Cristologie:

FIUL VEŞNIC AL LUI DUMNEZEU
 W. E. Best 
 

Subiectul calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos nu aduce însemnătate nimănui. Dacă gândurile noastre cu privire la acest subiect nu sunt gândurile lui Dumnezeu, noi nu doar îl vom dezonora pe Domnul ci vom aduce condamnare asupra sufletelor noastre. Gândurile lui Dumnezeu exprimate în Scripturi trebuie să fie înţelese având semnificaţia lor evidentă.

 

Matei înregistrează prima referinţă din Noul Testament la titlul „Fiul lui Dumnezeu” (Matei 16:16). S-a bazat mărturisirea lui Petru pe faptul că mama lui Hristos a fost o fecioară? Această mărturisire ar fi putut fi atestată de „carne şi sânge” pe baza principiilor recunoscute ale dovezii, dar Domnul a declarat că această calitate a Sa veşnică de Fiu a fost o revelaţie din cer „... fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.” (Matei 16:17). „Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu.” (1 Ioan 4:15).

 

Într-un anumit sens, noi recunoaştem faptul că Dumnezeu poate fi descris pe baza principiilor recunoscute ale dovezii (Psalmul 19:1–11; Romani 1:19, 20), dar cei aleşi nu se vor odihni în descrieri ale lui Dumnezeu. Ei cer o revelaţie a Lui care trebuie să fie dată de El Însuşi. Aceasta este dovada suficientă că Fiul lui Dumnezeu, în pieptul Tatălui, este o persoană divină. Revelaţia nu este că El este un Fiu, sau Fiul născut dintr-o fecioară, sau Fiul înviat dintre cei morţi, deşi toate acestea sunt adevăruri cu privire la El; este o revelaţie a calităţii divine de Fiu. Dumnezeu nu este cunoscut ca Tată dacă Fiul din slava Dumnezeirii nu este recunoscut. „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul, are şi pe Tatăl.” (1 Ioan 2:22, 23).

 

Paternitatea veşnică cere calitatea veşnică de Fiu. Cei care neagă Dumnezeirea lui Hristos argumentează, „Dacă Tatăl l-a născut pe Fiul, EL care a fost născut a avut un început al existenţei. Deci există un timp când Fiul nu exista, de aceea, cel născut este inferior celui care l-a născut.” Există prioritate în Dumnezeire dar nu superioritate. Dacă prin inferioritate se înţelege inferioritatea relaţiei, admitem că poziţia celui născut este inferioară celei a celui care l-a născut. Acest lucru a vrut să spună Hristos când El a spus, „Tatăl este mai mare decât Mine.” (Ioan 14:28). Trimiţătorul este mai mare decât Trimisul; de aceea, cuvântul mai mare se referă la autoritate şi nu la caracter. Ca Mijlocitor în starea Sa de umilinţă, Hristos a fost subordonatul şi slujitorul Tatălui. Dacă prin inferioritate se înţelege inferioritate de caracter, o astfel de noţiune ar trebui să fie respinsă ca fiind cea mai mare erezie inventată de inima depravată a omului.

 

Filiaţia nu implică doar egalitate ci şi identitate de natură. Cel născut trebuie să împărtăşească natura născătorului său. Unde nu există o comunicare a naturii, nu există o generare reală. Mântuitorul nostru a spus, „Eu şi Tatăl una suntem.” (Ioan 10:30). Acesta este neutrul care se referă la o substanţă care nu are genul masculin care s-ar referi la o persoană. Astfel, relaţia lui Hristos cu Tatăl este un argument incontestabil pentru Dumnezeirea lui Hristos. Printre bărbaţi, acţiunea viitorului tată este necesară pentru producerea urmaşului său, dar aceasta este o consecinţă a naturii umane. Cu toate acestea, printre Fiinţele Spirituale, paternitatea şi filiaţia sunt independente de toate necesităţile umane. Tatăl nu poate exista în nici un sens înainte de Fiul în generarea veşnică. Relaţia dintre Tatăl şi Fiul este corelativă şi simultană. Este ridicol să ne gândim la generarea veşnică a Fiului lui Dumnezeu în termenii umani. Termenii Tată şi Fiu, aşa cum sunt folosiţi în Dumnezeire, implică co-egalitate în natură şi eternitate. De aceea, Hristos nu se referă niciodată la Tatăl ca Domnul Său, El spune „Tatăl meu” (al Său prin generarea veşnică) şi „Tatăl vostru” (al nostru prin regenerare) pentru a face distincţia potrivită între Dumnezeire şi umanitate.

 

Originalul din greacă foloseşte două cuvinte pentru fiu – unul se referă la demnitatea de poziţie şi altul la relaţia prin naştere. Al doilea nu este folosit niciodată cu referire la Domnul nostru Isus în relaţia Sa cu Tatăl. Cuvântul grec tradus Fiul în expresiile „Fiul lui Dumnezeu” şi „Fiul Omului” nu este folosit întotdeauna pentru a denumi ideea de a fi născut din Dumnezeu sau născut din om, aşa cum presupun mulţi învăţători falşi. Cuvântul poartă adesea ideea de a fi identificat cu. Acelaşi cuvânt este folosit în următoarele pasaje: „fiii împărăţiei” (Matei 13:38); „fiii mirelui” (Marcu 2:19); „fiii tunetului” (Marcu 3:17); „fiii acestei lumi” (Luca 16:8); „fiii neascultării” (Efeseni 2:2); „fii ai luminii şi fii ai zilei” (1 Tesaloniceni 5:5).

 

Fiul lui Dumnezeu este singurul Născut din Tatăl (Ioan 1:18). Acest „singur Fiu născut” este aceeaşi persoană care este denumită „Cuvântul” (Ioan 1:1); şi despre care se spune, „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi” (Ioan 1:14). Cei care obiectează faţă de Dumnezeirea lui Hristos spun, „Dacă tu ai fost „născut” atunci tu nu eşti „veşnic.” El nu poate fi în acelaşi timp „Fiul veşnic” şi „Fiul născut.” O persoană naşte o persoană şi cine se aseamănă se adună în generarea umană, dar Tatăl l-a născut pe Fiul în generarea veşnică.

 

Există o similaritate între a naşte şi a vorbi. Se poate spune că amândouă nasc. Când noi vorbim, noi facem aceasta fie cu noi fie cu alţii. Evrei 1:1–6 înfăţişează slava Fiului lui Dumnezeu în eternitate şi în timp. „El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui ...” declară fiinţa Sa preexistentă şi veşnică. „ajungând cu atât mai presus de îngeri, ... când duce iarăşi în lume pe Cel întâi-născut ...” afirmă umanitatea Sa în timp. El a avut din totdeauna calitatea de Fiu ca Dumnezeu, dar prin moştenire El a obţinut-o ca şi Om. Astfel, El care era din veşnicie cu Tatăl a fost născut în timp (2 Timotei 1:9–10).

 

Singurul născut este un termen care denotă afecţiune (Ioan 1:18; 3:16). Isaac nu a fost primul născut al lui Avraam (Evrei 11:17), pentru că Ismael a fost născut prin el, de asemenea. Isaac era preferatul său. De ce era Isaac preferatul său? Motivul era că acesta era singurul născut din Avraam prin soţia sa Sara. Ceilalţi copii ai săi au fost numiţi „fiii ţiitoarelor” (Geneza 25:6). Aşa cum Isaac era preaiubitul lui Avraam, aşa Hristos este preaiubitul lui Dumnezeu. „Doamne, până când Te vei uita la ei? Scapă-mi sufletul din cursele lor, dragul meu (ebraică – singurul meu) din ghearele acestor pui de lei!” (Psalmul 35:17). Astfel, Hristos, ca Singurul Născut din Tatăl, a fost singurul reprezentant al fiinţei şi al caracterului Celui care L-a trimis. El este de aceeaşi esenţă cu Tatăl, totuşi El este o persoană distinctă faţă de Tatăl. Aşa cum splendoarea intrinsecă a fiului nu poate exista fără splendoarea intrinsecă din care ea purcede, aşa Esenţa Intrinsecă a lui Dumnezeu nu poate trăi fără Esenţa sa Manifestată, nici Esenţa Manifestată fără Esenţa Intrinsecă din care El a provenit.

 

Fiul lui Dumnezeu este Fiul Întâi Născut. Întâiul născut este folosit pentru a exprima suveranitatea, demnitatea şi prerogativa de moştenitor a poziţiei lui Hristos printre mai mulţi fraţi (Evrei 2:11–17). Acest termen este folosit de două ori în Noul Testament fără a se referi la Hristos (Evrei 11:28; 12:23), şi de şapte ori ca titlu al Său. O examinare a acestor referinţe va descoperi o triplă utilizare în Noul Testament: (1) Înainte de toată creaţia (Romani 8:29; Coloseni 1:15) – veşnic; (2) Primul născut al lui Maria (Matei 1:25; Luca 2:7; Evrei 1:6) – Persoana Sa pre-întrupată şi întrupată; (3) Întâiul născut al învierii (Coloseni 1:18; Apocalipsa 1:5) – primul înviat dintre cei morţi în viaţa de înviere.

 

Fiul lui Dumnezeu este deopotrivă Cuvântul şi Fiul. Aceste două metafore se suplimentează şi se protejează una pe cealaltă. A te gândi la Hristos doar ca şi Cuvânt ar putea sugera o facultate impersonală în Dumnezeu. Pe de altă parte, a te gândi la El doar ca Fiu ar putea să ne limiteze la concepţia de fiinţă creată. Când cei doi termeni sunt combinaţi, nu există loc nici pentru o facultate impersonală sau pentru o fiinţă creată. Esenţa lui Ioan 1:1–18 este că El care este logosul era cu Dumnezeu şi era Dumnezeu. Trei adevăruri măreţe sunt prezentate în Ioan 1:1; ele sunt: (1) Când era Cuvântul – „la început”; (2) Unde era Cuvântul – „cu Dumnezeu”; şi (3) Cine era Cuvântul – „Dumnezeu.” În primul rând, „Cuvântul era la început.” Soarele, luna şi stelele „au fost făcute” la început, dar Cuvântul „era” la început.

 

Existenţa lui Hristos şi cea a lor diferă în mod radical. Dacă Ioan ar fi spus „înainte” de început, el ar fi prezentat veşnicia sub legile timpului. Acest lucru ar fi fost atât de serios ca şi descrierea infinitului sub legile finitului – la fel de dificil ca încercarea de a măsura apele oceanului printr-o picătură din chiuveta de bucătărie. Dar Ioan se ridică, în duhul, cu mult deasupra timpului şi spaţiului în liniştea paşnică unde locuieşte Dumnezeu. În al doilea rând, „Cuvântul era cu Dumnezeu.” Această expresie implică faptul că El a avut o existenţă distinctă faţă de Tatăl. El era cu El. De exemplu, El care este cu mine nu sunt eu. Cuvântul era acasă în sânul Tatălui; de aceea, El nu s-a simţit niciodată ca un inferior cu un superior ci ca un Fiu iubitor cu un Tată iubitor (Proverbe 8:22–31). Dumnezeu şi-a găsit o plăcere de nespus în Cuvântul Său, căci în Acesta, El Şi-a zărit propria Sa imagine (Evrei 1:3). În al treilea rând, „Cuvântul era Dumnezeu.” Calitatea de fiu este într-adevăr, marele bastion al Dumnezeirii lui Hristos. Din veşnicie Fiul lui Dumnezeu a susţinut o relaţie cu Tatăl care implica identitatea de natură. Dacă în Dumnezeire nu există filiaţie, nu există nici paternitate; dacă nu există un Fiu Veşnic şi Divin, nu există nici un Tată Divin şi Veşnic. „Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl ...” (1 Ioan 2:23). „... Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis.”

Veşnicia alegerii noastre depinde de calitatea Veşnică de Fiu (Efeseni 1:4; 2 Timotei 1:9). Dacă El nu este veşnic, alegerea noastră nu este veşnică, căci noi suntem aleşi în El.

 

Integritatea răscumpărării noastre depinde de calitatea Veşnică de Fiu, pentru că El este Mielul care a fost „junghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8).

 

Păstrarea noastră veşnică depinde de calitatea Veşnică de Fiu. El a spus, „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.” (Ioan 14:19). Nimic nu poate supravieţui veşniciei decât ceea ce a venit din veşnicie.

Alegerea noastră este între inferioritatea naturii şi inferioritatea relaţiei. Creştinii cred că există o subordonare în Trinitate, dar neagă puternic inferioritatea în natură din Dumnezeire. Pentru creştin, nu există nici o alternativă decât mărturisirea bună (1 Timotei 6:13) a unei relaţii veşnice şi divine dintre subzistenţele din Trinitate. Tatăl, ca Dumnezeu, naşte; Fiul, ca Dumnezeu, este născut; Duhul Sfânt, ca Dumnezeu, purcede. A-L numi pe Dumnezeu Tată şi a nega faptul că El naşte este la fel de absurd ca şi a-L numi soare şi a nega faptul că El luminează. Cei care cred în probabilitatea de a păcătui aleg mai degrabă inferioritatea de natură decât inferioritatea de relaţie; astfel, ei devin religioşi care sunt fără un Mântuitor perfect.

 

[Luat din cartea lui W.E. Best, „The Impeccable Christ” (Hristos cel perfect, n.tr.).]