru noi. Nu numai ca Eva a fost pedepsita sa aiba dureri la nastere, dar acest lucru a ramas valabil pentru toate femeile din generatia umana. Sarpele din Eden nu a fost singura specie blestemata sa se tarasca pe burta.

 

Cand au fost creati, Adam si Eva au avut in stapanire intreaga creatie. Ca rezultat al caderii lor, toata lumea a avut de suferit. Pavel ne spune: ”Caderea a fost supusa desertaciunii - nu de voie, ci din pricina celui care a spus-o - cu nadejdea, insa, ca si ea va fi izbavita din robia stricaciunii, ca sa aiba parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar stim ca pana in ziua de azi, toata firea sufera durerile nasterii.” (Romani 8:20-22).

 

Toata creatia geme pe masura ce asteapta intreaga salvare a omului. Cand omul a pacatuit, repercusiunile acestuia erau simtite prin intreaga parte a domeniului uman. Din cauza pacatului lui Adam, nu numai noi suferim, ci si leii, elefantii, fluturii si chiar si cateii. Ei nu au cerut o asemenea suferinta. Au fost raniti de caderea stapanului lor. Faptul ca suferim ca rezultat al pacatului lui Adam este infatisat explicit in Noul Testament. In Romani 5, de exemplu, Pavel face urmatoarea observatie: „Printr-un singur om a intrat pacatul in lume si prin pacat a intrat moartea” (versetul 12);

„Prin greseala unuia singur, multi au murit” (versetul 15);

„Printr-o singura greseala a venit o osanda care i-a lovit pe toti oamenii” (versetul 18);

„Prin neascultarea unui singur om, cei multi au fost facuti pacatosi” (versetul 19).

           

Nu se poate evita invatatura clara a Scripturii ca pacatul lui Adam a avut consecinte groaznice pentru descendentii lui. Lucrurile stau asa din cauza abundentei de asemenea afirmatii biblice pentru ca sigur fiecare Corp Crestin a compus unele doctrine ale pacatului originar si l-au legat de gandirea lui Adam.

 

Dar tot suntem lasati cu o mare intrebare. Daca Dumnezeu chiar a judecat intreaga rasa umana in Adam, cum poate fi El corect? Se pare ca este o nedreptate evidenta a lui Dumnezeu sa dea voie ca nu numai toate fiintele umane ulterioare, ci toata creatia sa sufere din cauza lui Adam. Este vorba de intrebarea despre dreptatea lui Dumnezeu la care federalismul cauta sa raspunda. Federalismul presupune ca noi am fost de fapt reprezentati de Adam si ca o asemenea reprezentare a fost dreapta si exacta. El sustine ca Adam ne-a reprezentat perfect. In interiorul sistemului nostru legal avem situatii care nu perfect, dar aproximativ, se pun in paralel cu acest concept al reprezentarii. Stim ca daca eu angajez un om sa omoare pe cineva si acel pistolar angajat indeplineste misiunea, eu pot fi acuzat pe drept de crima de gradul intai, in ciuda faptului ca nu eu am apasat pe tragaci. Eu sunt judecat vinovat pentru o crima pe care altcineva a comis-o, pentru ca acea persoana a jucat in locul meu.

Protestul evident care se ridica la aceasta idee este „dar noi nu l-am angajat pe Adam sa pacatuiasca in locul nostru.” Asa este. Acest exemplu doar ilustreaza ca exista cazuri in care este corect sa pedepsesti o persoana pentru o crima comisa de altcineva. 

 

Viziunea federala a Caderii are inca o nuanta neclara de tiranie. „Nici o condamnare fara reprezentare!” la fel cum poporul dintr-o natiune vocifereaza impotriva reprezentantilor sa le asigure libertatea din tirania despotica, tot asa cerem noi reprezentarea inaintea lui Dumnezeu care este corect si drept. Viziunea federala sustine ca suntem judecati vinovati pentru pacatul lui Adam deoarece el a fost reprezentantul nostru corect si cinstit.

 

Ia stai putin! Poate ca Adam ne-a reprezentat, dar noi nu l-am ales. Dar daca parintii republicii Americane cereau o reprezentare din partea regelui George, iar acesta replica: „Desigur, puteti avea reprezentanti. Veti fi reprezentati de fratele meu”. Un asemenea raspuns ar fi varsat chiar mai mult gaz pe foc. Vrem ca cei drepti sa ne aleaga reprezentantii. Vrem se ne putem da noi votul, nu altcineva sa-l dea in locul nostru. Cuvantul vot vine din latinescul votum care inseamna „dorinta” sau „alegere”.Cand votam, ne exprimam dorintele, ne aratam voia noastra.

 

Sa presupunem ca am fi avut libertatea totala de a vota pentru reprezentantul nostru in Eden.Oare ne-ar fi satisfacut acel lucru? Si de ce vrem ca cei drepti sa voteze pentru reprezentantul nostru? De ce obiectam daca regele nostru sau oricare alt suveran vrea sa aleaga reprezentanti pentru noi ? Raspunsul este evident. Vrem sa fim siguri ca vointa noastra este dusa la indeplinire. Daca regele il alege pe reprezentantul meu, atunci voi avea putina incredere ca dorintele mele vor fi indeplinite. Ma voi teme ca reprezentantul numit va fi mai dornic sa indeplineasca dorintele regelui decat ale mele. Nu m-as simti corect reprezentat.

 

Dar chiar daca am avea dreptul de a ne alege singuri reprezentantii, nu avem nici o garantie ca dorintele ne vor fi implinite. Care din noi nu a fost ademenit de politicieni care au promis un lucru in timpul campaniei electorale si au facut altceva dupa ce au fost alesi? Din nou, motivul pentru care noi vrem sa ne alegem propriul reprezentant este pentru ca vrem sa fim siguri ca suntem corect reprezentati.

 

Niciodata in toata istoria umana nu am fost mai corect reprezentati ca in gradina Eden. Ca sa fie sigur, noi nu ne-am ales reprezentantul acolo. Reprezentantul a fost ales pentru noi. Oricum, cel care ne-a ales reprezentantul nu a fost regele George, a fost atotputernicul Dumnezeu.

 

Cand Dumnezeu ne alege reprezentantul nostru, El o face perfect. Alegerea lui este una infailibila. Cand eu imi aleg reprezentantii, e posibil sa gresesc. Cateodata aleg persoana gresita si atunci sunt incorect reprezentat. Adam ma reprezenta pe mine fara greseala, nu pentru ca el era infailibil, ci pentru ca Dumnezeu era infailibil. Data fiind infaibilitatea lui Dumnezeu, eu nu pot niciodata sa sustin ca Adam a fost o alegere slaba ca sa ma reprezinte pe mine.

 

Prezumtia pe care multi dintre noi o fac cand ne luptam cu Caderea este ca daca noi eram colo, am fi facut o alta alegere. Noi nu am fi facut o alegere care sa afunde lumea in ruina. O asemenea prezumtie pur si simplu nu este posibila, dat fiind caracterul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu comite greseli. Alegerea lui asupra reprezentantului meu este mai mare decat alegerea mea personala.

 

Chiar daca sustinem ca am fost intr-adevar perfect reprezentati de Adam, tot trebuie sa ne intrebam daca este corect sa fim reprezentati, fiind vorba de o miza asa de mare. Stim ca lumea a cazut prin Adam. Stim ca intr-un sens Adam ne-a reprezentat. Stim ca noi nu l-am ales sa fie reprezentantul nostru. Stim ca selectarea lui Adam de Dumnezeu a fost o selectie infailibila. Dar a fost tot procesul corect?

 

Pot doar sa raspund in final la intrebare printr-o alta intrebare -- una pe care a pus-o apostolul Pavel: "Este nelegiuire in Dumnezeu?". Raspunsul apostolic la aceasta intrebare retorica este atat de clar pe cat este de emfatic. "Dumnezeu interzice".

 

Dar tot suntem in disputa. Tot suntem in controversa cu Cel Atotputernic. Tot presupunem ca intr-un fel ne-a facut rau si ca suferim ca victime inocente ale judecatii lui Dumnezeu. Asemenea sentimente doar confirma gradul radical al decaderii noastre. Cand gandim asa, gandim ca si copiii lui Adam. Asemenea ganduri blasfemice doar subliniaza cu rosu cat de exact am fost reprezentati de Adam.

 

Sunt incredintat ca viziunea federala a caderii este substantial corecta. Doar ea singura din cele trei studiate da dreptate invataturii biblice asupra caderii omului. Sunt multumit ca Dumnezeu nu este un tiran arbitrar. Stiu ca sunt o creatura cazuta. De asemenea stiu ca nu este "vina" lui Dumnezeu ca eu sunt un pacatos. Ce a facut Dumnezeu pentru mine este ca m-a salvat de pacatul meu. Nu m-a salvat de la pacat (actiunea de a pacatui).

 

Desi viziunea federala reprezentativa a Caderii e sustinuta de majoritatea calvinistilor, trebuie sa ne amintim ca intrebarea despre relatia noastra cu caderea lui Adam nu este o problema unica pentru Calvinism. Toti crestinii trebuie sa se lupte cu ea.

 

Este de asemenea vital sa vedem predestinarea in lumina Caderii. Toti crestinii sunt de acord ca decretul predestinarii lui Dumnezeu a avut loc inaintea Caderii. Unii argumenteaza ca Dumnezeu a predestinat intai oameni pentru salvare, altii pentru condamnare si apoi a hotarat Caderea ca sa fie sigur ca unii vor pieri. Uneori aceasta viziune teribila este cateodata atribuita chiar si Calvinismului. O asemenea idee ii repugna lui Calvin si la fel le repugna tuturor calvinistilor ortodocsi. Notiunea este uneori numita "hiper-calvinism". Dar si aceea e o insulta. Aceasta viziune nu are nimic de a face cu Calvinismul. Mai degraba este anti-calvinista, decat hiper-calvinista.

 

Calvinismul, impreuna cu alte viziuni ale predestinarii, invata ca decretul lui Dumnezeu a fost facut inainte de Cadere si in lumina Caderii. De ce este acest lucru important? Pentru ca viziunea calvinista a predestinarii accentueaza intotdeauna caracterul plin de har al salvarii lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu predestineaza oamenii pentru salvare El ii predestineaaza pe aceia pe care El stie ca au nevoie cu adevarat sa fie salvati. Ei trebuie sa fie salvati pentru ca ei sunt pacatosi in Adam, nu pentru ca i-a fortat sa fie pacatosi. Calvinismul il vede pe Adam pacatuind din propria sa vointa, nu din constrangerea lui Dumnezeu.

 

Ca sa fim siguri, Dumnezeu a stiut inaintea Caderii ca va avea loc cu siguranta o Cadere si a actionat salvandu-i pe unii. A hotarat Caderea in sensul ca a ales sa dea voie ca ea sa aiba loc, si nu in sensul ca a ales sa constranga lucrul acesta. Harul sau care predestineaza este bun mai precis pentru ca alege sa salveze oameni pe care stie dinainte ca vor fi spiritual morti.

 

O ilustratie finala ar putea fi folositoare aici. Ne infioram la ideea ca Dumnezeu ne cheama sa fim neprihaniti cand suntem impiedicati de pacatul originar. Noi spunem : "Dar Doamne, nu putem fi neprihaniti. Suntem creaturi cazute. Cum poti sa ne iei drept responsabili cand stii bine ca am fost nascuti cu pacatul originar".

 

Ilustratia este dupa cum urmeaza. Sa presupunem ca Dumnezeu a zis unui om : "Vreau ca tu sa tai aceste tufisuri pana la ora trei dupamasa. Dar fii atent. Exista o groapa mare deschisa la capatul gradinii. Daca vei cadea in acea groapa nu vei mai putea iesi singur din ea afara. Deci, orice ai face, stai departe de acea groapa." Sa presupunem ca de indata ce Dumnezeu paraseste gradina omul fuge si sare in groapa. La ora trei Dumnezeu se reintoarce si gaseste tufisurile netunse. Il cheama pe gradinar si aude un planset slab la marginea gradinii. Ii spune gradinarului " de ce nu ai taiat tufisurile? Ti-am spus sa le tai!" Gradinarul raspunde manios "Cum vrei sa tau tufisurile cand sunt prins in groapa aceasta? Daca nu ai fi lasat groapa aceasta goala aici, nu as fi in aceasta situatie jalnica".

 

Adam a sarit in groapa. Cu Adam toti am sarit in groapa. Dumnezeu nu ne-a aruncat in groapa. Adam a fost clar avertizat in legatura cu groapa. Dumnezeu i-a spus sa stea departe. Consecintele pe care Adam le-a experimentat din faptul ca a fost in groapa reprezentau o pedeapsa directa pentru ca a sarit in ea.

 

Asa stau lucrurile cu pacatul originar. Pacatul originar este si consecinta si pedeapsa pentru pacatul lui Adam. Suntem nascuti pacatosi pentru ca in Adam am cazut cu totii. Chiar si caderea lumii este cam eufemistic spus. Este o nuanta in roz a problemei. Caderea lumii sugereaza un accident al soartelor. Pacatul lui Adam nu a fost un accident al soartelor. Pacatul lui Adam nu a fost un accident, el nu era un "Humpty Dumpty", un esec. Adam nu doar a alunecat in pacat, el a sarit cu amandoua picioarele in el. Noi am sarit cu capul inainte impreuna cu el. Dumnezeu nu ne-a impus-o. El nu ne-a inselat. El ne-a avertizat corect si adecvat. Vina este a noastra si numai a noastra.

 

Nu numai Adam a fost cel care a mancat agurida si noua ni s-au sterpezit dintii. Invatatura biblica este ca in Adam noi toti am mancat agurida. De aceea ni s-au sterpezit dintii.

Autor

 

Dr. R. C. Sproul, teolog, pastor, invatator, este liderul bordului Ligonier Ministeries. Un absolvent al colegiului de Westminster, Seminarul teologic Pittsburgh, si al Universitatii Free din Amsterdam. Dr. Sproul este in prezent profesor de teologie sistematica la Seminarul Teologic Reformat si director emerit al Prison Fellowship, Inc. Multele sale carti includ: Multumindu-L pe Dumnezeu, Sfintenia lui Dumnezeu, Ales de Dumnezeu, Misterul Duhului Sfant, Cautarea lui Dumnezeu de catre suflet, Adevaruri esentiale ale Credintei Crestine, Gloria lui Christos, Daca exista un Dumnezeu, de ce exista atei?.