Meniu site

 

“Fratilor, noi trebuie sa predicam doctrinele; noi trebuie sa punem accent pe doctrine; noi trebuie sa mergem inapoi la doctrine. Imi este frica ca noua generatie nu stie doctrinele asa cum le cunosteau parintii nostri." John A. Broudus

Resurse Baptiste

EREZIILE

„Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine”
(Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate. (courtesy of www.carm.org)

ADOPŢIONISMUL – Controversa secolului al optulea, o erezie care susţinea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu prin adopţie.

ALBIGENZII – Albigenzii au fost un grup de creştini situaţi în sudul Franţei (numiţi după oraşul Albi) care predicau împotriva putrezirii pe care ei o percepeau a fi epidemică în biserica mai mare. Această eroare învăţa că existau în fond doi dumnezei: dumnezeul bun al luminii la care se făcea de obicei referire cu Isus în Noul Testament şi dumnezeul întunericului şi al răului asociat adesea cu satan şi „Dumnezeul Vechiului Testament”.

APOLLINARIANISMUL – Apollinarismul sau Apollinarianismul era o părere propusă de Apollinaris de Laodicea prin care susţinea că Hristos avea un trup uman dar o minte divină (A doua Epistolă a Sf. Grigore Nazianzus, Teologul, Împotriva lui Apollinarius va ajuta la înţelegerea subiectului).

ARIANISMUL – Arius a învăţat că numai Dumnezeu Tatăl era etern şi prea pur şi infinit ca să apară pe pământ. Prin urmare, Dumnezeu a produs pe Hristos Fiul din nimic drept prima şi cea mai mare creaţie (22 de articole despre acest subiect vă vor intensifica înţelegerea despre Arianism).

ATEISMUL - Ateismul este definit ca fiind „ideea ca nu există nici un dumnezeu. Un sens mai larg al acestui cuvânt nu denotă doar a nu crede în Dumnezeu şi este în consistenţă cu agnosticismul. Un sens mai strict al acestuia denotă un crez că nu există nici un Dumnezeu – aceasta a devenit forma sa standard. În Apology (Apologie, n. tr.), Socrate este acuzat de ateism pentru că nu a crezut în dumnezeii atenieni. Unii însă fac distincţie între ateismul teoretic şi ateismul practic. Un ateist teoretic este acea persoană care neagă existenţa unei fiinţe supreme, pe când un ateist practic poate crede ca există o persoană supremă, însă care trăieşte ca şi când nu ar fi nici un dumnezeu.” (The Cambridge Dictionary of Philosophy, ed. a 2 a, Robert Audi, editor şef, sublinierile îmi aparţin)

BOGOMILII – Bogomilii au negat naşterea divină a lui Hristos şi Trinitatea, şi au denunţat folosirea sacramentelor şi a veşmintelor. Căsătoria nu era un sacrament. Miracolele lui Isus nu erau evenimente reale ci spirituale. Hristos era Fiul lui Dumnezeu doar prin har precum alţi profeţi, şi pâinea şi vinul eucharistului nu se transforma în trup şi sânge. Ultima judecată va fi executată de Dumnezeu şi nu de Isus. Imaginile şi crucea erau idoli şi închinarea la sfinţi şi la moaşe idolatrie.

CATARISMUL – Spre deosebire de creştinii cei mai timpurii, Catarii nu au recunoscut nici o preoţie. Dualitatea, lupta dintre doi egali, Binele şi Răul aşa cum sunt expuse în Evanghelia Sf. Ioan, binele fiind împărăţia domnului bun şi răul a realităţi materiale şi trecătoare a lumii fizice vizibile.

CIRCUMCIZIATORII – Aceştia credeau că trebuie să fi circumcis şi să ţi legea Mozaică pentru a putea veni la Hristos. Cu alte cuvinte, cineva trebuia să devină evreu pentru a putea deveni creştin.

CHIETISMUL – învãţă cã persoana „spiritualã” este aşa de perfectã încât poate sã dea domnie liberã la dorinţele trupeşti.

DOCETISMUL – Conform Docetismului, Fiul etern al lui Dumnezeu nu a devenit de fapt uman sau a suferit pe cruce; el numai a apărut că face acestea. Erezia a apărut într-un mediu elenistic şi s-a bazat pe un Dualism care susţinea că lumea materiale este ori ireală ori pozitiv de rea.

DONATISMUL – Donatismul era eroarea învăţată de Donatus, episcop de Casae Nigrae prin care susţinea că eficacitatea sacramentelor depinde de caracterul moral al preotului. Cu alte cuvinte, dacă un preot care era implicat într-un păcat destul de serios avea să boteze o persoană, acel botez avea să fie considerat nul.

DUALISMUL – Dualismul este orice teorie sau sistem de gândire care recunoaşte două şi numai două principii sau substanţe independente şi reciproc de ireductibile, care sunt uneori complementare şi alte ori în conflict.

EBIONIŢII – Ebioniţii (de la cuvântul evreiesc, Ebionim, „cei săraci”), erau o sectă de urmaşi iudei ai lui Ioan Botezătorul şi mai apoi ai lui Isus (Yeshua în aramaică) care au existat în Iudea şi Palestina în timpul secolelor timpurii ale Erei Comunale.

ENCRATIŢII – Eretici care se abţineau de la carne, vin şi patul căsătoriei, socoteau acestea a fi impure în mod esenţial. Persoanele care se abţineau în acest fel se numeau continente (abstinente) (egkrateiV, Iren. i. 28, p. 107); şi forma uşor modificată, encratiţii, a devenit curând un nume tehnic pentru a-i denota pe cei a căror ascetism era privit ca având un caracter eretic.

EUTICHIANISMUL – A fost o erezie din secolele 4 şi 5 începută de un călugăr pe nume Euthychus (378-452 d. Hr.). El a trăit în Constantinopole. Euthychus învăţa faptul că umanitatea lui Hristos era absorbită în divinitatea sa. El a fost condamnat şi destituit din Mănăstire în 448 d. Hr. şi apoi a fost în cele din urmă exilat la conciliul de la Calcedon din 451.

GNOSTICISMUL – Gnosticismul era un dualism filozofic religios care profesa mântuirea prin cunoaşterea secretă, sau gnosis. Mişcarea a ajuns la un punct înalt de dezvoltare în al 2lea secol d. Hr. în şcolile romane şi alexandriniene fondate de Valentius.

ICONOCLASMUL - Literar, iconoclasmul înseamnă distrugerea religioasă şi politică a imaginilor şi monumentelor sacre, de obicei (dar nu întotdeauna) de către alt grup religios. Oamenii care distrug astfel de imagini sunt numiţi iconoclaşti, în timp ce aceia care respectă sau venerează acele imagini sunt numiţi iconoduli. Termenul „iconoclast” a ajuns să aibă un înţeles mai generalizat.

IDOLATRIA – Idolatria etimologic denotă închinarea divină către o imagine, dar semnificaţia ei a fost extinsă la toate adulările divine către oricine sau orice în afară de adevăratul Dumnezeu. Sf. Toma (Summa Theol., II-II, q.XCIV) o tratează ca pe o specie a genului superstiţiilor, care sunt un viciu opus virtuţii religiei şi constă în darea unor onoruri (cultus) unor lucruri care nu sunt Dumnezeu sau către Dumnezeu Însuşi, într-un mod greşit. Nota specifică a idolatriei este directa ei opoziţie faţă de obiectul principal al închinării divine; ea acordă unei creaturi închinarea cuvenită numai lui Dumnezeu.

KENOSIS – Teoria kenotică stabileşte că Isus a renunţat la unele din atributele sale divine cât timp a fost om aici, pe pământ. Aceste atribute erau omniscienţa, omniprezenţa şi omnipotenţa. Hristos a făcut acest lucru voluntar astfel încât să fie aidoma unui om pentru a împlini lucrarea de mântuire. Această opinie a fost prima oară expusă la sfârşitul anilor 1800 în Germania de către Gottfried Thomasius (1802-1875), un teolog lutheran.  

MACEDONIANISMUL – denumită şi  erezia pneumatomahiană – o erezie creştină din secolul al patrulea care nega deplina personalitate şi divinitate a Sfântului Duh. Potrivit acestei erezii, Sfântul Duh a fost creat de Fiu şi ca atare era subordonat Tatălui şi Fiului. (În teologia creştină ortodoxă, Dumnezeu este unul ca esenţă, dar întreit ca persoană — Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, care sunt distincţi şi egali.)

MANIHEISMUL – Maniheismul este o religie gnostică originară din Persia-Babilonia, din secolul al III-lea AD. Fondatorul său a fost un persan de sorginte nobilă, pe nume Mani (ori Manes), cca.216-cca.276. Maniheismul a fost tratat mult timp ca o erezie creştină, dar a fost înţeleasă mai clar ca o religie independentă, schiţată din resurse diverse ale creştinismului, zoroastrianismului şi budismului.

MARCIONISMUL – Este ironic faptul că una dintre cele mai influente figuri din istoria Bisericii este şi unul din cei mai batjocoriţi eretici: Marcion. Cu toate că ideile sale au fost complet respinse de părinţii apostolici ai bisericii secolului al doilea, tocmai nevoia de a le respinge a împins biserica secolului al doilea să ia în considerare, să clarifice şi să consolideze propriile credinţe despre probleme importante: conţinutul Bibliei creştine (Canonul), relaţia dintre creştinism şi iudaism (ori dintre Lege şi Slavă) şi, în fine, sursa cunoaşterii bisericeşti despre Isus.

MODALISMUL sau SABELIANISMUL şi MONARHIANISMUL MODALISTIC– Modalismul este probabil cea mai obişnuită eroare teologică privind natura lui Dumnezeu. Este o negare a Treimii, susţinând că Dumnezeu este o singură persoană care, de-a lungul istoriei biblice, s-a dezvăluit pe Sine în trei moduri ori forme. Astfel, Dumnezeu este o singură persoană care prima dată s-a manifestat pe Sine în chipul Tatălui în vremurile Vechiului Testament. La întrupare, modalitatea a fost Fiul. După înălţarea lui Isus, modalitatea a fost Sfântul Duh. Aceste modalităţi sunt consecutive şi niciodată simultane. Cu alte cuvinte, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu au existat vreodată toţi în acelaşi timp, ci doar unul după altul. Modalismul neagă distincţia între cele trei persoane ale Treimii, chiar dacă păstrează divinitatea lui Hristos.

MONARHIANISMUL – Monarhianism (mono - "unul"; arche - "conducere") a fost o greşeală referitoare la natura lui Dumnezeu. Care s-a dezvoltat în secolul al doilea A.D. S-a născut ca o încercare de a menţine monoteismul şi a respinge triteismul. Din nefericire, ea contrazice doctrina ortodoxă a Treimii. Monarhianismul învaţă că există un singur Dumnezeu ca persoană unică: Tatăl. Treimea înseamnă că există un Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Treimea este monoteistă, nu politeistă cum le place unora dintre criticii ei să susţină. Monarhienii erau împărţiţi în două mari grupări, monarhienii dinamici şi monarhienii modalişti.

MONARHIANISMUL DINAMIC – Monarhianismul Dinamic, precum Monarhienii Modalişti, şi-au bazat învăţăturile lor pe stricta unicitate a lui Dumnezeu învăţată în Biblie (monarhia, provenind de la rădăcinile din greacă pentru „singur” şi „început”, „sursă”, sau „domnie”, precum este în cuvântul „monarhie”).

MONTANISMUL – Montanismul, cunoscut şi ca Erezia Catafrigiană şi Noua Profeţie, a fost o mişcare eretică întemeiată de profetul Montanus care a apărut în Biserica Creştină din Frigia, Asia Mică, în secolul al II-lea. Ulterior s-a extins şi spre Vest, în principal în Cartagina, sub îndrumarea lui Tertullian, în secolul al III-lea. Era aproape dispărut în secolele al V-lea şi al VI-lea, cu toate că unele dovezi arată că supravieţuia undeva prin secolul al IX-lea.

MONOTELITISMUL – Monothelithismul a fost doctrina cristologică ce susţinea că Isus a avut o singură voinţă, însă doua firi(cea divină şi cea umană). Sub influenţa Patriarhului Sergius I al Constantinopolului, monothelitismul s-a dezvoltat pe parcursul domniei lui Heraclius (610-641), ca şi consecinţă a eşecului Monoenergismului, ca şi încercare de reconciliere a Miaphysiţilor (cei ce nu erau Chalcedonieni) cu Chalcedonienii. Oricum, a fost respinsă de către Biserică, şi nu a fost niciodată acceptată nici de către Miaphysiţi. Un oponent puternic al doctrinei a fost Maximus Confesorul, care a pus accent în schimb pe dythelitism, convingerea ca Hristos a avut două voinţe în loc de una.

MONOFIZITISMUL – Monofizitismul este doctrina care susţine că Isus Hristos a avut numai o natură, nu două – divină şi omenească.  Această credinţă este cunoscută sub numele de Eutychianism, după Eutyches, un arhimandrit de la mijlocul secolului 5 dintr-o mănăstire a Constantinopolului. Eutyches învăţa că în Isus Hristos, umanitatea a fost absorbită de divinitate, „dizolvată ca o picătură de miere în mare”.  Eutyches lupta împotriva doctrinei Nestorian care susţinea că cele două naturi ale lui Hristos reprezentau două persoane diferite. Doctrina lui a fost condamnată ca fiind eretică, la Conciliul de la Chalcedon în 451.

NESTORIANISMUL – Nestorianismul este convingerea eronată cum că Iisus ar fi două persoane diferite. Erezia este numită după Nestorius, care s-a născut în Syria şi a murit în 451 d.Hr. , care a susţinut această doctrină. Nestorius a fost un călugăr ce a devenit Patriarhul Constantinopolului şi a respins denumirea de ''Mamă a lui Dumnezeu''. El considera că Maria a fost mama lui Hristos numai pentru partea sa umană. Consiliul din Ephesus a fost convocat în 431 să se pronunţe în legătură cu această problemă şi au decis că Iisus a fost o singură persoană cu două firi inseparabile: cea divină şi cea umană.

PATRIPASIANISMUL – În teologia creştină, patripassianismul este o erezie trinitariană; este un mod de a înţelege cum relaţionează persoanele lui Dumnezeu una cu alta, care a fost respins de către biserică. În particular, patripassianismul este o formă de modalism, învăţătura care susţine existenţa unui singur Dumnezeu care apare în trei moduri diferite (în opoziţie cu învăţătura ortodoxă că este un singur Dumnezeu, care există în trei persoane).

PELAGIANISMUL –   Pelagianismul derivă, ca denumire, de la Pelagius, care a trăit în secolul al cincilea A.D. şi a fost profesor în Roma, cu toate că era britanic prin naştere.  Este o erezie care abordează natura omului.  Pelagius, a cărui nume de familie era Morgan, gândea că oamenii au capacitatea de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu prin exercitarea libertăţii voinţei umane, independent de slava lui Dumnezeu.  Cu alte cuvinte, libera voinţă a unei persoane este pe de-a întregul capabilă să-L aleagă pe Dumnezeu şi /sau să facă bine sau rău fără ajutorul intervenţiei divine. Pelagianismul spune că firea omului este bună, la bază.  Astfel ea neagă păcatul originar, doctrina conform căreia noi am moştenit o fire păcătoasă de la Adam.  El spunea că Adam şi-a făcut rău doar sieşi, când a decăzut, iar toţi descendenţii săi nu au fost afectaţi de păcatul lui Adam.  Pelagius susţinea că o persoană este născută cu aceeaşi puritate şi virtuţi morale ca cele ale lui Adam, atunci când a fost făcut de Dumnezeu.  El afirma că oamenii îl pot alege pe Dumnezeu prin exercitarea liberului arbitru şi a gândirii raţionale.  Slava lui Dumnezeu, atunci, ar fi doar un ajutor prin care indivizii ar veni către El.  

QUIETISMUL - este o filozofie creştină care a străbătut Franţa, Italia şi Spania în timpul secolului al XVII-lea, având însă origini mult mai timpurii. Misticii cunoscuţi ca quietişti insistă, cu mai mult sau mai puţină emfază, pe nemişcarea intelectuală şi pasivitatea interioară ca şi condiţii esenţiale ale desăvârşirii; toate au fost în mod oficial proscrise ca erezie, în termeni foarte expliciţi, de Biserica Romano-Catolică.

SABELIANISMUL – În creştinism, sabelianismul (cunoscut şi ca modalism, monarhianism modalist ori monarhism modal) este credinţa nontrinitariană care susţine că Tatăl Ceresc, Fiul Înviat  şi Sfântul Duh sunt moduri sau aspecte diferite ale unui Dumnezeu (pentru noi doar), în loc de trei persoane distincte (în El Însuşi). Se spune că Dumnezeu are trei "feţe" sau "măşti" (grec. prosopa). Întrebarea este: "este treimea lui Dumnezeu o problemă pe care o vedem în mod eronat (sabelianism/modalism), sau este o chestiune a esenţei lui Dumnezeu dezvăluită ca trei-într-unul (trinitarianism ortodox)?"

SOCIANINISMUL – este o formă de antitrinitarianism, denumită după Laelius Socinus (decedat în 1562 la Zurich) şi după nepotul său Faustus Socinus (decedat în 1604 în Polonia). Cel dintâi a fost unul dintre fondatorii unei societăţi religioase care era nevoită să funcţioneze în secret pentru a evita persecuţiile. Secta sociniană o cunoscut o răspândire mai largă după ce Faustus Socinus, nepotul lui Laelius Socinus, i-a devenit membru de valoare. În 1574, socinienii, care se numeau pe sine drept unitarieni, au emis un „catehism al unitarienilor”, în care şi-au aşternut pe hârtie viziunea asupra naturii şi perfecţiunii Dumnezeului lor conducător, precum şi alte principii ale grupului lor.

TRITEISMUL -

sus