Eclesiologie:

Cine ar trebui să un conducă Biserica?
O argumentaţie pentru pluralitatea bătrânilor bisericii

de
Daniel B. Wallace, Ph.D.

Multe biserici din zilele noastre au un pastor şi mai mulţi diaconi. Aceasta se bazează pe un model al eclesiologiei în care se presupune că există un singur bătrân al bisericii în biserica primară. Dar chiar şi acele biserici care au mai mulţi bătrâni ai bisericii (pastorul fiind unul din ei) îl consideră de obicei pe pastor ca şi conducătorul de fapt al bisericii. Aceasta este aşa din cauza a două motive de bază: (1) el este cel care are o pregătire biblică, şi (2) el este cel care vorbeşte în fiecare duminică înaintea întregii adunări.

 

Mie mi se pare că acest model (modelul filozofic al unui singur bătrân al bisericii sau modelul pragmatic al unui singur conducător) pierde semnul învăţăturii din Noul Testament despre acest subiect. Eu cred că biserica primară a avut mai mulţi bătrân ai bisericii. Pastorul era numărat printre ei, dar nu era deasupra lor. Într-adevăr, toţi dintre ei dădeau învăţătură, nu doar unul. Dacă putem să ne întoarcem la acest model, cred că bisericile vor fi mai puternice în mai multe feluri. Vor exista mai puţine persoane hipersensibile, mai puţin dependente de o singură persoană,1 mai răspunzătoare.

 

Cazul pluralităţii bătrânilor bisericii poate fi argumentat de-a lungul a patru linii: biblic, istoric, teologic şi pragmatic. În partea de jos aş putea spune că motivul pentru care Scripturile ne învaţă multitudinea bătrânilor bisericii este cel puţin dublu: (1) responsabilitatea reciprocă este necesară dacă liderii vor să evite căderea în păcat; şi (2) o biserică reţine personalitatea liderului / liderilor săi: dacă este un singur lider, biserica va reţine inevitabil personalitatea acelui om, inclusiv subterfugiile şi greşelile lui. Dar dacă biserica este condusă de mai multe persoane, există o şansă mai mare ca biserica să devină echilibrată.2

 

I. Argumente biblice

 

A. Pentru mai mulţi bătrâni ai bisericii

 

Argumentul din Scriptură este de fapt atât de puternic încât majoritatea comentatorilor de azi şi l-au însuşit. Dar el este bine articulat în Commentary on the Pastoral Epistles (Comentariu asupra epistolelor pastorale) de G. W. Knight, (New International Greek New Testament Commentary; Grand Rapids: Eerdmans, 1992) 175-77 (secţiunea numită "Excursus: Bishops/Presbyters and Deacons: 3:1-13" (Digresiune: Episcopi / Prezbiteri şi Diaconi: 3:1-13)).

 

Următoarele puncte sunt relevante pentru discuţia noastră:

 

(1) Prezbiterii (traduşi şi prin „bătrânii bisericii”) şi episcopii (traduşi şi prin „supraveghetori”) erau aparent aceeaşi indivizi. Adică, cei doi termeni erau sinonime.

 

Observaţi de exemplu, Tit 1:5 („să aşezi prezbiteri”), urmat de v. 7 („căci episcopul trebuie să fie fără prihană”). Chiar faptul că propoziţia din v. 7 începe cu „căci” arată o legătură: episcopi şi bătrânii bisericii. Altfel, de ce menţionează Pavel calificările unui grup dacă nu pe ei trebuia Tit să îi numească în funcţie? În Fapte 20:17 Pavel îi cheamă pe „bătrânii bisericii” din Efes laolaltă pentru o întrunire finală. Apoi, în v. 28 el li se adresează lor ca şi „priveghetori” (sau episcopi). Astfel, orice pasaj care are de a face cu episcopul este aplicabil în egală măsură şi bătrânilor bisericii.

 

(2) Conducerea bisericii din cea mai timpurie perioadă a avut întotdeauna bătrâni ai bisericii, chiar dacă nu a avut diaconi. Bisericile tinere au avut doar bătrâni ai bisericii; bisericile mai mature au avut şi bătrânii bisericii şi diaconi.

 

Aceasta se poate vedea printr-o comparaţie dintre Tit 1:5-9 şi 1 Timotei 3:1-13: creştinii din Creta (unde slujea Tit) erau relativ noi. Competenţele pentru diaconi nu sunt menţionate deoarece în această situaţie trebuia numit în funcţie doar nivelul de sus al conducerii. Dar în Efes, biserica era bine întemeiată (acolo unde slujea Timotei). În consecvenţă, Pavel nu îi dă instrucţiuni lui Timotei numai despre bătrânii bisericii şi diaconi, ci spune şi că liderii nu ar trebui să fie convertiţi de recent (conform 1 Timotei 3:6 [pentru bătrânii bisericii] şi este probabil implicat în 3:10 pentru diaconi). Dar nu i se dau instrucţiuni lui Tit cu privire la noii convertiţi deoarece acesta era singurul fond comun din care el putea trage.3 Astfel, pentru bisericile tinere (şi probabil mici), liderii trebuiau să facă lucrarea de bătrâni ai bisericii şi de diaconi.4

 

Însumat, o biserică trebuie să aibă bătrânii bisericii, dar nu obligatoriu diaconi (cel puţin la început).

 

(3) Bătrânul bisericii şi pastorul nu sunt acelaşi lucru în Noul Testament. „Bătrânul bisericii” se referă la slujba pe care o are cineva în virtutea numirii sau a alegerii; „pastorul” este un dar spiritual care este dat de Duhul Sfânt (conform Efeseni 4:11; 1 Corinteni 12:7-11). Cineva poate avea darul de pastor fără să fie un bătrân al bisericii; şi cineva poate avea slujba de bătrân al bisericii fără să aibă darul de pastor.

 

(4) Pentru bătrânii bisericii, singura calificare ce este diferită de una morală este capacitatea de a preda. Observaţi 1 Timotei 3:2 („în stare să înveţe” [didavktiko, didaktikos]) Tit 1:9 dezvoltă aceasta: „să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici.”

 

Există multă confuzie cu privire la ceea ce înseamnă aceasta.

 

bullet Aceasta nu înseamnă că un bătrân al bisericii trebuie să aibă darul învăţăturii, pentru că Noul Testament este foarte clar că toţi credincioşii ar trebui să fie în stare să înveţe pe alţii. Conform Evrei 5:12 (definiţia unui om spiritual care mănâncă hrană tare este că el este în stare să înveţe pe alţii [5:11-14]; autorul acuză întreaga audienţă pentru că nu este în stare să facă aceasta); Coloseni 3:16; Tit 2:3. 5
bullet „În stare să înveţe” nu înseamnă unul instruit la seminar sau unul priceput în limbi biblice. Acest lucru este evident din faptul că creştinii dintre neamuri au fost printre primii bătrâni ai bisericii (conform Tit 1:5-9). Aceşti oameni nu cunoşteau ebraica.
bullet Se recunoaşte faptul că unii dintre bătrânii bisericii erau talentaţi ca şi învăţători şi puteau exersa acest dar în mod special (1 Timotei 5:17). Astfel, implicaţia nu este că toţi vor învăţa în mod egal. (Personal, eu văd în acest text o justificare pentru unii dintre bătrânii bisericii de a fi pastori-învăţători. Mai mult, cei care sunt talentaţi în special în acest domeniu vor dori să-şi amplifice acest dar învăţând Scripturile cât de riguros şi de atent pot ei. De aici, există o justificare pentru a avea învăţători instruiţi la seminar. Dar, în acelaşi timp, este evident că nu toţi bătrânii bisericii aveau acest dar.)
bullet Încrederea de bază pentru această calificare este că bătrânii bisericii vor susţine doctrina pură în călăuzirea bisericii. Cu alte cuvinte, ei vor fi oameni maturi care vor înlătura erezia şi vor cârmui biserica în direcţia în care ea trebuie să meargă. Cu siguranţă, în anumite probleme delicate aceştia le vor încredinţa altora care au darul. Dar bătrânii bisericii trebuie să ia deciziile finale cu privire la direcţia bisericii.

 

Pragmatic, una din modalităţile prin care o astfel de învăţătură poate fi realizată ar fi pentru bătrânii bisericii să supravegheze diferite studii ale Bibliei în case. În prezent, „mini-bisericile” sunt foarte populare. Astfel de mini-biserici sunt de fapt foarte biblice. Biserica primară se întâlnea în case în timpul săptămânii. Se presupune că fiecare casă avea un bătrân al bisericii al ei. Astfel, cel puţin în contextul adunărilor mici, bătrânii bisericii ar trebui să fie pregătiţi să înveţe pe alţii.

 

De asemenea, învăţătura avea loc şi într-un alt context mai puţin vizibil. Când bătrânii bisericii şi pastorul se întâlnesc împreună, bătrânii bisericii ar trebui să aibă libertatea să îşi afirme opiniile lor în mod deschis. Pentru a fi sigur, pastorul este de obicei mai bine antrenat în Scripturi, dar aceasta nu îi dă în nici un caz dreptul să ceară supunere faţă de punctele sale de vedere. El trebuie să demonstreze că punctele sale de vedere sunt biblice şi să le supună conducerii. Uneori, cazul său nu va convinge. (Fiecare dintre noi este responsabil să cunoască Scripturile şi să examineze dovada pentru crezurile noastre.) Mai mult, multe dacă nu chiar majoritatea cazurilor care trebuie să fie hotărâte de un bord de bătrâni ai bisericii permit un grad mare de flexibilitate. Două poziţii pot fi în egală măsură în concordanţă cu Scriptura. În acel punct, înţelepciunea colectivă a conducerii trebuie să domnească în mod suprem.6

 

(5) Modelul consistent în Noul Testament este că fiecare biserică avea mai mulţi bătrâni ai bisericii.

 

Observaţi următoarele texte (unde se foloseşte termenul de bătrân al bisericii sau de episcop):

 

bullet Fapte 11:30 – bătrânii bisericii la biserica din Antioh
bullet Fapte 14:23 – Pavel şi Barnaba numesc în funcţie „bătrânii în fiecare biserică”
bullet Fapte 15:2, 4, 6, 22, 23; 16:4 – bătrânii bisericii la biserica din Ierusalim
bullet Fapte 20:17, 18 – bătrânii bisericii / episcopi la biserica din Efes (v. 17 – „bătrânii bisericii”)
bullet Fapte 21:18 – bătrânii bisericii la biserica din Ierusalim
bullet Filipeni 1:1 – biserica din Filipi are episcopi şi diaconi
bullet 1 Timotei 5:17 – bătrânii bisericii la biserica din Efes
bullet Tit 1:5 – Tit trebuie să rânduiască bătrâni ai bisericii în fiecare oraş7
bullet Iacov 5:14 – „bătrânii bisericii”
bullet 1 Petru 5:1-2 – „bătrânii bisericii dintre voi” 8

 

În fiecare dintre aceste texte implicaţia simplă este că fiecare biserică avea mai mulţi bătrâni ai bisericii.

 

Observaţi de asemenea că sunt folosiţi şi alţi termeni mai generici pentru liderii bisericii. Din nou, modelul este că există mai mulţi lideri pentru fiecare biserică:

 

bullet 1 Tesaloniceni 5:12, 13 – adunarea trebuie să îi respecte pe liderii ei9
bullet Evrei 13:7, 17 – „Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre” (v.17)10

 

Dovada este copleşitoare. Ea este atât de tare încât Knight, după ce a evaluat cu grijă dovada, poate argumenta:

 

O analiză a datelor pare să indice existenţa unei supravegheri printr-o pluralitate de lideri ai bisericii în toată biserica Noului Testament, efectiv în fiecare dintre zonele cunoscute şi recunoscute sau lăudate virtual efectiv de fiecare scriitor al Noului Testament care scrie despre conducerea bisericii ... [De exemplu,] Fiecare biserică în care se face referire la conducerea ei din Asia Mică fie sub Pavel şi asociaţii săi fie sub misiunea lui Petru are o pluralitate în conducere ...11

 

B. Pentru un singur bătrân al bisericii

 

Dacă cazul este atât de puternic, atunci de ce unii argumentează pentru un singur bătrân al bisericii? Argumentul de bază pentru această poziţie este teologic şi istoric, mai degrabă decât biblic. Dar biblic, există cinci texte care par să sugereze un singur bătrân al bisericii. Ne vom uita la acestea nu într-o ordine canonică, ci de la cele mai slabe argumente la cel mai tare.

 

(1) Apocalipsa 2-3 – există un singur „înger” peste fiecare biserică. Cuvântul înger (anggelo, anggelos) este tradus uneori „mesager” în Scriptură. De aici, probabil că singurul „înger” asupra fiecărei biserici este un singur bătrân al bisericii (pastor), mai degrabă decât un înger.

 

Problema acestui punct de vedere este multiplă: (1) anggelo (anggelos) este folosit de 67 de ori în Apocalipsa. Dacă excludem referinţele din capitolele 2 şi 3 de dragul argumentului, vedem un lucru remarcabil: fiecare exemplu de anggelo [anggelos] se referă la un înger. (Desigur, numai dacă pastorii pot zbura! Conform Apocalipsa 14:6). (2) Chiar dacă Apocalipsa 2-3 ar fi o excepţie, „mesager” este cu greu un termen potrivit pentru un pastor. În vremurile Noului Testament pastorii erau limitaţi la o anumită zonă geografică. Dar un mesager este unul care se mişcă. (3) Genul literar din Apocalipsa se potriveşte cu ceea ce este numit limbaj „apocaliptic.” În literatura apocaliptică, se pune un accent puternic pe îngeri. Printre alte datorii, ei sunt responsabili înaintea cerului pentru grupuri de oameni evlavioşi. Astfel, când Domnul spune, „Îngerului Bisericii din ______, scrie-i” avem un simbolism apocaliptic şi apare o reprezentare. Evident, îngerii sunt în viziune, nu pastorii.

 

(2) 2 Ioan 1, 3 Ioan 1Prezbiterul (sau: „bătrânul”) către aleasa Doamnă şi către prea iubitul Gaiu. Unii argumentează că Ioan se descrie pe el însuşi în aceste două scrisori ca „bătrânul” deoarece el este singurul bătrân al bisericii. Totuşi, există câteva probleme cu acest punct de vedere.

 

În primul rând, autorul scrie la doi oameni diferiţi care sunt aparent din două biserici diferite. Ar fi el bătrânii bisericii al lor? Dacă este aşa, atunci avem o situaţie anormală fără precedent în restul Noului Testament: un singur bătrân al bisericii pentru cel puţin două biserici. Dacă nu, atunci el este probabil bătrânii bisericii din Efes care scrie la creştini din alte biserici? Acest lucru este îndoielnic, deoarece (a) de ce nu menţionează în care biserică era bătrân el? şi (b) dacă el era bătrânii bisericii din Efes, ce treabă are el să se amestece în treburile altor biserici?12

 

În al doilea rând, să presupunem că Ioan scrie aceleiaşi biserici în 2 Ioan şi în 3 Ioan. Dacă este aşa, nu ar putea fi el bătrânul bisericii lor? Nu doar că există o şansă slabă ca el să se adreseze unei singure biserici,13 dar o astfel de ipoteză produce o problemă foarte mare pentru sine: acest singur bătrân al bisericii este evident un bătrân al bisericii absent care nu oferă nici o dovadă sigură că va vizita vreodată biserica, lăsată singură să înveţe de acolo! (Deşi aceasta este clar dorinţa sa, el se reţine de la certitudinea absolută.) Observaţi 2 Ioan 1:12: „Aş vrea să vă spun multe lucruri; dar nu voiesc să vi le scriu pe hârtie şi cu cerneală; ci nădejduiesc să vin la voi, şi să vă vorbesc gură către gură, pentru ca bucuria noastră să fie deplină.” La fel, 3 Ioan 1:10 spune „dacă voi veni [la biserică]” şi v. 14 spune „nădăjduiesc să te văd.”

 

În al treilea rând, înţelesul evident al „bătrânului” din aceste două scrisori pare să fie echivalentul lui „omul bătrân.” De fapt, termenul folosit i se poate da doar o nuanţă tehnică în contextele care par să ceară aceasta. Presbuvtero (presbuteros) este un cuvânt care în mod frecvent însemna „bătrânul” (conform Fapte 2:17; 1 Timotei 5:1). Aceasta se potriveşte bine cu paternitatea probabilă a acestor scrisori (şi anume, Ioan apostolul). În vremea când el s-a stabilit în Asia Mică ca şi ultim apostol viu, ar fi destul de potrivit pentru el să ia termenul afectiv: „Această scrisoare este de la bătrânul.”

 

(3) 1 Timotei 3:2 (conform Tit 1:7)„episcop” este la singular, în timp ce „diaconi” este la plural. Aceasta pare să argumenteze că era doar un episcop / bătrân al bisericii per biserică, în timp ce erau mai mulţi diaconi.

 

Din nou, un astfel de argument are o foarte mică substanţă. În primul rând, este puţin probabil ca un singur episcop să fie avut în vedere deoarece altfel ar fi dificil să explicăm 1 Timotei 5:17 („Prezbiterii (sau: bătrâni.) care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste”) şi Tit 1:5 „să aşezi prezbiteri (Sau: bătrâni) în fiecare cetate”).14

 

În al doilea rând, probabil termenul „episcop” din 1 Timotei 3:2 este generic. Articolul este folosit în acest fel în greacă foarte frecvent. Adică, singularul este folosit pentru a specifica o clasă ca fiind opusă unui individ. J. W. Roberts, un gramatician în greacă, a subliniat următoarele: „Un caz în care s-a folosit greşit articolul generic este cu referire la cuvântul „episcop” din 1 Timotei 3:2. Acesta a fost folosit adesea pentru a dovedi existenţa episcopului monarh în timpul scrierii Pastoralelor. Totuşi, majoritatea comentatorilor sunt de acord că folosirea sa este generică.” Conform şi lui Matei 12:35; 15:11; 18:17; Luca 10:7; Ioan 2:25. De fapt, articolul generic este folosit de mii de ori în Noul Testament.

 

În al treilea rând, o dovadă în plus că termenul „episcop” este generic în 1 Timotei 3:2 este găsită în contextul larg. (Ţineţi minte faptul că Noul Testament nu a avut nici capitole şi nici versete original. Acestea au fost invenţii din secolele de mai târziu.) Observaţi contextul în care acest comportament apare în biserică: 1 Timotei 2:8-3:13. În 2:8 Pavel se adresează „bărbaţilor.” În 2:9-10 el se adresează „femeilor.” Atunci, în 2:11-12 el spun că „Femeia să înveţe în tăcere ... Femeii nu-i dau voie să înveţe pe ... bărbat.” Pavel nu vorbeşte aici despre o anume femeie (altfel cu siguranţă el ar fi menţionat-o pe nume), ci femeia ca o clasă. În 2:15 el spune „dar ea va fi mântuită ... dacă ei continuă.” Astfel, există un schimb liber dintre singular şi plural aici. Imediat după aceea, Pavel vorbeşte despre „episcop.” Apoi, în 3:8 el se adresează „diaconilor.” Contextul general tratează foarte clar cu clase de indivizi. Singurul caz în care nu este aşa, este de fapt atunci când Pavel vorbeşte despre Adam şi Eva (2:13-14), totuşi chiar şi aici el intră repede în potrivirea pentru cititorii săi în v. 15 („ea ... ei”).

 

C. Rezumat

 

Dovada biblică este copleşitoare de partea mai multor bătrâni ai bisericii. Cele câteva pasaje care ar putea să fie interpretate altfel cu siguranţă nu trebuie să fie interpretate aşa şi de fapt, cel mai probabil nu ar trebui interpretate. Acest lucru ilustrează un principiu fundamental al interpretării biblice: nu urma o interpretare care este doar posibilă; mai degrabă, bazează-ţi convingerile pe ceea ce este probabil.

 

Restul argumentelor noastre sunt prezentate aici foarte pe scurt de vreme ce argumentul de bază, cel biblic, a avut o întindere destul de mare.

 

II. Argumente istorice

 

În scrierile lui Ignaţiu (unul dintre scriitorii creştini primari care a murit în c. 117 d. Hr.), la începutul secolului al doilea, deja exista un episcopat monarh. Este interesant că Romano Catolicii în special apelează la aceasta ca un model pentru practicile lor (de vreme ce ei se bazează mult mai mult pe tradiţia găsită în scriitorii patristici ca Ignaţiu decât pe revelaţia divină). Cei care neagă paternitatea Paveliană a epistolelor pastorale (adică 1-2 Timotei şi Tit) văd de asemenea pastoralele ca reflectând o situaţie cu un bătrân al bisericii (= episcopat monarh) deoarece ei privesc pastoralele ca fiind scrise în timpul lui Ignaţiu. Dar evanghelicii nu ar trebui să considere importante argumentele nici unei tabere. În particular, dacă egalăm ceea ce au practicat sau au crezut părinţii bisericii primare în totalitate în acord cu Noul Testament, atunci trebuie să reutilăm semnificativ bisericile noastre de azi. Câteva exemple:

 

bullet Didache (c. 100-150 d. Hr.) – oferă mai multe regulamente despre botez şi post, multe fiind legalism pur. (De exemplu, într-un loc el spune, „Să nu postim ca evreii, care postesc lunea şi joia. În schimb, să postim miercurea şi vinerea.” În discuţiile sale despre botez, el argumentează că apa rece este mai bună decât cea caldă, etc. – toate argumentele care nu au nimic de a face cu revelaţia biblică).
bullet Majoritatea părinţilor din biserica primară (secolele 2-3 d. Hr.) nu aveau nici un indiciu despre har, siguranţa veşnică, evanghelia. Biserica a degenerat foarte rapid în legalismul de bază. Nu înainte de Augustin biserica a recuperat unele dintre acestea. Dar apoi a căzut în erele întunecate, aşteptând un călugăr tânăr din Germania să îşi ţintuiască protestele sale pe uşa Bisericii din Wittenberg. Dr. Ted Deibler (un fost preşedinte al Istoriei Bisericii la Seminarul de la Dallas) obişnuia să zică: „singurul lucru de care putem fi siguri din învăţarea istoriei bisericii este că nu învăţăm nimic din istoria bisericii.” El a vrut să spună că suntem pe un teren periculos dacă presupunem teologia corect uniformă de la părinţii bisericii.
bullet Interpretarea alegorică şi escatologică: Origen şi şcoala sa în particular a promovat un punct de vedere al Scripturii care era chiar fantezist.

 

Însumat, argumentul în favoarea unui singur lider al fiecărei biserici este convingător în special pentru Romano Catolici deoarece aceasta nu a avut loc în toată istoria bisericii. Totuşi, astfel de tradiţii nu pot înlocui niciodată Cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, cu naşterea Reformei a venit o înţelegere reînnoită a preoţiei credinciosului care, în schimb, s-a îndepărtat de noţiunea unui singur lider în vârf.

 

III. Argumente teologice

 

bullet Subterfugiile personalităţii: o biserică devine ca liderul ei (un student devine ca profesorul lui [conform Luca 6:40])
bullet Accentul pus în Scriptură asupra efectuării lucrării de misiune în compania altor credincioşi: de exemplu, Pavel nu a mers singur într-o călătorie misionară (în special Barnaba, Silvan, Sosten, Timotei şi Luca au fost tovarăşii lui de călătorie). Pavel chiar a inclus numele tovarăşilor săi în saluturile către diferite biserici. De fapt, el i-a privit neoficial ca şi apostoli (nu având această slujbă, ci funcţionând cu siguranţă în capacitatea aceea). Isus şi-a trimis ucenicii doi câte doi. (Aceasta nu înseamnă că indivizii sunt paralizaţi şi nu pot face nimic – conform slujirii lui Filip faţă de famenul Etiopian, Pavel în închisoare slujind casei lui Cezar, etc. Dar idealul este misiunea prin comunitate.)
bullet Acelaşi principiu este învăţat în Ioan 13:35. (Cunoştinţa lui Isus vine prin ucenicii săi într-un efort al comunităţii, adică, în dragostea lor unul pentru celălalt.)
bullet Responsabilitatea şi natura noastră păcătoasă (vezi paragraful introductiv de la începutul acestei poziţii). Fiecare lider ştie că îi lipseşte echilibrul complet, că există lucruri cu care el continuă să se lupte. Mai mult, chiar dincolo de factorul naturii păcătoase este factorul personalităţii. Unii pastori sunt oameni detaliaţi; alţii sunt oameni cu o figură mare. Unii iubesc muzica, alţii au luat puţin din muzică (C. S. Lewis a fost un astfel de om). Fiecare dintre noi contribuie la felul în care funcţionează trupul lui Hristos. Dar o biserică, ce urmează pas cu pas personalitatea şi cusururile unui om va fi întotdeauna dezechilibrată.

 

IV. Argumente pragmatice

 

Chiar dacă nu ar există argumente decisive pentru pluralitatea bătrânilor bisericii, preponderenţa dovezii este decisivă de partea acestui punct de vedere. Mai mult, în consultaţia cu alţii (în special istoricul bisericii, M. James Sawyer de la Western Conservative Baptist Seminary (Seminarul Baptist Conservator din Vest)), următorul principiu pare a fi adevărat: Bisericile care au un pastor care este o autoritate mai presus de alţii (astfel, în funcţie, un episcopat monarh) are un număr mare disproporţionat de eşecuri morale la nivelul de sus al conducerii. Cu alte cuvinte, este mai puţin probabil ca un pastor să cadă în păcat dacă el este primus inter parus („primul între egali” în sensul vizibilităţii şi pregătirii sale, nu spiritual) decât dacă el este ridicat mai presus de restul conducerii bisericii.

 

Astfel, cazul în care sunt mai mulţi bătrâni ai bisericii în biserica locală este bazat în mod solid pe motive biblice, istorice şi pragmatice. Având mai mulţi lideri, biserica este mai degrabă capabilă să se îmbrace cu personalitatea lui Hristos decât cu hipersensibilităţile oricărui om.

 

1 Una din măsurile care arată cât de matură este o biserică este ce se întâmplă când pleacă pastorul. Dacă ea continuă să crească, acolo există o reţea esenţială a conducerii mature. Dacă ea se zbârceşte, aceasta ar putea sugera că o mare parte din mărimea bisericii original era datorată magnetismului unei singure persoane.

 

2 Aceasta este de fapt foarte similar cu „verificările şi balanţele” din Constituţia Americii. Acest document a fost scris cu un consum greu din partea creştinilor care au înţeles depravarea. Eu cred că ei au recunoscut că cea mai bună formă de guvernare era o dictatură binevoitoare, şi cea mai rea era o dictatură răuvoitoare. Cu dictatorii nu este nici o garanţie. De aici, a doua formă bună de guvernare este una în care nici unei ramuri singure de guvernare şi nici unui individ nu îi este dată prea multă putere. Această Constituţie a fost scrisă după Articolele Confederaţiei (inspirate în special de Deişti care credeau în bunătatea inerentă a umanităţii) – care au fost verificări şi balanţe foarte slabe – a eşuat.

 

3 Faptul că aceste liste au fost puţin mai diferite în acest punct (şi în altele) indică un punct extrem de important: Multe din instrucţiunile date despre ordinea în biserică sunt mai degrabă ad hoc decât un principiu universal. Este de datoria noastră să distingem care sunt astfel. De exemplu, nu am o opinie puternică despre felul în care ar trebui să fie numiţi liderii bisericii, deoarece Noul Testament pare să fie flexibil în această privinţă (de exemplu, unele biserici o făceau prin votul adunării, alţii aveau numiri de la delegaţii apostolici). Noul Testament este flexibil în domenii care nu sunt consecvente.

 

4 Înţelegerea normală a diferenţei în funcţie a celor două grupuri este aceasta: bătrânii bisericii sunt în primul rând interesaţi de bunăstarea spirituală a adunării, în timp ce diaconii sunt în primul rând interesaţi de bunăstarea fizică a adunării. Astfel, bătrânii bisericii supraveghează direcţia bisericii, lucrează cu pastorul (sau pastorii) asupra nevoilor spirituale ale bisericii (cu ce ar trebui să fie ei hrăniţi, etc.).

 

5 Principiul fundamental al uceniciei este transmiterea mai departe a adevărului în contextul dragostei către indivizi credincioşi, care la rândul lor fac acelaşi lucru (2 Timotei 2:2). Idealul este ca fiecare membru al bisericii să îndeplinească această sarcină. Este evident (din 2 Timotei 2:2) că ucenicia şi misiunea de învăţătură nu erau limitate la pastori sau la cei care aveau darul învăţării.

 

6 Una din primele biserici în care am fost era condusă de o pluralitate de bătrâni ai bisericii şi avea un pastor mai degrabă matur. El era unul dintre cei mai inteligenţi şi mai evlavioşi oameni pe care i-am cunoscut vreodată, saturat în întregime cu Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, el nici măcar nu avea un vot în bordul bătrânilor bisericii. Bătrânii bisericii îi cereau părerea în mod frecvent. Dar şi el respecta conducerea lor. El mi-a zis odată că avându-i pe bătrânii bisericii care conduceau spectacolul îi dădeau lui o măsură mai mare de libertate, pentru că îi dădea mai mult timp pentru mesajele sale. El nu trebuia să poarte mai multe pălării şi de aceea nu s-a ars complet în misiune. Mai mult, el a observat că bătrânii bisericii aveau o maturitate de ani peste el şi înţelepciunea colectivă încât el a vrut să înveţe din aceasta. Omul avea o diplomă Th.M. şi una Th.D. de la un seminar de conducere, totuşi el s-a plecat de bunăvoie conducerii şi înţelepciunii bordului de bătrâni ai bisericii! Aceasta a fost umilinţă! De fapt, el se supunea unei evaluări personale riguroase a bordului de bătrâni ai bisericii. Ei l-au întrebat întrebări grele, cum ar fi credincioşia faţă de soţia lui, ce a citit, a văzut, a participat, ce a făcut cu banii săi şi cu timpul său liber. Aceasta nu a fost o linşare „fratele mare te urmăreşte”; este ceva la care acest pastor a fost voluntar. Biserica a crescut foarte repede şi profund datorită unei astfel de responsabilităţi la nivele înalte.

 

7 Biserica primară avea o singură biserică în fiecare oraş. De aici, instrucţiunea lui Pavel către Timotei este să numească mai mulţi bătrâni ai bisericii în fiecare biserică.

 

8 Faptul că fiecare biserică căreia îi scrie Petru avea mai mulţi bătrâni ai bisericii este evident din v. 2-3 – „Păstoriţi [poimavnete, poimanete – un verb la plural; astfel, „voi bătrâni ai bisericii”] turma [singular] a lui Dumnezeu care este sub paza voastră ... făcându-vă pilde [plural] turmei.” Astfel, mai mulţi bătrâni ai bisericii sunt legaţi de o singură turmă de fiecare dată.

 

9 Este foarte probabil ca doar bătrânii bisericii să fie avuţi în vedere. Motivul pentru aceasta este că, aşa cum am argumentat mai sus, bisericile tinere nu aveau diaconi dar aveau bătrâni ai bisericii. Pavel a petrecut cu Tesalonicenii doar vre-o trei săptămâni. Dar el a numit în funcţie lideri înainte de plecarea sa. Astfel, probabil el a numit doar bătrâni ai bisericii. Cel puţin, nu există nici măcar un indiciu în acest text că doar un bătrân al bisericii şi mai mulţi diaconi au fost numiţi.

 

10 De vreme ce datoriile liderilor sunt descrise în această manieră, este evident că mai mulţi bătrâni ai bisericii sunt avuţi în vedere (de vreme ce diaconii nu erau în primul rând responsabili de a supraveghea asupra sufletelor).

 

11 Knight, Pastoral Epistles, (Epistolele pastorale) 177.

 

12 Unele confesiuni au un episcop peste mai multe biserici şi un bătrân al bisericii într-o biserică individuală. Dar Ioan este numit un bătrân, nu un episcop. Astfel, aceste confesiuni au un timp dificil de a-şi baza punctul lor de vedere pe Scriptură.

 

13 De fapt, mulţi văd azi trei biserici la care se adresează: 2 Ioan are una în vedere; 3 Ioan pare să aibă biserica lui Gaius şi biserica lui Diotref. În prezent sunt indecis asupra acestei probleme (adică, dacă sunt două sau trei biserici luate în vedere). Unul dintre argumentele fundamentale împotriva faptului că 2 Ioan şi 3 Ioan sunt adresate aceleiaşi biserici este că situaţiile sunt radical diferite: 2 Ioan se adresează problemei ereticilor din afara bisericii care încearcă să intre înăuntru; 3 Ioan de adresează păcatului mândriei care deja era în biserică printr-un lider ortodox. Astfel, 2 Ioan are de a face cu doctrina şi 3 Ioan este despre etică şi sfinţenie. De aici, cel puţin două biserici sunt în vizorul scrisorilor lui Ioan şi probabil trei. Este Ioan bătrânul bisericii în toate?

 

14 Amintiţi-vă că „bătrân al bisericii” = „episcop” şi că fiecare oraş avea o singură biserică.