Antropologie:
DOCTRINA DECĂDERII TOTALE
De John G. Reisinger
De fapt, sunt numai două religii în întreaga lume. Una începe cu voinţa liberă a
omului, cealaltă începe cu suveranitatea lui Dumnezeu. Prima îţi spune „ce
trebuie să faci”, pentru Dumnezeu, iar a doua declară „ce a făcut Dumnezeu
pentru tine” şi tu nu puteai face. Religia „liberei voinţe” înfăţişează
mântuirea ca o posibilitate pentru toţi oamenii, dacă ei vor să coopereze cu
Dumnezeu, crezând. Religia harului gratuit prezintă mântuirea ca o certitudine
pentru toţi cei aleşi de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu dă credinţa ca un dar. Pe
ce pune predicatorul tău accentul: pe „fă” sau vorbeşte despre „deja făcut”?
Varietatea religiei bazată pe libera voinţă a omului diferă doar cu privire la
ceea ce trebuie omul să facă pentru a fi primit de Dumnezeu. Unul spune că
trebuie să meargă la Mecca şi să sărute piatra sfântă; altul spune că trebuie să
se scalde în fluviul Gange; altul că trebuie să fie botezat prin scufundare; iar
altul spune că el trebuie să producă credinţa prin propria lui voinţă liberă.
Termenul teologic pentru această opinie este auto-soteriologie, ceea ce înseamnă
„auto-salvare” sau dependenţa salvării, în unele sensuri, de cooperarea omului
cu Dumnezeu. Religia harului liber este numită „teo-soteriologie”, ceea ce
înseamnă „că salvarea depinde în întregime de harul şi puterea lui Dumnezeu.”
Evanghelia spune că „Dumnezeu îi salvează pe păcătoşi” – punct. Aceasta înseamnă
că Dumnezeu (numai prin El Însuşi, fără nici un ajutor din partea păcătosului)
salvează (de fapt şi de drept, nu doar că „încearcă să salveze”) păcătoşii (care
sunt fără ajutor, fără speranţă, vinovaţi, care merită iadul şi care nu pot face
absolut nimic). Evanghelia nu spune „Dumnezeu dă fiecărui om şansa de a fi
salvat, dacă păcătosul cooperează, având credinţa necesară.” În
teo-soteriologie, toată slava aparţine lui Dumnezeu singur, pentru că harul şi
puterea Lui suverane sunt cele care fac diferenţa. În auto-soteriologie, slava
este împărţită între Dumnezeu şi păcătos, pentru că a fost „voinţa păcătosului”
care a făcut diferenţa între el şi alţi oameni pierduţi, fapt ce I-a dat
posibilitatea lui Dumnezeu să facă salvarea efectivă.
Geneza 11:1-9 arată aceste două idei de bază prin cuvintele „haidem”, aceste
cuvinte fiind spuse de om şi aceleaşi cuvinte fiind spuse de Dumnezeu. „Haidem,
(oamenii) să ne zidim un turn să ajungă până la Dumnezeu” (Auto-soteriologie)
este religia bazată pe voinţa omului. Începe cu omul şi cu eforturile lui.
„Haidem, (Dumnezeu trinitatea) să ne pogorâm”(Teo-soteriologie) este religia
harului suveran care vine la un păcătos decăzut şi face posibil ca păcătosul
mort să se pocăiască şi să creadă.
Când un credincios informat spune „Domnul m-a salvat”, el nu vrea să spună că
Domnul Isus Hristos l-a salvat. Ci vrea să spună „Dumnezeu Tatăl m-a salvat prin
alegerea harului; Dumnezeu Fiul m-a salvat prin moartea Sa răscumpărătoare;
Dumnezeu Duhul Sfânt m-a salvat deschizându-mi inima şi dându-mi credinţă.”
Fiecare membru al binecuvântatei Treimi are un rol specific şi esenţial în
salvarea fiecărui păcătos.
Una din dovezile clare despre cât de centrată pe om a devenit teologia noastră
în ultimii 100 de ani este absenţa aproape totală a imnurilor sau serviciilor
divine care să descrie harul suveran care alege al Tatălui sau lucrarea
regeneratoare a Duhului Sfânt. Să ne aducem aminte că am fost salvaţi de un
Dumnezeu triunic. N-ar trebui ca noi să-L recunoaştem şi să- L lăudăm pe Tatăl,
pentru harul Lui care a făcut alegerea, la fel cum lăudăm pe Fiul pentru moartea
Sa în locul nostru? Nu suntem noi datori să-L recunoaştem şi lăudăm pe Duhul
Sfânt, pentru că ne-a ridicat din moarte spirituală şi ne-a dat darul credinţei
şi vieţii? Lipsesc imnurile care descriu lucrarea Tatălui şi lucrarea Duhul
Sfânt, datorită eşecului în a înţelege doctrina biblică a „decăderii
totale.”Acesta este subiectul acestei probleme despre Înţelesul Harului.
Introducere: Ce înseamnă sintagma „decădere totală”?
Îmi aduc aminte de n profesor de colegiu care descria în mod constant puritanii
ca pe ucigători de bucurie. El justifica problema lor datorită înţelesului pe
care ei îl dădeau totalei decăderi. Satira profesorului era „un puritan este un
om care nu poate dormi noaptea pentru că se teme că undeva în lume, cineva se
distrează.” Puritanii nu aveau trecere la cursurile acestui om.
Mintea carnală urăşte doctrina decăderii totale. Nimic nu despică firul opiniei
moderne religioase, psihologice şi filozofice asupra omului şi a naturii lui ca
şi adevărul că omul este un păcătos decăzut. Absolutul neprovocat în cercurile
academice, astăzi, este „omul este bun la bază.” Decăderea biblică spune exact
opusul. Biblia vede clar că mediul înconjurător are un rol important în formarea
unui individ. Urmăreşte cauza iniţială a tuturor problemelor oamenilor şi duce
la o inimă plină de slăbiciune şi egoistă. Soarele şi ploaia nu pot face nici
măcar o plantă să iasă din pământ, care nu a existat acolo mai întâi, sub forma
unei seminţe, la fel, nici un mediu înconjurător rău nu poate produce roade care
nu există iniţial în inimile noastre. Oricine este capabil, în afara harului, să
fie persoana cea mai plină de slăbiciune care a trăit vreodată. Dacă te
împiedici de această afirmaţie, probabil că niciodată nu ai devenit creştin!
Odată ce faptul decăderii totale este acceptat, harul suveran rămâne singura
speranţă a omului. Atâta timp cât acest fapt este respins, iar bunătatea fictivă
a omului este înălţată, oamenii vor găsi doar mai multe moduri de a-şi
justifica rebeliunea faţă de Dumnezeu şi adevărul Lui revelat.
Iată definiţia din dicţionarul Webster: „decăzut – caracterizat de corupţie,
pervertit, rău…”. Cuvântul „total” înseamnă ceea ce spune şi nu are nevoie de
comentarii. Cuvântul „decăzut” nu este în concordanţa ta, nici cuvântul
„trinitate.” Dar ambele aceste adevăruri sunt imprimate pe aproape fiecare
pagină din Biblie.
Iată doctrina decăderii totale în esenţă: „omul este rău, dar nu atât de rău,
dar totuşi foarte rău.” Aceasta înseamnă, (1) omul este păcătos; dar (2) el nu
este atât de păcătos de fapt cât ar putea fi. Totuşi, (3) el este de fapt un
păcătos total decăzut în ochii lui Dumnezeu.
Trebuie şi un fir negativ şi unul pozitiv pentru a produce electricitate.
Deseori, este esenţial să spunem clar ce nu credem, înainte de a fi posibil să
înţelegem ceea ce credem , de fapt. Vom începe studiul nostru cu lucruri pe care
nu le credem, deşi adesea suntem acuzaţi pe nedrept de aceste lucruri.
În primul rând: Negativ. Să vă arăt ce NU vrem să spunem prin „decădere
totală”
1. Decăderea totală nu înseamnă că omul nu are conştiinţă sau simţul binelui şi
al răului.
Adesea, oamenii au puternicul impuls de a face „bine” şi de simţi părere de rău
pentru ceea ce fac „greşit”. Aceasta dovedeşte doar că omul mai are unele
rămăşiţe din creaţia iniţială. Încă are conştiinţă şi, în funcţie de mediu şi
pregătire, ea poate fi foarte puternică. Adesea, conştiinţa duce oamenii într-un
azil mintal şi, în unele cazuri, chiar la sinucidere. Textele următoare arată
clar că omul are conştiinţă.
Ioan 8:9 „Când au auzit ei cuvintele acestea s-au simţit mustraţi de cugetul lor
şi au ieşit afară unul câte unul…"
Romani 2:14,15 „Când Neamurile, cu toate că n-au lege, fac din fire lucrurile
Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi Sunt singuri lege; 15 şi ei
dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea
aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau
se dezvinovăţesc între ele.
C. S. Lewis a vorbit despre universalul „ceea ce se cuvine „ din fiecare om.
Fiecare persoană îi va acuza pe ceilalţi (şi pe ei înşişi în conştiinţă) că nu
au făcut „ceea ce se cuvine”, şi ar fi trebuit. Această admitere universală, de
către orice creatură a unui „bine şi rău” va fi una din bazele îndreptăţite după
care Dumnezeu va judeca toţi oamenii ca vinovaţi. Judecata constantă a oamenilor
despre alţi oameni este dovada absolută că omul este o fiinţă morală, creată
după chipul moral al lui Dumnezeu. Omul nu este un animal fără conştiinţă de
Creatorul lui. Omul este o fiinţă raţională şi morală, care face alegeri
voliţionale bazate pe raţiunea sa şi pe conştiinţa morală.
Să presupunem că în ziua în care te-ai născut, Dumnezeu a atârnat un casetofon
invizibil în jurul gâtului tău. De fiecare dată când ai spus „ar fi trebuit să
faci aşa şi aşa” sau „NU ar fi trebuit să faci aşa şi aşa” casetofonul invizibil
a înregistrat ce ai spus. În ziua judecăţii, imaginează-ţi-L pe Dumnezeu scoţând
caseta, cu propriile tale cuvinte de judecată morală pe ea, şi spunând: „vreau
să fiu corect în a te judeca. Te voi judeca exact după standardele pe care cu
curaj ai pretins că le crezi. Voi folosi propriile tale cuvinte. Nu voi folosi
nici cele 10 porunci, nici cuvintele din Predica de pe munte a lui Hristos, voi
folosi ceea ce tu însuţi ai recunoscut aprins (judecând pe alţii) că a fost bine
sau rău.” Ar putea fi altceva mai drept? N-am fi noi toţi dovediţi vinovaţi
înaintea lui Dumnezeu? Realizezi că acest lucru chiar are să se întâmple!
Omul are într-adevăr conştiinţa binelui şi răului. Trebuie doar să citim Ann
Landers sau să vizităm o instituţie de boli mentale, să vedem că oamenii adesea
au o conştiinţă foarte adâncă asupra moralităţii, care uneori strigă la ei. Dar
aceasta nu înseamnă că aceşti oameni sunt condamnaţi de păcat în faţa lui
Dumnezeu. O „conştiinţă vinovată” nu este acelaşi lucru cu „convingerea de
păcat.” Oamenii au mari păreri de rău pentru rezultatele păcatului, dar nu sunt
nici măcar puţin îngrijoraţi că L-au jignit pe Dumnezeu.
2. Decăderea totală nu înseamnă că fiecare păcătos este lipsit de toate
calităţile care sunt plăcute omului şi folositoare societăţii, când aceste
calităţi sunt judecate numai după standarde omeneşti.
Maica Teresa şi Albert Switzer au fost mari filantropi. Lumea este un loc mai
bun pentru mulţi oameni, datorită lor şi lucrării lor. Au câştigat pe drept şi
merită laudele noastre pentru munca lor umanitară. Totuşi, ei erau păcătoşi
vinovaţi în ochii unui Dumnezeu sfânt. Tot „binele” pe care ei l-au făcut nu
le-a câştigat har înaintea lui Dumnezeu. Şi ei se includ între „voi trebuie să
vă năşteţi din nou.” Au fost aceşti doi oameni „persoane mult mai bune” decât
Hitler sau un Manson? Desigur că da, dacă judecăm numai pe baza standardelor
umane. Este posibil ca un Manson, sau un Hitler, să fie salvaţi de har şi să
meargă în cer, iar o maica Teresa şi un Switzer să fie pierduţi şi să meargă în
iad, datorită auto-îndreptăţirii? Răspunsul este da, ambele situaţii sunt
posibile, dacă judecăm după standardele revelate ale lui Dumnezeu.
Dragostea unui părinte şi dorinţa lui de a suferi chiar moartea pentru buna
stare a copilului său este desigur un lucru „bun” care merită admirat şi
aplaudat. Totuşi, astfel de acţiuni nu dovedesc că părintele are har în inima
lui, nici că nu este total decăzut înaintea lui Dumnezeu. Tot ce dovedeşte este
că omul încă mai are vestigii ale chipului lui Dumnezeu de la creaţia iniţială.
Sacrificiul unui patriot pentru ţara lui este o altă ilustrare a aceluiaşi
principiu.
Un templu religios bombardat şi ruinat încă poate avea fragmente din coloane
frumoase sau părţi din pereţi pictaţi, care încă sunt intacte. Totuşi, nu mai
este un loc potrivit pentru închinare. Este „total” ruinat de la scopul pentru
care a fost construit, chiar dacă unele părţi izolate nu sunt total distruse.
Omul are rămăşiţe ale creaţiei lui din Eden, dar este „total” ruinat de păcat în
ceea ce privesc abilitatea şi dorinţa de a-L iubi şi a se închina lui Dumnezeu.
Să presupunem că un doctor din marină conduce un echipaj la răscoală şi ia
controlul unei nave. Apoi o foloseşte pentru piraterie. Marina îl găseşte şi i
se cere să se predea sau îi vor distruge nava. La refuzul acestuia, marina aduce
armele necesare şi începe lupta. În timpul luptei mulţi oameni de pe nava rebelă
sunt răniţi. Doctorul lucrează fără odihnă sau mâncare şi-şi riscă viaţa din nou
şi din nou pentru a da oamenilor lui tratamentele medicale necesare pentru a-i
ţine în viaţă. Când marina reuşeşte să captureze nava, ei vor spânzura şi pe
căpitan şi pe oamenii lui, pentru răzvrătirea lor. „binele” eroic pe care
căpitanul l-a făcut, riscându-şi viaţa pentru oamenii lui nu-l va ajuta nici pe
el, nici pe ei la proces. Judecătorii care îl condamnă la moarte îi poate admira
„curajul” dar el este totuşi un trădător împotriva guvernului şi va fi omorât.
Nici un „bine” al lui nu va mai conta. Acelaşi principiu se aplică la tot
„binele” pe care oamenii păcătoşi îl fac.
Despre acest principiu ni se spune în Proverbe 21:4. Privirile trufaşe şi inima
îngâmfată, această candelă a celor răi, nu este decât păcat. Nu este vorba de
fapt de alunecarea omului care este păcătos, ci atitudinea păcătoasă a inimii
omului.
(1) Aratul lui este o manifestare a credinţei lui cu privire la anotimpuri. Dacă
el nu crede că primăvara şi vara vor veni cu siguranţă, el nu va ara şi nu va
planta. Actul în sine de a ara este o exprimare a credinţei în providenţa lui
Dumnezeu, care va condamna inima necredincioasă a omului pentru refuzul de a-L
lăuda chiar pe Dumnezeul pe care L-a recunoscut.
(2) Omul îl va blestema pe Dumnezeu dacă este prea puţină sau prea multă ploaie,
dar nu Îl va binecuvânta pentru o recoltă bună. Blestemul lui arată că Îl
recunoaşte pe Dumnezeu ca fiind real şi în controlul vremii. Mândria omului şi
auto suficienţa lui nu îi permit să recunoască meritul lui Dumnezeu pentru
vremea bună. Întreaga situaţie arată că aratul lui, într-o zi va fi dovada
care-l va condamna pentru păcatul necredinţei.
3. Noi nu spunem că orice păcătos este înclinat spre orice formă de păcat.
Fariseii dovedesc acest punct de vedere. Isus recunoaşte că unele din lucrurile
pe care le făceau fariseii erau drepte şi „bune”. Totuşi, ei omiteau în mod
selectiv altele. Ei vor fi condamnaţi chiar pentru lucrurile bune pe care le
făceau, pentru că aceasta dovedeşte că aveau o înţelegere a ceea ce vroia
Dumnezeu. Omisiunile lor deliberate dovedesc decăderea inimilor.
Matei 23:23 Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi daţi
zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai
însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia
să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.
O formă a păcatului adesea o va exclude pe alta. (1) „Avarul” va scăpa de
păcatul „risipei.” (2) „Dependentul de muncă” va scăpa de trândăvie şi lene. (3)
„Mândria”, adesea va exclude imoralitatea, dar numai de teama de a nu fi prins.
Shakespeare a spus bine: „Văd că a făcut plăcere diavolului beţiei să facă loc
diavolului mâniei.”
Acest adevăr explică „aparenta” schimbare în unii oameni, când sunt avansaţi la
o poziţie cu autoritate. Personalitatea lor drăguţă este înlocuită cu o
atitudine tiranică. De fapt omul nu s-a schimbat deloc. Adevăratul lui sine a
venit la suprafaţă pentru prima dată. Omul a fost întotdeauna aşa în inima lui,
dar nu a avut niciodată autoritatea sau ocazia să o demonstreze.
4. Nu spunem că toţi păcătoşii sunt la fel de viguroşi în păcatul lor, cât pot
fi. Să ne amintim definiţia iniţială, „Omul este rău, dar nu atât de rău, dar
totuşi foarte rău.”
Nici un om nu şi-a exprimat vreodată tot păcatul de care este capabil. Textele
următoare demonstrează acest fapt:
Geneza 15:16 În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea
Amoriţilor nu şi-a atins încă vârful.”
2 Timotei 3:13 Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor
amăgi pe alţii, şi se vor amăgi şi pe ei înşişi.
În fiecare an suntem convinşi că societatea şi lumea nu pot merge mai rău.
Totuşi, este din ce în ce mai rău şi va continua tot aşa, până când se va
reîntoarce Domnul nostru. Vechea zicere este adevărată: „Încă nu aţi văzut
nimic!” Nu vreau să trăiesc în acelaşi oraş, judeţ sau stat unde Dumnezeu a
îngăduit unei singure persoane să-şi exprime toată răzvrătirea de care este
capabilă. Trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu în mod constant pentru harul Său
restrictiv.
Acum să punem firul pozitiv la loc şi să arătăm ceea ce credem cu adevărat
despre decăderea totală.
Doi: Pozitiv. Ce VREM să spunem prin decădere totală sau, Ce spune BIBLIA cu
privire la acest subiect.
Decădere totală înseamnă că omul este mort în păcat în totalitate, nu doar
bolnav şi pe moarte. Păcătosul nu este doar un caz pentru spitalul de urgenţă,
care are nevoie disperată de atenţie înainte de a fi prea târziu – păcătosul
este un caz care trebuie dus la cimitir. Sunt morţi, nu pe moarte. Nu sunt
bolnavi incurabil şi la limita morţii – sunt deja morţi. Efeseni 2:1 este clar:
„Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre…”
1. Decăderea totală înseamnă că fiecare păcătos, inclusiv eu şi cu tine, este
lipsit de dragostea pentru Dumnezeu, care este cerinţa fundamentală a legii lui
Dumnezeu, care cuprinde totul. Lucrul cel mai mare pe care toţi oamenii îl
datorează lui Dumnezeu este lucrul pe care ei cu încăpăţânare refuză să i-L dea.
Matei 22:35-38 Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a
pus întrebarea următoare: 36 „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din
Lege?” 37 Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată
inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” 38 „Aceasta este cea
dintâi, şi cea mai mare poruncă.
Toţi oamenii, fără excepţie, sunt vinovaţi de
păcat. Ei efectiv „nu-L iubesc pe Dumnezeu” şi nu-L pun pe primul loc în nici un
sens. Li se porunceşte să facă aceasta 24 de ore pe zi, dar păcătoşii pierduţi
nu au făcut niciodată nici un lucru conştient în viaţa lor cu scopul expres de
a- l glorifica pe Dumnezeu. Ei trăiesc pentru a se auto mulţumi şi nu se gândesc
la ceea ce sunt datori lui Dumnezeu. Odată, am insistat asupra acestui lucru la
un profesor de liceu şi el pretindea că cei trei copii ai lui sunt produsul
supunerii la porunca lui Dumnezeu de a „se înmulţi.” Când l-am întrebat dacă
acesta era singurul motiv implicat, a zâmbit şi a zis, „Poate nu întru-totul.”
Aceasta a vrut Isus să spună în Ioan 5:42: „Dar ştiu că n-aveţi în voi dragoste
de Dumnezeu.”Aceasta înseamnă că ne lipseşte singurul lucru esenţial, pentru a-L
mulţumi pe Dumnezeu. Nu suntem deloc motivaţi nici de datorie nici de dragostea
pentru Dumnezeu. Suntem motivaţi doar de păcat şi de sine.
2. Decăderea totală înseamnă că fiecare păcătos este vinovat de faptul că pune
deasupra sentimentele şi dorinţele inferioare în defavoarea lui Dumnezeu, a
legii Sale şi a Evangheliei. Acesta este opusul punctului # 1. Păcătoşii nu
numai că nu Îl iubesc pe adevăratul Dumnezeu şi nu Îl pun pe primul loc, dar
iubesc alt dumnezeu şi-l pun pe primul loc.
2 Timotei 3:4 . . . iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu;
Aceasta nu înseamnă că „plăcerile” sunt ceva greşit în sine. Este vorba de
situaaţia când plăcerea ajunge cauza pentru care se trăieşte şi este un scop mai
înalt decât a-L cunoaşte pe Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu Se poate plânge pe drept
că această atitudine controlează inimile tuturor oamenilor pierduţi.
Maleahi 1:6 Un fiu cinsteşte pe tatăl său, şi o slugă pe stăpânul său. Dacă
Sunt Tată, (în sensul creaţiei) unde este cinstea care Mi se cuvine?
Păcătoşii nu dau lui Dumnezeu dragostea şi închinarea care I se cuvin, pentru că
ei sunt plini de dragoste pentru altceva. Ei nu simt „nici o obligaţie” către
Dumnezeu şi deci ei nu pot fi decât „nemulţumitori.” Romani 1 este imaginea
perfectă a inimii mândre şi nerecunoscătoare a omului păcătos.
3. Acel „altceva” pe care-l iubesc oamenii este un idol numit „sine” sau „eu.”
Fiecare păcătos este determinat în fiinţa sa interioară şi în viaţa exterioară
de o preferare a sinelui în locul lui Dumnezeu. Păcătosul se tratează pe sine ca
şi când el este singurul şi adevăratul dumnezeu.
2 Tim. 3:2 Căci oamenii vor fi iubitori de sine…
Ioan 3:19, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul
decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.
Este destul de rău să Îl detronezi pe Dumnezeu, Creatorul, dar să întronezi
creaţia, să întronezi sinele ca dumnezeu, este culmea păcatului. (vezi Rom
1:21-23)
Păcatul, în grădina Eden, a creat un monstru numit „fericire” care pur şi simplu
consumă oameni. „A fi fericit” înseamnă să ai totul şi toată lumea să
reacţioneze cum vrei. „A fi nefericit” înseamnă să-mi doresc să fac toate
lucrurile cu care nu sunt de acord să „nu se întâmple” sau să nu mai existe.
Înseamnă să îmi doresc mult să am totul şi pe toţi în acord cu felul cum vreau
eu, aşa încât să obţin tot ce îmi doresc.
4. Decăderea totală înseamnă că fiecare păcătos are o natură, moştenită de la
căderea lui Adam, care este complet ostilă lui Dumnezeu. Am fost toţi născuţi cu
o aversiune „pozitivă” pentru Dumnezeu şi pentru autoritatea Lui. Prin natura
sa, fiecare păcătos vrea totul „în felul lui.” Romani 8:7 arată acest lucru clar
„mintea păcătoasă este ostilă lui Dumnezeu. Ea nu se supune Legii lui Dumnezeu,
şi nici nu poate să se supună”
Întrebarea evidentă este „De ce omul nu simte această groaznică ostilitate, care
conform Bibliei este în inima sa?”Răspunsul este simplu.
8 Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se nască în mine prin porunca tot
felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort.
9 Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit.
10 Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa,
mi-a pricinuit moartea. 11 Pentru că păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit,
şi prin însăşi, porunca aceasta m-a lovit cu moartea.1 Romani 7:8-11.
Această ostilitate, duşmănie este împotriva lui Dumnezeu şi atâta timp cât omul
nu este forţat să se gândească la autoritatea lui Dumnezeu, acel om nu va simţi
ostilitatea care este în inima lui. Când legea lui Dumnezeu sau autoritatea Lui
este adusă în conştiinţa omului, atunci duşmănia aceasta care este îngropată în
natura lui va ieşi la suprafaţă. Atâta timp cât păcătosul crede sincer că „este
liber să facă ceea ce doreşte şi atâta timp cât are o imagine falsă despre
Dumnezeu, mai ales despre suveranitatea lui Dumnezeu şi despre datoria lui faţă
de Dumnezeu, nu se va simţi nici vinovat, nici mânios pe Dumnezeu. Totuşi, când
adevăratul caracter al lui Dumnezeu ca Judecător şi Dătător de lege suveran
apare înaintea păcătosului, atunci scânteile încep să zboare. Aceasta se
întâmplă rar astăzi pentru că generaţia noastră a fost adormită de o opinie
total greşită despre un „Dumnezeu al Dragostei.”
Să ilustrez faptul următor. O femeie cu adevărat virtuoasă poate zâmbi amuzată
la „fluieratul de admiraţie” al unui bărbat, când ea intră în magazin. Totuşi,
dacă omul vine după ea în magazin şi o înghesuie într-un colţ, ea va izbucni cu
mânie şi indignare. Adevărata ei natură se va manifesta. Vei vedea cum este ea
de fapt. La fel este şi cu omul pierdut. Până când conştiinţa lui nu este
presată de cerinţele lui Dumnezeu, natura lui ostilă apare la suprafaţă.
Atunci, „omul drăguţ” îţi spune mânios „lasă-mă în pace, să fac ce-mi place.”
Predicarea „dragostei lui Dumnezeu” nu mânie pe nimeni. Predicarea datoriilor
omului faţă de Creatorul şi Dumnezeul lui şi judecata, îl vor face pe păcătos să
scrâşnească din dinţi. Trebuie să ne amintim că toţi oamenii cred că ei Îl
iubesc pe Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeul pe care Îl iubesc este Unul al imaginaţiei
lor şi nu Dumnezeul Bibliei.
Să explic ce vreau să spun. Grecii antici „iubeau sincer” şi „se închinau
fervent” lui Dumnezeu. În orice zi puteai vedea mai multe „servicii de
închinare” desfăşurându-se. Noi ştim că aceste sărbători religioase nu erau
altceva decât orgii de beţie, dar erau făcute în numele lui Bahus, unul din zeii
greci. Dacă i-am fi admonestat pe „închinători” pentru comportamentul lor imoral
de beţivi, deoarece în inima lor ei ştiau bine, nu ne-ar fi mulţumit. Ar fi fost
furioşi. Ei ştiau că Sigurul şi adevăratul Dumnezeu ura astfel de comportamente.
Totuşi, nu le păsa şi făceau tot ce putea ca să uite acest fapt. Ne-ar urî
pentru că le aducem aminte de ceea ce ei ştiu deja în conştiinţa lor. Şi-ar
ridica cupele cu vin şi ar striga, „Afară cu Dumnezeul vostru, Bahus este
dumnezeu, Bahus este dumnezeu!”
Mergem puţin mai departe în istorie şi întâlnim un pirat, numit Eric cel Roşu,
în momentul în care el tocmai vroia să plece într-o călătorie „de
afaceri.”Desigur, afacerea lui era să cucerească nave, să fure ce merita furat
şi să ucidă toate victimele neajutorate. Dacă spuneam, „dar Eric, tu ai teamă
sau dragoste pentru Dumnezeu?”, bietul om ar fi terifiat. Ar spune, „Desigur
că-L iubesc pe Dumnezeu. Iată imaginea Lui pusă în faţa corăbiei mele. Mă rog
Lui înainte de a pleca pe mare şi Îi aduc jertfe când mă întorc.” Dacă i-am
aminti acestui om că în conştiinţa lui, el ştie că Singurul Dumnezeu adevărat,
care a creat cerurile şi pământul urăşte astfel de comportamente, Eric ar fi
furios. Şi-ar pune sabia sub bărbia noastră şi ne-ar conduce pe pasarelă cu
spatele înainte, strigând, „Thor este Dumnezeu, Thor este Dumnezeu!”
Să ne mutăm în secolul douăzeci, la predicatorul liberal care trăieşte mai jos,
pe strada ta. Este un om care munceşte din greu, un sentimentalist „făcător de
bine.” El Îl „iubeşte pe Dumnezeu” dar dacă îl întrebi cum este Dumnezeu, admite
că habar nu are. Când începem să vorbim despre Dumnezeu care S-a revelat la
cruce În sângele ispăşitor al lui Hristos, observăm că gâtul omului se
înroşeşte. În final, scrâşneşte din dinţi şi izbucneşte cu mânie, „Urăsc religia
voastră, a sângelui şi a unui Dumnezeu care îl cere.” Vedeţi, el „Îl iubeşte pe
Dumnezeu cu sinceritate”, dar pe un Dumnezeu al propriei lui imaginaţii şi nu pe
Dumnezeul Bibliei. Urăşte pe Dumnezeul cel viu şi adevărat, revelat în
Scriptură.
Aceeaşi reacţie va veni şi de la liderii „Super Bisericii” care insistă pe a
„gândi pozitiv.” Când vorbim de Romani 9, minunata imagine a suveranităţii lui
Dumnezeu, suntem urâţi şi ridiculizaţi. Să reţineţi în sistemul memoriei
voastre: Oamenii Îl iubesc sincer pe Dumnezeul propriei lor imaginaţii, iar El
întotdeauna este un Dumnezeu pe care ei Îl pot controla. Datoria noastră este să
confruntăm oamenii cu Dumnezeul Bibliei. El este Creatorul, dătătorul Legii,
Judecătorul şi Singurul Răscumpărător. Trebuie să începem cu Geneza1:1 şi nu cu
Ioan 3:16. Noi, în schimb, începem cu Dumnezeul din Ioan 3:16.
Să ilustrez acest punct. Să presupunem că un om numit Harry urăşte tare mult pe
vecinul lui. Chiar la vederea vecinului, el devine furios. Vecinul se mută în
final, în California. După câţiva ani, cineva care îl vizitează pe Harry îi
spune, „Îl urai tare pe tipul acela care stătea lângă tine.” Harry va răspunde
probabil, „Nu l-am prea plăcut, dar n-aş spune chiar că îl uram. Este un cuvânt
prea tare.” Nici o insistenţă nu l-ar convinge pe Harry de cât de mult şi-a
urât vecinul. Vedeţi, Harry nu îl mai văzuse4 pe om de mult timp. Nimic nu îl
confrunta, ca să-i trezească din nou acele sentimente puternice.
După cinci ani, cineva bate la uşa lui Harry şi spune, „Adun bani pentru flori,
pentru văduva acelui om care locuia lângă tine.” Se pare că fostul vecin murise
de o moarte tragică. Deodată, persoana de la uşă spune, „Îmi cer scuze, am uitat
cât de mult îl urai pe om. Probabil că nu eşti interesat să ajuţi cu bani.
Probabil te bucuri că a murit.” Harry ar protesta că a fost greşit înţeles.
„Admit faptul că am avut unele probleme, dar, privind în urmă, sunt sigur că
parte din ele erau vina mea. Nu era chiar aşa de rău. Uite cinci dolari pentru
flori.” Ar fi imposibil să-l convingi pe Harry că îl urâse cu adevărat pe acel
vecin. Ura se aşezase demult în adâncul inimii lui.
Mai trec cinci ani şi un camion parchează lângă uşa lui Harry, iar omul pe care
îl urâse coboară şi începe să se mute înapoi, în aceeaşi casă. Fusese o
încurcătură, iar omul nu murise, Fusese vorba de fratele lui. Cât timp va trebui
ca acel om să trăiască acolo, pentru ca toată ura lui Harry, care era îngropată,
să fie resimţită şi exprimată? Vechea zicală „Nu vezi, nu te gândeşti” este
adevărată. Ura omului pentru Dumnezeu este ca şi bălţile pline de noroi, pe un
drum după ploaie. Aceleaşi bălţi vor deveni limpezi după câteva zile. Noroiul
este încă acolo, dar s-a aşezat pe fundul bălţii şi nu se mai vede. Dar dacă
începi şi agiţi balta cu un băţ, noroiul va apărea curând la suprafaţă. La fel
este şi cu inima păcătoasă a omului. Atâta timp cât Harry nu este confruntat
direct cu duşmanul lui, nu poate fi convins de adâncimea urii sale. Atâta timp
cât oamenii nu sunt confruntaţi direct cu adevărata imagine a lui Dumnezeu, ei
nu simt duşmănia naturală pe care o au în inimile lor faţă de Dumnezeu. Dar în
clipa în care începem să le spunem cum este Dumnezeu cu adevărat, răzvrătirea
lor împotriva autorităţii lui Dumnezeu şi dragostea lor de sine apar la
suprafaţă. Dumnezeul Bibliei este un Dumnezeu uitat în societatea noastră.
Dumnezeul slab şi delăsător care este predicat în majoritatea bisericilor, chiar
şi în cele evanghelice, nu va trezi niciodată sentimente valide de nici un fel.
De aceea oamenii Îl pot urî pe Dumnezeu, fiind totuşi foarte religioşi. Pentru
că oamenii de astăzi iubesc un Dumnezeu al imaginaţiei lor, nu este nici
credinţă, nici un antagonism vizibil în bisericile de astăzi.
În ciuda a ceea ce credem noi sau a ceea ce cred oamenii, trebuie să acceptăm că
Cuvântul lui Dumnezeu spune – Toţi oamenii îl urăsc pe Dumnezeu, prin natura
lor! Trebuie să predicăm numai despre voinţa revelată a lui Dumnezeu pentru
păcătos şi să insistăm asupra datoriei oamenilor de a face această voie şi vom
vedea că Romani 8:7 este un fapt real. Semnul incredibil al fiecărui om pierdut
este Romani 8:7.
Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui
Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se
supună. Romani 8:7
La fel, semnul de neşters al unui credincios adevărat este exact opusul.
Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu
Sunt grele; I Ioan 5:3.
Înainte da a fi convertiţi uram autoritatea lui Dumnezeu asupra noastră, doar
pentru că vroiam să „facem cum vrem.” Uram pe oricine încerca să ne vorbească
despre consecinţele groaznice ale răzvrătirii noastre. Uram poruncile lui
Dumnezeu pentru că ne condamnau şi îi uram pe cei care ne aminteau de acele
porunci. Simţeam că Dumnezeu nu este rezonabil şi este prea strict. Când Duhul
Sfânt ne-a dat o natură nouă, am iubit aceeaşi lege pe care înainte o uram.
Deci, problema noastră nu era în legătură cu stricteţea legii lui Dumnezeu, ci
totala noastră incapacitate de a o împlini, pentru că acum vrem să o împlinim cu
toată fiinţa noastră.
5. Prin decădere totală, vrem să spunem că fiecare parte a fiinţei omului şi a
naturii lui a fost afectată de păcat. Aceasta înseamnă cuvântul „total.”
Decădere totală înseamnă afectarea fiecărei părţi a fiinţei omului, inclusiv a
voinţei lui. Diferenţa primară între Calvinism (religia harului liber) şi
Arminianism (Religia voinţei libere) constă în faptul că voinţa omului este
parţial decăzută, totul în afară de voinţa lui, sau este total decăzută ,
însemnând totul inclusiv voinţa lui.
Romani 6:17 este un text cheie.
Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai
păcatului, (1) aţi ascultat acum (2) din inimă (emoţii)de (3) dreptarul
învăţăturii pe care aţi primit-o.
Acest text arată ordinea conversiunii biblice, după cum urmează: (1) Mintea
trebuie iluminată de adevăr. Dumnezeu nu ne salvează într-un vid. Trebuie să
auzim, înţelegem şi să credem faptele biblice despre păcatul nostru şi despre
moartea lui Hristos. (2) Inima trebuie pătrunsă de adevăr. Nu este de ajuns să
credem intelectual, trebuie să simţim puterea adevărului în omul dinăuntru.
(vezi I Tes 1:4,5). (3) Voinţa trebuie să fie în legătură strânsă cu adevărul.
(Fapte 16:14). Inima Lidiei Trebuia să fie cu adevărat deschisă şi ea să audă şi
să creadă Evanghelia pentru a fi salvată. Totuşi Lidia nu poate înţelege sau
dori adevărul lui Dumnezeu cu natura ei păcătoasă. Duhul Sfânt trebuie „să-i
deschidă inima” (aceasta este reînnoire) înainte ca ea să poată înţelege şi
crede. Când Duhul Sfânt îi dă Lidiei o inimă nouă, ea va fi gata cu bucurie să
creadă. Veţi observa cum aceste trei lucruri sunt menţionate în Romani 6:17
Mintea sau înţelegerea primesc „forma doctrinei” sau faptele Evangheliei.
Minţile noastre fireşti sunt descrise ca fiind total incapabile de a înţelege
adevărul. (I Cor 2:14; Efes 4:18). De fiecare dată când u8n păcătos înţelege şi
primeşte cu bucurie Evanghelia nu este datorită aşa numitei voinţe libere, ci ca
în cazul Lidiei, datorită lui Dumnezeu, care cu suveranitate a deschis acea
inimă pentru regenerare.
Inima sau afectul, prin fire nu este capabilă să simtă puterea adevărului. (Ier
17:9). De fiecare dată când Evanghelia influenţează o schimbare reală în noi
este datorită Duhului Sfânt, care cu putere salvatoare, aplică adevărul în
adâncul fiinţei noastre. Când o fată spune, „El mă prinde”, aceasta poate
însemna mai multe lucruri. Dacă oftează şi aproape leşină când o spune, înseamnă
un singur lucru. Dacă scrâşneşte din dinţi şi clatină pumnul, înseamnă cu totul
altceva. În ambele cazuri, fata spune „Doar când îl văd sau îi aud numele am un
sentiment incontrolabil înlăuntrul meu.” Într-un caz este mânie şi în altul este
dragoste. În ambele cazuri este automat, datorită faptului că emoţiile fetei
sunt controlate de atitudinea inimii ei. Este la fel şi cu un copil al lui
Dumnezeu. Nu poate auzi numele lui Hristos fără să simtă o recunoştinţă adâncă
pentru o aşa mare salvare. Evanghelia ajunge cu adevărat la un creştin şi în mod
literal îl captează.
Voinţa sau puterea alegerii nu poate opera independent sau contrar minţii
păcătoase a omului şi inimii lui plină de slăbiciune. Voinţa noastră nu este o
facultate independentă sau „omul din interiorul omului care nu este afectat de
păcat.” Voinţa este legată de firea noastră păcătoasă şi este imposibil pentru
voinţă să opereze independent de acea fire păcătoasă. Scriptura spune clar că
omul nu îşi poate schimba firea păcătoasă printr-un act de voinţă, mai mult
decât poate un etiopian să-şi „schimbe culoarea pielii” (Ier 13:23). A spune că
„un păcătos se poate schimba dacă o vrea cu adevărat”este la fel cu a spune „un
etiopian căruia îi place să fie negru şi urăşte ideea de a fi alb, îşi poate
schimba culoarea pielii dacă o vrea cu adevărat.” În ambele cazuri, problema nu
stă în puterea voinţei, ci în „a vrea” sau puterea care controlează voinţa, iar
acea putere este firea decăzută a păcătosului. Păcătosul vrea întotdeauna să se
mulţumească pe sine. Ne vom întoarce la acest punct mai târziu.
Să repet, acel cuvânt „total” din „decădere totală” nu înseamnă că omul este
atât de slab cât poate fi. Înseamnă că păcatul a afectat fiecare parte din
fiinţa noastră într-un aşa mod, încât autobiografia noastră spune ”ştiu, în
adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească” (Rom
7:18). Înseamnă că inima păcătosului, care este baza gândirii lui, simţirii lui
şi alegerii lui este „deznădăjduit de rea şi nespus de înşelătoare” (Ier 17:9).
Cuvântul total din „decăzut total” este acelaşi lucru cu a pune o picătură de
otravă mortală într-un pahar cu apă. Paharul este cu totul otrăvit, însemnând
fiecare particulă din el, şi nu poate fi băut. Dacă torni acel pahar cu apă
într-un urcior cu apă vei dilua intensitatea otrăvii dar tot vei otrăvii toată
apa. Toarnă acel urcior într-un butoi de apă şi vei distruge total acel butoi de
apă. Aminteşte-ţi definiţia noastră: „ Omul este rău, dar nu atât de rău, dar
totuşi rău.”
Prima obiecţie la tot ce am spus este astfel: „Dacă păcătosul nu are puterea
interioară sau abilitatea să se pocăiască şi să creadă, atunci Dumnezeu nu îl
poate învinovăţi.” Cu alte cuvinte, abilitatea omului este întotdeauna măsura
responsabilităţii lui. Dacă Dumnezeu consideră păcătosul ca responsabil pentru
pocăinţă şi credinţă, când El ştie că Păcătosul nu o poate face, atunci Dumnezeu
devine nedrept. Această obiecţie nu înţelege păcatul şi responsabilitatea. De
asemenea neagă realitatea şi efectele căderii. Vom petrece ceva timp asupra
acestui punct într-un articol viitor, dar acum să vă arăt cât de absurd este
argumentul: Este un păcătos capabil să se supună perfect celor zece porunci?
Toţi veţi răspunde „Categoric nu.” Îl ţine Dumnezeu responsabil pe păcătos
pentru respectarea celor zece porunci şi îl pedepseşte pentru încălcarea lor?
Răspunsul va fi ezitant şi fără cel „categoric”, va fi exact opus sau „Da.”
Deci, Dumnezeu poate şi o face, ţinând oamenii responsabili să facă ceva ce ei
nu pot! Obiecţia cade.
Ce vom vedea este că motivul pentru care păcătosul nu se poate supune poruncilor
sau pocăi şi crede Evanghelia este puterea care controlează întreaga fiinţă a
păcătosului. Singura întrebare este: „Cine este total responsabil pentru firea
păcătoasă a omului?” A obţinut omul firea lui păcătoasă printr-un act liber de
voinţă sau l-a forţat Dumnezeu să păcătuiască, împotriva voinţei sale? Dacă omul
este total responsabil pentru păcatul lui atunci este total responsabil şi
pentru efectele acelui păcat, iar efectul groaznic este totala decădere a
păcătosului şi totala incapacitate de a-şi schimba acea fire păcătoasă. Cum am
spus, ne vom întoarce asupra acestui punct.
Pot spune fără a ezita că păcătosul este „total liber să facă tot ce-i place.”
Totuşi, acest fel de libertate este cea mai mare problemă a păcătosului. Ca şi
păcătos neregenerat, pentru că este total controlat de o fire păcătoasă, va
alege întotdeauna, de fiecare dată, liber sau deliberat să se mulţumească pe
sine. Întotdeauna alegem să facem lucrurile cu care SUNTEM compatibili. Dacă
suntem păcătoşi prin fire şi alegere, atunci fiecare alegere va fi afectată de
firea noastră păcătoasă. Adam este singurul om care a avut vreodată o voinţă
„liberă”, care era liberă de păcat. Adam este de asemenea singura persoană care
a devenit păcătos păcătuind printr-un act de voinţă. Tu şi cu mine păcătuim
pentru că suntem născuţi păcătoşi, nu am devenit păcătoşi când nu ne-am supus
prima oară. Primul nostru act de păcătuire nu a produs natura noastră păcătoasă.
Firea păcătoasă moştenită de la Adam a produs actul de păcătuire.
6. Omul are o fire care nu îi permite să-L aleagă pe Dumnezeu sau neprihănirea.
INCAPACITATEA omului vine din DECĂDEREA lui.
Un om pierdut poate alege între două fapte rele , pe cel care îi aduce mai multe
beneficii. Poate alege un „bine”, după standardele lumii, în locul unui „rău”,
dar în ambele cazuri el este motivat de propriile interese. Păcătosul nu poate
alege între slava lui Dumnezeu şi scopurile lui egoiste. Romani 8:7 stă ca
adevăr biblic şi ca fapt istoric.
În studiul nostru următor vom lăsa Biblia să-i facă omului, păcătosului o
„examinare spirituală” completă. Vom pretinde că Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă
raportul complet al unui doctor, al unui legist şi unul de autopsie. Vom folosi
Scriptura pentru a privi fiecare parte a omului. Nu ne preocupă nici cum se vede
omul, nici cum îl vede lumea. Nu vom consulta filozofia, psihologia, medicina,
sociologia sau sentimentul popular. Ce spune însuşi Cuvântul lui Dumnezeu despre
condiţia omului? Iată ce găsim în cuvântul lui Dumnezeu:
1. Raportul doctorului. „Pacientul este total incapabil să răspundă la orice
stimuli spirituali, în orice parte a lui. Este orb, surd, mut, nu are puls, nu
respiră are mintea pierdută, neputincios în totalitate, etc.”
2. Raportul legistului. „Pacientul este MORT spiritual. Nu este nici o dovadă de
viaţă.”
3. Raportul autopsiei. „Fiecare parte din fiinţa pacientului a fost infectată şi
ruinată de păcat. Nici o parte nu a rămas neatinsă şi necontaminată. Decăzut de
la cap la picioare.”
Să ne continuăm studiul. Vom începe făcând omului, păcătosului decăzut, o
„examinare spirituală” completă şi profundă. Vom folosi Biblia pentru a testa
spiritual omul, la fel cum medicina şi ştiinţa testează un om, în mod fizic. Vom
privi la toate părţile unui om , exact cum sunt ele descrise în Biblie. Nu ne
preocupă cum se priveşte omul. NU vom consulta filozofia, psihologia, medicina,
sociologia sau sentimentul popular. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre
condiţia spirituală a omului? Vom folosi procedeul următor:
(1) Raportul doctorului. După ce doctorul Biblie examinează cu atenţie fiecare
parte a omului, concluzia este de netăgăduit. „ pacientul este total incapabil
să răspundă la orice stimuli spirituali, în orice parte a lui. Este orb, surd,
mut, nu are puls, nu respiră are mintea pierdută, neputincios în totalitate,
etc. Nici un organ spiritual nu îi funcţionează.”
(2) Raportul legistului. Legistul administrează toate testele cunoscute şi nu
poate găsi vreo dovadă a vieţii. „Nu este nici o îndoială, omul este mort
spiritual.”
(3) Raportul autopsiei Păcătosul mort este deschis şi fiecare parte a fiinţei
lui este examinată. Autopsia stabileşte că omul a murit de cancerul păcatului.
„Fiecare partea fiinţei lui a fost infectată şi ruinată de păcat. Nici o parte
nu a rămas neatinsă şi necontaminată. El a fost decăzut total din cauza
păcatului.”
I. Raportul doctorului
Doctorul Biblie va examina şapte părţi
individuale ale păcătosului. În toate cazurile, rezultatul va arăta
incapacitatea lui totală. Iată şapte lucruri despre care Dumnezeu spune că un
păcătos nu le poate face. Este esenţial să vedem că Duhul Sfânt foloseşte
cuvântul „nu poate” în toate cele şapte cazuri. A spune, „Păcătosul poate face
aceste lucruri dacă o vrea cu adevărat”, nu înseamnă numai că înţelegem greşit
Biblia, ci şi că o contrazicem! După cum vom vedea mai târziu, refuzul omului de
a se pocăi şi de a crede Evanghelia este efectul direct al lui „nu pot” datorat
decăderii totale. Imediat vom vorbi mai mult despre aceasta.
În primul rând, omul este total ORB.
Un om pierdut NU POATE vedea! „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se
naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3). „A vedea”
înseamnă a realiza, a experimenta sau a aprecia. Hristos spune că omul nu are
abilitatea spirituală de a dori măcar Împărăţia lui Dumnezeu, până când nu se
„naşte din nou.”
Trebuie să înţelegem relaţia dintre „vedere” şi „a vedea”. Odată înţeleasă, vom
înţelege şi relaţia dintre noua naştere şi credinţă. Ai vedere pentru că vezi
sau vezi pentru că ai vedere? Care este cauza şi care este efectul? De exemplu,
îl ajută pe un om orb să vadă dacă aprindem un bec de 1,000 waţi în ochii lui în
loc de un bec de 100 de waţi? Ştiu că veţi zice că este o întrebare stupidă.
Ştim că problema nu este cantitatea de lumină, ci ochii omului. El are nevoie de
vedere înainte să poată vedea. Desigur, trebuie să avem lumină ca să vedem, dar
oamenii care sunt orbi au nevoie de mai mult decât lumină. Au nevoie de darul
vederii.
Problema păcătosului este aceeaşi. Are nevoie de mult mai mult decât lumină
pentru că este orb spiritual. Nu este nici măcar aproape de vedere. Nu are
vedere defectuoasă ca să o poată corecta printr-un act de voinţă. Are nevoie de
darul vederii. Isus a spus că păcătoşii nu pot nici să vadă Împărăţia lui
Dumnezeu, dacă nu sunt născuţi din nou sau regeneraţi. Suntem de acord că omul
are nevoie de lumina Evangheliei. Este adevărat că nimeni nu poate vedea
realitatea spirituală fără lumina Evangheliei. Totuşi, păcătosul este orb până
când Dumnezeu îi dă abilitatea spirituală de a „Vedea”, prin regenerare.
Problema este cu ochii lui spirituali. Fiecare credincios regenerat poate spune
un „amin” din inimă la aceste cuvinte ale lui Hristos „Dar ferice de ochii
voştri că văd; şi de urechile voastre că aud…”(Mat 13:16)
În al doilea rând, omul este deranjat mintal
El NU POATE ÎNŢELEGE nici un lucru care este
spiritual. „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci,
pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc
judecate duhovniceşte. (I Cor 2:14). Trebuie să observăm din nou cauza şi
efectul. Cuvântul „pentru că” din acest text este foarte important. Omul firesc,
neregenerat nu poate înţelege lucrurile spirituale pentru că acele lucruri
trebuie judecate duhovniceşte, iar omul pierdut nu are Duhul până când nu este
„născut din Duh.”
Când ne-am încrezut în Hristos pentru că L-am găsit demn de dorit, nu a fost
mintea noastră veche şi oarbă care ne-a dat acea cunoştinţă. Acea înţelegere a
venit din firea nouă, dată prin regenerare. Dacă vom compara cu atenţie I Cor
1:18-29 cu II Cor 4:4-6, vom vedea că strălucirea lui Dumnezeu în întunericul
primei creaţii este la fel cu strălucirea lui în întunericul nostru şi în
inimile noastre moarte, ca să ne dea cunoştinţa salvării. Pot inima veche şi
decăzută , bolile noastre incurabile să ne dea vreodată cunoştinţă spirituală şi
dorinţe? Voinţa nu poate alege ceva ce mintea nu poate înţelege cu adevărat şi
afectul să dorească cu adevărat.
În al treilea rând, omul este surd.
El NU POATE AUZI nici un adevăr spiritual. Acesta este verdictul lui Hristos
Însuşi. „ Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta
Cuvântul Meu.” (Ioan 8:43). Avem din nou aceeaşi relaţie cauză şi efect. Isus
subliniază de această dată şi adaugă cuvântul „chiar”. De ce nu înţelegeau
evreii cuvintele Domnului nostru? El a spus că ei nu puteau. După cum
capacitatea de a vedea este darul lui Dumnezeu, la fel şi abilitatea de a auzi.
Nu toţi oamenii au această abilitate. Vezi Matei 13:9-18.
Sunt sigur că toţi am văzut un câine răspunzând la un fluierat special. Nici o
ureche omenească nu poate auzi sunetul pentru că urechile noastre nu au
abilitatea de a auzi acel sunet. Un câine îl aude cu uşurinţă. Deci păcătosul nu
are urechi pentru auzit Evanghelia. O consideră un fleac (I Cor 1:18), dar
creştinul aude, înţelege şi crede cu bucurie prin harul şi puterea lui Dumnezeu.
Îmi amintesc că am predicat la un picnic unde erau oameni surzi. Interpretul şi
cu mine eram singurii care auzeam. Parcul era aproape de aeroportul Toronto şi
un avion mare a venit să aterizeze în timp ce predicam. Zgomotul era atât de
tare încât interpretul nu-mi putea auzi vocea aşa că a trebuit să mă opresc din
vorbit şi să aştept ca avionul să aterizeze. Eram cu faţa spre aeroport şi
adunare, iar ei stăteau cu spatele la aeroport, deci nu au văzut avionul. Pentru
că erau orbi, nu au auzit zgomotul. Priveau în continuare mâna interpretului
apoi se uitau la buzele mele. Au început să se uite unii la alţii uimiţi. Am
arătat spre cer şi în timp ce se întorceau au văzut avionul. Văzând avionul, au
zâmbit şi au dat din cap cu înţelegere.
Prietene, este la fel cu păcătosul neregenerat. Mânia lui Dumnezeu împotriva
păcatului este clar revelată din cer şi ameninţările ei se aud. Clopotele
Evangheliei despre promisiune şi bucurie sună tare şi limpede. Totuşi, păcătosul
este total surd şi la lege şi la Evanghelie, până când Dumnezeu, prin regenerare
îi deschide urechile.
În al patrulea rând, omul este total lipsit de putere
El NU POATE nici să vrea să primească ajutor
spiritual. O comparaţie între două versete ale Scripturii va stabili acest fapt
îngrozitor. Primul verset ne arată de ce un păcătos pierdut nu poate primi
adevărul şi harul.
”şi anume, Duhul adevărului pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede
şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi.”
(Ioan 14:17)
Observaţi următoarele în acest text:
(1) Lumea nu poate primi Duhul pentru că nu-L pot vedea, nici cunoaşte. Ei nu au
vedere spirituală şi nu pot percepe sau şti nici o realitate spirituală.
(2) Orice creştin a văzut (spiritual) şi ştie (din experienţă) lucrarea
binecuvântatului Duh Sfânt. Să ne amintim că vederea şi cunoaşterea au fost date
prin regenerare.
Al doilea verset din Scriptură este Iuda 19. Acesta este cel mai bun verset pe
care îl ştiu, care să arate esenţa decăderii totale a omului şi incapacitatea
lui.
”ei sunt aceia care dau naştere la dezbinări, oameni supuşi poftelor firii, care
n-au Duhul.” (Iuda 19)
Observaţi următoarele în acest verset:
(1) Omul pierdut este total senzual. Nu în sens sexual. Înseamnă că suma tuturor
cunoaşterilor şi experienţelor omului este aceea care ajunge la el prin
simţurile fizice.
(2) El nu are Duhul. Viaţa lui Dumnezeu, care este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu
l-a părăsit pe om când acesta a păcătuit în grădina Edenului. Întreaga
experienţă a omului este acum total controlată de firea lui carnală şi de
simţurile lui. Dar nu-L cunoşti pe Dumnezeu prin ochii tăi, urechile, gura,
degetele, etc. Dumnezeu este Duh şi cei care I se închină, I se închină în Duh.
Din moment ce persoana nemântuită este „senzuală” şi nu are nici Duhul, nici
firea duhovnicească, nu poate vedea sau experimenta pe Dumnezeu până când nu
este mai întâi „născut din Duh.” El poate doar să primească doar ceea ce poate
„vedea.” (Ioan 14:17).
Să ilustrez aceasta. Chiar în acest moment este un aeroplan care zboară chiar
prin camera în care staţi. Poate fi şi un vapor mare, o turmă de bizoni şi un
şir de fete drăguţe dansând. Dacă priviţi în jur, nu veţi vedea nici unul din
aceste lucruri. Dacă deschideţi televizorul şi căutaţi, veţi găsi toate acele
lucruri de care a vorbit şi le veţi „vedea.” Toate undele TV sunt prezente chiar
dacă sunt nevăzute. Dumnezeu nu a construit un TV în capetele noastre. La fel
există şi o lume spirituală şi un Salvator la fel de real ca şi aerul pe care îl
respirăm. Omul neregenerat nu vede, nu aude şi nu simte nici o dovadă a acelei
realităţi spirituale. Experienţa lui potenţială este cea pe care o poate gusta,
atinge, simţi şi mirosi, iar Dumnezeu nu este cunoscut sau experimentat prin
simţurile fizice.
În al cincilea rând, omul este mut spiritual. Este incapabil de a vorbi.
El NU POATE vorbi. Nu poate „chema numele Domnului”, până nu este reînnoit prin
har. Vezi I Cor 12:3, Rom 10:9,10, şi Mat. 16:1317.
În al şaselea rând, omul este incapabil să mişte vreun muşchi spiritual.
El NU POATE nici măcar să „vină la Hristos” până când i se dă viaţă spirituală.
Următoarele două versete din Scriptură nu ar trebui despărţite. Primul arată
totala incapacitate a păcătosului separat de lucrarea regeneratoare a Duhului
Sfânt. Al doilea arată siguranţa pocăinţei şi credinţei în fiecare caz unde
Duhul Sfânt face chemarea.
Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl
voi învia în ziua de apoi. În prooroci este scris: „Toţi vor fi învăţaţi de
Dumnezeu.” Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl, şi a primit învăţătura Lui,
vine la Mine. (Ioan 6:44,45)
Versetul 44 vorbeşte despre ceea ce nici un om nu poate face dacă nu face
Dumnezeu ceva mai întâi. Nici un om nu poate , nu este capabil să vină la
Hristos dacă Tatăl nu îl aduce intenţionat, prin puterea Duhului. Aceasta este
incapacitatea omenească.
Versetul 45 vorbeşte despre ce este sigur că omul va face, când Tatăl îl atrage
la El. Toţi, fără excepţie, care „aud” şi sunt „învăţaţi de Tatăl” (acelaşi
lucru ca şi „atraşi” din v44) „(întotdeauna) vin la Mine.” Vedeţi diferenţa
clară? Nici un om nu poate – dacă nu, dar toţi o vor face – când. Versetul 44
vorbeşte despre incapacitate, iar versetul 45 despre harul irezistibil.
În al şaptelea rând, omul este incapabil de orice fel de răspuns spiritual
pozitiv.
El POATE DOAR acţiona conform firii lui de moarte spirituală. După cum am
observat în articolul de luna trecută, semnul de neşters al omului pierdut este
ura faţă de autoritatea lui Dumnezeu şi semnul unui credincios este plăcerea în
adevărul lui Dumnezeu. Un om pierdut nu poate da un răspuns spiritual la un
adevăr spiritual cum nici un mort fizic nu poate reacţiona la un sandwich cu
şuncă.
Nu putem părăsi această secţiune până când nu menţionăm cel puţin un alt aspect
al adevărului. Chiar dacă cele şapte puncte de deasupra sunt clare în Scriptură,
următoarele sunt de asemenea adevărate:
(1) Orice păcătos este invitat, i se porunceşte şi este încurajat de Dumnezeu să
facă toate lucrurile menţionate mai sus şi pe care nu le poate face.
(2) Orice păcătos este ţinut responsabil pentru că nu le face.
(3) Orice om salvat a făcut deja aceste şapte lucruri şi le-a făcut bucuros!
Ioan 15:5 şi Filip 4:13. Primul verset arată incapacitatea şi al doilea arată
puterea harului.
(4) Dumnezeu nu a poruncit niciodată unui păcătos să facă ceva ce el poate face.
Nu am spus nimic greşit, nici nu am inversat nimic. Am spus exact ceea ce spune
Ioan 15:5 „căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face NIMIC.” Acel „nimic” în
versetul prezentat înseamnă cu adevărat nimic. Carnea nu produce nimic care să
profite. De fiecare dată când o persoană face unul din acele şapte lucruri, o
face doar pentru că a fost născut din Dumnezeu şi i s-a dat viaţă spirituală sau
capacitate.
II. Raportul legistului.
După ce legistul a făcut toate testele pe care le
cunoaşte, el dă următorul raport. „Omul nu dă nici o dovadă de viaţă
spirituală. Este MORT.”(Efes 2:1-5).
Este o zicală veche. „Unde este viaţă, este speranţă.” Când se descoperă că
cineva este bolnav, îl ducem repede la spital, sperând că va rămâne în viaţă.
Când cineva moare toată speranţa este pierdută, şi îl ducem la cimitir. Un
păcătos pierdut nu este „bolnav spre moarte,” el chiar este mort spiritual. Nu
este un caz de spital care să răspundă la tratamentul potrivit. El este mort
faţă de neprihănire şi viu faţă de păcat. El iubeşte moartea lui în păcat şi
urăşte şi doctorul şi medicamentul. Păcătosul mai degrabă ar pieri decât să
admită că este păcătos. Este un caz pentru cimitir, care are nevoie de o minune
dătătoare de viaţă.
Uneori încerc să-mi imaginez scena din Ioan 11. Văd piatra dată la o parte de pe
mormântul lui Lazăr şi acolo sunt trei oameni. Primul se uită în mormântul
întunecos şi vorbeşte pasionat cu mortul dinăuntru. „Lazăre, dacă îi dai lui
Dumnezeu măcar o şansă, El îţi va da viaţă. Dacă faci doar primul pas, , Duhul
Sfânt te va aduce la viaţă. Dumnezeu vrea cu adevărat să te facă să trăieşti,
dar depinde de tine. Lazăre, acesta este un târg bun pe care ţi-l oferă
Dumnezeu, dar „voinţa ta liberă” trebuie să hotărască să profite de aceasta.
Trebuie să te ridici şi să faci primul pas cu credinţă." Poate că pare o
parodie, dar nu prea mult. Acesta este exact felul în care vorbesc unii
predicatori ai „liberei voinţe.”
Mi-am amintit de o poveste spusă de C. H. Spurgeon despre sfântul catolic al
cărui cap a fost tăiat. Se presupune că omul şi-a ridicat propriul cap, l-a pus
sub braţ, şi a mers 10000mile, înapoi la Roma. Spurgeon a spus „Nu aş avea
probleme să cred aceasta, dacă omul a putut face primul pas!" Dacă voinţa omului
îi dă putere să se ridice din mormântul morţii, atunci cu siguranţă nu are
nevoie de ajutor să continue să meargă.
Cel de-al doilea om pe care îl văd la mormântul lui Lazăr este ceea ce se
numeşte un hiper calvinist. El stă jos şi calm scrie un tratat despre zădărnicia
predicării la păcătoşii morţi. Această creatură patetică nu predică niciodată,
nici nu mărturiseşte Evanghelia şi el descurajează şi condamnă pe cei ce o fac.
Dacă Lazăr este „mort”, omul concluzionează că este o pierdere de timp să te
adresezi unui păcătos mort în orice mod.
Al treilea om este un predicator al Evangheliei biblice. În timp ce al doilea
zâmbeşte dispreţuitor, iar primul nu mai are aer, cel de-al treilea strigă „
Păcătosule crede! Lazăre vino afară!” Iar Lazăr iese din mormânt. Dacă îl
intervievăm pe cel de-al treilea om, întrebările ar fi:
”Erai conştient că Lazăr era complet mort în mormânt?”
”Desigur că eram. Nu asta spune Scriptura?”
”Credeai că Lazăr a avut capacitatea de a auzi şi răspunde la mesajul tău?”
”Nici o clipă. Cum poate un om mort să-mi răspundă?”
”De ce i-ai poruncit să creadă când ştiai că era incapabil să se supună pentru
că era mort?”
Omul ar zâmbi şi ar spune, „Prietene, încrederea mea nu a fost în abilitatea mea
de a predica şi a invita, nici în puterea (greşit) presupusă a „liberei voinţe”
a lui Lazăr. Toată încrederea mea a fost în puterea Cuvântului pe care l-am
spus. Am vorbit cuvintele lui Hristos, crezând că Hristos Însuşi are puterea să
trezească morţii şi să le dea credinţă.”
Prietenul meu, Biblia este puterea lui Dumnezeu care „poate trezi morţii” când
este asistată de puterea Duhului Sfânt. Vezi Ioan 5:21-25.
III. Autopsia.
Corpul este trimis acum la morgă pentru autopsie. După ce-l deschide pe păcătos
şi îi examinează fiecare parte, raportul arată cauza morţii. „Omul a fost
distrus de PĂCAT. Păcatul a pătruns în fiecare parte a fiinţei păcătosului şi
l-a lăsat într-o stare de totală incapacitate.” Raportul menţiona:
(1) Mintea – „Era pustie…întunecată…oarbă…ignorantă deliberat.” Vezi Efes 2:3;
4:17-19; II Cor 4:4-6 pentru o descriere detaliată a simptomelor.
(2) Inima – „Era saturată cu dragostea de păcat, care nu a putut fi îndepărtată.
Păcatul se încurcase atât de mult în jurul inimii încât era incurabil şi
inoperabil.” Vezi Ioan 3:19; Ier. 17:9 pentru simptome.
(3) Voinţa – „Voinţa era literal înlănţuită de păcat şi de dragostea pentru
păcat într-o legătură indestructibilă. Cele două crescuseră împreună, încât nici
nu se mai distingeau.” Vezi Ioan 5:40 şi II Tim 2:24-26 pentru mărturia
expertului şi ilustraţii.
Dacă raportul de autopsie are o listă de verificare, cuvintele „Total distrus de
păcat” ar apărea după fiecare din articolele de pe listă. (Vezi lista de la
pagina 12.)
IV. Verdictul final: Păcătosul este total decăzut în păcat şi total incapabil de
a face ceva pentru a-şi ajuta recuperarea din păcat şi din efectele sale.
Ne-am putea gândi sau raţiona în orice fel alegem, dar nu îndrăznim să venim cu
concluzii care stabilesc că păcătosul poate „dacă vrea”, să facă lucruri pe care
Biblia declară specific că păcătosul NU POATE să le facă! Faptele biblice
anterioare sunt diagnosticele lui Dumnezeu despre problema spirituală a omului
şi despre adevărata stare a omului. Toate sentimentele şi sofismele din lume nu
pot schimba Cuvântul lui Dumnezeu şi verdictul lui final.
V. Marea problemă: Responsabilitatea morală contra capacităţii morale sau libera
voinţă contra instituţiei moralului liber.
Să enumerăm câteva fapte biblice care apar a fi contradictorii:
A: Un păcătos care nu a fost înnoit poate veni la Hristos pentru salvare , dar
nu poate veni cu pocăinţă adevărată şi credinţă adevărată până nu va fi născut
din Duh. Vezi broşura noastră, Partea Domnului şi partea omului în salvare. Noi
nu „facem caz de cuvinte” când insistăm că „a nu putea” şi „a nu fi capabil”
sunt două lucruri total diferite. Unul înseamnă permitere, celălalt capacitate.
Un prieten avocat a încercat să-şi înveţe fiul gramatica corectă. Când băiatul
a întrebat „Pot merge să mă joc?” tatăl a răspuns „Ai permisiunea de a merge să
te joci dacă eşti mare şi puternic să poţi fi capabil să o faci.” Aceasta este
mai mult decât gramatică. Este teologie solidă.
B: Adam este singurul om care a avut o „voinţă cu adevărat liberă.”, este
singurul om, cu excepţia lui Hristos, care a avut vreodată capacitatea
spirituală sau puterea de a-L iubi şi de a se supune lui Dumnezeu. Adam a
folosit această voinţă liberă pentru a fi nesupus lui Dumnezeu şi a pierdut-o
pentru totdeauna (voinţa liberă) de a iubi şi de a se supune lui Dumnezeu. Vezi
tabelul de la pagina 4 pentru o comparaţie clară a diferenţelor între voinţa lui
Adam în diferite perioade.
C: Dacă vezi trei fapte biblice clare vei înţelege clar doctrina decăderii
totale şi responsabilitatea omului.
(1) Fiecare păcătos este „liber” (are libertatea ca reprezentant moral liber) de
a se supune poruncilor lui Dumnezeu. Dumnezeu îi porunceşte să facă astfel şi
este condamnat de Dumnezeu pentru nesupunere. Este şi vinovat şi responsabil,
chiar dacă este incapabil de a-şi face datoria.
(2) Nici un păcătos nu este „liber” (are capacitatea morală) de a se supune
poruncilor lui Dumnezeu. Păcătosul poate trăi numai pentru a se auto mulţumi.
Nu poate alege pe Dumnezeu înaintea păcatului şi a sinelui.
(3) Păcătosul, nu Dumnezeu, este responsabil pentru incapacitatea lui spirituală
de a iubi şi de a se supune poruncilor lui Dumnezeu. Omul nu a fost creat
păcătos. El a devenit păcătos printr-un act de pură voinţă liberă. El nu poate
„desface” efectele firii lui păcătoase printr-un act de voinţă. Adam nu a căzut
şi şi-a rupt degetul de la picior, el a sărit de pe stâncă şi nu poate să se
întoarcă prin „voinţa” lui pe stâncă.
(4) Omul este atât de liber cât permite firea lui păcătoasă. Omul nu se poate
ridica deasupra firii lui păcătoase printr-un act de voinţă. Vezi Mat. 12:3335.
Un om poate alege între piesele unei comori din piept (inima lui), dar nu poate
să transforme sticla în diamante prin voinţa lui, nici nu poate crea o nouă
comoară. Păcătosul poate alege între păcate dar nu poate alege între sine şi
Dumnezeu. Vezi ultima ediţie (Vol. 4 No. 3) a Sound of Grace.
VI. Omul este liber să facă cum îi place.
Omul nu este forţat niciodată să facă ceva
împotriva voinţei lui, fie să comită un păcat fie să creadă în Hristos. Fiecare
om este liber să aleagă şi să acţioneze cum „îi place” în limitele capacităţii
lui şi firii lui. Vezi Proverbe 21:4; Fapte 2:2426; Mat. 27:1526.
”Ce altceva poate libertatea să fie decât să facem ce ne place? Totuşi, trebuie
să observăm cu atenţie că libertatea nu este identică cu capacitatea.
Confundarea acestor două lucruri distincte explică multă gândire falsă asupra
subiectului liberei voinţe. Mulţi oameni se referă la CAPACITATE când spun
LIBERTATE. Ei vorbesc despre omul care este liber să facă bine sau rău, când de
fapt vor să spună că oamenii sunt capabili să facă bine sau rău. Aici ei se
înşeală. Pentru că Biblia spune clar şi consistent (1) că omul este liber să
facă bine sau rău, are libertatea aceasta, dar (2) Spune clar şi consistent că
omul are capacitatea de a face rău datorită condiţiei lui căzute.” G.I.
Williamson -- Westminster Confession for Study Classes.
”Libertatea” omului este ca libertatea apei de a curge la vale. Nimeni nu
trebuie să o „forţeze” să curgă la vale. O face natural. Totuşi, trebuie o
putere din afara apei ca s-o facă să curgă. În sus, la deal.
Libertatea omului este ca o robie (libertate) a dragostei unei mame. Dă-i unei
mame un cuţit de măcelărie şi spune-i să-şi înjunghie copilul. Ea spune „Nu
pot.” Vom spune „Sigur că poţi. Ai tot ce trebuie din punct de vedere fizic
pentru a o face. Nu vrei să spui că nu poţi, ci că nu vrei. Ai puterea fizică şi
capacitatea. Nu vrei să o faci.” Ea va replica „În acest caz, nu pot şi nu vreau
înseamnă exact acelaşi lucru. Nu pot vrea să-mi omor copilul pentru că îl
iubesc.” Cu alte cuvinte, femeia este înrobită de firea ei de mamă. Înainte de a
putea să-şi ucidă copilul, firea ei va trebui să se schimbe. Va trebui să devină
total nebună şi să acţioneze contrar firii ei.
Păcătosul este în aceeaşi situaţie. El este controlat de firea păcătoasă. Nu
poate acţiona contrar ei. Lucrul cel mai revoltător şi imposibil pe care un
păcătos îl poate imagina este să renunţe la auto îndreptăţire şi să se plece
înaintea autorităţii suverane a lui Hristos. Firea lui trebuie schimbată înainte
ca el să considere măcar un astfel de lucru.
Raportul autopsiei.
Trup "total distrus de
păcat" Fil 3:21
Cap "total distrus de
păcat" Isa 1:5
Gât "total distrus de
păcat" Rom 3:13
Limbă "total distrus de păcat" Iacov 3:6
Gură "total distrus de păcat" Rom 3:14
Buze "total distrus de păcat" Rom 3:13
Picioare "total distrus de păcat" Rom 3:15
Urechi "total distrus de păcat" Marcu 8:18
Ochi "total distrus de păcat" Isa 53:2
Mâini "total distrus de păcat" Iacov 4:8
Inimă "total distrus de păcat" Ier 17:9;
Gânduri "total distrus de păcat" Psa 56:5
Oase "total distrus de păcat" Iov
2:12