Hamartiologie: 

UN TRUP AL DIVINITĂŢII DOCTRINALE

Cartea 3—Capitolul 11

DESPRE DEPRAVAREA FIRII UMANE

Dovedind deja acuzaţia de vinovăţie pentru păcatul lui Adam pentru posteritatea lui, ceea ce urmează după aceasta este depravarea naturii, derivată lor de la el; prin aceasta înţelegându-se decăderea generală a omenirii, a tuturor caracteristicilor firii umane şi a tuturor puterilor şi resurselor sufletului şi elementelor corpului.

1. Unu, voi dovedi că există o astfel de depravare şi corupere a omenirii.

1a. Păgânii înşişi au cunoscut-o şi s-au plâns de ea, ei afirmă că nici un om nu este născut fără păcat;[1] că orice om este vicios natura;[2] că este o dispoziţie rea, sau un afect vicios, care este sădit şi creşte în oameni;[3] şi este o parte fatală de rău în toţi când se nasc, de acolo fiind depravarea sufletului, bolile, etc.[4] şi cauza viciului este de la părinţii noştri, mai degrabă şi de la primele principii, decât de la noi:[5] şi Cicero[6] deplânge în mod deosebit că oamenii sunt aduşi la viaţă de către fire ca mamă vitregă, cu un trup gol, fragil şi infirm şi cu o minte sau suflet înclinate spre pofte.

1b. Apocalipsa o afirmă; Scripturile abundă cu mărturii despre aceasta, afirmând că nici un om nu se poate naşte pur şi curat; că tot ce este născut din carne, sau vine în lume prin producere obişnuită, este carne, carnal şi depravat; că toţi oamenii, evrei şi neamuri, se află sub păcat, sub vină, impur şi sub domnia păcatului; că imaginaţia gândurilor inimii oamenilor este rea şi aceasta în mod continuu; că inima este înşelătoare şi deznădăjduit de slabă; şi din ea iese tot ce este stricat şi păcătos (Iov 14:4; Ioan 3:6; Rom. 3:9; Gen. 6:5; Ier. 17:9; Matei 15:19).

1c. Raţiunea confirmă aceasta, că aşa trebuie să fie; că dacă un pom este stricat, nu poate aduce decât roade stricate; că dacă rădăcina omenirii este ne sfântă şi ramurile trebuie să fie la fel; dacă fântâna este necurată şi izvoarele trebuie să fie la fel; dacă părinţii direcţi sunt necuraţi, posteritatea lor trebuie să fie necurată, deoarece un lucru curat nu poate veni dintr-unul necurat; şi dacă Dumnezeu a făcut din sângele unui om toate naţiunile care sunt pe pământ şi acel sânge este pătat de păcat, tot ce porneşte de la el prin concepere obişnuită, trebuie să aibă aceeaşi pată.

1d. Toată experienţa mărturiseşte adevărul acesta; nici un om nu s-a născut vreodată în lume, fără păcat; nici unul nu a fost vreodată scutit de această molipsire şi contaminare a firii, „nu este nici unul care să facă binele, nici unul” (Rom. 3:10) care să facă binele natural şi de la el, motivul este, pentru că nu este nici unul bun din natura lui; din toate milioanele de oameni care au venit de la Adam, prin concepere obişnuită, nici unul nu a fost găsit fără păcat; există doar o excepţie de la aceasta, o caracteristică a firii umane şi aceea este natura umană a lui Isus Hristos; şi aceasta este excepţia deoarece producerea, conceperea Lui a fost excepţională şi nu a descins din Adam, prin producere obişnuită.

1e. Necesitatea răscumpărării prin Hristos şi a regenerării de către Duhul lui Hristos, arată că oamenii trebuie să fie într-o stare de depravare, sau nu ar fi fost nevoie de acestea. Răscumpărarea oamenilor din păcat şi dintr-o purtare în van, presupune că ei sunt sub puterea păcatului şi influenţa acestuia, care conduce o viaţă păcătoasă şi sterilă;  şi dacă oamenii erau liberi de murdăria păcatului, sângele lui Hristos care să-i cureţe de toate nu mai era necesar; fiinţa Lui a fost făcută înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare pentru ei, implică faptul că erau ne sfinţi şi nejustificaţi şi robi păcatului şi lui Satan: regenerarea şi sfinţirea sunt absolut necesare pentru ca un om să se bucure de fericire veşnică; „dacă un om nu este născut din nou, nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu”; şi „fără sfinţire nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Ioan 3:3; Evr. 12:14), dar ce ocazie ar fi fost ca omul să fie născut din nou sau să aibă o naştere nouă şi supranaturală, dacă el nu ar fi fost pângărit de prima naştere, cea naturală; sau să fie sfinţit, dacă nu era ne sfânt şi necurat? (vezi 1 Cor. 6:9-11).

2. Doi, numele sub care această depravare a firii este cunoscută în Scriptură merită atenţie , deoarece nu slujesc numai la a oferi mai multă lumină despre natura ei, dar o şi confirmă; este de asemenea numită „păcat”, fiind o dorinţă de conformitate la legea lui Dumnezeu şi contrară ei; este reprezentată ca fiind foarte activă, lucrând tot felul de carnalităţi şi moartea însăşi; înşelând, distrugând, ucigând şi ca fiind foarte păcătoasă chiar ca o hiperbolă, fiind plină de tot păcatul şi sursa tuturor (Rom. 7:8,11,13). Are numele de „păcat care locuieşte”; apostolul vorbeşte despre aceasta cu privire la el, „nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.” (Rom. 7:17,20), nu este ceea ce vine şi pleacă, sau un vizitator din când în când, ci un locuitor şi încă unul care face numai probleme; împiedică tot binele şi face tot răul pe care poate să-l facă; şi locuieşte şi va locui cât timp oamenii sunt în acest templu, trupul, şi chiar în sfinţi, până când casa lor pământească a acestui templu va fi destrămată; este ca împrăştierea leprei în casă, care nu se vindecă până când casa nu este dărâmată şi piatra şi lemnul duse într-un loc necurat: deci templul trupului nu va scăpa de depravarea firii până când nu va fi dărâmat şi dus la mormânt. Se spune că este „legea păcatului” şi „legea în elementele trupului”; care are forţă, putere şi autoritate; domneşte ca un rege, mai degrabă ca un tiran, pentru că duce la moarte, cu excepţia cazului în care harul nu o previne; şi decretă legile şi cere supunere la ele; şi supunerea este oprita la poftele ei; oamenii slujesc diverselor pofte şi plăceri (Rom. 7:23; 8:2; 6:12; 5:21; Tit 3:3). Uneori este numit „trupul păcatului, deoarece constă în diferite părţi şi elemente, ca un trup; este un agregat sau o asamblare de păcate şi include totul în el (Rom. 6:6; Col. 3:5). Uneori se numeşte „omul cel vechi”, deoarece este efectul otrăvii şarpelui cel vechi, este aproape la fel de vechi ca şi primul om ; şi la fel de vechi ca orice om în care este; există de când este omul (Rom. 6:6; Efes 4:22). Adesea este numit carne, deoarece este propagat de carne şi este carnal şi depravat şi este opus duhului şi principiilor harului, care este de la Duhul lui Dumnezeu; şi în care nici un lucru bun , nimic spiritual nu locuieşte (Ioan. 3:6; Gal. 5:17; Rom. 7:18,25). Mai este numit „poftă” sau „carnalitate”; care este păcatul însuşi şi mama tuturor păcatelor; constă în mai multe ramuri, numite pofte trupeşti şi pofte lumeşti, pofta cărnii pofta ochilor şi mândria vieţii (Rom. 7:7; Iacov. 1:15; 1 Ioan 2:15). Evreii o numesc de obicei plăsmuirea răului sau imaginaţie.

3. Trei, această depravare a firii este universală,—

3a. Cu privire la caracteristicile omenirii. Primii noştri părinţi şi toţi descendenţii lor sunt pătaţi de ea. Depravarea imediată în urma păcatului primilor noştri părinţi a avut loc în ei; după cum apare de la ruşinea, confuzia şi teama cu care au fost imediat umpluţi; de la prostia şi nebunia lor când s-au gândit să se ascundă de Dumnezeu printre pomii grădinii; de la încercările lor de a ascunde, îmblânzi şi scuza păcatul lor, femeia care a dat vina pe şarpe, bărbatul pe femeie şi în ultimă instanţă pe Dumnezeu Însuşi. Urmaşii lor direcţi s-au molipsit de la ei; primul om născut în lume, Cain, depravarea firii a apărut curând în el, în înfăţişarea lui mânioasă şi invidioasă, când jertfa fratelui său a fost preferată şi nu s-a lăsat până nu a vărsat sângele fratelui său, ceea ce a făcut: şi deşi Abel este numit Abel cel neprihănit, cum era, prin neprihănirea lui Hristos, atribuită lui şi pe socoteala noului om creat în el pe baza neprihănirii şi sfinţeniei adevărate; ca urmare a trăit sobru şi neprihănit, dar nu era fără păcat, altfel de ce oferea el jertfe şi prin credinţă s-a uitat la jertfa lui Hristos, care urma să se facă pentru a face ispăşire pentru păcatele lui şi ale altora? În locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain, Dumnezeu a ridicat o altă sămânţă lui Adam, pe care l-a zămislit după chipul lui şi asemănarea lui; nu după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în care a fost creat Adam; ci în aceea pe care el a adus-o asupra lui, prin păcatul şi căderea lui: posteritatea acestui om şi a lui Cain, au populat întreaga lume înainte de potop. Şi care este socoteala dată despre ei? Este că pământul a fost corupt prin ei; că toată carnea a fost coruptă pe pământ; şi că numai un om a găsit îndurare în ochii lui Dumnezeu; şi că imaginaţia gândurilor inimii oamenilor era numai rău continuu (Gen. 4:25; 5:3; 6:5,8,11,12). Cât despre locuitorii noii lumi, care au răsărit din Noe şi cei trei fii ai săi, care a descins din linie dreaptă din Set, la fel se spune şi despre ei (Gen. 8:21). Pe scurt, toate naţiunile de pe pământ, care pot fi împărţite în evrei şi neamuri şi care includ întregul, sunt sub păcat, sub vina şi mizeria lui; nu numai neamurile, la ale căror timpuri de ignoranţă Dumnezeu a clipit, şi pe care i-a suferit să meargă pe căile lor, care erau păcătoase; dar chiar şi poporul Israel, pe care Dumnezeu l-a ales să fie un popor special şi individual, a fost întotdeauna rebel, din vremea când erau un popor; tot timpul Moise a fost cu ei; în vremea Judecătorilor; şi în vremea Regilor, după cum mărturisesc cele câteva captivităţi; erau o sămânţă de făcători de rău; un popor încărcat de fărădelegi; în orice vreme sau perioadă de timp, oricând Dumnezeu privea la starea şi condiţia omenirii, acesta era totalul socotelii; „Sunt depravaţi”, (Ps. 14:1-3; Rom. 3:9-12). Discordiile, certurile şi războaiele care au avut loc în lume, în toate vremurile, sunt o dovadă constantă şi continuă a depravării naturii umane; „Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre?” (Iacov. 4:1), care, la fel cum este adevărat războiul dintre fire şi duhul din suflet; şi animozităţile şi discordiile între experţii în religie; la fel şi războaiele dintre naţiuni, în sens civil; şi care au fost de la început şi încă mai continuă: o ceartă care a fost între primii doi oameni născuţi în lume, care a ajuns la vărsare de sânge; şi imediat ce s-au format regate şi state şi regi peste ele, auzim de războaie între ei. Priviţi la istoria tuturor vremurilor, ale tuturor naţiunilor din ele, şi le veţi găsi pline de socoteli ale acestor lucruri; toate care s-au ridicat din mândrie, ambiţie şi poftele oamenilor. Da, această depravare şi corupere a firii a apărut nu numai între oamenii din lume, din toate vremurile, ci şi între oamenii lui Dumnezeu şi după ce au fost chemaţi de har: nu a existat niciodată un om drept, care să facă binele şi să nu păcătuiască; în multe lucruri, în toate lucrurile ei păcătuiesc şi ofensează; în ei, în carnea lor, în partea lor coruptă nu locuieşte nici un lucru bun: spun că nu au păcat, se înşeală singuri şi adevărul nu este în ei.

3b. Această depravare a firii este generală, cu privire la părţile omului, la toate puterile şi resursele sufletului lui şi elementele trupului lui.

3b1. Cu privire la puterile şi resursele sufletului omului, la tot ce este în el; inima lui este înşelătoare şi deznădăjduit de rea; partea lui interioară este slăbiciune, gândurile inimii lui sunt rele, vane şi păcătoase; da, imaginaţia gândurilor inimii lui, chiar temelia gândului, primele mişcări care sunt în om în acest fel; mintea şi conştiinţa, sunt pângărite şi nimic nu poate îndepărta murdăria, doar sângele lui Isus: înţelegerea este întunecată de orbirea şi ignoranţa care sunt în ele; aşa încât un om firesc nu poate discerne lucrurile Duhului lui Dumnezeu; orice cunoştinţă ar avea oamenii despre lucrurile naturale şi civile, nu au nici una despre lucrurile spirituale; sunt înţelepţi în a face răul, dar nu au cunoştinţă să facă binele; nu ştiu şi nu vor înţelege: voinţa este împotriva la ceea ce este bun; mintea firească este duşmănie cu Dumnezeu şi nu este supusă legii lui Dumnezeu; şi nici nu poate fi fără harul Lui; este împietrită, dificilă, încăpăţânată şi perversă, până când inima de piatră este îndepărtată şi este dată o inimă de carne. Emoţiile sunt nechibzuite, merg pe un canal diferit, sunt fixate pe obiective greşite; oamenii urăsc ce ar trebui să iubească şi iubesc ce ar trebui să urască; urăsc binele şi iubesc răul; sunt iubitori de plăceri, de pofte păcătoase şi plăceri, decât iubitori de Dumnezeu, oameni buni şi lucruri bune. Pe scurt, nu este nici un loc curat, nici o parte liberă de mizeria şi influenţa păcatului.

3b2. Toate elementele trupului sunt pângărite de ea; limba este o parte mică şi este o lume de fărădelegi ea însăşi şi pângăreşte tot trupul; cele câteva elemente sunt folosite ca instrumente ale necurăţiei; unele dintre ele fiind menţionate în particular în socoteala generală a depravării omului, (Ro 3:1-31) ca gâtul, buzele, gura şi picioarele, toate angajate în slujba răului.

4. Patru, timpul când depravarea firii are loc în om; cea mai mică dată este în tinereţea lui; „Imaginaţia inimii omului este rea din tinereţea lui” (Gen. 8:21), adică imediat ce este capabil de exercitarea raţiunii lui şi de comiterea păcatului actual; care la această vârstă apare ca nesupunere faţă de părinţi şi minciună; şi aceasta nu este spus de anumiţi oameni sau indivizi, ci despre oameni în general; şi nu numai ca în vremea lui Noe, ci în toate generaţiile ce au urmat, până la sfârşitul lumii. Această depravare a firii umane este dusă mai departe, în unele pasaje, până la naşterea unui om; „Cei răi Sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor”; adică sunt îndepărtaţi de Dumnezeu, de viaţa lui Dumnezeu; fiind sub puterea unei morţi morale, sau morţi în fărădelege şi păcate; „mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Ps. 58:3), adică imediat ce sunt capabili să vorbească şi să mintă, copiii sunt înclinaţi devreme spre aceasta; şi aceasta se spune nu numai despre cei care ajung imorali, destrăbălaţi şi păcătoşi abandonaţi, ci şi despre cei ce sunt născuţi din părinţi religioşi, au o educaţie religioasă şi devin religioşi ei înşişi, sunt „numiţi stricaţi încă din pântece” (Isa. 48:8), adică imediat ce sunt capabili să comită încălcarea de fapt. David poartă o mizerie a firii lui chiar mai mult, când spune; „Iată că Sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.”(Ps. 51:5), ceea ce el observă, nu pentru a atenua, ci pentru a agrava, păcatul pe care îl mărturisea, în care fusese atât de devreme şi de mult păcătos; şi nu era ignorant de depravarea firii lui şi cât de înclinat era spre păcat, încât nu mai era veghetor împotriva lui. Nu spune „păcatul meu şi fărădelegea mea”, deşi erau ale lui, fiind în firea sa; dar „păcat” şi „fărădelege”, fiind obişnuit la el cu restul omenirii; şi ceea ce l-a însoţit de la formarea sa în pântece, deci înainte de a putea comite un păcat în fapt; deci modelul depravării iniţiale a firii lui; şi aceasta imediat ce sufletul şi trupul au fost unite, el a fost deja o fiinţă păcătoasă. La acest sens al cuvintelor au existat obiecţii, că David vorbeşte numai de păcatul mamei lui; şi se fac aluzii că păcatul ei era cel al adulterului. Aceasta arată cât de mult susţinătorii purităţii firii umane sunt strânşi de acest pasaj, să recurgă la o astfel de interpretare, cu preţul caracterului unei persoane inocente, despre care nu se sugerează nimic de acest fel, în scrierile sfinte; ci, dimpotrivă, că ea era o persoană pioasă şi religioasă; David se evalua în raport cu relaţia lui cu ea şi se roagă să fie considerat de dragul ei (Ps. 86:16; 116:16). Pe lângă aceasta, dacă aşa ar fi fost cazul, David ar fi fost nelegitim; şi legea în Israel interzicea intrarea în congregaţia Domnului şi nu ar fi putut avea nici o funcţie în biserică sau în stat; nici nu ar fi răspuns domeniului şi planului lui David să expună păcatele altora, mai ales ale părinţilor săi, în timp ce îl mărturiseşte şi deplânge pe al său; nici particula „în” nu aparţine mamei, ci lui însuşi, cu sensul nu că mama lui era în păcat sau că ea în sau „prin păcat” l-a conceput; ci că el a fost conceput ca fiind în păcat, sau că imediat ce firea umană a fost formată în el şi sufletul şi trupul au fost unite, el era în păcat şi păcatul în el; sau el a devenit o creatură păcătoasă. Unii care nu merg atât de departe, presupun totuşi că păcatul părinţilor lui direcţi, în procrearea şi conceperea lui, deşi în căsătorie conform legii, este menţionat aici; dar aceasta nu poate fi; deoarece propagarea speciei umane, prin producere, este un principiu implantat de Dumnezeu însuşi, deci nu este păcătos. A fost prima lege a firii, „creşteţi şi înmulţiţi-vă”; dată în starea de inocenţă. Căsătoria a fost instituită în paradis şi întotdeauna a fost văzută ca onorabilă, când patul nu este pângărit. În plus, unul din cuvintele folosite, tradus ca „forma” , este forma pasivă şi se referă la ceea ce nici David, nici părinţii lui nu puteau fi activi; şi întregul se referă la uimitoare lucrare a formării lui, pe care el o admiră atât de mult, (Ps 139:14-16). Alţii obiectează, că el nu merge mai sus decât mama sa; şi nu se ţine seama de Adam. Nici nu era nevoie; deoarece depravarea firii merge pe canal genetic, el nu a avut ocazia să vorbească despre aceasta, să observe altceva decât pe părinţii lui direcţi, prin care i s-a transmis; şi mai mult, că David nu vorbeşte de alţi oameni, ci numai de el. Dar că toată omenirea este coruptă în acelaşi fel, este exprimat din plin în alte pasaje (Iov 14:4; Ioan 3:6; Ps. 58:3; Efes. 2:3). Şi dacă David, un om atât de faimos pentru pietate şi religie, unul după inima lui Dumnezeu, pe care l-a ridicat pentru a-Şi împlini voia, a fost pătat de păcat în formarea lui iniţială, atunci desigur că acelaşi lucru este adevărat cu privire la alţii, care, după el, se pot ridica şi spune, nu a fost la fel şi cu el? În cele din urmă, unii vor avea aceste cuvinte pentru a fi figurativi şi hiperbolici, adică el a păcătuit adesea din tinereţea lui: dar oamenii, prin mărturisirea păcatului, nu exagerează de obicei, ci declară simplu, sincer, aşa cum este; şi într-adevăr, păcătoşenia firii nu poate fi bine hiperbolizată; şi dacă se încearcă, poate fi permisă, fără a o reduce; (vezi Rom. 7:13).

5. Cinci, Felul şi modul în care depravarea firii este transmisă oamenilor, astfel încât să devină păcătoşi.

5a. Nu poate fi de la Dumnezeu, sau prin insuflare de la El; El este prea curat ca să o suporte; nu îşi găseşte plăcerea în ea; este groaznică pentru El; şi deci, niciodată nu o va insufla şi implanta în firea oamenilor. Unii dintre ereticii din vechime îşi imaginau că erau două prime principii, sau fiinţe; una bună şi una rea; şi că tot ce este bun vine de la una; şi tot ce este rău de la cealaltă: dar aceasta pentru a face primele două cauze, deci doi zei; diametral opuşi.  

5b. Nu poate fi nici imitarea părinţilor, primii sau cei direcţi, sunt unii care nu au păcătuit niciodată asemănător cu încălcarea lui Adam şi totuşi au murit; ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă nu erau vinovaţi şi pătaţi; sunt mulţi născuţi în lume, care nu şi-au cunoscut niciodată părinţii direcţi şi deci nu i-au putut imita. Taţii unora au murit înainte ca ei să se nască; şi alţii îşi pierd ambii părinţi, înainte de a fi capabili de imitaţie; şi dacă pata este la formarea lor şi înainte de naşterea lor, este imposibil să fie prin imitaţie.

5c. Aceasta nu se transmite nici printr-o stare pre existentă a sufletelor. Unii dintre filozofii păgâni, ca Pitagora şi Plato, susţin pre-existenţa sufletelor, înainte de a fi fost lumea; noţiune adoptată de către Origen, care susţinea că sufletele în această stare pre-existentă au păcătuit fiecare separat; şi pentru păcatele lor au fost aruncaţi în timp, în trupuri omeneşti, sau în alţii, în care suferă. Unii cred că această noţiune a fost îmbrăţişată de către evreii din vremea lui Hristos şi chiar de către unii din urmaşii Lui; cum reiese din Ioan 9:1-3 dar nu este permisă de el. Şi unii creştini moderni au absorbit aceeaşi noţiune păgână şi evreiască; care, observând că unele pasaje din Scriptură vorbesc despre pre-existenţa lui Hristos, în natura Sa divină, sau ca Persoană divină, le-au interpretat ca o pre-existenţă a sufletului uman; şi au afirmat pre-existenţa tuturor sufletelor, dar fără vreo raţiune sau autoritate scripturală.

5d. Aceasta nu este nici ca urmare a transmiterii sufletului de la părinţii direcţi; sau prin producerea lui, împreună cu trupul, de la ei. Dacă aceasta ar fi într-adevăr stabilit, ar îndepărta dificultatea care însoţeşte doctrina propagării depravării firii prin producerea naturală; de aici, Austin a fost odată înclinat spre aceasta, dar este atât de plină de absurdităţi, după cum s-a văzut într-un capitol anterior, încât nu poate fi admisă; că duhul se trage din materie, şi generat din ea, şi deci, trebuie să fie material, coruptibil şi muritor; deoarece tot ce este generat este coruptibil şi deci, sufletul nu este nemuritor; o doctrină la care nu s-a renunţat niciodată; şi în plus, conform Scripturii, sufletul este imediat creat de Dumnezeu (Zah. 12:1; Evr. 12:9). Că această depravare a firii este transmisă prin procreare, pare a fi sigur; (vezi Iov 14:4; Ioan 3:6; Efes 2:3), deoarece firea este transmisă în acest fel, păcatul firii trebuie de asemenea să vină în acelaşi mod. Dar cum să susţinem aceasta, consecvenţi cu justiţia, sfinţenia şi bunătatea lui Dumnezeu, este o dificultate şi una dintre cele mai mari, în întreaga schemă a adevărurilor divine; pentru care, unii s-au gândit că este mai bine să ne aşezăm şi să deplângem această depravare şi să ne gândim cum să fim eliberaţi de ea, decât să întrebăm curioşi în ce fel şi mod vine ea în noi; ca un om care este căzut într-o groapă, care nu se preocupă prea mult cum a ajuns acolo, ci cum să iasă şi să fie curăţit de mizeria pe care a luat-o de acolo. Dar o întrebare serioasă în acest caz, cu atenţia cuvenită pentru perfecţiunea lui Dumnezeu, Scriptura sfântă şi analogia credinţei, poate fi şi legală şi lăudabilă. Dificultatea este ocazionată de modul în care este pusă problema; un suflet care vine pur şi sfânt din mâna lui Dumnezeu, este unit cu un trup păcătos şi este întinat de acesta; că nici unul din acestea nu este faptul că trupul nu este păcătos iniţial, când sufletul este unit cu el prima dată, nici sufletul nu este pur şi sfânt când este creat de Dumnezeu; adică, nu aşa cum era sufletul lui Adam, când a fost creat; dificultatea ar fi mult uşurată, dacă nu îndepărtată pe de-a-ntregul.

5d1. Să observăm atunci că, molipsirea de păcat nu are loc numai în trup sau numai în suflet, ci în ambele, când sunt unite şi nu mai înainte; nu a fost doar trupul în esenţa cărnii lui Adam, care a păcătuit; nici nu a fost doar sufletul reprezentat de el; ci ambele, în uniune, ca un om, o persoană; căci nu trupurile şi sufletele separate, ci oamenii au fost consideraţi în Adam şi au păcătuit în el; şi după cum imputarea vinei păcatului nu este făcută numai trupului, nici numai sufletului, ci ambelor, unite; când şi nu înainte, devine un fiu al lui Adam, un membru al lui; deci, depravarea firii, derivată de la el, nu are loc numai într-una din ele, ci asupra ambelor, unite şi constituind omul. Trupul, antecedent unirii lui cu un suflet raţional, nu este altceva decât o brută, un animal, ca celelalte animale; şi nu este subiectul binelui moral sau răului moral; venind dintr-un trup corupt şi dintr-o sămânţă coruptibilă, are în el sămânţa multor rele, ca alte animale, conform cu natura lor; dar acestea sunt rele naturale, nu morale; ca sălbăticia, violenţa şi cruditatea leilor, urşilor, lupilor, etc. Dar când acest trup este unit cu un suflet raţional, devine parte a unei creaturi raţionale, vine sub lege, şi firea lui nefiind confortabilă cu legea, firea lui şi relele şi viciile ei sunt oficial păcătoase. Are înainte de dispoziţie, o capacitate pentru ce este păcătos; şi are combustibilul potrivit pentru păcat, adică pofte vicioase şi foame asemănătoare, când acestea devin păcătoase, prin devenirea lui ca o parte a unei creaturi raţionale; şi acestea cresc, acţionează şi pângăresc gradat sufletul. Această materie nu poate acţiona asupra duhului; dar aceasta se spune mai uşor decât se dovedeşte. Cât de uşor este să observăm că atunci când trupurile noastre sunt tulburate de boli şi durere, ce efect are aceasta asupra minţilor noastre; de la temperamentul şi constituţia trupului se ridică multe incomodităţi şi dezavantaje la suflet: persoane care au mult „atra bilis”, sau mânie neagră în ele, o melancolie şi o tulburare trupească, ce întunecime aruncă asupra minţii! Şi la ce pasiune, mânie şi furie sunt subiecţi oamenii cu trăsături sanguine? Şi la ce se datorează nebunia, decât la o tulburare în creier? Şi trebuie atribuită unui defect, că unii sunt idioţi, şi alţii cu capacităţi foarte rele şi memorie foarte scurtă; şi unde organele trupului nu sunt foarte bine attempered and accommodated, sufletul este strâns şi nu-şi poate îndeplini funcţiile corespunzător şi slujba; şi un om trebuie să fie neatent cu el însuşi ca să nu observe că prin gândurile minţii este mişcat trupul, fie păcătos, civil sau religios; deci mişcările trupului sunt adesea mijloacele şi ocaziile gândurilor minţii.

5d2. Nu este un fapt că sufletele sunt create de Dumnezeu, pure şi sfinte; adică aşa cum a fost creat sufletul lui Adam, cu neprihănire şi puritate iniţiale cu o înclinaţie spre ce este bun şi cu puterea să facă acest bine. Dar sunt creaţi cu dorinţa neprihănirii şi sfinţirii iniţiale; fără o înclinaţie spre ce este bun şi fără puterea să facă acest bine şi vom oferi un motiv de ce este aşa; şi de ce trebuie să fie aşa. Şi o astfel de creaţie poate fi concepută fără imputarea lipsei de neprihănire faţă de Dumnezeu şi fără să-L facem autorul păcatului. Poate fi concepută fără a aduce atingere perfecţiunii lui Dumnezeu; El putând crea un suflet în esenţa lui pură, cu toate puterile lui naturale şi proprietăţile, fără calităţi de puritate morală sau impuritate, sfinţenie sau ne sfinţenie; sau poate crea unul cu dorinţa neprihănirii şi cu neputinţa spre bine şi fără vreo înclinaţie spre el; deoarece făcând aşa, nu pune o plinătate în suflet, nici o înclinare spre păcat. Este drept şi echitabil ca sufletele oamenilor să fie create aşa, după cum rezultă din următoarele consideraţii: neprihănirea iniţială a lui Adam nu a fost personală, ci a firii lui; nu a avut-o ca o persoană singură şi particulară, ci ca un conducător  public, ca o rădăcină, origine şi ca părinte al omenirii; încât dacă îşi păstra integritatea, ar fi transmis-o posterităţii prin concepere naturală; la fel cum, dacă a păcătuit, depravarea firii derivă la ei, în acelaşi fel; ceea ce avea, nu avea numai pentru el, ci pentru posteritatea lui; şi ceea ce a pierdut nu a pierdut numai pentru el, ci pentru posteritatea lui şi nu a păcătuit ca o persoană singură, particulară, ci ca un conducător, rădăcină, origine şi părinte al tuturor urmaşilor lui; ei erau toţi în el şi au păcătuit în el, ca un singur om; deci a fost drept ca ei să fie privaţi, ca şi el, de slava lui Dumnezeu, de chipul lui Dumnezeu, care se află în neprihănirea iniţială, într-o înclinare spre bine şi puterea de a-l face şi fiind dezbrăcaţi de aceasta sau goliţi de ea, urmează înclinaţia spre păcat, imediat ce se manifestă; şi în locul ei apar lipsa de neprihănire şi de sfinţire, deoarece, după cum spune Austin, pierderea binelui are numele de rău; şi aceasta fiind situaţia, cât de uşor se poate socoti că un suflet fără gard sau pază, care doreşte neprihănirea iniţială, să fie stăpânit şi copleşit de pofte corupte şi lascive ale trupului. Şi cu aceasta este de acord ceea ce un autor învăţat [7] observă, „Dumnezeu este considerat de noi nu numai Creator, ci şi Judecător; El este Creatorul sufletului, în esenţa sa, cu privire la care este pur când este creat. Mai mult, Dumnezeu este un Judecător, când creează un suflet, în această circumstanţă; şi anume că nici un suflet nu este simplu creat de El; ci sufletul unuia dintre fii lui Adam: cu privire la aceasta este drept ca El să părăsească sufletul, ca imaginea Lui pierdută în Adam; în urma acestei părăsiri urmează o dorinţă după neprihănirea iniţială; dorinţă din care păcatul iniţial este propagat.”

Deşi dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu sunt limpezi de orice imputare, în acest mod de considerare a lucrurilor, nu pare atât de agreabil pentru bunătatea şi blândeţea lui Dumnezeu să creeze un astfel de suflet şi să-l unească cu un trup, în situaţia şi condiţia menţionate mai sus; deoarece consecinţa naturală pare de neevitat, murdăria morală a ambelor. La care se poate replica, că Dumnezeu în aceasta acţionează conform cu legea iniţială a naturii, fixată de El, şi care, conform cu cursul invariabil al lucrurilor, apare a fi aceasta, cu privire la propagarea omenirii: că atunci când materia generată este pregătită pentru primirea sufletului; imediat ce pregătirea se sfârşeşte, în acea clipă este creat un suflet şi gata să fie reunit cu ea şi este. Legea propagării omenirii prin concepere naturală a fost dată lui Adam într-o stare de inocenţă şi imediat ce a fost creat, „creşteţi şi înmulţiţi-vă”; el, după aceasta a corupt şi a pângărit întreaga sa fire şi pe cea a posterităţii lui. Este rezonabil acum, că deoarece omul a plecat de la supunerea lui faţă de legea lui Dumnezeu , Dumnezeu să plece de la legea Lui iniţială, respectând conceperea omului? Nu este rezonabil, şi nu o va face, aceasta apare din cazurile în care ar fi putut face astfel; ca în cazul nebuniei, care infectează sângele şi familia unui om şi devine o tulburare în familie; şi totuşi, pentru a opri aceasta, Dumnezeu nu pleacă de la ordinea lucrurilor fixată de El; şi în cazul celor care sunt zămisliţi în adulter sau păcat trupesc, când ceea ce este generat este gata să primească sufletul, este unul pregătit şi unit cu el. Şi uneori, astfel, Dumnezeu aduce în lume pe unii care aparţin alegerii harului; unul dintre strămoşii Domnului nostru a venit pe lume în acest fel (Gen. 38:29; Matei 1:3). Dar dacă Adam mănâncă fructul oprit şi oamenii beau apă din fântâna altuia, apă furată, care este dulce pentru ei şi astfel încalcă legea lui Dumnezeu; trebuie ca El să uite de legea Lui stabilită şi de ordinea lucrurilor? Nu; natura însăşi nu face aceasta: un om fură o cantitate de grâu şi o seamănă în câmpul lui; natura acţionează conform legilor ei, fixate de Dumnezeul naturii; pământul primeşte sămânţa, deşi furată, în centrul său, o păstrează cu grijă şi o aruncă din nou afară şi este produsă o recoltă abundentă. Dacă natura îşi face partea, să nu Şi-o facă Dumnezeu? O va face; şi cu cât va merge înainte în cursul Lui constant, cu cât păcatul oamenilor va fi manifest şi păcatul acela va fi pedeapsa lui.  Şi în această lumină, într-adevăr, trebuie să luăm în considerare depravarea firii; o moarte morală, ceea ce nu este altceva decât o privare de chipul lui Dumnezeu, o pierdere a neprihănirii iniţiale şi o incapacitate de a ajunge la ea, care au ameninţat pe Adam, şi au fost aplicate lui ca pedeapsă. Şi deoarece toată posteritatea lui a păcătuit în el, de ce să nu treacă aceasta şi asupra lor? Şi într-adevăr, este ordinea dreaptă a lui Dumnezeu, ca lucrurile să fie aşa cum sunt, ca o consecinţă la păcatul lui Adam, care nu poate face un lucru nedrept; în Care nu este lipsă de neprihănire,; este neprihănit în toate căile Sale şi sfânt în toate lucrările Lui; şi deci şi în aceasta. Şi aici oprim acest caz, în aceasta încuviinţăm; şi ne umilim sub mâna atotputernică a lui Dumnezeu.

ENDNOTES:

[1][1] Which Plato calls kakofuia, and defines it kakia en fusei, an evil in nature, Plato, Definitiones. “Nam vitiis nemo sine nascitur—”, Horat. Satyr, l. 1. satyr 3. v. 68.

[1][2] “Unicuique dedit vitium natura creata”, Propert. l. 2. eleg. 22 ver. 17.

[1][3] Laertius, l. 2. in vita Aristippi.

[1][4] Plutarch, de Consol. ad Apoll. vol. 2. p. 104.

[1][5] Timaeus Locrus de Natura Mundi, p. 21.

[1][6] De Republica, l. 3. apud August. contr. Julian l. 4. c. 12.

[1][7] Sandford or Parker de Descensu Christi ad inferos, I. 3. s. 65. p. 121, 122.