Bibliologie:

Ce vrem să spunem prin Sola Scriptura?

de Dr. W. Robert Godfrey




Există două mari probleme care îi împart pe Protestanţii Catolici de Romano Catolici. Amândouă dintre grupuri pretind a fi catolici, adică, o parte din biserica apostolică universală a lui Isus Hristos. Romano Catolicii cred că noi Protestanţii ne-am îndepărtat de acea biserică din secolul al şaisprezecelea. Protestanţii Catolici cred că ei s-au îndepărtat mai devreme.

Tema acestui capitol de început este una din chestiunile care încă ne împart: sursa adevărului religios pentru poporul lui Dumnezeu. (Cealaltă chestiune importantă este cum este omul îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, şi a fost tratată în cartea Justificarea NUMAI prin credinţă! Publicată de Soli Deo Gloria în 1995.) Ca şi Protestanţi noi susţinem că numai Scriptura singură este autoritatea noastră. Oponenţii noştri Romani susţin că prin sine Scriptura este insuficientă ca autoritate a poporului lui Dumnezeu, şi că tradiţia şi autoritatea bisericii trebuie adăugate la Scriptură.

Acesta este un subiect solemn. Nu este timpul pentru jocuri. Trebuie să căutăm adevărul. Dumnezeu a declarat că oricine adaugă sau scoate din Cuvântul Său este supus blestemului Său. Biserica Romană a declarat că noi Protestanţii suntem blestemaţi („anatemizaţi”) pentru că am înlăturat Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum este găsit în tradiţie. Noi Protestanţii am declarat că biserica Romană este o biserică falsă pentru că a adăugat tradiţiile umane la Cuvântul lui Dumnezeu. În ciuda dezbaterilor sincere dintre apologeţi buni în decursul a aproape 500 de ani, în principiu diferenţele au rămas aşa cum erau în secolul al şaisprezecelea. Nu voi spune multe lucruri noi aici, dar trebuie să continuăm să urmărim adevărul.

În ciuda dificultăţii de a înţelege, sunt nerăbdător ca să mă alătur acelui tren istoric de apologeţi Protestanţi pentru a apăra doctrina că numai Scriptura singură este ultima autoritate religioasă. Cred că aceasta poate fi arătat faptul că această poziţie este poziţia clară a Scripturii în sine. Şi sper că, prin harul lui Dumnezeu, cei care sunt încredinţaţi de doctrina tradiţiei Romane vor descoperi tragica eroare de a defăima suficienţa şi agerimea Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu.

Să încep prin anumite clarificări pentru a nu fi înţeles greşit. Nu vreau să arăt că tot adevărul se găseşte în Biblie, sau că Biblia este singura formă în care adevărul lui Dumnezeu a venit la poporul Său. Nu vreau să arăt că fiecare verset din Biblie este în mod clar fiecărui cititor. Nu vreau să arăt că biserica – şi poporul lui Dumnezeu şi oficiul ministerial – nu este de mare valoare şi de ajutor pentru înţelegerea Scripturii. Aşa cum William Whitaker a afirmat în nobila sa lucrare: „Căci şi noi spunem că biserica este interpretul Scripturii, şi că darul interpretării locuieşte numai în biserică: dar noi negăm că acesta aparţine unor persoane speciale, sau că el este legat de o anumită viziune sau de o succesiune de oameni.”1

Poziţia Protestantă şi poziţia mea, este că toate lucrurile necesare pentru mântuire şi în legătură cu credinţa şi viaţa sunt învăţate în Biblie destul de clar pentru ca un credincios obişnuit să le găsească şi să le înţeleagă.

Poziţia pe care o apăr eu este ceea ce este învăţat chiar de Biblia în sine. De exemplu Deuteronom 31:9 afirmă: „Moise a scris această lege. . . .” Moise a instruit poporul scriind legea şi apoi a poruncit ca ea să fie citită pentru „ca să audă, şi să înveţe să se teamă de Domnul, Dumnezeul vostru, să păzească şi să împlinească toate cuvintele legii acesteia.” Deuteronom 31:9, 12.

Moise a declarat întregului Israel: „Puneţi-vă la inimă toate cuvintele pe cari vă jur astăzi să le porunciţi copiilor voştri, ca să păzească şi să împlinească toate cuvintele legii acesteia. Căci nu este un lucru fără însemnătate pentru voi; este viaţa voastră,” Deuteronom 32:46, 47.

Observaţi elementele clare din aceste pasaje:

Cuvântul pe care Moise l-a vorbit a fost scris.

Poporul poate şi trebuie să îl asculte şi să îl înveţe.

În acest Cuvânt ei pot găsi viaţă.

Poporul nu are nevoie de o instituţie adiţională pentru a interpreta Cuvântul. Preoţii, profeţii şi scribii din Israel în mod sigur funcţionau pentru a ajuta ministerial poporul. Dar Cuvântul singur era suficient pentru mântuire. Profeţii care au fost cu adevărat inspiraţi au venit în duhul lui Mica, care a spus: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine,” Mica 6:8. Funcţia profeţilor şi a preoţilor nu era să adauge şi nici măcar să clarifice legea; ci mai degrabă ei o aplicau poporului care era păcătos indiferent.

Dacă acest principiu al suficienţei şi al clarităţii Cuvântului este adevărat în Vechiul Testament, putem presupune că acesta este mai adevărat în Noul Testament. Noul Testament împlineşte glorios ceea ce promite Vechiul Testament. Dar nu trebuie să presupunem aceasta; ci mai degrabă Noul Testament clarifică faptul că, caracterul Scripturii este suficient şi clar. Un exemplu este întâlnit în 2 Timotei 3, 4. Aici Pavel îi scrie fratelui său mai tânăr în credinţă, Timotei. El scrie că Timotei – care a fost instruit în credinţă de mama şi de bunica lui – a învăţat totul despre învăţătura lui Pavel (3:10). Timotei a fost foarte mult ajutat de tot felul de învăţături orale, unele fiind apostolice. Totuşi Pavel i-a scris aceste cuvinte lui Timotei:

De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi. Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi şi pe ei înşişi. Tu să rămâi în lucrurile, pe cari le-ai învăţat şi de cari eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi Împărăţia Sa: propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite. Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist, şi împlineşte-ţi bine slujba. (2 Timotei 3:12 - 4:5)

Vedeţi, Pavel îi aminteşte lui Timotei că Scripturile îl pot face înţelept spre mântuirea în Hristos Isus (3:15). El învaţă că Scripturile sunt folositoare pentru învăţătură, mustrare, corectare, şi antrenare în neprihănire (3:16). Pentru că Scripturile au acest caracter, ele pot să îl echipeze în întregime pe omul lui Dumnezeu pentru orice lucrare bună (3:17). Deci Pavel îi spune lui Timotei că el trebuie să predice Cuvântul, deşi vine vremea când oamenii nu vor mai dori să îl audă, ci mai degrabă vor dori învăţători care să urmărească fanteziile lor, care să îi instruiască mai degrabă în mituri decât în adevărul Cuvântului (4:1-4).

Forţa şi claritatea învăţăturii Apostolului de aici este extraordinară. În ciuda învăţăturii orale bogate pe care Timotei a avut-o, el trebuie să predice Scripturile deoarece acele Scripturi îi dau cu claritate tot ceea ce el are nevoie de înţelepciune şi pregătire pentru a instrui poporul lui Dumnezeu în credinţă şi în toate faptele bune. Scriptura îl face înţelept pentru mântuire, şi îl echipează cu tot ceea ce el are nevoie pentru a face fiecare lucrare bună care se cere de la predicatorul lui Dumnezeu. Suficienţa şi claritatea Cuvântului sunt învăţate în această secţiune din Scriptură din nou şi din nou. Ioan Crisostom a parafrazat înţelesul cuvintelor lui Pavel către Timotei în acest fel: „Ai Scriptura ca stăpân în locul meu; de acolo poţi învăţa tot ceea ce vrei să ştii.”2

Am ascultat o serie de dezbateri pe această temă pe casete audio. Adesea apologeţii Protestanţi au citat 2 Timotei 3 împotriva oponenţilor Romani. Răspunsul obişnuit al apologeţilor Catolici a fost în mod repetat că 2 Timotei 3 nu învaţă suficienţa. Uneori ei se refereau la Iacov 1:4, Matei 19:21, sau Coloseni 1:28 şi 4:12 ca texte paralele, pretinzând că cuvântul „complet” din 2 Timotei 3:17 nu înseamnă suficient. Dar astfel de pasaje nu sunt paralele; un cuvânt grecesc complet diferit este folosit acolo. Unde 2 Timotei 3:17 foloseşte exartizo, care are de a face cu a fi potrivit pentru o sarcină, celelalte pasaje folosesc cuvântul teleios, care se referă la maturitate sau că a ajuns la un rezultat dorit.

Afirmaţiile repetate nu dovedesc un punct; aceasta este doar o tehnică de propagandă. Oponenţii noştri ar trebui să răspundă într-un mod responsabil şi minuţios.

Încrederea pe care Pavel a avut-o în Scripturi, şi care l-a învăţat pe Timotei, a fost clar înţeleasă de marele părinte bisericesc, Augustin. În tratatul său pentru a pregăti liderii bisericii pentru a înţelege Biblia (Despre Doctrina Creştină), Augustin a scris: „Printre acele lucruri care sunt spuse în mod deschis în Scriptură se găsesc toate acele învăţături care implică credinţa, moravurile vieţuirii, şi acea speranţă şi generozitate despre care am discutat.”3

Nu ar trebui să fim surprinşi că Apostolul Pavel, Vechiul Testament, şi cel mai mare învăţător al bisericii antice au susţinut suficienţa şi claritatea Scripturii. Aceasta este poziţia pe care a luat-o Isus în unul din cele mai importante momente din viaţa sa. La începutul slujirii sale publice, Isus a întâmpinat ispita concentrată a diavolului în pustie. El a întâmpinat ispita ca Fiul lui Dumnezeu, dar şi ca al doilea Adam şi adevăratul Israel. Şi cum a întâmpinat El acea ispită? El nu a apelat la tradiţia orală a lui Israel; El nu a apelat la autoritatea rabinilor sau a Sanhedrinului; nici măcar nu a apelat la propria Sa divinitate sau la inspiraţia Duhului Sfânt. Mântuitorul nostru, atunci când a întâmpinat ispita, s-a întors din nou şi din nou şi din nou la Scripturi. „Este scris,” a spus El.

Scripturile L-au făcut înţelept; ele L-au echipat pentru orice lucrare bună. Ele au fost clare, aşa cum El a presupus că şi diavolul ştia aceasta. Când diavolul a citat Scriptura, Isus nu s-a întors spre o altă autoritate. Mai degrabă Isus a spus: „Mai este scris.”

Când diavolul sau reprezentanţii săi folosesc greşit Biblia, sau presupun că ea este neclară, Isus ne învaţă că trebuie să ne uităm mai adânc în Cuvântul scris, şi nu departe de el.

Apologeţii Romani vor încerca să ne convingă de faptul că aceste texte din Scriptură nu înseamnă ceea ce spun cu claritate. Lăsaţi-mp să anticipez unele din argumentele lor şi să vă pregătesc pentru unele modalităţi în care ei tind să răspundă.

1. Cuvântul lui Dumnezeu. În primul rând ei vor încerca să spună că fraza „Cuvântul lui Dumnezeu” poate însemna mai mult decât doar Biblia. Am admis deja aceasta. Chestiunea dinaintea noastră este dacă azi mai este necesar ceva în afara Scripturilor pentru a cunoaşte adevărul lui Dumnezeu pentru mântuire. Textele din Scripturi pe care le-am citat arată că nu mai este nevoie de nimic altceva. Oponenţii noştri nu trebuie să arate că Pavel s-a referit la predicile sale cât şi la scrierile sale ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu – admit aceasta; ei trebuie să arate că Pavel a învăţat că învăţătura orală a apostolilor va fi necesară pentru a suplimenta Scripturile pentru Biserica de-a lungul erelor. Ei nu pot arăta aceasta deoarece Pavel nu a învăţat aceasta, şi Scripturile ca un întreg nu învaţă aceasta!

2. Tradiţia. Oponenţii noştri Romani, în timp ce vor face multă tradiţie, nu vor defini niciodată cu adevărat tradiţia şi nu vor spune ce conţine ea. Tradiţia este un cuvânt care poate fi folosit într-o varietate de feluri. Aceasta se poate referi la o anumită şcoală de înţelegere a Scripturilor, cum ar fi tradiţia Luterană. Se poate referi la tradiţiile – presupuse a fi de la apostoli – care nu sunt în Biblie. Se poate referi la tradiţiile care s-au dezvoltat în istoria bisericii care în mod clar nu sunt vechi ca origine. De obicei, la părinţii antici ai bisericii, cuvântul „tradiţie” se referă la interpretarea standard a Bibliei printre ei. Şi noi Protestanţii preţuim astfel de tradiţii.

Dar ce vor să spună apologeţii Romani când afirmă autoritatea tradiţiei? Istoric, ei nu au fost de acord între ei cu privire la natura şi conţinutul tradiţiei. De exemplu, unul a spus că tradiţia nu adaugă nimic la Scriptură. Dar aproape toţi apologeţii Romani, la peste trei sute de ani de la Consiliul de la Trent, au argumentat că tradiţia adaugă la Scripturi. Unii apologeţi Romani cred că toată tradiţia obligatorie a fost învăţată de apostoli, în timp ce alţii cred că tradiţia evoluează şi se dezvoltă de-a lungul veacurilor bisericii aşa că există tradiţii necesare pentru mântuire care nu au fost niciodată cunoscute de apostoli. Este imposibil să cunoaştem care este adevărata poziţie Romană cu privire la această chestiune.

Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a exprimat folosind o ambiguitate intenţionată: „Această tradiţie care vine de la apostoli se dezvoltă în Biserică cu ajutorul Duhului Sfânt. Căci există o creştere în înţelegerea realităţilor şi a cuvintelor care au fost transmise. . . . Căci aşa cum secolele s-au succedat unul pe altul, Biserica se mişcă în mod constant spre plinătatea adevărului divin până când cuvintele lui Dumnezeu ajung la o împlinire deplină în ea.”4 Ce înseamnă aceasta? În mod clar nu ne oferă nici o înţelegere clară cu privire la caracterul sau conţinutul tradiţiei.

În mod obişnuit Roma încearcă să îşi clarifice poziţia sa spunând că autoritatea ei este Scriptura, tradiţia şi biserica împreună. Vatican II a declarat: „De aceea, este clar că acea tradiţie sacră, sacre Scripturi şi autoritatea de a învăţa a Bisericii, în acord cu cel mai înţelept proiect al lui Dumnezeu, sunt atât de legate şi unite împreună încât una nu poate sta fără celelalte, şi că toate împreună şi fiecare în propriul său fel sub acţiunea Duhului Sfânt contribuie în mod efectiv la mântuirea sufletelor.”5

De fapt, totuşi, dacă ascultaţi cu atenţie, veţi observa că adevărata autoritate pentru Roma nu este nici Scriptura şi nici tradiţia ci biserica. Ce este Scriptura, şi ce învaţă ea? Numai biserica iţi poate spune. Ce este tradiţia şi ce te învaţă ea? Numai biserica iţi poate spune. Aşa cum a spus teologul Roman John Eck: „Scripturile nu sunt autentice, cu excepţia autorităţii bisericii.”6 Aşa cum a spus Papa Pius IX în timpul Primului Consiliu de la Vatican din 1870: „Eu sunt tradiţia.”7 Copleşitoarea aroganţă a unei astfel de afirmaţii este zguduitoare. Dar aceasta confirmă pretenţia noastră că pentru Roma, adevărata autoritate este biserica: sola ecclesia.

Protestantismul s-a ridicat în secolul al şaisprezecelea ca o reacţie la astfel de pretenţii şi învăţături ale bisericii Romane. În Evul Mediu, majoritatea din biserică a crezut că Biblia şi tradiţia bisericii învaţă la fel, sau cel puţin doctrine complementare. Dar în timp ce Luther şi alţii au studiat Biblia cu o mai mare grijă şi profunzime decât a făcut biserica timp de secole, atunci ei au început să descopere că de fapt tradiţia contrazicea Biblia. De exemplu ei au descoperit că:

(1) Biblia învaţă că slujba de episcop şi presbiter sunt una şi aceeaşi slujbă (Tit 1:5-7), dar tradiţia spune că ele sunt două slujbe diferite.

(2) Biblia învaţă că toţi au păcătuit cu excepţia lui Isus (Romani 3:10-12, Evrei 4:15), dar tradiţia spune că Maria a fost fără păcat.

(3) Biblia învaţă că Hristos şi-a oferit sacrificiul Său odată pentru toţi (Evrei 7:27, 9:28, 10:10), dar tradiţia spune că preotul îl sacrifică pe Hristos pe altar la masă.

(4) Biblia spune că nu trebuie să ne închinăm la statui (Exod 20:4, 5), dar tradiţia spune că trebuie să ne închinăm la statui.

(5) Biblia spune că toţi creştinii sunt sfinţi şi preoţi (Efeseni 1:1; 1 Petru 2:9), dar tradiţia spune că sfinţii şi preoţii sunt caste speciale în cadrul comunităţii creştine.

(6) Biblia spune că Isus este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om (1 Timotei 2:5), dar tradiţia spune că Maria este co-mijlocitoare împreună cu Hristos.

(7) Biblia spune că toţi creştinii ar trebui să ştie că ei au viaţă veşnică (1 Ioan 5:13), dar tradiţia spune că toţi creştinii nu pot şi nu trebuie să cunoască că ei au viaţă veşnică.

Reformatorii au văzut că cuvintele lui Isus către farisei se aplicau în mod egal zilelor lor: „aţi desfiinţat astfel cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii voastre” (Matei 15:6).

Reformatorii au mai descoperit că tradiţia contrazicea tradiţia. De exemplu, tradiţia bisericii Romane învaţă că papa este capul bisericii, un episcop peste toţi episcopii. Dar Gregory cel Mare, papă şi sfânt la sfârşitul perioadei bisericii antice, a spus că o astfel de învăţătură vine de la spiritul lui Anticrist („Afirm cu încredere că oricine se numeşte pe sine sacerdos universalis, sau doreşte să fie numit astfel de alţii este în mândria sa un precursor al lui Anticrist”)8

Mai direct cu privire la discuţia noastră este evidenta tensiune în tradiţie cu privire la valoarea citirii Bibliei. Indexul Cărţilor Interzise ale lui Papa Pius IV din 1559 spunea:

De vreme ce experienţa ne învaţă că, dacă citirea Sfintei Biblii în limba naţională este permisă în general fără discriminare, mai multă pagubă decât avantaj va rezulta datorită îndrăznelii oamenilor, judecata episcopilor şi a inchizitorilor este pentru a servi ca un ghid în această privinţă. Episcopii şi inchizitorii ar putea, în acord cu recomandarea preotului şi confesorului local, să permită citirea traducerilor Catolice ale Bibliei de către cei care realizează că astfel de citire nu va conduce la paguba ci la creşterea credinţei şi a evlaviei. Permisia trebuie să fie dată în scris. Oricine citeşte sau are o astfel de traducere în proprietatea sa fără această permisie nu poate fi iertat de păcatele sale până ce nu dă aceste Biblii.9

În contrast marcant, Vatican II a afirmat: „Accesul uşor la sfânta Scriptură ar trebui să fie oferit pentru toţi credincioşii creştini. . . De vreme ce Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să fie disponibil în orice vreme, Biserica având o preocupare maternă va avea grijă ca să fie făcute traduceri corecte şi potrivite în diferite limbi, în special din textele originale ale cărţilor sfinte.”10 Crede tradiţia că Biblia este periculoasă sau este ajutătoare? Biblia s-a dovedit a fi periculoasă în secolul al şaisprezecelea; mai ales când a fost citită cu grijă de către Protestanţi!

Astfel de descoperiri despre tradiţie i-a condus pe Reformatori înapoi la Biblie. Acolo ei au învăţat că Scripturile trebuie să stea ca un judecător pentru toate învăţăturile. Scriptura învaţă că este revelaţia lui Dumnezeu, şi de aceea este adevărată în tot ceea ce învaţă. Dar nicăieri Scriptura nu spune că biserica este adevărată în tot ceea ce spune. Mai degrabă, deşi biserica, ca un întreg va fi păstrată în credinţă, lupi se vor ivi în biserică (Fapte 20:29, 30) şi chiar omul nelegiuirii va sta în inima bisericii învăţând minciuni (2 Tesaloniceni 2:4).

3. Aceasta ne conduce spre a treia noastră preocupare, biserica şi canonul. Oponenţii noştri Romani vor folosi în mod repetat cuvântul „biserică”. Cei dintre noi care sunt Protestanţi vor fi înclinaţi în mod normal să interpreteze folosirea cuvântului „biserică”, ca referindu-se la trupul celor credincioşi. Dar nu în acest fel folosesc ei în mod caracteristic acest cuvânt. Când ei se referă la autoritatea bisericii, ei se referă la autoritatea infailibilă a învăţăturii conciliilor şi a papei. Acea vedere a bisericii ei o iau din Evul Mediu şi într-un mod romantic o citesc înapoi în perioada bisericii antice. Deci să observaţi cu atenţie cum folosesc ei cuvântul „biserică.” Şi aduceţi-vă aminte că nici Scripturile şi nici marea majoritate a părinţilor perioadei bisericii antice, nu înţeleg autoritatea bisericii în felul în care ei îl înţeleg.

Lăsaţi-mă să vă ofer ca o ilustraţie două exemple din munca lui Augustin, citate adesea împotriva poziţiei Protestante cu privire la chestiunea autorităţii bisericii. La un punct al dezbaterii sale cu Pelagianii, un episcop al Romei a fost de partea lui Augustin, şi Augustin a declarat: „Roma a vorbit, chestiunea este stabilită.” Totuşi mai târziu, un alt papă i s-a opus lui Augustin cu privire la acest subiect, şi Augustin a răspuns zicând: „Hristos a spus, chestiunea este stabilită.” Augustin nu s-a plecat înaintea autorităţii episcopului de Roma, ci s-a întors spre cuvântul lui Hristos pentru a evalua învăţătura Romei.

O altă afirmaţie a lui Augustin adesea citată de apologeţii Romani este: „Nu aş fi crezut că nu autoritatea biserici catolice m-a mişcat.” Aceasta pare foarte tare şi clară. Dar în alt loc Augustin a scris: „Nu l-aş fi înţeles niciodată că Plotinus nu a avut autoritatea profesorilor mei neo-Platonici m-a mişcat.” Această paralelă arată că Augustin nu vorbeşte despre vre-o autoritate absolută, infailibilă în biserică, ci mai degrabă despre lucrarea ministerială a bisericii şi despre profesori care îi ajută pe studenţi să înţeleagă.

Să ne uităm mai departe asupra părintelui bisericesc ridicând o problemă referitoare la el: canonul Scripturii. Romanii nu vor folosi prea mult chestiunea canonului. Ei vă vor spune că Biblia singură nu poate fi autoritatea noastră deoarece Biblia nu ne spune ce cărţi sunt în Biblie. Ei vor argumenta că biserica trebuie să ne spună ce cărţi sunt în Biblie. Când ei spun că biserica ne spune, ei vor să zică faptul că papa şi consiliile ne spun. Aceasta implică faptul că noi nu am avut o Biblie până când Papa Damasus a oferit o listă a canonului în 382 sau probabil până în 1546 când Consiliul de la Trent a devenit primul consiliu „ecumenic” care a definit canonul. Dar desigur poporul lui Dumnezeu a avut Biblia înainte de 1546 şi înainte de 382.

În primul rând, biserica a avut întotdeauna Scriptura. Predicarea apostolică şi scrierea în primul secol a verificat în mod repetat învăţătura ei citând din Vechiul Testament. Citatele şi aluziile din Vechiul Testament abundă în Noul Testament. Noul Testament nu îl respinge pe Vechiul, ci îl împlineşte (Romani 1:2; Luca 16:29; Efeseni 2:19, 20). Biserica a avut întotdeauna o fundaţie canonică în Vechiul Testament.

În al doilea rând, putem vedea că apostolii au simţit că noul legământ inaugurat de Domnul nostru Isus va avea un canon nou crescut. Canonul şi legământul au legătură unul cu altul şi sunt interdependente în Biblie (vezi Meredith G. Kline, Structura Autorităţii Biblice). Petru mărturiseşte despre acest canon care a apărut când a inclus scrisorile lui Pavel ca o parte din Scripturi (2 Petru 3:16).

În al treilea rând, trebuie să vedem că canonul Scripturii este într-un sens real stabilit de Scriptura în sine, deoarece cărţile canonice sunt auto-autentifcate. Ca şi revelaţie a lui Dumnezeu, ele sunt recunoscute de poporul lui Dumnezeu ca fiind propriu Cuvânt al lui Dumnezeu. Aşa cum a spus Isus: „Eu sînt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine. Ele . . . vor asculta de glasul Meu” (Ioan 10:14-16). În cel mai adânc sens nu putem judeca Cuvântul, dar Cuvântul ne judecă. „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.” (Evrei 4:12). Caracterul auto-autentifcat al canonului este demonstrat de remarcabila unanimitate la care a ajuns poporul lui Dumnezeu cu privire la canon.

În al patrulea rând, trebuie să vedem că istoric canonul a fost format nu de papa sau de consilii; aceste acţiuni pur şi simplu au recunoscut consensul care a apărut în poporul lui Dumnezeu când ei au recunoscut Scripturile autentice. Într-adevăr, orice criterii au fost folosite de papa şi de consilii pentru a recunoaşte canonul (autoritatea, stilul, conţinutul, mărturia Duhului, etc.), aceste criterii au fost disponibile poporului lui Dumnezeu ca un întreg.

Putem vedea această înţelegere simplă asupra formării canonului afirmată în Noua Enciclopedie Catolică, ce afirmă: „Canonul, implicit deja prezent în era apostolică, a devenit explicit gradat printr-un număr de factori providenţiali care l-au format şi l-au fixat.”11

Mai putem vedea apropierea de bază de canon reflectată în cuvintele lui Augustin, scrise în tratatul său important intitulat Despre Doctrina Creştină. Acest tratat a fost scris între anii 396 şi 427 – după presupusa decizie autoritară a Papei Damasus cu privire la canon, şi după un consiliu ţinut în Hippo care a discutat canonul. Augustin a scris:

În privinţa Scripturilor canonice, el ar trebui să urmeze autoritatea celui mai mare număr de Biserici catolice, printre care sunt cei care au meritat să aibă locuri apostolice şi să primească epistole. El va observa această regulă cu privire la Scripturile canonice încât îi va prefera pe cei acceptaţi de toate Bisericile catolice în locul celor pe care unii nu îi acceptă; printre cei care nu sunt acceptaţi de toţi, el i-ar prefera pe cei care sunt acceptaţi de cel mai mare număr de Biserici importante faţă de acelea care sunt ţinute de câteva Biserici mici sau care au autoritate mai mică. Dacă el descoperă că unele sunt menţinute de un mare număr de Biserici şi altele de Biserici de cea mai importantă autoritate, deşi această condiţie nu este posibilă, el ar trebui să le considere ca având o valoare egală.12

Această afirmaţie ne arată că Augustin nu s-a uitat la papa sau la consilii pentru soluţia la chestiunea canonului. El a recunoscut varietatea printre biserici, şi oportunitatea unei pluralităţi de biserici. El i-a îndemnat pe toţi studenţii în Scriptură să examineze chestiunea şi să caute consensul în poporul lui Dumnezeu. Ca şi Augustin, noi nu discredităm valoarea mărturiei poporului lui Dumnezeu faţă de canon. Noi preţuim slujirea bisericii în toate lucrurile. Dar noi negăm că biserica cu slujbele şi consiliile sale stabileşte în mod autoritar Scriptura în baza unei anumite cunoştinţe sau puteri care nu este disponibilă în general creştinilor. Caracterul cărţilor canonice conduce poporul lui Dumnezeu spre ei.

4. Unitatea. Observaţi cum catolicii folosesc cuvântul „unitate.” Ei vor sugera că noi Protestanţii combatem pretenţia noastră asupra clarităţii Scripturii prin eşecul nostru de a fi de acord cu privire la înţelesul Scripturii. Recunoaştem că Protestanţii sunt divizaţi în felurite denominaţii. Dar toţi Protestanţii care sunt urmaşii Reformei suntem uniţi în înţelegerea evangheliei şi în respectarea unul de către altul ca fraţi în Hristos. Noi toţi am găsit aceeaşi evanghelie clară în Biblie.

Când discutăm unitatea şi autoritatea, să ne asigurăm că facem comparaţii corecte şi exacte. Oponenţii noştri Romani vor dori să compare teoria Romană cu practicile Protestante. Aceasta nu este corect. Trebuie să comparăm teorie cu teorie sau practică cu practică. În practică, nici un grup nu are înţelegerea pe care ar trebui să o avem. Amintiţi-vă că în timp ce Roma este unită organizatoric, este împărţită teologic aşa cum este în general înţeles Protestantismul. Instituţia unui papă infailibil nu a creat unitate teologică în biserica Romană. Mai degrabă teologii Romani în mod constant nu sunt de acord unul cu celălalt cu privire la ceea ce a învăţat papa, şi cu privire la acele învăţături dacă ele sunt proclamate cu autoritate şi de aceea sunt infailibile. Starea modernă a bisericii Romane ne-a arătat cu adevărat că instituţia papală nu a clarificat suficient conţinutul adevărului creştin. Bănuiesc că fiecare membru cinstit al bisericii Romane va trebui să recunoască aceasta.

În secolul al şaptesprezecelea teologul Reformat Francis Turretin a observat diviziunile teologice serioase din biserica Romană şi a întrebat de ce papa nu a rezolvat aceste dispute dacă slujba sa a fost atât de eficientă.13 Astfel de probleme teologice sunt cu siguranţă mult mai mari azi decât în zilele lui Turretin şi întrebarea de ce papa este atât de ineficient rămâne fără răspuns.13

Nu ar trebui să fim surprinşi că există divergenţe în biserică. Hristos şi apostolii Săi au prezis aceste lucruri. Apostolul Pavel ne-a spus că astfel de divergenţe sunt folositoare. El a scris: „căci trebuie să fie şi partide între voi, ca să iasă la lumină cei găsiţi buni.” (1 Corinteni 11:19) Diferenţele ar trebui să ne umilească şi să ne conducă înapoi la Scripturi pentru a testa toate pretenţiile cu adevărul. Dacă nu acceptăm Scripturile ca standard şi judecător printre noi, într-adevăr nu mai există nici o speranţă pentru unitate.

Biserica trebuie să aibă un standard prin care să judece toate pretenţiile cu adevărul. Biserica trebuie să aibă un standard al adevărului prin care să se reformeze şi să se purifice pe sine atunci când apar divergenţele. Biserica nu poate pretinde că este acel standard şi să apere acea pretenţie apelând la ea însăşi. Astfel de raţionament circular nu este numai ne convingător; este auto-înfrângător. Argumentul Romei se evaporă astfel: trebuie să credem Roma deoarece Roma spune aşa.

Biblia ne spune că Cuvântul lui Dumnezeu este lumina care ne face în stare să umblăm în căile lui Dumnezeu. Ascultaţi la Psalmul 119:99, 100, 105, 130: „Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale. Am mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale. Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea. Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate.”

Oponenţii Romani de obicei obiectează la folosirea Psalmului 119 având temelia faptului că acesta vorbeşte despre Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu despre Biblie, şi de aceea ar putea include în lauda sa tradiţia la fel ca şi Scriptura. Dar argumentul lor este irelevant cu privire la folosirea Psalmului 119 de către noi, deoarece noi îl folosim pentru a dovedi claritatea şi nu suficienţa Scripturii! Psalmistul spune aici că lumina Cuvântului străluceşte atât de mult şi de clar încât dacă meditez la el şi îl ascult, sunt mai înţelept decât orice învăţător sau bătrân. Cei simpli îl pot înţelege. Cuvântul este ca o străfulgerare puternică într-o pădure întunecată. Aceasta mă ajută să merg pe cale fără a călători.

Trebuie să ascultăm Scripturile pentru ca să acţionăm aşa cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. Consideraţi povestea lui Pavel în Berea, Fapte 17:10-12. Pavel a predicat acolo în sinagogă şi mulţi evrei au răspuns predicii sale cu ardoare. Ni se spune că după ce îl ascultau pe Pavel în fiecare zi ei cercetau Scripturile pentru a vedea dacă ceea ce spunea Pavel era adevărat. Cum a reacţionat Pavel? A spus el că Scripturile nu erau clare, şi că numai el ca şi apostol sau rabini sau Sanhedrinul putea să le spună ceea ce înseamnă cu adevărat Scripturile? Sau le-a spus că ei nu ar trebui să se aştepte să găsească adevărul în Scripturi deoarece ele erau incomplete şi aveau nevoie să fie suplimentate de tradiţie? Sau a spus că ei îi insultă autoritatea sa apostolică, şi că ei ar trebui pur şi simplu să i se supună lui ca unui interpretator infailibil al Bibliei? Sau a spus Pavel că ei ar trebui să ţină cont de Petru ca fiind singurul care putea interpreta Biblia? Nu! El nu a spus nici unul din aceste lucruri. Practica celor din Berea este lăudată în Biblie. Ei sunt numiţi nobili deoarece ei au evaluat toate lucrurile pe baza Cuvântului scris al lui Dumnezeu.

Dacă noi am vrea să fim copiii credincioşi ai lui Dumnezeu, dacă noi am vrea să fim nobili, ar trebui să facem aşa cum au făcut cei din Berea. Noi trebuie să urmăm exemplul lui Moise şi al lui Pavel şi al Domnului nostru Isus. Nu vă puneţi încrederea în înţelepciunea oamenilor care pretind infailibilitate. Mai degrabă staţi alături de Apostolul Pavel care a scris în 1 Corinteni 4:6: „să nu treceţi peste ce este scris.”