Hamartiologie: 

UN TRUP AL DIVINITĂŢII DOCTRINALE

Cartea 3—Capitolul 12

DESPRE PĂCATELE ŞI ÎNCĂLCĂRILE ACTUALE

De la păcatul lui Adam apare coruperea naturii, de care toată omenirea ce descinde din el, de-a lungul generaţiilor, este infectată;şi de la coruperea naturii sau de la păcatul care locuieşte în interior se ridică multe alte păcate şi nedreptăţi actuale, care sunt numite în Scriptură „Lucrările cărnii” (Gal. 5:19), sau natură coruptă, spre deosebire de roadele Duhului sau principiile interioare ale harului şi sfinţeniei. (vezi Gal. 5:17,22). Acestea sunt la fel cu „dorinţele cărnii”şi „poftele” sau „voile firii pământeşti” (Efes. 2:3). Actele păcătoase interne ale voinţei, chiar şi toate felurile de senzualitate, pe care pofta sau natura coruptă le lucrează în oameni, şi care se luptă împotriva sufletului: sunt numite uneori „roadele trupului”, ale trupului păcatului; care prin Duhul sunt înăbuşite, slăbite, ţinute sub control, pentru a nu fi comise frecvent şi a nu fi o cale de (Rom. 8:13 6:6). Şi uneori, roadele omului vechi, vechiul principiu al naturii corupte, să fie puse deoparte, cu privire la purtarea exterioară şi să nu fie guvernate de ordinele lor (Col. 3:9 Efes. 4:21). Uneori sunt reprezentate de roade corupte, aduse de un copac corupt; la fel este şi inima păcătoasă a omului şi natura lui şi la fel şi faptele care ies din ea: dacă pomul nu este bun, nu va avea roade bune: inima trebuie făcută să fie bună, pentru ca omul să poată face lucrări bune, (Matei 7:16-20; 12:33). Acele păcate sunt naşterea naturii corupte, care este ca o femeie care concepe, poartă şi naşte; „Când pofta a zămislit, dă naştere păcatului” (Iacov. 1:15; Rom. 7:5). Natura coruptă este fântâna şi păcatele actuale, interioare sau exterioare sunt izvoarele care curg din ea; „Din inimă” ca dintr-o fântână, „vin gândurile rele” (Matei 15:19), cum este primăvara, la fel sunt şi izvoarele, dacă apa la izvor este amară, la fel sunt şi apele care curg de acolo; „Curge din acelaşi izvor şi apă dulce şi spă amară?” Nu.

Păcatele actuale sunt deviaţii de la legea lui Dumnezeu; deoarece „păcatul este încălcarea legii” (1 Ioan 3:4). Acţiunile naturale nu sunt păcătoase; deoarece toate acţiunile şi mişcările sunt de la Dumnezeu, prima Cauză; de la care nu vine nimic păcătos; creaturile depind de El în acţiuni şi în subzistenţă; „În El avem mişcarea”; altfel ar fi independente de El; pe când „toate lucrurile sunt din El”. Dar o acţiune este bună sau rea, în funcţie de acordul sau dezacordul ei cu legea lui Dumnezeu, conformitatea sau neconformitatea ei cu legea; este neregularitatea, abaterea şi anomalia acţiunii de la regula legii divine, acesta este păcatul; şi aceasta, gând, cuvânt sau faptă; deoarece păcatele efective nu sunt restrânse la acţiuni externe, făcute de elementele trupului, ca instrumente ale nedreptăţii; ci include acţiunile păcătoase ale minţii, gândurile rele, poftele carnale, poftele inimii, „ereziile”, erorile minţii, părerile false despre lucruri şi „invidiile”, sunt recunoscute printre „lucrările cărnii” (Gal. 5:20,21). Şi când deosebim păcatul actual de cel iniţial, nu vrem să spunem că păcatul iniţial nu este actual. Primele păcate ale lui Adam şi Eva erau păcate actuale, reale, încălcări ale legii lui Dumnezeu; „Eva a încălcat”; aceasta înseamnă vinovată de un act de încălcare; şi citim despre „încălcarea lui Adam”, care este primul păcat pe care l-a săvârşit el (1 Tim. 2:14; Rom. 5:14). Şi păcatul iniţial, derivat din păcatul primilor părinţi, este de asemenea actual; este o dorinţă de conformitate la legea lui Dumnezeu şi este foarte activ şi operativ, pusă în om lucrează în om carnalitatea; împiedică tot binele, şi face tot răul pe care îl poate face; şi este în sine păcat. Dar păcatele actuale sunt acte secundare, care curg din natura coruptă. Treaba mea nu este să dezvolt anumite păcate, explicând natura şi arătând răutatea lor; care aparţine unei alte părţi a planului meu care va urma, „Teologie practică”.  Voi trata deci numai păcatele actuale foarte scurt, în mod doctrinal, distribuind păcatele pe tipuri şi feluri diferite, reducându-le la clasele potrivite, înşirându-le sub capetele respective.

1.             În primul rând, cu privire la obiectul păcatului, se pot distinge păcate împotriva lui Dumnezeu; păcate împotriva altora, vecinii, prieteni şi cei care sunt în legătură cu noi; şi păcate împotriva noastră înşine; pentru această distincţie există bază în 1 Samuel 2:25. „Dacă un om păcătuieşte împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu; dar dacă păcătuieşte împotriva Domnului, cine se va ruga pentru el

1a. Sunt unele păcate care sunt mai imediate şi directe împotriva lui Dumnezeu; toate păcatele sunt de fapt împotriva Lui, fiind contrare naturii şi voinţei Lui; o încălcare a legii Lui; o sfidare şi o neglijare şi o negare tacită a puterii Lui legislative şi a autorităţii Lui; care este „Dătătorul legii care poate salva sau distruge”. Păcatele lui David împotriva lui Urie sunt mărturisite de El ca fiind împotriva Domnului; „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit” (Ps. 51:4). Dar sunt unele păcate care îl vizează în mod particular, într-un mod deschis, curajos şi îndrăzneţ; „Limbile şi faptele lor sunt împotriva lui Dumnezeu” But (Isa. 3:8). Sunt aşa cum îi descrie Elifaz, „îşi întind mâna împotriva lui Dumnezeu” (Iov 15:25,26), minţile lor fireşti fiind în duşmănie cu Dumnezeu. În mod particular, păcatele împotriva primei table a legii, sunt păcate împotriva lui Dumnezeu; ca de exemplu ateismul în teorie şi în practică; care este o negare a existenţei lui Dumnezeu, şi loveşte chiar în Fiinţa Sa: blasfemierea Numelui Său , a desăvârşirii Lui, a providenţei Lui; ceea ce este unul dintre lucrurile care provin din inimile rele ale omului: idolatria, alţi dumnezei înaintea Lui, slujirea creaturii în locul Creatorului; închinându-se şi plecându-se înaintea idolilor de aur, argint, alamă, lemn şi piatră: la care se poate adăuga senzualitatea, voluptatea, facerea unui idol din stomac, zgârcenia, care este idolatrie: luarea numelui Domnului în deşert, folosirea lui în ocazii neînsemnate şi într-o manieră irelevantă: blestemarea creaturilor în numele lui Dumnezeu, jurarea strâmbă pe acest Nume, ceea ce este sperjur: dorinta de a iubi pe Dumnezeu, şi teama de El; neluând în seamă închinarea, privată sau publică; o profanare a zilei de închinare şi o neglijare a ritualurilor serviciului divin.

1b. Păcatul împotriva celorlalţi, sunt încălcarea celei de-a doua table a legii; ca de exemplu nesupunerea faţă de părinţi; lipsa respectului, a reverenţei, onoarei, atenţie la poruncile lor: la care se pot adauga, nesupunerea faţă de superiori; regele ca şi conducător suprem, ca tată al ţării; magistraţi subordonaţi; lucrători ai cuvântului, stăpâni, etc. Crima sau a lua viaţa cuiva este păcat împotriva poruncii a şasea, după cum prima este împotriva celei de-a cincia; există diverse tipuri din acestea; ca de exemplu patricid, fratricid, etc. ultimul fiind de fapt primul păcat despre care am citit, după păcatul primilor părinţi: se pare că păcatul uciderii exista din abundenţă în lumea veche deoarece la început a fost făcută o lege nouă cu privire la aceasta; „Cine varsă sângele altui om, va pieri în acelaşi fel” (Gen. 9:6). Toate păcatele necastităţii, în gânduri şi cuvinte obscene şi acţiuni murdare, sunt încălcări ale poruncii a şaptea, care interzice adulterul, concubinajul, incestul şi toate poftele nenaturale: luarea proprietăţii unui om, privat sau public, prin forţă sau fraudă, prin acuzaţii false, împiedicând sau folosind şiretenia în comerţ şi afaceri sunt încălcări ale poruncii a noua; şi nu numai aducând atingere persoanei sau proprietăţii altora, numelui lor bun, creditului lor şi reputaţiei vine sub numele de păcate contra celorlalţi; pentru răpirea bunului nume al cuiva este la fel de rău ca şi când i-ai lua banii, şi este lângă a-i lua viaţa.

1c. Sunt păcate împotriva sinelui unui om; apostolul recunoaşte păcatele trupeşti ca fiind păcate „împotriva corpului unui om” (1 Cor. 6:18), ce este o poluare aduce dezonoare, îl umple de boli dezgustătoare şi îi slăbeşte puterea. Beţia este un alt păcat împotriva sinelui; îl privează de exerciţiul raţiunii, îi slăbeşte sănătatea, îi risipeşte timpul, tăria, şi trupul. Sinuciderea este un păcat împotriva primului principiu al naturii, auto-ocrotirea. Stoicii o aplaudă ca pe o acţiune „eroică”, dar este una rea, laşă şi josnică; şi trădează nevoia de curaj al minţii de a îndura adversităţile prezente şi de a întâmpina ceea ce se crede a urma. Nici un om nu are dreptul de a dispune de propria viaţă; Dumnezeu o dă, sau o împrumută şi numai El are dreptul de a o lua.

2                     În al doilea rând, cu privire la subiectul păcatului, se pot distinge păcate interne şi externe; păcate ale inimii, buzelor şi vieţii; sau ale gândului, cuvântului şi acţiunii.

2a.Păcatele interne, păcatele inimii; plaga păcatului începe acolo, acolo este începutul; este deznădăjduit de slabă, este slăbiciunea însăşi; şi din ea curg toate tipurile de păcat; gândurile ei sunt rele, sunt groaznice pentru Dumnezeu, şi foarte primejdioase pentru oamenii  buni, care urăsc gândurile în van; chiar gândul prostiei sau al slăbiciunii este păcat. [1]  Imaginarea gândurilor inimii este un rău continuu, chiar baza gândirii, mişcarea păcatului în minte, lucrează pentru a aduce roadă pentru moarte; dorinţele şi poftele minţii sunt carnale şi păcătoase, care sunt de mai multe feluri: pofta necurată a inimii; pofta patimii, mânia şi răzbunarea; pofta invidiei, al cărei obiect nu poate sta inainte si care sunt supuse ei,  pofta ambiţiei şi mândriei; şi care sunt astfel concluzionate de către apostol”poftele firii pământeşti, pofta ochilor şi mândria vieţii” (1 Ioan 2:15).

Erorile minţii, opiniile false despre lucrurile contrare cuvântului lui Dumnezeu; toate îndoielile nerezonabile, chiar si in sfinti; şi toate acţiunile necredinţei, care pornesc dintr-o inimă rea, vin în această categorie de păcate, cele interne, sau păcate ale inimii.

2b. Păcatele buzelor sau cu cuvântul, care sunt externe, pronunţate deschis, cu privire la Dumnezeu sau oameni şi unul pe celălalt; blasfemierea lui Dumnezeu, vorbirea de rău despre oameni, blestemarea, înjurăturile, minciuna, cuvintele obscene şi necredincioase, orice fel de comunicare coruptă; toată amărăciunea, mânia, furia, strigarea, vorbirea de rău, vorbirea prostească şi gluma, care nu sunt convenabile; da orice cuvânt nefolositor vine la socoteală ca păcat şi va fi adus la judecată vezi (Efes. 4:25,29,31 5:4; Matei 12:36,37).

2c. Acţiunile externe ale vieţii şi conversaţiei: o conversaţie inutilă, o desfăşurare a păcatului, haina mânjită de carne, păcatele ochiului şi ale mâinii drepte şi toate pentru care membrii Trupului sunt folosiţi ca instrumente.

3. În al treilea rând, cu privire la părţile păcatului: pot fi împărţite în păcate omisive şi comisive; când unele lucruri sunt lăsate nefăcute, deşi ar trebui făcute, şi altele care nu trebuie făcute, dar sunt; o astfel de distincţie poate fi observată în cuvintele lui Hristos, sau este o bază în ele (Matei 23:23; 25:42-44), şi ambele categorii de păcate sunt exprimate în Isaia 44:22-24. Păcatele omisive sunt împotriva preceptelor afirmative, nefacerea a ceva ce este poruncit; păcatele comisive sunt împotriva preceptelor negative, a face ceea ce este interzis; (vezi Iacov. 4:17).

4. În al patrulea rând, păcatul poate fi distins de principiul din care se ridică. Unele păcate apar din ignoranţă, ca prinţul lumii care L-a răstignit pe Domnul vieţii şi slavei; în apostolul Pavel, pe când era neregenerat, în persecutarea sfinţilor şi facerea multor lucruri care sunt contrare numelui lui Isus; şi care au fost făcute în mod ignorant şi în necredinţă şi în cei care nu cunosc voia stăpânului şi nu o fac şi trec neîndreptaţi; mai ales cei a căror ignoranţă este voită şi nefirească, care nu ştiu şi nu vor înţelege, dar resping şi dispreţuiesc mijloacele cunoştinţei şi care spun lui Dumnezeu să plece de la ei, nu vrem cunoştinţa căilor Tale; păcatele altora sunt îndrăzneţe , voite, făcute în cunoştinţă şi la alegere şi care merită multe lovituri, (vezi Luca 12:47,48). Unele păcate sunt din infirmitatea cărnii, puterea tentaţiei celui rău şi capcanele lumii, în care oamenii sunt înşelaţi prin înşelătoria păcatului şi sunt luaţi şi covârşiţi pe neaşteptate şi surprinşi în comiterea lor; ceea ce este cazul adesea al copiilor lui Dumnezeu.

5. În al cincilea rând, păcatele pot fi distinse după gradele pe care le au, în mai mici şi mai mari; deoarece nu toate păcatele sunt egale, după cum spun Stoicii, [2] şi unele sunt mai grave decât altele, cu privire la obiectul lor; ca păcatele împotriva lui Dumnezeu, care sunt mai mari decât cele împotriva oamenilor; încălcând prima tablă a legilor, mai mare decât cea de-a doua: şi cu privire la oamenii care le comit şi cu privire la locul şi timpul când şi unde sunt comise, cu alte circumstanţe; unele sunt ca un praf în ochi, altele ca razele. Domnul nostru ne-a învăţat această distincţie, nu numai în Matei 7:3-5 dar când spune „cine Mă dă în mâinile tale, are un mai mare păcat.” (Ioan 19:11). Şi aceasta apare din diferitele grade de pedeapsă pentru păcat, care sunt repartizate proporţional; Domnul nostru vorbind de unele oraşe în care erau învăţate doctrinele Lui şi unde erau făcute minunile Lui, şi care nu se pocăiau, spune despre ele că „a fi mai uşor pentru Tir şi Sidon şi Sodoma decât pentru voi.” (Matei 11:20-24). Conform legilor lui Draco, toate păcatele erau egale şi toate erau pedepsite cu aceeaşi pedeapsă capitală; furtul unui măr la fel ca şi uciderea unui om. De aici s-a spus că Draco şi-a scris legea nu în cerneală ci în sânge. [3] Nu la fel sunt legile lui Dumnezeu, nici natura păcatului, conform lor.

6. În al şaselea rând, păcatele pot fi distinse în funcţie de circumstanţe. De exemplu,

6a. În păcate secrete şi păcate deschise. Păcatele secrete sunt comise în secret, sau păcate ale inimii, pe care nimeni în afară de Dumnezeu şi sufletul omului le cunoaşte ; şi unele trec neobservate chiar şi de omul cel bun şi sunt opuse păcatelor îndrăzneţe; distincţie ce poate fi observată în Psalmul 19:12, 13. Altele sunt făcute deschis, public, înaintea soarelui şi în faţa tuturor, fără frică sau ruşine. Păcatele unor oameni merg la judecată dinainte; sunt unele notorii; condamnate de toţi, înainte ca să vină judecata; şi altele sunt comise în secret, care vin după, dar toate vor fi aduse la judecată  (1 Tim. 5:24; Ecl. 12:14).

6b. Papistaşii disting păcatul în scuzabile şi mortale: care nu pot fi admise fără limitare sau restricţie; deşi toate păcatele sunt scuzabile sau pardonabile prin harul lui Dumnezeu şi sângele lui Hristos, fiind astfel iertate, cu excepţia unuia, care va fi menţionat imediat; totuşi nici unul nu este scuzabil în natura lui; sau sunt atât de mici şi de neînsemnate încât nu merită moartea, numai o pedeapsă mai mică; deoarece toate păcatele sunt mortale şi merită moartea; „plata păcatului”, a oricărui şi a tuturor păcatelor, fără diferenţă între mai mare sau mai mici, este moartea, moartea eternă, cum trebuie să fie; deoarece „blestemat este cel care nu continuă în toate lucrurile”, fie ele mai mari sau mai mici, „scrise în cartea legii sa le faca": dacă prin urmare fiecare încălcare a legii este expusă la blestemul ei, care este moartea, atunci toate păcatele sunt mortale. Totuşi,

6c. Păcatul poate fi distins în scuzabil şi de neiertat. Toate păcatele copiilor lui Dumnezeu sunt scuzabile, uşor de iertat şi sunt de fapt iertate. Dumnezeu le iartă toate greşelile şi le vindecă bolile, maladiile lor spirituale: şi pe de altă parte, toate păcatele desfrânaţilor, ale păcătoşilor abandonaţi, care trăiesc şi mor în lipsă de căinţă şi necredinţă sunt de neiertat; „Cel ce l-a făcut n-a avut milă de el,” pentru a le ierta păcatele; „Cel ce l-a întocmit nu l-a iertat.” (Isa. 27:11). Există un păcat care este numit „păcatul de neiertat”, care este păcatul sau blasfemia împotriva Duhului Sfânt; şi despre care se spune expres că „nu va fi iertat nici în lumea aceasta, nici în cea care va veni” (Matei 12:31,32). Dar nu despre orice păcat împotriva Duhului Sfânt este vorba aici; orice păcat comis împotriva lui Dumnezeu este şi împotriva Duhului Sfânt, împotriva Tatălui ca şi împotriva Fiului; Fiind un Sigur Dumnezeu, împotriva căruia se comite păcatul: nu este vorba nici de negarea divinităţii şi a personalităţii Lui, deşi păcatele împotriva Lui sunt din ignoranţă şi sunt erori de judecată; din care persoanele îşi pot reveni, de care se pocăiesc şi la care renunţă: nu este nici o negare a necesităţii lucrării harului asupra sufletelor oamenilor, pentru regenerarea lor, convertirea lor şi sfinţirea lor, pentru aceleaşi motive: oamenii pot, şi cei buni la fel, întrista Duhul Sfânt prin păcatele lor, să-L supere, ca Israeliţii; şi totuşi să nu păcătuiască păcatul de neiertat: da, un om poate încălca toate cele zece porunci şi să nun păcătuiască împotriva Duhului Sfânt, nu este un păcat împotriva legii, ci împotriva Evangheliei; este vorba de negarea adevărului mare şi fundamental al Evangheliei, salvarea prin Isus Hristos cu toate laturile ei, pace şi iertare în sângele Lui remuşcări prin sacrificiul Lui şi îndreptăţire prin neprihănirea Lui; şi aceasta după ce a primit cunoştinţa acestui adevăr, sub iluminarea, convingerea şi dovezile Duhului lui Dumnezeu; şi totuşi, prin instigarea lui Satan, şi slăbiciunea propriei inimi, voit şi în cunoştinţă neagă cu răutate acest adevăr şi persistă acolo cu încăpăţânare. Astfel, nu vine niciodată la pocăinţă, nu are iertare, nici aici, nici dincolo. Nu pentru că Duhul Sfânt este superior faţă de celelalte Persoane divine; deoarece sunt egali: nici printr-o deficienţă a harului lui Dumnezeu, sau sângelui lui Hristos; dar prin natura păcatului, care este diametral opus căii mântuirii, iertării, remuşcării şi îndreptăţirii; deoarece pentru negarea acestora ca fiind din Hristos, nu mai există iertare; deoarece nu va fi trimis un alt Isus, nu va fi dat un alt Salvator; nu va mai fi nici o vărsare de sânge, nici un sacrificiu, nici un alt sacrificiu pentru păcat; nici o altă revărsare a neprihănirii. Deci, nu rămâne nimic, decât o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi a revoltei, care vor veni peste aceste persoane. Deasupra a tot ce poate fi observat, de la un început mic, aşa cum pare păcatul primilor părinţi, ce lucruri mari au apărut; ce rădăcini de amărăciune au adus roade neîntregi şi periculoase; un astfel de număr vast de păcate şi de o astfel de mărime enormă: ce virtute trebuie să fie în sângele lui Hristos, să cureţe de astfel de păcate, de toate; şi în jertfa Lui să facă ispăşire pentru ele; şi în neprihănirea Lui să-i îndreptăţească! Şi ce mare este harul din abundenţă al lui Dumnezeu, încât acolo unde păcatul a fost din abundenţă, harul este super abundent!

NOTE DE FINAL:

[1][1] Prov. xxiv. 9. This is a Christian doctrine; “apud nos et cogitare  peccare est”, Minutius Felix in Octavio, p. 39. and yet an heathen poet asserts it, from whom one would not have expected it; “nam scelus intra se tacitum qui cogitat ullum, facti crimen habet----” Juvenal, Satire 13. v. 209. Vid. Alex. ab Alex. Genial. Dier. l. 2. c. 16.

[1][2] Laert. l. 7. Vita Zeno, p. 510.

[1][3] Plutarch in Solon. p. 87.