Istorie Creştină:

CUM S-A FORMAT CANONUL

Roy W. Hoover

 

 

Cum s-a decis biserica care cărţi aparţineau de Noul Testament? Când a fost luată această decizie? Răspunsurile la aceste întrebări constituie unul dintre cele mai dezvăluitoare aspecte deşi foarte puţin cunoscut din cadrul istoriei creştine.

 

Întrebarea se referă în mod tradiţional la formarea canonului. Însemnătatea termenului grecesc este „normă” sau „regulă”, standardul prin care lucrurile pot fi măsurate. În desemnarea celor 27 de cărţi ale Noului Testament ca un canon, biserica le declara pe acestea a fi „regula” pentru credinţă şi practică, colecţia sa „normativă” de scrieri.

 

Un timp lung până la apariţie

 

Prima listă a cărţilor „canonice” care numeşte aceleaşi 27 de scrieri găsite în Noul Testament al nostru apare în scrisoarea de Paşte a lui Atanasie. Episcop de Alexandria, Egipt, în 367 d. Hr., el le numeşte într-o ordine diferită, pentru a fi sigur. Chiar şi aşa, prima listă care este în acord cu a noastră avea să aibă un timp lung până la apariţia ei.

 

Prin vremea lui Atanasie, sau la scurt timp după aceia, biserica ajunsese la un consens neoficial cu privire la majoritatea scrierilor ce aveau să fie incluse în „Noul” Testament. De fapt, acordul cu privire la o mare parte din listă s-ar realizat cu mai mult de un secol mai devreme. Procesul formării unui canon a început chiar mai târziu.

 

Există evidenţe că scrisorile lui Pavel au fost colectate de biserici în diferite locaţii geografice până la finalul primului secol d. Hr.

 

Într-o scrisoare trimisă de biserica din Roma către biserica din Corint, autorul scrie (1 Clement 47:1): „Examinaţi scrisoarea binecuvântatului Pavel apostolul. Ce v-a scris el la început, când abia începuse să proclame evanghelia?”

 

Există o referinţă la prima scrisoare a lui Pavel către Corinteni. Aceasta indică faptul că creştinii din Roma deţineau o copie a acesteia, şi că biserica din Corint încă mai avea o copie în posesia ei, la jumătate de secol după ce Pavel a scris-o.

 

Autorul lui 2 Petru cunoaşte de asemenea despre o colecţie a scrisorilor lui Pavel (3:15-16) şi asumă faptul că şi cititorii săi le cunosc. 2 Petru a fost scris devreme în al doilea secol d. Hr.

 

De asemenea tot în prima parte a secolului al doilea, Ignatius, Episcop de Antiohia, a scris scrisori la şapte biserici în timp ce se afla în drum spre Roma, unde a fost martirizat. În scrisorile sale el foloseşte un limbaj care indică clar familiaritatea sa cu scrisorile lui Pavel. El se referă în mod frecvent la Pavel pe nume. O astfel de evidenţă este clară: spre sfârşitul secolului întâi un număr de biserici au căpătat deja copii ale scrisorilor lui Pavel pentru folosirea lor. Stagiul de formare al unei colecţii canonice a scrierilor lui Pavel luase deja loc.

 

Chiar la o dată mai timpurie alţi creştini aveau colecţii făcute cu spusele lui Isus şi povestiri despre el. Evanghelia Spuselor Q este un astfel de compendiu de spuse, şi Evanghelia Semnelor care se află la baza Evangheliei lui Ioan este o colecţie de fapte măreţe atribuite lui Isus. Aceste colecţii au fost încorporate în evangheliile narative. Autorii acelor evanghelii au rearanjat colecţiile de spuse şi povestiri pentru a forma povestiri continue. Ca şi scrisorile lui Pavel, aceste evanghelii, alături de alte scrieri, au fost colectate de diferite biserici. Pe la mijlocul secolului al doilea d. Hr., un sortiment considerabil de scrieri erau cunoscute bisericilor; evangheliile narative (Matei, Marcu, Luca şi Ioan), şi cel puţin o evanghelia a spuselor (Evanghelia lui Toma), dialoguri şi revelaţii atribuite lui Isus, diferite relatări ale naşterii sale, câteva relatări ale faptelor apostolilor, omiliile, şi altele. Biserica devenea în mod rapid o biserică literată. În cadrul la un secol de la naşterea lui Isus, deci, creştinii au produs o mică dar chiar diversă bibliotecă de scrieri. Totuşi, pe atunci nu era nici o propunere de a se crea o listă oficială, un canon.

 

Marcion şi primul canon

 

Prima mişcare semnificativă spre crearea unui nou canon creştin a fost iniţiată de Marcion, un proprietar de vas şi negustor, fiul unui episcop al bisericii din Asia Minoră. Marcion a propus ca biserica să respingă scripturile evreieşti şi să îmbrăţişeze un nou canon al său propriu. Acel canon avea să fie compus doar dintr-o singură evanghelie, Luca, şi un singur apostol, Pavel. Teza lui Marcion, bazat pe citirea sa a lui Pavel, a fost că scripturile evreieşti se refereau numai la legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Israel, şi nu era valabil pentru creştini. Biserica, de dragul unităţii ei şi pentru adevărul evangheliei sale, se cădea să-şi identifice scrierile sale normative şi să înceteze folosirea sa a scripturilor evreieşti. Marcion a fost convins că referinţa la Dumnezeul la care s-au închinat evreii care apăreau în scrierile lui Luca şi Pavel erau coruperi ale ceea ce Luca şi Paul au scris în original. Drept rezultat, el a înlăturat astfel de referinţe din versiunile pe care le-a inclus el în propusul său Nou Testament.

 

Marcion l-a luat pe Pavel drept ghid al său pentru părerea creştină corectă a acestor chestiuni. Reprimarea romană a rebeliunii lui Bar Kochba din 132-135 d. Hr., ultima încercare din antichitate a evreilor de a-şi câştiga libertatea lor, a contribuit la poziţia lui Marcion. Dacă scripturile evreieşti aveau de a face doar cu istoria naţiunii şi a templului evreilor, şi dacă acele instituţii au ajuns la un final, biserica nu mai trebuia să fie preocupată cu scripturile evreieşti. Neglijarea scripturilor evreieşti a fost confirmată de evenimente. Mişcarea radicală a lui Marcion a stimulat biserica să pună în discuţie problema canonului într-un fel conştient pentru prima dată. El a fost în mod clar primul care avea să propună un specific nou canon pentru mişcarea creştină.

 

Propunerea lui Marcion a fost şocantă pentru mulţi în zilele sale; raţionamentul său teologic era heterodox-eretic. Aceasta necesita un răspuns. Aceasta a forţat biserica să facă un caz pentru valoare şi statutul scripturilor evreieşti pe care le-a adoptat ca ale sale, şi a îndemnat biserica să determine care din propriile sale scrieri trebuiau să fie privite drept canonice – ca normative şi de ce.

 

Primele liste

 

Biserica a confruntat provocarea lui Marcion prin a face liste de cărţi care erau aprobate a fi citite în biserici. Cea mai timpurie dintre acestea, Canonul Muratorian, este de obicei datat spre sfârşitul secolului al doilea. Cel mai elucidator este unul trasat de Eusebius, episcop de Cezarea, în istoria sa a bisericii în multe volume publicate în 325 d. Hr.

 

Lista lui Eusebius arată faptul că un consens fusese deja atins ca cel puţin 20 de cărţi să fie incluse în noua colecţie a scrierilor sacre, pentru a fi cunoscute ca Noul Testament. El a împărţit cărţile în trei categorii: scrieri „recunoscute”, „disputate” şi „respinse”. Această divizare este tipică şi listelor mai timpurii. Ştim, de exemplu, că Irineu, episcop de Lyon în Gaul (Franţa), în lucrările sale produse în jurul anului 185 d. Hr., a privit cele 20 de cărţi care au apărut ulterior în categoria de „recunoscute” ale lui Eusebius drept cărţi canonice. În plus, el a recunoscut Apocalipsa şi Păstorul lui Hermas, pentru un total de 22. Devreme în următorul secol, Origen din Alexandria a aprobat 22 de scrieri drept canonice. Lista lui Origen era aproape identică cu cele acceptate de Irineu şi listate drept „recunoscute” de Eusebius.

 

Se poate spune, deci, că nu mai mult de 25 sau 30 de ani după ce Marcion a propus canonul său, Irineu a propus o listă „ortodoxă” a 20 de scrieri drept canonice. Această listă a fost ulterior suplimentată însă niciodată alterată în dezbaterile de mai târziu despre canon. Biserica a adoptate categoriile de bază ale lui Marcion, „evanghelie” şi „apostol”, însă nu a fost de acord cu definiţiile lui minimale despre ele. Nu o singură evanghelie ci 4; nu un singur apostol ci „toţi” apostolii aveau să fie incluşi. Faptele Apostolilor a ajuns pe lisat lor sub a doua direcţie, alături de scrierile lui Pavel şi două epistole generale (scrisori circulare).

 

Patru evanghelii, o singură evanghelie

 

Patru evanghelii au apărut pentru unii să compromită unitatea evangheliei bisericii. Marcion a propus o singură evanghelie, care avea avantajul evitării oricăror discrepanţe sau inconsistenţe. În jurul anului 165 d. Hr., Tatian a produs în Siria, Diatessaron (literal, „una prin patru”). Tatian crease o singură evanghelie compusă prin a combina şi armoniza textele lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Textul complet al lucrării sale inovatoare nu a supravieţuit, însă dezvăluie un alt impuls în a se face din unitate un fapt. Dar biserica antică respinsese astfel de impulsuri şi a ales mai degrabă să înţeleagă cele patru evanghelii ca patru mărturii pentru o singură povestire a evangheliei, un singur mesaj salvator. Irineu a înfrumuseţat punctul prin a argumenta asupra faptului că la fel cum există patru regiuni ale lumii şi patru direcţii ale vântului, la fel sunt patru stâlpi ai evangheliei pe care Dumnezeu a dat-o lumii. Irineu a luat număr 4 ca fiind o evidenţă directă a autenticităţii evangheliilor: biserica mondială putea să deţină nici mai mult nici mai puţin decât o împătrită evanghelie.

 

Eusebius, sfătuitor al împăratului Constantin

 

Când Eusebius a produs lista sa în trei categorii în anul 325 d. Hr., el a întrebuinţat mai degrabă criteriul mai puţin entuziast decât acelea apărate de Irineu cu mai mult de un secol mai devreme. Eusebius se întreabă dacă scrierile au fost menţionate de către generaţiile mai timpurii de lideri de biserică, dacă stilul lor se comportă bine cu scrierile cunoscute a fi fost scrise în cadrul istoriei bisericii, şi dacă conţinutul lor este consistent cu ortodoxia stabilită. Dacă scrierile care proclamau să reprezinte credinţa nu aveau să îndeplinească criteriul, el le-e etichetează „falsurile oamenilor eretici”.

 

Canonul a fost rezervat pentru lucrările temporare, în măsura în care autenticitatea lor putea fi determinată. Compilatorii Canonului Muratorian au respins Păstorul lui Hermas, în ciuda popularităţii sale, deoarece se ştia că fusese compusă „recent”. Unii s-au argumentat pe o bază mult mai colorată că iritaţia nu ar trebui să fie amestecată cu miere, mierea reprezentând în mod presupus mai multe lucrări ortodoxe. Dar nici una dintre listelor canonice nu menţionează inspiraţia ca criteriu pentru determinarea căror scrieri aveau să fie incluse în canon. Motivul, aparent, este că din moment ce toţi creştinii erau plini de duhul, o revendicare de inspiraţie nu ar fi fost folositoare ca fel de distingere a scrierilor creştine canonice de cele extracanonice. Se notează adesea faptul că o scriere din Noul Testament pretinzând a fi inspirată este Apocalipsa lui Ioan, şi în mod precis este această carte a fost cea prezentă între cele disputate candidate pentru includerea în Noul Testament. Lista lui Eusebius din 325, denumeşte 21 de scrieri drept „recunoscute”, sau acceptate drept canonice, dacă asumăm faptul că el a inclus şi scrisoarea către Evrei printre scrierile lui Pavel, şi dacă socotim Apocalipsa a fi printre lucrările disputate. El nu spune ce includ scrisorile lui Pavel; şi el listează Apocalipsa de două ori, odată printre cărţile recunoscute şi odată printre cele disputate.

 

Scrisoarea de Paşte a lui Atanasie

 

Următoarea listă care a supravieţuit din antichitate este lista lui Atanasie publicată în 367 d. Hr. Lista sa enunţă aceleaşi 27 de cărţi care constituie Noul Testament al nostru. În anii care au intervenit între Eusebius şi Atanasie, cele 6 cărţi care erau disputate sau respinse şi-au găsit calea lor înspre categoria celor recunoscute. Din vremea lui Atanasie şi până acum ele rămân în canon, deşi ele au fost provocate din când în când de către teologi sau oamenii ai bisericii. Martin Luther, de exemplu, a crezut că Iacov, Iuda şi Apocalipsa erau nepotrivite pentru a fi incluse printre cărţile canonice.

 

Biblia şi intriga politică

 

Ce s-a întâmplat între vremea lui Eusebius şi vremea lui Atanasie pentru a fi socotit ultimul pas în direcţia unui consens? Cum putea biserica să decidă în final asupra a ceea ce să includă şi ceea ce să excludă? Din nefericire, sursele noastre sunt munte în această privinţă. Conciliul de la Nicea din 325 d. Hr. nu a adresat această chestiune, şi nici Eusebius sau Atanasie şi nici vreun alt scriitor din acea perioadă nu ne spune cum s-a întâmplat aceasta.

 

O dezvoltare sugerează o intrigatoare explicaţie plauzibilă. În 331 d. Hr., împăratul roman Constantin a trimis o scrisoare, a cărui text a supravieţuit, către Episcopul Eusebius din Cezarea prin care-l solicita să aranjeze producerea a 50 de biblii. Aceste cărţi urmau să fie copii executate cu îndemânare ale „scripturilor divine” pe pergament fin pentru folosirea în bisericile noii capitale al Imperiului, Constantinopolul. Constantin nu numai că a promis să plătească pentru toate cheltuielile implicate în acest proiect, el a oferit de asemenea şi două căruţe pentru a se asigura de expedierea rapidă a copiilor completate pentru inspecţie personală.

 

Eusebiu era un sfătuitor şi un confident al Împăratului. El este în mare privit ca arhitectul principal al filozofiei politice a imperiului reconstruit al lui Constantin. El a fost un aliat de încredere al Împăratului în apărarea şi implementarea politicilor noului stat creştinizat. Eusebius ştia că Constantin era preocupat cu unitatea bisericii şi a statului. El ştia de asemenea că acele noi biblii pregătite pentru oraşul capitală ar juca un rol important în cadrul unităţii bisericii. Caracterul cuprinzător al listei lui Atanasie are vederea acomodării politice. Aceasta rezolvă dezacordul cu privire la statutul canonic al cărţilor Evrei şi Apocalipsa prin a le include pe ambele. Se părea prin urmare plauzibil să se presupună că adăugarea ultimelor 6 cărţi la lista canonică nu a fost rezultatul argumentului istoric sau teologic, ci a fost stimulat de nevoile statului. Cu alte cuvinte, canonul Noului Testament a fost stabilit pentru toate scopurile practice când Constantin a dat ordinul să se creeze 50 de biblii. Publicarea lor a fost o dovadă palpabilă a unităţii bisericii şi de aici şi a unităţii imperiului.

 

O Biblie deschisă sfârşită

 

Canonul din secolul al 4lea a fost durabil, însă nu a fost privit ca final şi nu a fost niciodată universal. Printre bisericile Răsăritene ortodoxe diversitatea canonică în evidenţă înainte ca Constantin a continuat. Canonul bisericii siriene, de exemplu, este acela al Peshitta, o versiune siriacă a Noului Testament datând din secolul al 5lea. Din Peshitta lipsesc 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa. Luther a pus Evrei, Iacov, Iuda şi Apocalipsa ultimele în traducerea sa a Noului Testament în 1522, deoarece avea îndoieli cu privire la revendicarea lor la statutul canonic. Biblia Gustavus Adolphus (Stockholm, 1618) le identifică pe acestea patru drept scrieri apocrife. William Tyndale, „părintele Bibliei Englezeşti”, a pus aceleaşi 4 scrieri ultimele în traducerea sa a Noului Testament în 1526, aparent urmând practica lui Luther.

 

Biserica Romano-Catolică nu a emis o declaraţie autoritară despre conţinutul Biblie până în 8 aprilie 1546, când Conciliul de la Trent, prin votul a 24 la 15, cu 16 abţineri, a declarat scrierile din versiunea Latin Vulgata a lui Jerome a fi canonul oficial al bisericii. Canonul Romano-Catolic diferă, totuşi, de Biblia acceptată de bisericile Protestante: aceasta include Apocrifa Vechiului Testament, o serie de cărţi inter-testamentale omise în Bibliile Protestante.

 

De fapt, nici un singur canon nu a fost vreodată acceptat ca final de către întreaga biserică. Pentru biserica universal catolică cu „c” mic – statutul canonului astăzi se aseamănă cu ceea ce a fost în zilele lui Eusebius: aceasta este atât o chestiune de consens cât şi de diferenţă.

 

Cronologie

 

bullet Clement (primul secol d. Hr.): Probabil că al treilea episcop al Romei şi autor al unei scrisori (1 Clement) scrisă bisericii din Corint în jurul anului 95 d. Hr.
bullet Ignatius (ca. 35-107 d. Hr.): Episcop de Antiohia în Siria şi autor al scrisorilor către diferite biserici: Efeseni, Magnasiani, Traliani, Romani, Filadelfiani, Smirneani. El a scris de asemenea o scrisoare lui Policarp, episcop de Smirna.
bullet Marcion (m. ca. 160 d. Hr.): Un nativ din Sinope în Pontus şi un bogat deţinător de vase. El a fost excomunicat în 144 d. Hr.
bullet Canonul Muratorian: Cea mai veche listă existentă a scrierilor Noului Testament, descoperită în secolul al 18lea de L. A. Muratori într-un manuscris din secolul al 8lea. Lista se credea în general că data din secolul al 2lea.
bullet Tatian (secolul al 2lea, d. Hr.): Un nativ din Asiria, Tatian a fost un apologet creştin şi autor al Diatessaron, o istorie a vieţii lui Hristos compilată din cele patru evanghelii folosite în biserica siriacă până în secolul al 5lea d. Hr.
bullet Irineu (ca. 130-200 d. Hr.): Episcop de Lyon, Gaul (Franţa)-
bullet Origen (ca. 185-254 d. Hr.): Critic biblic alexandrian, exeget, teolog şi scriitor creştin.
bullet Eusebius (ca. 260-364 d. Hr.): Episcop de Cezarea. Istoria Eclesiastică a sa, o istorie multi-voluminoasă a bisericii de până în ca. 300, a fost publicat în ca. 325 d. Hr.
bullet Constantin (ca. 274-337 d. Hr.): Împărat roman a cărui politică a fost aceia de a uni biserica creştină de statul secular prin cele mai apropiat posibile legături. Legile şi scrisorile lui sunt o sursă primară principală pentru relaţiile Creştinismului şi Statului din 313 înainte.  
bullet Atanasie (ca. 296-373 d. Hr.): Episcop de Alexandria, Egipt.
bullet Conciliul din Nicea (325 d. Hr.): Primul conciliu general al bisericii creştine numit de Împăratul Constantin care s-a temut că disputele din cadrul biserici ar cauza dezordinea din imperiu. Rezultatul a fost Crezul Nicean.
bullet Conciliul din Trent (1545-1563): În răspuns la Reforma Protestantă, definea doctrina catolică ca fiind distinctă faţă de cea protestantă şi a implementat reforme pentru a începe o revitalizare.