Scrierile Primelor
Secole:TERTULIAN – DESPRE IDOLATRIE
[Tradus în limba engleză de Rev. Thelwall]
Tertullian din Cartagina
(cca. 160 – 225A.D.)
Rezumat
Quintus Septimus Florens Tertullianus s-a
născut în Cartagina, din părinţi păgâni, dar a devenit creştin cândva, înainte
de anul 197 d.Cr. Potrivit lui Ieronim [1] şi Eusebiu [2], a fost fiul unui
centurion şi s-a pregătit la Roma pentru avocatură. După convertire, a devenit
prezbiter în biserica din Cartagina, dar s-a disociat de Biserică după ce
prezbiterul Romei a respins „Noua profeţie” a mişcării montaniste. Însă „…nici
Eusebiu, nici Ieronim nu sunt martori demni de încredere cu privire la aceasta
şi ceea ce se poate cunoaşte despre viaţa lui Tertullian cules din propriile lui
scrieri; din păcate, caracterul lor extrem de retoric face ca tragerea de
concluzii să nu fie sigură.”[3)] Din dovezile fragmentare de care dispunem se
poate ajunge la concluzii foarte diferite.
De-a lungul istoriei bisericii, Tertullian a fost condamnat pentru două motive
principale: asocierea lui cu mişcarea montanistă [5] şi presupusul său anti-intelectualism.
Totuşi, cea mai mare parte a învăţaţilor sunt de acord că montaniştii erau,
doctrinar vorbind, ortodocşi, [6] aşadar respingerea contribuţiei lui Tertullian
în domeniul teologiei, din pricina asocierii cu ei, este neîntemeiată. Roger
Forster şi Paul Marston, de exemplu, se referă la Minucius Felix (sfârşitul
secolului al II-lea – secolul al III-lea), ca fiind contemporanul „mai ortodox”
al lui Tertullian. [7] Totuşi, este de remarcat faptul că în lucrarea lui
Minucius Felix, „Octavius”, creştinismul este tratat din punct de vedere
filozofic, Scriptura nu este citată şi nici învăţăturile biblice majore nu sunt
prea mult discutate. [8] De aceea, este greu de acceptat părerea lui Forster şi
Marston pe baza argumentelor tăcerii. A existat o dezbatere îndelungată, care a
încercat să lămurească dacă Tertullian a folosit „Octavius” ca sursă pe Apologia
lui sau viceversa. Opinia actuală este în favoarea priorităţii Apologiei. [9]
Aceasta nu este prima oară când ortodoxia lui Tertullian a fost atacată pentru
a-i submina credibilitatea ca martor al credinţelor şi practicilor bisericii din
vremea lui. William Wall a folosit acelaşi truc în anii 1940, pentru a-şi
susţine punctul de vedere legat de botezul copiilor. Wall a scris că Tertullian
„…a fost prins de erezia montaniştilor, care susţineau blasfemia că un oarecare
Montanus a fost Paracletul sau Mângâietorul pe care Mântuitorul nostru a promis
că Îl va trimite şi că, prin acesta, voia lui Dumnezeu s-a revelat mai bine şi
mai deplin decât prin apostoli, care au profeţit numai în parte.”[10] Paul K.
Jewett răspunde celor de mai sus astfel: „Dar reputaţia de creştin şi teolog a
nobilului african de-abia dacă are nevoie de apărare în faţa unei asemenea
ofense jalnice.” [11]
Tertullian este considerat părintele bisericii care, mai mult decât oricare
altul, a rezumat anti-intelectualismul bisericii primare. Tertullian a scris:
Căci filozofia este materialul înţelepciunii lumii, interpretul nechibzuit al
naturii şi al dispensaţiei lui Dumnezeu. Într-adevăr, însăşi ereziile sunt
instigate de filozofie… Ce are de-a face Atena cu Ierusalimul? Sau Academia cu
Biserica? Ce au de-a face ereticii cu creştinii? Instrucţiunile noastre vin din
pridvorul lui Solomon, care ne-a învăţat că Domnul trebuie căutat în simplitatea
inimii. La o parte cu toate încercările de a produce un creştinism stoic,
platonian şi dialectic! Nu vrem dezbateri minuţioase cu privire la ce înseamnă
a-L avea pe Cristos Isus, nici anchete după primirea Evangheliei! Atunci când
credem, nu dorim nici o altă credinţă. Căci acesta este primul nostru articol de
credinţă, că nu este nimic altceva în care trebuie să credem. [12]
Există trei adevăruri în spatele retoricii lui Tertullian, care sunt rareori
luate în considerare:
1) Filozofia greacă era „un amalgam de concepţii rivale cu privire la lume,
bazate pe premise foarte diferite de revelaţia biblică.” [13] Eşecul lor în
stabilirea vreunor mijloace de tragere la răspundere, care să permită rezolvarea
disputelor, a fost observat şi de Diodor (cca .90-21 î. Cr.), de Galen
(cca.130-200 d.Cr.) şi de Claudius Ptolemeu (secolul al II-lea d.Cr.) şi de alţi
gânditori de frunte din secolul al II-lea. [14]
2) Tertullian a crezut că „însăşi ereziile sunt instigate de filozofie” [15] şi
că Platon şi Aristotel sunt responsabili pentru gnosticismul valentinian. [16]
David Lindberg arată că, „prin urmare, el nu s-a opus filozofiei în general, ci
ereziei sau filozofiei care i-a dat naştere.” [17]
3) Tertullian însuşi a folosit în scrierile sale idei filozofice (în special
stoice). [18] Era de acord cu Platon cu privire la problema nemuririi sufletului.
[19] El chiar a pretins (aşa cum o făcuseră înaintea lui şi Philo şi Iustin
martirul) că filozofii au împrumutat unele lucruri din Scripturile evreieşti.
[20] Ca toţi scriitorii, Tertullian a presupus că putea scrie teologie fără a
încorpora în ea propriile presupuneri. [21]
Declaraţia citată mai sus trebuie văzută în contextul celorlalte lucrări ale
sale.
În altă parte, Tertullian nu vorbeşte întotdeauna în termeni atât de puternici
despre prăpastia de netrecut care separă Atena şi Ierusalimul. Tertullian era la
fel de educat ca oricare altul din vremea lui: era un avocat competent, capabil
să-şi publice lucrările cu egală uşurinţă în greacă şi latină, cunoscător al
argumentelor existente în şcolile platoniene, stoice şi aristoteliene şi
posedând deopotrivă unele cunoştinţe de medicină. [22]
În cele din urmă, s-a arătat că argumentul lui Tertullian: „Cred pentru că este
absurd”[23] era un citat greşit, dar, mai important, el reprezintă o formă de
argumentare aparţinând standardului aristotelian. Mai simplu, Tertullian spune
de fapt:
…cu cât este mai improbabil un eveniment, cu atât este mai puţin probabil ca
cineva să creadă că s-a petrecut, dacă nu există dovezi care să îl constrângă să
o facă. De aceea, chiar improbabilitatea unui pretins eveniment, precum învierea
lui Cristos, reprezintă o dovadă în favoarea lui. Ajungând până aici în
încercarea de a aboli raţiunea, Tertullian îşi însuşeşte tehnicile raţionale
aristoteliene şi le foloseşte în scop apologetic. [24]
Într-adevăr, în Apologia lui, Tertullian a demonstrat că este familiar cu cel
puţin treizeci de autorităţi în materie literară, pe care probabil le citise de
la sursă şi nu făcând referire la un manual de citate. [25]
Metoda exegetică a lui Tertullian a variat în funcţie de scopul fiecăreia dintre
lucrările sale. Atunci când a scris împotriva gnosticului Marcion (care
respingea Vechiul Testament şi întreaga folosire a alegoriei) Tertullian a
apărat utilizarea ei, observând că şi Pavel o întrebuinţase în scrisorile lui.
[26] Deşi a admis că folosirea alegoriei era uneori legitimă, el a arătat clar
că el însuşi prefera sensul literal. [27] Pentru identificarea prezenţei
alegoriei, el folosea următorul principiu: dacă sensul literal nu avea nici un
înţeles, atunci era prezentă alegoria; aceasta lipsea atunci când textul putea
fi înţeles pe baza sensului literal. [28] Sub acest aspect, Tertullian nu se
deosebea în mod semnificativ de principiul lui Origene. [29] În celelalte
lucrări ale sale, folosirea alegoriei este restrânsă. [30] Urmându-i pe alţi
scriitori (precum Iustin şi Irineu), Tertullian a folosit în mod extins
tipologia, pentru a demonstra unitatea Testamentelor, [31] dar simbolurile
găsite în Vechiul Testament se bazau pe personaje istorice, locuri şi evenimente,
fiind folosite cu consecvenţă. [32] După cum O’Malley reliefează: „Evident, el
nu se simte în stare să folosească alegoria la modul general, din pricina
cuvintelor lui Pavel din Galateni 4:24.”[33]
Rob Bradshaw
TERTULIAN – DESPRE IDOLATRIE
Cap. 1.
SFERA EXTINSĂ A CUVÂNTULUI IDOLATRIE
Crima principală a rasei umane, cea mai mare vină adresată lumii, întreaga cauză
de procură a judecăţii, este idolatria. Deşi greşeala fiecăruia îşi atrage
propria caracteristică, cu toate că este destinată judecăţii sub propriul ei
nume, acestea este totuşi delimitată sub relatarea generală despre idolatrie.
Puneţi deoparte nume, examinaţi fapte, însă un idolatru este la fel ca un
criminal. Vă mai întrebaţi pe cine a ucis? Dacă aceasta contribuie la fapte, în
mod probabil o face spre agravarea rechizitoriului, nu pentru un străin sau
vreun duşman personal, ci pentru sine. Prin ce surse? Prin cele ale erorii sale.
Pin ce armă? Prin insulta adresată lui Dumnezeu. Prin câte lovituri? Atât de
multe cât sunt şi idolatriile lui. Cel care afirmă că cel idolatru nu va pieri
va afirma de fapt că idolatrul nu a comis nici o crimă. În plus, vei putea
recunoaşte în aceeaşi crimă atât adulterul cât şi curvia, căci cel ce slujeşte
unor dumnezei falşi este fără îndoială un adulter al adevărului, pentru că tot
neadevărul este adulter. Deci şi o astfel de persoană este înecată în curvie.
Căci cel care este un slujitor împreună cu spiritele necurate oare nu maschează
în general poluarea şi curviile? Şi astfel aceasta este ceea ce foloseşte Sfânta
Scriptură pentru a desemna adulterul în idolatria lor reproşabilă. Esenţa
fraudei, ca de exemplu, este ceea ce cineva pretinde că este al altuia, sau
refuză în favoarea altuia datoria sa; şi desigur, frauda comisă faţă de om este
un nume al celei mai mari crime. Ei bine, idolatria îl înşeală pe Dumnezeu prin
a-L refuza şi a conferi altora onoarea Lui; aceasta se îmbină cu frauda în mod
insolent. Dacă frauda, la fel de mult ca şi adulterul şi curvia, atrage după
sine moartea, atunci, în aceste cazuri, egal cu cel anterior, idolatria rămâne
neechitată de acuzarea de crimă. După astfel de crime aşa de periculoase şi de
devoratoare de mântuire, toate celelalte crime, într-o oarecare manieră,
aranjate în ordine separată, îşi găsesc esenţa proprie reprezentată în idolatrie.
În aceasta se găseşte şi concupiscenţele lumii. Ce solemnitate mai are atunci
idolatria fără circumstanţa îmbrăcăminţii şi a podoabei? În aceasta se include
şi lascivitatea şi beţia, din moment ce aceste gravităţi sunt frecvente în mare
parte de dragul stomacului, a apetitului şi a hrănirii. În aceasta se găseşte
nelegiuirea. Ce poate fi mai nelegiuit decât aceea de a nu-L cunoaşte pe Tatăl
neprihănirii? În idolatrie este de asemenea şi vanitate, din moment ce întregul
ei sistem este zadarnic. Tot în ea este falsitatea, căci întreaga ei substanţă
este falsă. În plus, aşa ceva se întâmplă, ca în idolatrie să se detecteze toate
crimele şi în toate crimele idolatria. Din moment ce toate greşelile
condimentează din opoziţia faţă de Dumnezeu şi nu este nimic din această
categoria care să nu fie atribuită demonilor şi duhurilor necurate, în a căror
proprietate sunt idolii; fără îndoială că oricine comite o greşeală este acuzat
de idolatrie pentru că face ceea ce aparţine proprietarilor idolilor.
Cap. 2.
IDOLATRIA ÎN SENSUL EI MAI LIMITAT. PROLIXITATEA EI
Fie ca numele universale ale crimelor să se retragă în schimbul propriilor lor
fapte; fie ca idolatria să rămână în ceea ce este ea însăşi. Îi este suficient
un astfel de nume aşa de duşmănos lui Dumnezeu, o substanţă a crimei aşa de
copioasă, care se întinde cu multe braţe, difuză aşa de multe vene încât din
acest nume, în mare parte, se trage materialul tuturor modurilor în care
expansiunea idolatriei fată de care trebuie să ne păzim, din moment ce aceasta
subminează în moduri variate pe slujitorii lui Dumnezeu; aceasta se întâmplă nu
doar atunci când nu se distinge, ci şi când se ascunde. Majoritatea oamenilor
privesc idolatria ca spre a fi interpretată doar în aceste sensuri şi anume:
cineva care arde tămâie, sau jertfeşte o victimă, sau dă o petrecere de
sacrificiu, sau este legat de anumite funcţii sacre sau de preoţii; la fel este
şi cu cineva care priveşte adulterul ca fiind în sărutări şi în îmbrăţişări, şi
în contactul fizic în sine; sau crima să fie socotită doar când are loc vreo
vărsare de sânge şi în luarea unei vieţi. Însă la ce extindere le atribuie
Domnul acelor crime ştim sigur: atunci când El defineşte adulterul ca fiind egal
cu senzualitatea, „dacă cineva priveşte cu un ochi ci pofteşte”, şi când îşi
agită sufletul cu tulburări indecente; când El judecă crima ca fiind egală cu un
cuvânt de blestem sau de reproş şi cu fiecare impuls de mânie, şi în neglijenţa
iubirii faţă de un frate, aşa cum ne învaţă Ioan, că cel ce-şi urăşte fratele
este un ucigaş. Altfel, atât candoarea diavolului în răutate şi Domnul Dumnezeu
în Disciplina prin care El ne fortifică împotriva adâncimilor diavolului, nu ar
avea decât un scop limitat, dacă am fi fost judecaţi doar în acele greşeli pe
care chiar şi naţiunile păgâne le-au declarat a fi vrednice de pedeapsă. Oare
cum „va întrece neprihănirea noastră pe cea a cărturarilor şi a fariseilor”,
după cum a spus Domnul, dacă nu am văzut acea abundentă calitate a adversarului
care este nelegiuirea? Însă dacă capul nelegiuirii este idolatria, primul punct
este că noi trebuie să fim pre-fortificaţi împotriva abundenţei idolatriei, în
timp ce o recunoaştem nu doar în manifestările ei palpabile.
Cap. 3.
IDOLATRIA: ORIGINEA ŞI ÎNSEMNĂTATEA NUMELUI
În vremurile antice idolul nu reprezenta nimic. Înainte ca inventarea acestei
monstruozităţi să apară, templele au stat în solidaritate şi monumentele erau
goale, la fel ca şi până în prezent în unele locuri mai există urme de practici
antice care rămân permanent. Cu toate acestea se practica idolatria, dar nu sub
acest nume, ci sub această funcţie, căci până şi în ziua de azi se poate
practica aşa ceva în afara unui templu şi chiar fără nici un idol. Dar atunci
când diavolul a introdus în lume invenţiile de statui şi de imagini, şi a tot
felul de arătări, această preocupare rudimentară anterioară a dezastrului uman a
preluat de la idoli atât un nume cât şi o amploare. Aşadar fiecare artă care
produce în orice fel un idol în mod instant, devine o sursă de idolatrie. Căci
nu este nici o diferenţă dacă produsul unui olar, sau a unui sculptor de
morminte, sau a unui brodator pune la cale idolul; în cele din urmă nu mai
contează materialul, fie că un idol este din ipsos, sau din culori, sau din
piatră, sau din bronz, sau din argint, ori din aţă. Din moment ce chiar în lipsa
unui idol se comite idolatria, atunci când este prezent idolul nu mai contează
de ce fel este acesta, sau din ce material este sau forma sa, ca nu cumva cineva
să creadă cineva că aceasta are loc doar atunci când cineva tine un idol care să
mai fie şi consacrat în formă umană. Pentru a stabili acest punct, este necesară
interpretarea cuvântului. Cuvântul ’eidos’ din limba greacă semnifică ’forma’;
cuvântul ’eidolon’ a derivat din diminutivul acestuia, care în limba noastră ar
fi echivalentul cuvântului ’formare’. Orice formă sau formare prin urmare tinde
să se numească un idol. De aici idolatria este „toată îngrijirea şi serviciul
referitor la fiecare idol”. De aici derivă şi faptul că fiecare făcător al
vreunui idol este vinovat de una şi aceeaşi crimă, doar dacă oamenii care au
consacrat acestui lucru asemănarea cu un viţel, şi cu nu a unui om, nu-şi atrag
asupra lor vina de idolatrie.
Cap. 4.
IDOLII CE NU TREBUIESC FĂCUŢI ŞI NICI LA CARE SĂ FIE ADUSĂ ÎNCHINARE. IDOLII ŞI
FĂCĂTORII DE IDOLI ÎN ACEEAŞI CATEGORIE
Dumnezeu interzice existenţa unui idol pe cât de mult interzice facerea sau
închinarea la unul. Pe cât este de real faptul că a face ceva la care să te
închini este un fapt în prealabil, pe atât este de real interzicerea de a face
interzicerea în prealabil (dacă închinarea este ilicită). Pentru acest motiv în
special, eradicarea materialului de idolatrie, se proclamă legea divină: „Să
nu-ţi faci nici un idol”, iar prin îmbinarea „Şi nici vreo înfăţişare a
lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau cele din ape” s-a
interzis slujitorilor lui Dumnezeu să facă astfel de lucruri din întregul
univers. Enoh a prevestit înainte că „demonii şi îngerii apostaţi ar preface în
idolatrie toate elementele, toată garnitura universului, toate lucrurile
conţinute în cer, în mare, pe pământ, ca acestea să fie consacrata ca Dumnezeu,
în opoziţie cu Dumnezeu.” Prin urmare, la toate lucrurile se închină eroarea
umană, cu excepţia Fondatorului a toate lucrurilor. Imaginile acelor lucruri
sunt idoli; consacrarea acestor lucruri este idolatrie. Indiferent de ce fel de
vină îşi atrage asupra sa idolatria, aceasta trebuie atribuită fiecărui făcător
de orice fel de idol. Pe scurt, acelaşi Enoh pre-condamnă în general ca fiind o
ameninţare atât închinătorii la idoli cât şi făcătorii de idoli laolaltă. Din
nou afirmă: „Vă jur vouă, păcătoşilor, că împotriva zilei de pierzanie de sânge
se pregăteşte pocăinţa. Voi cei care slujiţi pietrelor, şi voi care faceţi
imagini din aur, argint, lemn, paie şi pietre şi slujiţi fantomelor şi demonilor
şi spiritelor din altare şi toate erorile nu după conştiinţă, nu veţi găsi nici
un ajutor de la acestea.” Isaia însă spune: „Îmi sunteţi martori dacă mai este
Dumnezeu în afară de Mine.” „Şi cei care modelează şi sculptează nu mai erau în
acel timp: toate în zadar! Cine face ceea ce-i place cuiva, care mai apoi să
nu-i fie de folos!” Acest întreg discurs prezintă o interdicţie atât pe făcători
cât şi pe închinători: cea apropiată este următoarea: „Să băgaţi de seamă că
inima lor este doar cenuşă şi pământ, şi că nimeni nu-şi poate elibera propriul
său suflet.” În această propoziţie David îi include şi pe făcători. El zice: „Să
devină ei ceea ce au făcut ei.” Şi cu ce scop eu, un om cu memorie limitată, să
mai sugerez altceva? De ce să-mi mai amintesc multe altele din Scripturi? De
parcă vocea Duhului Sfânt nu ar fi suficientă, căci astfel orice altă dezbatere
ar fi de folos, fie că Domnul a blestemat şi condamnat în primul rând pe
făcătorii acestor lucruri, a căror închinători El îi condamnă şi îi blestemă!
Cap. 5.
OBIECŢII FELURITE SAU SCUZE ÎNTÂLNITE
Vom suferi cu siguranţă de mai multe dureri în a răspunde scuzelor făcătorilor
de astfel de lucruri, care nu ar trebui să fie niciodată admişi în casa lui
Dumnezeu, dacă are cineva vreo cunoştinţă a acestei Disciplinări. Să începem cu
obişnuita vorbire aruncată în dinţii noştri: „Nu am din ce să trăiesc” ar fi mai
sever ripostată cu „Ai, atunci cum să trăieşti?” După propriile tale legi, ce ai
tu de a face cu Dumnezeu?” Apoi, pentru acest argument ei au tenacitatea de a
scoate chiar din Scripturi că „apostolii au spus că ’Fiecare să fie lăsat aşa
cum a fost găsit’.” De aceea, noi putem să rămânem în păcate, ca rezultat al
acestei interpretări! Căci nu este nici unul dintre noi care să nu fi fost găsit
ca păcătos, căci din nici o altă cauză nu a provenit ridicarea lui Hristos la
cer pentru a face pe păcătoşi liberi. Tot ei afirmă că acelaşi apostol a lăsat
un precept, conform exemplului său propriu, „Fiecare să lucreze cu mâinile lui
ca să aibă din ce trăi”. Dacă acest precept se menţine în respectul tuturor
mâinilor, personal cred că şi hoţii de băi trăiesc din munca mâinilor lor, şi
jefuitorii la fel; falsificatorii, din nou, îşi fac relele lor scrieri de mână,
nu cu picioarele lor ci cu mâinile; actorii, totuşi, nu îşi obţin un trai decent
doar prin ajutorul mâinilor, ci cu toate mădularele lor. De aceea Biserica să
fie deschisă către toţi acei care sunt susţinuţi (sau care trăiesc) din munca
mâinilor lor, şi aceasta doar dacă nu există vreo excepţie a artelor care să nu
primească Disciplinarea lui Dumnezeu. Cineva va spune, opus cu cele afirmate de
noi despre „comparaţiile care sunt interzise”, „De ce a făcut atunci Moise în
deşert asemănarea unui şarpe de bronz?” Indivizii care obişnuiau să fie puşi
drept temelie pentru anumite dispensaţii viitoare secrete, dar nu din punctul de
vedere al abrogării legii, ci ca un fel al cauzei lor finale, stau într-o
categorie a lor proprie. Altfel, dacă ar fi să interpretăm aceste lucruri la fel
cum fac şi cei ce se opun legii, şi noi, ca şi marcioniţii, îi atribuim celui
Atotputernic inconsistenţă, pe care ei îl consideră în această manieră ca fiind
schimbător, de ce în unele locuri El interzice iau în altele doar porunceşte?
Dar dacă cineva simulează ignoranţa faptului că acel model al şarpelui din bronz,
care a fost atârnat pe un lemn, a indicat forma crucii Domnului, „care era
pentru a ne elibera de şerpi, adică de îngerii diavolului, în timp ce, prin ea
însăşi, a atârnat uciderea diavolului” (sau orice altă expunere ar fi fost
atribuită acelei imagini care să fie vreo revelaţie oamenilor fără de valoare);
trebuie să ne amintim că apostolul afirmă că toate lucrurile care au avut loc în
trecut sunt simbolice pentru popor. Este de ajuns că acelaşi Dumnezeu, care prin
lege a interzis facerea de lucruri asemănătoare, a interzis asemănările prin
intermediul preceptului din cazul şarpelui. Dacă îl venerezi pe acelaşi Dumnezeu,
atunci ai legea Sa: „Să nu-ţi faci nici o asemănare”. Dacă priveşti şi tu înapoi,
la preceptul care se bucură de asemănarea ulterioară, îl imiţi pe Moise: să
nu-ţi faci nici o asemănare ca opusă legii, doar dacă nu cumva, şi ţie, ţi-a
oferit-o Dumnezeu.
Cap. 6.
IDOLATRIA CONDAMNATĂ PRIN BOTEZ. A-ŢI FACE UN IDOL ÎNSEAMNĂ DE FAPT A TE ÎNCHINA
ACESTUIA
Dacă nici o lege a lui Dumnezeu nu ar fi interzis facerea idolilor pentru noi,
dacă vocea Duhului Sfânt nu ar fi rostit ameninţare cu atât mai puţin împotriva
făcătorilor faţă de cei ce se închină lor, din propriul nostru sacrament am
deduce interpretarea că artele de acest gen sunt opuse credinţei. Căci cum am fi
renunţat noi la diavol şi la îngerii lui dacă tot îi facem? În ce fel de divorţ
de la acestea, nu spun cu cine, ci de cine depindem, trăim noi? În ce dezacord
am intrat cu acei către care suntem sub obligaţii de dragul traiului nostru?
Poţi să negi cu limba ceea ce de fapt mărturiseşti cu mâna, sau să distrugi cu
cuvântul ceea ce ai făcut prin faptă? Sau să-L predici pe Dumnezeu, tu care îţi
faci aşa de mulţi dumnezei? Să-L predici pe adevăratul Dumnezeu, tu care faci
alţi dumnezei falşi? „Eu îi fac”, spun unii, „dar nu mă închin lor”, ca şi când
ar exista vreo cază pentru care ar îndrăzni să nu se închine, în afară de faptul
că nici nu trebuie să-i facă – ceea ce este o ofensă la adresa lui Dumnezeu în
ambele cazuri. Ba mai mult, voi care îi faceţi că să se poată închina la ei, vă
închinaţi; şi vă închinaţi nu cu spiritul vreunui parfum fără valoare, ci cu cea
proprie, nu pe costul sufletului vreunui animal, ci cel propriu. Pentru ei îţi
sacrifici ingeniozitatea, pentru ei (idoli) faci din transpiraţia ta o libaţie,
lor le aprinzi lumânarea chibzuirii. Pentru ei eşti mai mult decât un preot, din
moment ce prin mijloacele tale ei au un preot, sârguinţa ta este divinitatea lor.
Mai afirmi că nu te închini la ceea ce faci? Aha, dar ei (idolii) nu afirmă
aceasta, pentru care tu jertfeşti ceva mult mai gras, mai preţios şi o victimă
mai mare, mântuirea ta.
Cap. 7.
MÂHNIREA CELOR CREDINCIOŞI ÎN ADMITEREA ÎN BISERICĂ A FĂCĂTORILOR DE IDOLI, BA
MAI MULT ÎN LUCRARE
Pentru o zi întreagă zelul credinţei îşi va direcţiona pledoariile spre acest
sfert: deplângerea că un creştin ar trebui să vină de la idoli în biserică;
dintr-un atelier adversar în casa lui Dumnezeu; să ridice spre Dumnezeu Tatăl
mâini care sunt mame ale idolilor; să se roage lui Dumnezeu cu mâini care, în
afara uşilor, se roagă la ceva opus faţă de Dumnezeu; să ceară să facă parte din
trupul Domnului aceste mâini care conferă trupuri demonilor, Nici nu este
suficient aceste lucruri spuse. Să presupunem că sunt o mică materie şi dacă
sunt din alte mâini, ele primesc ceea ce contaminează ele, însă chiar aceste
mâini dau altora ceea ce au contaminat ele la rândul lor. Făcătorii de idoli
sunt aleşi chiar şi în succesiunea clerică. Oh, răutate! Odată l-au înroşit
evreii pe Hristos, aceasta ciopârţeşte zilnic din trupul Său. Oh, de s-ar tăia
aceste mâini! Fie ca spusele „Dacă mâna ta te duce la rău, tai-o” să se vadă
dacă au fost rostite doar prin cuvinte referitoare la asemănare. Oare ce alte
mâini ar trebui amputate mai degrabă decât acelea care produc scandal în trupul
lui Hristos?
Cap. 8.
ALTE ARTE FĂCUTE FOLOSITOARE IDOLATRIEI. MIJLOACE LEGALE DE CÂŞTIGARE A UNUI
TRAI ABUNDENT
Există de asemenea alte specii de foarte multe arte care, deşi nu se extind la
facerea de idoli, totuşi, cu aceeaşi criminalitate, oferă lucruri adjuncte fără
de care idolii nu au nici o putere. Nu contează dacă ridici sau echipezi ceva:
dacă i-ai înfrumuseţat templul, altarul sau nişa; dacă l-ai poleit cu aur, sau
i-ai forjat insigna, sau chiar casa cuiva, lucruri de acest gen, care nu conferă
nici o formă, ci autoritate, este mult mai important. Dacă necesitatea
tenacităţii este îndemnată aşa de mult, artele au totodată alte specii cărora să
le acorde mijlocul de trai, fără să evite cărarea disciplinei, adică fără
conflictul cu vreun idol. Tencuitorul ştie atât să repare rădăcinile, să pună
stuc, să lustruiască un rezervor, să traseze linii, şi să facă pe pereţi
elemente de relief cât şi alte ornamente pe lângă toate acestea. Vopsitorul la
fel, lucrătorul în marmură, lucrătorul în bronz, şi orice sculptor de oricare
fel ar fi el, ştie expansiunile propriei sale arte, cu mult mai uşor executarea
ei. Cu atât este însă mai uşor pentru cel care schiţează o statuie pe un bufet!
Cu cât mai curând va termina unul care sculptează Marte într-un lemn de tei să
lege laolaltă o ladă! Fiecare arte este ori mama ori rudenia vreunei alte vecine:
nimic nu este independent de vecinul său. Venele artei sunt multe la fel cum
sunt de multe concupiscenţele oamenilor. „Există diferenţă între plăţi şi
răsplăţi ale meşteşugului”; există însă diferenţă şi în munca cerută. Plăţile
mai mici sunt compensate de câştigurile mai frecvente. Câte ziduri comune au
nevoie de statui? Câte temple şi altare sunt construite idolilor? Însă casele şi
rezidenţele oficiale, şi băile şi arendările, câte sunt ele? Facerea papucilor
şi a saboţilor este o muncă zilnică nu ca cea a alunecării lui Mercur şi Serapis.
Fie aceasta destul pentru câştigul din meşteşugit. Luxul şi ostentaţia au mai
mulţi adoratori decât toată superstiţia. Ostentaţia va cere vase şi pahare mult
mai uşor decât superstiţia. Luxul se ocupă de ghirlande, mai mult decât
ceremonia în sine. Prin urmare, noi recomandăm pe oameni la astfel de
meşteşuguri care nu vin în contact de fapt cu un idol şi cu cele apropiate de un
idol; ba mai mult, din moment ce lucrurile ce sunt obişnuite pentru idoli sunt
de obicei obişnuite şi oamenilor; de aceste lucruri trebuie să fim conştienţi ca
nimic că nu fie – prin cunoaşterea noastră – cerut de vreo persoană din cadrul
serviciului nostru de idoli. Căci dacă am făcut această concesiune care să nu
aibă nici un refugiu faţă de remediile aşa de des folosite, personal cred că nu
suntem eliberaţi de contagiunea de idolatrie, noi a căror mâini (nu fără voie)
sunt găsite a fi preocupate cu tendinţa sau în onoarea şi slujba demonilor.
Cap. 9.
PROFESII DE ANUMIT FEL CARE SE ALIAZĂ IDOLATRIEI. DESPRE ASTROLOGIE ÎN
PARTICULAR
Observăm printre arte şi unele profesii care sunt răspunzătoare sau au o
legătură cu idolatria. Despre astrologi nici nu ar trebui să mai vorbim; însă
din moment ce una din aceste zile ne-a provocat prin justificarea proprie din
perseverenţa în această profesie, voi folosi câteva cuvinte. Nu afirm că el
onorează idolii, a căror nume el le-a înscris în cer şi cărora le-a atribuit
toată puterea lui Dumnezeu; oamenii care presupun că noi suntem aşezaţi prin
imuabilul arbitraj al stelelor cred din acestea că Dumnezeu nu mai trebuie
căutat. O propoziţie pe care vreau să o aliniez aici este: acei îngeri,
dezertori de Dumnezeu, iubitorii de femei, au fost de asemenea descoperitorii
acestei arte curioase, care de fapt este condamnată de Dumnezeu. O, afirmaţie
divină care atinge chiar şi pământul în vigoarea sa, încotro se dă mărturia ta
involuntară! Astrologii sunt excluşi la fel cum sunt îngerii lor. Oraşul şi
Italia sunt interzise astrologilor la fel cum cerul le este interzis îngerilor
lor. Există aceeaşi pedeapsă de excludere pentru ucenici şi stăpâni. „Dar magii
şi astrologii au venit de la răsărit.” Cunoaştem care este alianţa reciprocă
dintre magie şi astrologie. Cei care citesc în stele au fost atunci cei care au
anunţat naşterea lui Hristos şi au fost primii care I-au adus „daruri”. Prin
această legătură [trebuie] să-mi imaginez oare că l-au pus ei sub o oarecare
obligaţie faţă de ei? Păi cum aşa? Oare religia acelor magi să acţioneze acum ca
patroană pentru astrologi acum? Astrologia din prezent, într-adevăr, este o
ameninţare pentru Hristos – este ştiinţa stelelor lui Hristos, nu ale lui
Saturn, sau Marte, şi oare cine altcineva din aceeaşi clasă de morţi le dă
atenţie şi le predică? Totuşi, această ştiinţă a fost permisă până la Evanghelii,
pentru ca după naşterea lui Hristos nimeni de atunci înainte să nu mai
interpreteze naşterea cuiva după cer. Căci ei (magii) au oferit atunci Domnului
prunc acea tămâie, smirnă şi aur ca fiind cea mai apropiată jertfă de sacrificiu
şi glorie lumească, pe care Hristos avea să o înlăture. Ce vom zice atunci?
Visul – trimis, fără îndoială, din voia lui Dumnezeu a sugerat că magii
respectivi trebuiau să se întoarcă acasă, dar pe un alt drum, nu pe cel pe care
veniseră. Aceasta înseamnă următoarele: ei nu ar trebui să mai păşească pe calea
lor veche. Nu ca Irod să nu-i urmărească, care de fapt nu i-a urmat; în mod
involuntar chiar dacă au mers pe alt drum, din moment ce a fost tot involuntară
calea pe care ei au venit. La fel trebuie să înţelegem prin aceasta care este
adevărata Cale spre Disciplină. Prin urmare preceptul a fost mai degrabă ca ei
să meargă altfel. Deci, şi alte specii de magie care operează pe baza
miracolelor, râvnitoare în opoziţie cu Moise, au încercat răbdarea lui Dumnezeu
până la Evanghelie. Căci din clipa când Simon Magul, care tocmai devenise un
credincios (în timp ce tot se mai gândea la secta lui de înşelătorie, că printre
toate miracolele profesiei sale el ar fi vrut să cumpere chiar şi darul Duhului
Sfânt prin punerea mâinilor), a fost blestemat de către apostoli şi respins de
la credinţă. Atât el cât şi celălalt magician, care era cu Sergius Paulus (din
moment ce şi acesta se opunea aceluiaşi apostol), au fost sortiţi să îşi piardă
ochii. Aceeaşi soartă, cred, au întâlnit-o şi astrologii, dacă ajungea cineva pe
mâinile apostolilor. Totuşi, magia este pedepsită, din a cărei categorie face
parte şi astrologia, desigur că fiecare este condamnată pe soiul ei. După
Evanghelii nu vei mai găsi nicăieri nici sofişti, caldeeni, vrăjitori, ghicitori,
sau magicieni decât atunci când sunt în mod clar pedepsiţi. „Unde este
înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a
prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia?” Tu nu ştii nimic, astrologule,
dacă nu ştii că ar trebui să fii un creştin. Dacă ai fi ştiut aceasta, ar fi
trebui să mai ştii că nu mai trebuie să mai ai de a face deloc cu profesia ta în
care prevesteai climatul altora şi te-ai fi instruit pe tine însuţi de pericolul
ei. Nu există parte şi nici vreun lot în acel sistem al tău. O astfel de
persoană să nu-şi facă speranţă la împărăţia cerurilor, el cu al cărui deget sau
baghetă îl abuzează.
Cap. 10.
DESPRE DIRECTORII DE ŞCOLI ŞI DIFICULTĂŢILE LOR
Pe lângă toate acestea, trebuie să-i analizăm în acelaşi fel şi pe directorii de
şcoli, nu doar pe ei, ci şi pe profesorii de literatură. Ba mai mult, în
contradictoriu, nu trebuie să ne îndoim că ei sunt într-o afinitate cu variata
idolatrie: în primul rând, că le este necesar să predice dumnezeii naţiunilor,
să le exprime numele acestora, genealogiile, distincţiile onorabile, toate şi în
mod neobişnuit; apoi, să constate solemnităţile şi festivalurile acestora, de
parcă din acestea ei şi-ar calcula veniturile. Care director de şcoală, fără un
tabel ai celor şapte idoli, va frecventa Quinquatria? Fiecare plată a fiecărui
elev acesta îl consacră atât onorii cât şi numelui Minerva; deci, chiar dacă nu
îi este spus „să nu mănânce din ceea ce a fost jertfit idolilor” nominal (sau că
nu este dedicat în mod particular vreunui idol), acesta este respins ca un
idolatru. Cât de puţină pângărire îi revine acest domeniu produs de preocuparea
sa, atât nominală cât şi virtuală, care este consacrată în mod public vreunui
idol? Minervalia este atât de mult a lui Minerva pe cât Saturnalia este a lui
Saturn, acesta din urmă este cel care trebuieşte sărbătorit chiar şi de micii
sclavi în vremea Saturnaliei. Darurile de Anul nou trebuiesc în acelaşi fel
prinse şi trebuie sărbătorit şi Septimontiumul, iar darurile de Mijlocul iernii
şi sărbătoarea Dragului Neam trebuie să fie în acelaşi timp; şcolile trebuiesc
încununate cu flori, iar soţiile flamenilor şi edilele sacrificate; şcoala este
sărbătorită în zilele de sărbătoare stabilite. Acelaşi lucru se întâmplă la ziua
de naştere a unui idol; fiecare fast al diavolului este frecventat. Cine
consideră că aceste lucruri sunt potrivite unui director creştin, doar dacă nu
este acesta cel care crede că ar fi potrivite şi unuia care nu este un director
ca el? Ştim că se poate zice că „Dacă predarea literaturii nu este permisă
servitorilor lui Dumnezeu atunci nici învăţătura nu va fi permisă”; şi „Cum
poate fi cineva pregăti în domeniul inteligenţei umane, sau în oricare alt sens
sau acţiune, din moment ce literatura este mijlocul de pregătire pentru întreagă
viaţă? Cum repudiem noi studiile seculare, fără de care nu se pot urma studiile
divine?” Să vedem, dar, necesitatea erudiţiei literaturii; să reflectăm la
faptul că aceasta nu poate fi admisă parţial şi nici nu poate fi evitată parţial.
Literatura pentru învăţătură este permisă credincioşilor, mai degrabă decât
predarea; principiul învăţării şi cel al predării este diferit. Dacă un
credincios predă literatura, în timp ce predă fără îndoială că şi porunceşte, în
timp ce remite acesta şi afirmă, în timp ce-şi aduce aminte acesta aduce şi
mărturie, laude ale idolilor combinate.
Cap. 11.
CONECŢIA DINTRE INVIDIE ŞI IDOLATRIE. NEGOŢURI OARECARE PLINE DE CÂŞTIG CE
TREBUIESC EVITATE
Dacă ne gândim la restul greşelilor, trasându-le din generaţiile lor, să începem
cu invidia, „rădăcina tuturor relelor”, cu care unii au fost într-adevăr momiţi,
„au suferit naufragii din cauza credinţei”. Cu toate acestea, apostolul
denumeşte invidia ca fiind idolatrie. Pe următorul loc care purcede falsitatea,
ministrul de invidie (al falsei juruinţe de care nu spun nimic din moment ce
nici măcar juruinţa nu este legiuită) este oare o meserie adaptată pentru un
slujitor al lui Dumnezeu? Aparte de invidie, care este de fapt motivul pentru
câştig? Atunci când motivul pentru câştig încetează, nu va mai fi nevoie de
comerţ. Să presupunem că într-o afacere sunt şi câţiva neprihăniţi, care sunt în
siguranţă faţă de invidie şi falsitate; eu consider că acel negoţ care aparţine
chiar sufletului şi duhului idolilor, care răsfaţă fiecare demon, cade sub
acuzaţia de idolatrie. Mai degrabă, nu este aceasta principala idolatrie? Dacă
acelaşi mărfuri – vreau să spun tămâia şi toate celelalte produse străine – s-au
folosit ca sacrificii pentru idoli, mai sunt acestea de folos atât oamenilor
pentru unsori medicale cât şi creştinilor, pe sub şi deasupra, pentru
consolările de înmormântare, să răspundă ei. La toate evenimentele, în timp ce
fastele, preoţiile, jertfele pentru idoli sunt oferite prin pericole, prin
pierderi, prin inconvenienţe, prin cugetări, prin alergări încoace şi încolo,
sau negoţ, ce altceva se mai poate demonstra că este acesta decât un agent al
idolilor? Să nu se lupte nimeni cu ideea că, în acest fel, se poate face vreo
excepţie tuturor negoţurilor. Toate grijile celui ce face un mormânt se extind
în sfera silinţei pentru o proporţionalitate vigilentă a magnitudinii
pericolului; toate acestea sunt ca noi să luăm exemplu nu doar din greşeli, ci
şi din mijloacele prin care aceştia trăiesc. Deşi greşeala este făcută de alţii,
nu este nici o diferenţă dacă aceasta este din intenţiile mele. În nici un caz
eu nu ar trebui să-i fiu necesar cuiva atâta timp cât acesta face ceea ce pentru
mine este nelegiuit. De aici ar trebui să înţeleg că eu trebuie să am grijă ca
nu cumva să se facă ceva prin mijloacele mele. Pe scurt, într-o altă cauză de
vină nu prea uşoară observ acea pre-judecată. În aceasta eu am interdicţie de la
adulter, nu furnizez nimic de ajutor sau de încuviinţare altora pentru acest
scop; în acest fel mi-am separat propria fire de fierbere, admit că nu pot
exercita negoţul stârnirii, sau să ţin pentru vecinul meu astfel de lucruri.
Deci şi interdicţia de a ucide îmi arată că un pregătitor de gladiatori este de
asemenea exclus din Biserică, la fel cum nu va fi admis nici unul care doreşte
să fie mijlocul de a face ceea ce-l supune pe altul că facă. Iată că aici este o
pre-judecată înrudită: dacă un furnizor de victime publice ar fi venit la
credinţă, i-ai mai da voie să rămână permanent în acel negoţ? Sau unul care este
deja un credincios să-şi asume această preocupare, crezi că acesta trebuie
reţinut în Biserică? Răspunsul meu este nu; doar dacă cineva nu se preface că
este vânzător de tămâie. În realitate, intermediul de sânge aparţine unora la
fel cum mireasma aparţine altora. Dacă, înainte ca idolii să existe în lume,
idolatria ar fi fost până acum fără formă şi ar fi fost tratată în acest fel;
dacă chiar acum lucrarea idolatriei este comisă, aceasta ar fi în mare parte
fără idol, prin arderea de miresme; vânzătorul de tămâie este de un serviciu şi
mai mare chiar şi demonilor, căci idolatria este mult mai uşor perpetuată fără
idol, aceasta fără articolul acestui vânzător. Să interogăm minuţios însăşi
conştiinţa credinţei. Dacă un vânzător creştin de tămâie trece printr-un templu,
va scuipa el cu gura lui şi va stinge altarele fumegânde pentru care el a făcut
proviziile? Cu ce consistenţă va descânta el proprii săi copii la care le-a
oferit casa sa drept depozit? Într-adevăr, dacă el ar scoate vreun demon, să nu
se felicite pentru credinţa sa, pentru că el nu a scos afară un duşman; el ar fi
trebuit să aibă dreptul de rugăciune a unuia pe care îl hrăneşte zilnic. Prin
urmare, nici o artă, nici o profesie, nici un negoţ, care conduce ori spre
echiparea ori spre formarea idolilor nu poate fi eliberată de titlul de
idolatrie; aceasta doar dacă nu interpretăm idolatria ca fiind total altceva
decât serviciul unei tendinţe spre idolatrie.
Cap. 12.
RĂSPUNSURI ULTERIOARE LA ACEASTĂ SCUZĂ, CUM TREBUIE SĂ TRĂIESC EU?
Noi ne flatăm în zadar când e vorba de necesităţile susţinerii umane, dacă, după
ce suntem sigilaţi în credinţă spunem „N-am nici un mijloc de trai?” Aici nu voi
răspunde mai bine acestei bruşte propoziţii. A fost înaintată prea târziu. După
asemănarea acelui constructor cel mai prudent, care mai întâi îşi face socoteala
muncii lui, împreună cu toate mijloacele sale, ca nu cumva, după ce a început,
să fi cheltuit mai apoi totul, dezbaterea trebuia făcută înainte. Chiar şi în
acest caz avem spusele Domnului, în timp ce exemplele îţi iau toate scuzele. Ce
mai ai de spus? „Voi fi în lipsuri.” Dar Domul îl numeşte pe cel cu lipsuri „ferice”.
„nu o să am ce mânca”. Dar „nu vă gândiţi,” spune El, „la ce veţi manca”; şi
drept exemplu pentru îmbrăcăminte ni se oferă crinii. „Munca mea era subzistenţa
mea”. Ba mai mult, „toate trebuie să le vinzi şi să dai săracilor”. „Trebuie să
îngrijesc de copiii mei şi de cei din posteritate”. „Nimeni, care pune mâna pe
plug şi se uită înapoi nu este vrednic pentru muncă.” „Dar aveam un contract”. „Nimeni
nu poate sluji la doi stăpâni.” Dacă vrei să fi ucenicul Domnului, este necesar
să-ţi „iei crucea şi să-l urmezi pe Domnul”: crucea ta, adică îngustimile şi
torturile tale, sau doar trupul tău, care este sub forma unei cruci. Părinţi,
soţii, copii, vor trebui lăsaţi în urmă de dragul lui Dumnezeu. Ai ezitări cu
privire la arte şi negoţuri, şi despre profesii asemănătoare, de dragul copiilor
şi al părinţilor? Ni s-a arătat că atât „dragele promisiuni” cât şi meşteşugitul
şi negoţurile trebuiesc lăsate neapărat în urmă de dragul Domnului. În timp ce
Iacov şi Ioan au fost chemaţi de Domnul au lăsat în urmă atât pe tatăl lor cât
şi bărcile, Matei a fost ridicat de la cabina de vamă, iar pentru unul a-şi
îngropa tatăl era o preocupare prea întârziată pentru credinţă. Nici unul dintre
cei pe care Domnul i-a chemat la El nu au spus „Nu am din ce trăi”. Credinţei
nu-i este teamă de foamete, ci cunoaşte de asemenea faptul că foamea nu trebuie
condamnată mai puţin de dragul lui Dumnezeu decât orice fel de moarte. Aceasta a
învăţat să nu respecte viaţa, dar mâncare. [Te întrebi] „Câţi au împlinit aceste
condiţii?” Ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu. Să ne
mângâiem deci cu privire la blândeţea şi indurarea lui Dumnezeu cu o asemenea
înţelepciune încât să nu facem pe plac „necesităţilor” noastre până la punctul
afinităţii cu idolatria, ci să evităm orice respiraţie a ei ca şi când ar fi o
ciumă. [Şi aceasta] nu doar în cazurile menţionate deja, ci în seriile
universale ale superstiţiei omenirii, fie că se referă la dumnezeii ei, sau la
decesul acestora, sau la regi ca şi când ar face referire exact la duhuri
necurate, uneori prin intermediul jertfelor şi al preoţiilor, alteori prin
spectacole şi lucruri asemănătoare, sau uneori prin sărbători.
Cap. 13.
DESPRE ŢINEREA ZILELOR CE AU LEGĂTURĂ CU IDOLATRIA
De ce să vorbim despre jertfe şi preoţii? Despre spectacole şi mai mult, despre
plăceri de acest gen, am umplut deja un volum întreg. În acest loc trebuie
tratat subiectul sărbătorilor şi a altor solemnităţi extraordinare, pe care
uneori le acordăm spre gălăgia sau uneori spre timiditatea noastră, la ceea ce
este de fapt opus credinţei şi Disciplinei. Primul punct pe care îl voi trata în
acest capitol este dacă unui slujitor al lui Dumnezeu se cuvine să ia parte cu
fiecare naţiune la lucrurile de acest gen, fie în îmbrăcăminte, sau în mâncare,
sau în oricare alt fel de bucurie. „Să te bucuri cu cei ce se bucură şi să
plângi cu cei ce plâng” este ceea ce se spune despre fraţi, aceasta fiind
indemnul apostolului la unanimitate. Pentru acest scop „Nu există nici o
părtăşie dintre lumină şi întuneric”, între viaţă şi moarte, altfel respingem
ceea ce este scris „Lumea se va bucura, iar voi vă veţi văita”. Dacă ne bucurăm
cu lumea, există motiv de a ne teme că împreună cu ea ne vom şi văieta. Dar
atunci când lumea se bucură, să ne văităm, iar când lumea se vaită, noi să ne
bucurăm. Astfel, şi Eleazar în Hades (care se bucura în sânul lui Avraam) şi
omul bogat (de pe celălalt ţărm care era într-un chin de foc) s-au compensat
printr-o retribuţie corespunzătoare, vicisitudinile lor alternative de rău şi
bine. Există anumite zile-dar, pe care unii le fac a fi pretenţia de cinstire
împreună cu alţii care au datorie de plată. „Acum, dar”, spui tu, „voi primi
înapoi ceea ce este al meu sau voi plăti ceea ce este a altuia.” Dacă oamenii au
consacrat pentru sine acest obicei din superstiţie, atunci de ce tu, care eşti
destul de înstrăinat de toată vanitatea lor, participi în solemnităţile
consacrate idolilor; de parcă şi pentru tine ar fi vreo prescripţie cu privire
la o zi, mai scurtă decât ceremonia unei anumite zi, care să te prevină să
plăteşti sau să primeşti ceea ce îţi datorează cineva, sau ce datorie ai tu
cuiva? Dă-mi forma după care vrei să fi tratat. De ce să te piteşti totodată din
moment ce îţi contaminezi conştiinţa cu ignoranţa vecinului tău? Dacă nu se ştie
că eşti un creştin, eşti ispitit şi te comporţi ca şi când nu ai fi un creştin
împotriva conştiinţei vecinului tău; dacă totuşi eşti totodată deghizat, eşti
sclavul ispitei. La toate evenimentele, fie că sunt într-un fel mai nou sau
vechi, tu devii vinovat de „aducerea ruşinii la adresa lui Dumnezeu”. Căci „oricine
se va ruşina de Mine în prezenţa oamenilor, şi eu mă voi ruşina de el”, a spus
El, „în prezenţa Tatălui Meu care este în ceruri.”
Cap. 14.
DESPRE BLASFEMIE. UNA DIN SPUSELE SF. PAVEL
CU toate acestea, majoritatea (creştinilor) au provocat până acum în mintea lor
crezul că este scuzabil dacă ei comit oricând ceea ce fac şi neamurile, şi
aceasta de frica de a nu fi „blasfemiat Numele”. Blasfemia pe care mulţi se
feresc în orice fel posibil este cam aşa: dacă cineva duce pe un păgân spre
blasfemie intenţionat, fie prin fraudă, sau prin injurii, prin obrăznicie, sau
prin orice alt mijloc demn de crezare, în care „Numele” merită contestat, prin
urmare şi Domnul va merita să fie mâniat. Altfel, dacă s-ar fi spus despre
blasfemie că „prin mijloacele voastre Numele Meu este blasfemiat”, am fi pierit
cu toţii deodată, din moment ce circul, lipsit de vreun deşert al nostru, asaltă
„Numele” cu sufragii rele. Să încetăm (să mai fim creştini) şi acesta nu ar mai
fi blasfemiat! Din contră, atâta timp cât suntem, acesta este încă batjocorit:
în datina şi nu în încălcarea disciplinei, în timp ce suntem aprobaţi şi nu în
timp ce suntem dezaprobaţi. O, blasfemie, care te mărgineşti cu martirajul, care
acum îmi atestă faptul că sunt creştin, pentru acest lucru ce mult mă urăşti!
Blestemarea Disciplinei bine-menţinute este o binecuvântare a Numelui. „Dacă”,
spune cineva, „aş vrea să fiu pe plac oamenilor, nu aş fi slujitorul lui Hristos.”
Însă acelaşi apostol ne porunceşte să fim pe placul tuturor „după cum şi eu,”
afirma el, „încerc să le fiu tuturor pe plac prin orice mijloc”. Fără îndoială
că el le făcea pe plac prin a sărbători cu ei Saturnalia şi ziua Anului nou! [Să
fi fost aşa] sau să fi fost aceasta prin moderaţie şi răbdare, prin greutate,
prin bunătate, prin integritate? În aceeaşi manieră atunci când afirmă că „Am
devenit toate pentru toţi ca să-i pot câştiga” înseamnă oare că „pentru
idolatrii am devenit idolatru, pentru păgâni, un păgân, pentru cei lumeşti am
devenit lumesc”? Cu toate acestea el ne interzice să avem vreo conversaţie cu
cei idolatrii şi cu adulterii şi cu ceilalţi criminali atunci când spune că: „Altfel
aţi fi ieşit din lume”, şi desigur că el nu o face pentru a vlăgui acele hăţuri
ale conversaţiei care, din moment ce este necesar ca noi să trăim şi să ne
amestecăm printre păcătoşi, ne poate face şi pe noi să păcătuim împreună cu ei.
Acolo unde există interacţiunea cu viaţa, pe care apostolul o admite, acolo este
şi păcat, pe care nimeni nu-l permite. A trăi cu păgânii este permis, dar a muri
împreună cu ei nu este. Să trăim deci cu ei, să ne bucurăm împreună cu ei din
comunitatea naturii şi nu cea a superstiţiei. Suntem egali în suflet, nu şi în
disciplină, viitori posesori ai lumii şi nu ai erorii. Însă dacă nu avem nici un
drept de părtăşie de acest gen cu străinii, cu cât ar fi aceasta mai rău de a-i
comemora printre fraţi! Cine poate susţine sau justifica aceasta? Sfânta
Scriptură îi mustră pe iudei cu sărbătorile lor. „Sabatele voastre şi lunile noi
şi ceremoniile,” spune El, „acestea le urăşte sufletul Meu.” Pentru noi, pentru
care Sabatele sunt lucruri străine, iar lunile noi şi festivalurile iubite
odinioară de Dumnezeu, deşi Saturnalia, Anul nou, festivalurile de Mijlocul
iernii şi Matronalia sunt sărbătorite frecvent, deşi daruri se dau şi se primesc,
nu merită a primi nici o solemnitate pentru calitatea de creştin! Nici Ziua
Domnului, nici Cincizecimea, chiar dacă le-ar fi cunoscut aceştia, nu le-ar fi
împărtăşit cu noi, căci se temeau ca nu cumva să pară că sunt creştini. Noi nu
suntem mai puţin preocupaţi de acestea ca nu cumva să părem a fi păgâni! Dacă ar
fi să se acorde vreo toleranţă firii, aceea o ai. Nu voi spune că este vorba de
zilele tale, ba mai mult, pentru păgâni, fiecare zi festivă se ţine doar odată
pe an, pe când tu ai o zi festivă la fiecare a opta zi. Numeşte solemnităţile
individuale ale naţiunilor şi pune-le în ordine şi vei vedea că acestea nu se
pot compara cu Ziua Cincizecimii.
Cap. 15.
REFERITOR LA FESTIVALURILE ÎN ONOAREA ÎMPĂRAŢILOR, A VICTORIILOR ŞI CELOR
ASEMENEA. EXEMPLUL CELOR TREI TINERI ŞI AL LUI DANIEL
„Faptele voastre să strălucească”, a spus El; acum însă toate magazinele şi
uşile noastre strălucesc! În zilele de astăzi poţi găsi mai multe uşi ale
păgânilor fără lumini şi ghirlande de lauri decât cele ale creştinilor. Ce par a
fi toate aceasta în legătură cu aceste specii (de ceremonie)? Dacă este spre
onoarea unui idol, fără nici o îndoială că onoarea acordată unui idol este
idolatrie. Dacă este de dragul unui om să reconsiderăm faptul că toată idolatria
este de dragul omului, că toată idolatria este o închinare acordată oamenilor,
din moment ce se crede în general chiar în categoria celor care se închină că
mai demult chiar dumnezeii naţiunilor au fost cândva oameni. Prin urmare nu mai
contează dacă acel omagiu superstiţios este acordat oamenilor dintr-o eră
anterioară sau de acum. Idolatria este condamnată nu pe baza persoanelor la care
se face închinarea, ci în baza comemorărilor sale, ceea ce aparţine de demoni. „Daţi
Cezarului ce este a Cezarului.” Este destul că Domnul a pus mai apoi în opoziţie
şi ceea ce a zis apoi „şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu.” Care sunt
atunci lucrurile lui Cezar? Acele lucruri, ca să ne amuzăm, despre care s-a
ţinut atunci vorba, dacă să se dea impozitul lui Cezar sau nu. Drept răspuns,
Domnul a cerut să i se arate bani şi a întrebat al cui era chipul de pe acesta,
iar când a auzit că este al lui Cezar, a spus: „Daţi Cezarului ce este a
Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”; adică imaginea lui Cezar,
care este pe monedă, lui Cezar, şi imaginea lui Dumnezeu, care este în om, lui
Dumnezeu, deci lui Cezar să i se dea banii iar lui Dumnezeu pe tine însuţi.
Altfel ce ar mai fi al lui Dumnezeu daca toate lucrurile ar fi ale lui Cezar? „Atunci”,
vei spune tu, „luminile dinaintea uşilor mele, şi laurii de pe uşierii mei sunt
o onoare pentru Dumnezeu?” Ele se află acolo nu pentru că ar fi o onoare pentru
Dumnezeu, ci pentru cel care ia onoarea în locul lui Dumnezeu prin ritualurile
de ceremonii de acest fel, pe cât se arată, economisind performanţa religioasă,
care în secret aparţine demonilor. Ar trebui să fim siguri dacă există cineva
căruia să-i scape din vedere prin ignoranţa literaturii acestei lumi, că printre
romani există şi dumnezei de intrări; Cardea (zeiţa balama) denumită după balama,
Forculus (zeul uşă) după uşă şi Limentinus (zeul prag) denumit după prag, iar
Ianus însuşi (zeul poartă) denumit după poartă: şi bine ştim că deşi numele sunt
goale şi stăpânite, cu toate acestea când sunt coborâte în superstiţie, demonii
şi orice duh necurat le cuprind ca pentru sine prin intermediul legăturii de
consacrare. De altfel demonii nu au nume individuale, însă ei îşi găsesc un nume
acolo unde găsesc şi un simbol. La greci citim de asemenea despre Apollo
Thyraeus, adică al uşii, şi Antelii sau Anthelii, demoni ce care prezidă
deasupra intrărilor. Aceste lucruri, prin urmare, pe care Duhul Sfânt le-a
prevăzut de la început, prezise de profetul antic Enoh, care atestă faptul că
chiar şi intrările ar putea intra în categoria folosinţelor superstiţiei. Vedem
de asemenea că sunt adorate alte intrări de la băi. Dacă există fiinţe ce sunt
adorate la intrări, acestora le aparţin atât luminile cât şi laurii. Unui idol
i-ai face ceea ce ai face unei intrări. În acest caz fac apel şi la autoritatea
lui Dumnezeu şi aceasta deoarece nu este în siguranţă să suprimi ceea ce poate i
s-a arătat cuiva, doar de dragul tuturor. Ştiu că un frate a fost pedepsit aspru
în aceeaşi noapte, printr-o viziune, pentru că la o adunare de bucurie publică
slujitorii lui au încununat porţile acestuia. Cu toate acestea nu el a făcut-o
şi nici nu i-a condamnat pe cei ce au făcut-o deoarece el plecase înainte de
acasă, iar când s-a întors a mustrat fapta. Prin urmare noi suntem evaluaţi de
către Dumnezeu în materii de acest gen, chiar şi în ceea ce priveşte disciplina
familiei noastre. Prin urmare, referitor la onorurile date regilor sau
împăraţilor am prescris destule, că suntem îndemnaţi de către preceptul
apostolului să ne comportăm cu „supunere faţă de magistraţi şi prinţi şi cei din
putere”; aceasta însă trebuie făcută în cadrul limitei disciplinei în timp ce ne
păstrăm separaţi de idolatrie. Pentru acest motiv ni s-a oferit exemplul celor
trei tineri, care, în tot respectul lor faţă de regele Nebucodonosor, au respins
în mod constant faptul de a-i da onoare imaginii acestuia, dovedind astfel că
chiar dacă este ridicat în slăvi dincolo de măsura de cinstire umană, sau într-o
asemănare a caracterului sublim divin, aceasta este idolatrie. Şi Daniel, fiind
în toate supus lui Darius, a rămas în slujba sa atât de mult încât să fie liber
de orice pericol adresat religiei lui, căci, pentru a evita trecerea prin acel
pericol, el nu s-a speriat mai tare de leii regelui decât de flăcările acestuia.
Prin urmare, cei care nu au lumină să-şi lumineze zilnic candelele lor; cei faţă
de care flăcările iadului sunt iminente să pună pe uşiorii lor lauri sortiţi la
a fi arşi imediat: căci pentru ei mărturiile întunericului şi prevestirile
pedepselor lor sunt potrivite. Voi sunteţi lumina lumii şi un pom chiar mai
verde. Dacă aţi renunţat la temple, nu face din poarta ta un templu. Am spus
prea puţin. Dacă ai renunţat la buclucuri, nu-ţi îmbrăca casa ca aparenţa unui
bordel.
Cap. 16.
REFERITOR LA FESTIVALURI PARTICULARE
În ceea ce priveşte ceremoniile, totuşi, ale solemnităţilor particulare sau
sociale cum ar fi toga albă, de logodnă, de nuntă, de dare de nume – cred că nu
prezintă nici un pericol în cadrul cărora să ne ferim de orice suflare de
idolatrie care este amestecată cu acestea. Trebuiesc luate în considerarea
cauzele pentru care se oficiază aceste ceremonii. Acestea denumite mai sus le
consider a fi curate în sine deoarece nici îmbrăcămintea omenească şi nici
inelul marital sau uniunea nu provin din onoruri acordate vreunui idol. Pe scurt,
nu ştiu de nici o îmbrăcăminte care să fie blestemată de Dumnezeu, cu excepţia
îmbrăcăminţii unei femei de pe un bărbat: căci „blestemat este”, a spus El, „orice
om care se îmbracă în veşminte femeieşti.” Totuşi, toga este o îmbrăcăminte de
nume bărbătesc precum şi folosinţa ei de către bărbaţi. Dumnezeu nu interzice
mai mult ca nunţile să fie sărbătorite decât dare de nume. „Dar sunt jertfe
alocate acestor ocazii.” Dacă aş fi eu invitat, şi să nu aibă ceremonia numele
de „asistenţă la jertfă” şi din partea mea voi fi pe deplin disponibil celui ce
m-a invitat, doar dacă aceasta nu ar fi „pe cinstea lor” şi astfel am putea
scăpa din vedere ceea ce de fapt ar fi nelegiuit pentru noi ceea ce facem. Din
moment ce răul a încercuit lumea în aşa măsură cu idolatria, ar fi permis pentru
noi să fim prezenţi la o astfel de ceremonie spre a face un serviciu cuiva şi nu
unui idol. În mod clar, dacă sunt invitat sub forma funcţiei de preot şi de
sacrificii, nu voi merge, căci aceasta este un serviciu specific făcut unui
idol; ba mai mult, nu voi acorda nici un sfat, sau cheltuială, sau nici măcar să
mă implic într-un anumit fel. Dacă este vorba de vreo jertfă la care să fiu
invitat şi să iau parte, voi fi părtaş la idolatrie; dacă orice alt motiv mă
aduce la cel ce face jertfirea, personal voi fi doar un spectator la acel
sacrificiu.
Cap. 17.
CAZUL SLUJITORILOR ŞI A ALTOR OFICIALI. CE TITLURI POATE DEŢINE UN BĂRBAT
CREŞTIN
Ce trebuie să facă slujitorii credincioşi sau copiii, oficialii de asemenea,
atunci când iau parte la jertfele date de domnii sau patronii sau superiorii lor?
Ei bine, dacă cineva a dat vin celui care aduce jertfa, ba mai mult, printr-un
singur cuvânt care este necesar ori care aparţine de o jertfă îl ajută pe acesta,
această persoană este considerată ca fiind un slujitor al idolatriei. Atenţi
fiind la această regulă, noi putem da mână liberă chiar şi „magistraţilor şi
celor din putere”, după exemplul patriarhilor şi a altor strămoşi, care au
ascultat de regi idolatrii până la limita idolatriei. De aici s-a născut, cu
mult mai târziu, disputa dacă un slujitor al lui Dumnezeu ar trebui să aibă
vreodată sub administrarea sa orice demnitate sau slujbă de putere, dacă acesta
este capabil, fie printr-un har special, sau prin îndemânare, pentru a se păstra
intact de orice fel de idolatrie; aceasta după exemplul lui Iosif şi cel al lui
Daniel, care s-au păstrat curaţi de idolatrie, care aveau ranguri de
administrare atât de prestigiu cât şi de putere, în costume de purpură, a
prefecturi întregului Egipt sau a Babilonului. Să afirmăm deci că este posibil
că oricine poate avansa în orice rang, sub simplul nume de rang, dar fără să
jertfească şi nici să acorde autoritatea sa jertfelor, să nu producă victime,
sau să acorde altora grija templelor, să nu se uite după tributul lor, să nu dea
petreceri în cinstea sa ori pentru public sau să fie şef peste acestea; nici că
nu facă proclamări sau statui vreunei solemnităţi; nici măcar să nu facă
jurăminte, ci mai degrabă (ceea ce stă sub capul de putere) nici să nu stea la
judecată pentru viaţa sau caracterul cuiva, căci prin aceasta se poate ajunge la
câştig de bani; nici să nu condamne şi nici să nu pre-condamne; să nu lege pe
nimeni, să nu tortureze sau să întemniţeze pe nimeni, dacă se crede că toate
acestea sunt posibile.
Cap. 18.
ÎMBRĂCĂMINTEA ÎN LEGĂTURĂ CU IDOLATRIA
Trebuie să ne ocupăm acum de îmbrăcăminte şi de aparatul de rang. Există o
îmbrăcăminte potrivită fiecăruia, atât pentru folosinţa zilnică cât şi pentru
cea de la slujbă sau din poziţia de demnitate. Acel faimos purpuriu, prin urmare,
şi aurul purtat pe gât, au fost pentru egipteni şi babilonieni însemne ale
demnităţii, în acelaşi fel cum ar fi fost cu margini sau vărgate, sau de la toga
brodată de mână, rotocoalele de aur ale preoţilor provinciali, aşa sunt şi acum,
deşi nu cu aceleaşi termene. Acestea erau conferite doar sub numele de onoare,
cum ar fi fost meritate de prieteniile regilor (de unde a şi provenit titlul de
„oamenii purpurii” ai regilor), la fel cum între noi, unora care au toga albă
sunt numiţi „candidaţi”, însă nu spre a se înţelege că acea îmbrăcăminte ar
trebui să fie legată şi de preoţie sau de orice alte ceremonii pentru vreun
idol. Dacă ar fi fost vorba de aşa ceva, cu siguranţă că bărbaţii de o asemenea
sfinţenie şi fidelitate ar fi refuzat instantaneu îmbrăcămintea pângărită; în
cazul lui Daniel s-ar fi văzut pe moment dacă nu era vreun sclav zelos al
idolilor şi nu s-ar fi închinat la Bel, nici dragonului, care a apărut cu mult
timp mai târziu. Acel material purpuriu, deci, era ceva simplu, şi la acea vreme
nu era folosit pentru a fi drept semn al demnităţii printre barbari şi nici cel
de nobil. Tot la fel atât Iosif, care a fost un slav, cât şi Daniel, care în
captivitate şi-a schimbat starea sa, au obţinut libertatea statelor din Babilon
şi Egipt fiind îmbrăcaţi în haine de nobili barbari; deci în cazul nostru de
credincioşi, dacă este nevoie, toga cu margini ar fi potrivită să fie admisă
băieţilor, iar eşarfele pentru fete, drept însemne de naştere şi nu de putere,
de rasă şi nu de poziţie, de rang şi nu de superstiţie. Însă purpuriul, sau
orice alte însemne ale demnităţii şi puterii, dedicate de la început idolatriei
întipărite pe demnitate şi domenii de putere, poartă urma profanării lor, din
moment ce chiar şi togele cu margini sau tărcate ori largi, sunt puse chiar şi
pe idoli; chiar şi fasciile şi toiegele sunt aduse înaintea lor, şi în mod
merituos, pentru demonii şi magistraţii acestei lumi aceştia poartă fasciile şi
purpura, însemnul vreunei şcoli. Spre ce final vei ajunge apoi dacă foloseşti
într-adevăr îmbrăcămintea dar nu administrezi funcţia acesteia? În cele necurate
nimeni nu poate apărea curat. Dacă porţi o tunică pângărită se prea poate să nu
fie pângărită prin tine, ci tu, prin ea, nu vei putea să nu fi necurat. Până
acum, tu care ai adus argumentul despre „Iosif” şi „Daniel” ştii că lucrurile
vechi şi noi, cele rudimentare şi cele lustruite, cele începute şi cele
dezvoltate, cele roabe şi cele libere, nu sunt întotdeauna comparabile. Căci
aceştia, chiar şi prin circumstanţele lor, au fost sclavi, însă tu, sclavul
nimănui, atâta timp cât eşti doar robul lui Hristos, care te-a eliberat de
asemenea şi pe tine din captivitatea lumii, îţi vei atrage asupra ta modelul
Domnului tău. Acel Domn a umblat în smerenie şi obscuritate, fără să aibă vreo
casă anume: căci „Fiul Omului,” a spus El, „nu are unde să-şi pună capul”;
neîmpodobit în cine ştie ce haine căci altfel nu ar mai fi spus că „Hainele moi
sunt în casele regilor”: pe scurt, umil în înfăţişare şi aspect, după cum însuşi
Isaia l-a prevestit. Dacă, de asemenea, El nu a exercitat nici vreo poziţie de
putere chiar şi peste cei ce erau urmaşii Săi, către care a lăsat servila slujbă,
sau dacă prin cunoaşterea propriei Sale împărăţii El s-a dat înapoi de la a fi
făcut un rege, în cea mai deplină manieră El s-a oferit pe sine drept exemplu
prin a se întoarce cu răceală de la toată mândria şi îmbrăcămintea, dar şi de la
demnitate cât şi de la putere. Dacă acestea trebuiau a fi folosite, cine
altcineva oare să nu le fi folosit decât Fiul lui Dumnezeu? Ce fel de fascii şi
câte l-ar escorta pe El? Ce fel de purpură s-ar revărsa de pe umerii Lui? Ce fel
de aur ar străluci de pe mâna Lui dacă nu chiar El a judecat slava aceste lumi
ca fiind străină atât de Sine cât şi de cei ai Lui? Prin urmare ceea ce nu a
dorit El să accepte, a respins; ceea ce a respins, El a condamnat; ceea ce a
condamnat, El le-a considerat ca fiind parte din fastul diavolului. Căci El nu
ar fi condamnat lucrurile decât acelea care nu erau ale Lui, însă lucrurile care
nu sunt ale lui Dumnezeu nu pot fi ale nimănui decât ale diavolului. Dacă ai
renegat „fastul diavolului”, să ştii că orice atingi tu este idolatrie. Fie ca
şi acest lucru să-ţi amintească că toate puterile şi toate demnităţile acestei
lumi nu sunt doar străine ci şi duşmane lui Dumnezeu; prin ele au fost hotărâte
pedepse împotriva slujitorilor lui Dumnezeu; tot prin ele represaliile pentru
cei profani sunt ignorate. Însă „atât naşterea cât şi esenţa ta îţi sunt piedici
pentru a rezista idolatriei”. Pentru evitarea acesteia nu pot lipsi remediile,
şi chiar dacă ar lipsi, mai rămâne una prin care vei fi făcut un magistrat mai
fericit, nu pe pământ, ci în ceruri.
Cap. 19.
REFERITOR LA SERVICIUL MILITAR
În această secţiune se pare că s-a dat deja decizia referitoare la serviciul
militar, care este undeva cuprins între demnitate şi putere. Acum însă se
interoghează acest punct, dacă un credincios să urmeze serviciul militar, şi
dacă domeniul militar să fie admis credinţei, chiar şi pentru cei cu rang sau
fără rang, sau fiecărui grad inferior, pentru care nu este necesar să ia parte
la sacrificii sau la pedepsele capitale. Nu există nici un acord dintre
sacramentul divin şi cel uman, dintre standardul lui Hristos şi cel al
diavolului, dintre tabăra luminii şi cea a întunericului. Cineva nu poate sluji
la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui Cezar. Cu toate acestea Moise a avut un
toiag, Aaron o cataramă şi Ioan (Botezătorul) o cingătoare de piele şi Iosua,
fiul lui Nun a condus o linie de marş; Poporul s-a războit: aceasta dacă îţi
place acest subiect de sport. Însă cum se va lupta un creştin, ba mai mult, cum
va sluji el pe timp de pace, fără să aibă o sabie, pe care Domnul a înlăturato?
Căci cu toate acestea soldaţii au venit la Ioan şi şi-au primit formula
regulilor lor; cu toate acestea un sutaş a crezut, ba mai mult, mai târziu
Domnul, când l-a dezarmat pe Petru, a descins pe toţi soldaţii. Nici o
îmbrăcăminte nu este potrivită pentru noi dacă aceasta este desemnată vreunei
acţiuni nelegiuite.
Cap. 20.
REFERITOR LA IDOLATRIA DIN CUVINTE
Din moment ce comportamentul în conformitate cu regulamentul divin este
periclitat, nu doar prin fapte, ci şi prin cuvinte (după cum este şi scris „Priveşte
la om şi la faptele lui”, deci „Din cuvintele gurii tale vei fi îndreptăţit”),
trebuie să ne amintim că trebuie să ne păzim chiar de cuvinte cât şi de
incursiunea idolatriei, fie din cauza unui obicei sau a timidităţii. Legea
interzice să se dea nume dumnezeilor naţiunilor, aceasta nu înseamnă neapărat că
nu trebuie să le pronunţăm nici măcar numele, ci mai degrabă şi vorbirea despre
ei ne obligă să scoatem din noi vorbe de genul „Îl găseşti în templul lui
Asculapius” şi „eu stau pe strada Isis”, sau „el a fost făcut preot al lui
Jupiter” şi altele de acest gen, din moment ce chiar şi oamenilor li se dau
astfel de nume. Eu nu îl onorez pe Saturn dacă pe un om îl cheamă aşa. Îl
cinstesc nu mai mult decât pe unul care se numeşte Marcu. Dar se spune, „Să nu
pomeniţi numele altor dumnezei şi nici să nu fie auziţi din gurile voastre”.
Preceptul pe care îl oferă aceasta este că noi nu îi numim dumnezei. Căci chiar
în prima parte a legii Dumnezeu spune „Să nu iei în deşert numele Domnului
Dumnezeului tău”, adică să-l foloseşti la un idol. Totuşi, a onora un idol cu un
nume al lui Dumnezeu se încadrează în idolatrie. Însă dacă vorbesc despre ei ca
dumnezei, trebuieşte adăugat ceva ca să nu pară că îi fac dumnezei. Căci însuşi
Scriptura numeşte „dumnezeii” dar adaugă „ai lor”, adică „ai naţiunilor”: la fel
cum face David când a numit „dumnezeii” atunci când spune, „Dar dumnezeii
naţiunilor sunt demoni”. Am afirmat aceste lucruri doar pentru a face câteva
observaţii. Totuşi, este o greşeală din obicei să spui „Prin Hercules”, „aşa să
mă ajute dumnezeul credinţei”, în timp ce prin obicei se adaugă ignoranţa unora,
care nu ştiu că acesta este un jurământ pe Hercules. Ba mai mult, ce altceva ar
fi un jurământ în numele dumnezeilor pe care i-ai renegat, decât o complotare a
credinţei cu idolatria? Căci cine nu-i cinsteşte în a cui nume jură?
Cap. 21.
DESPRE ÎNCUVINŢAREA TĂCUTĂ DIN FORMULĂRILE PĂGÂNILOR
Este un semn de timiditate atunci când un alt om te leagă în numele dumnezeilor
lui, prin a face un jurământ, sau printr-o altă formă de depoziţie, iar tu, de
frică să descoperi, rămâi tăcut. Prin a rămâne tăcut afirmi şi tu în mod egal
maiestatea lor, motivul pentru care pari a fi legat. Ce mai contează, că susţii
dumnezeii naţiunilor prin a-i numi dumnezei, sau prin a auzi că se numesc aşa?
Sau că juri pe idoli, sau, când eşti conjurat de cineva, încuviinţezi? De ce să
nu recunoaştem subtilităţile lui satan, care face din aceasta scopul său, ca
ceea ce el nu poate afecta prin gura noastră, ar putea afecta prin gura
slujitorilor săi, pentru a introduce în noi idolatria prin urechile noastre? La
toate evenimentele, oricine ar fi conjuratul, acesta te leagă de el printr-o
conjunctură prietenoasă sau neprietenoasă. Dacă o face în mod neprietenos, eşti
provocat la bătaie şi ştii că trebuie să lupţi. Dacă o face în mod prietenos, cu
atât mai multă siguranţă îţi vei arăta angajamentul tău faţă de Domnul ca să
poţi dizolva obligaţia acestuia prin a cărui mijloace Cel Rău căuta să te
anexeze de cinstirea idolilor, adică la idolatrie! Toată toleranţa de acest gen
este idolatrie. Tu îi cinsteşti pe cei cărora le-ai acordat respectul atunci
când ţi se impune de către cei în autoritate. Îl cunosc pe acela (să-l ierte
Domnul!) care atunci când i s-a spus în public în cadrul unui proces de judecată
„Să se mânie Jupiter pe tine”, acesta a răspuns, „Din contra, pe voi”. Ce
altceva ar fi făcut un păgân care credea că Jupiter este un dumnezeu? Căci el
nici măcar nu a ripostat blestemului lui Jupiter (sau a cuiva asemenea lui),
totuşi, doar prin întoarcerea blestemului el a confirmat divinitatea lui Jove,
prezentându-se pe sine ca iritat de un blestem în numele lui Jove. La ce să mai
fie indignat (dacă este blestemat) în numele cuiva care ştii că nu este nimic?
Dacă te înfurii, îi afirmi imediat existenţa sa, iar profesarea fricii tale ar
fi un act de idolatrie. Cu cât mai mult însă, în timp ce tu întorci blestemul în
numele lui Jupiter, aduci onoare lui Jupiter în acelaşi fel ca cel care te-a
provocat! Un credincios ar trebui să râdă în astfel de cazuri şi nu să se
înfurii; cu toate acestea, conform preceptului, să nu dai în schimb un blestem
în numele lui Dumnezeu, ci cu drag să binecuvântezi în numele lui Dumnezeu ca să
demolezi atât pe idoli cât şi să-l predici pe Dumnezeu şi să împlineşti
disciplina.
Cap. 22.
DESPRE ACCEPTAREA BINECUVÂNTĂRII ÎN NUMELE IDOLILOR
În mod egal, cel care a început cu Hristos nu va suferi să fie binecuvântat în
numele dumnezeilor naţiunilor, ca de altfel nu doar să respingă benedicţia
necurată, ci să o curăţească pentru sine convertind-o ca venind de la Dumnezeu.
A fi binecuvântat în numele dumnezeilor naţiunilor înseamnă a fi blestemat în
numele lui Dumnezeu. Dacă am dat de pomană, sau am arătat altfel de bunătate şi
cel ce primeşte se roagă ca dumnezeii săi, sau Geniul coloniei sale, să îmi fie
propice mie, fapta mea ar fi imediat o cinste pentru idoli, în numele cărora
respectivul mi-a acordat favoarea binecuvântării. De ce să nu ştie însă
respectivul că ceea ce am făcut a fost de dragul lui Dumnezeu, ca mai degrabă
Dumnezeu să fie glorificat şi demonii să nu fie onoraţi în ceea ce am făcut eu
de dragul lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu vede că am făcut aceasta de dragul Lui, El
vede şi dacă eu nu am vrut să arăt intenţionat că o fac de dragul Lui şi în
acest fel am făcut preceptul Său o jertfă idolilor. Mulţi spun „Nimeni nu ar
trebui să se divulge”, însă eu cred că nimeni nu vrea să se nege pe sine. Căci
oricine se preface în orice fel, prin a se da drept păgân, se neagă; şi desigur
că orice negare este idolatrie, la fel cum orice idolatrie este negare, fie în
vorbe sau în fapte.
Cap. 23.
CONTRACTE SCRISE ÎN NUMELE IDOLILOR. CONSIMŢĂMÂNTUL TACIT
Există o anumită categorie din această clasă, fără îndoială că este ascuţită în
faptă şi cuvânt, răutăcioasă pe de altă parte, care te flatează, de parcă nu ar
cuprinde nici un pericol în sine, în timp ce aceasta nu pare a fi o faptă din
moment ce nu se poate face referire la ea ca la un cuvânt. În a împrumuta bani
de la păgâni sub promisiuni sigure, creştinii dau o garanţie sun jurământ şi
neagă că ar fi făcut aşa ceva. Cu siguranţă că vremea de judecată de la tronul
de judecată, cât şi persoana care face judecata, decid faptul că ei au ştiut că
au făcut aşa ceva. Hristos ne-a prescris faptul să nu facem nici un jurământ.
„Am scris”, spune datornicul, „dar nu am spus nimic. Este limba şi nu litera
scrisă cea care omoară.” Aici aduc ca martori Natura şi Conştiinţa: Natura,
pentru că limba deşi dacă dictează rămâne fără mişcare şi tăcută, căci mâna nu
poate scrie nimic care sufletul să nu-i fi dictat; ba mai mult, chiar şi limbii
a dictat sufletul, fie ceva imaginat de sine, sau ceea ce a spus altul; aceasta
doar dacă nu se spune că „Altcineva a dictat”, în acest caz fac apel la
Conştiinţă dacă ceea ce a dictat altul, susţine şi sufletul şi transmite mâinii,
fie prin însoţirea sau pasivitatea limbii. Domnul a spus destul când a afirmat
că greşelile sunt comise în minte şi în conştiinţă. Dacă concupiscenţa sau
răutatea s-ar urca în inima unui om, El a spus că aceasta este deja o faptă.
Prin urmare tu ai dat o garanţie, care în mod clar că „s-a zămislit în inima ta”,
cu care nici nu te poţi lupta că ai fost ignorant faţă de ea şi nici că ai făcut-o
neintenţionat; atunci când ai dat garanţia, ai ştiut că ai făcut-o, şi când ai
ştiut cu siguranţă că ai vrut: ai făcut-o în fapt şi în gând; nici nu poţi
exclude ceva mai uşor de ceva mai greu aşa că este un lucru fals, a da o
garanţie pentru ceva ce nu ai făcut. „Totuşi nu am negat pentru nu am jurat.”
Dar ai jurat, chiar dacă din moment ce nu ai făcut un astfel de lucru încă se
mai spune că ai jurat, dacă chiar ai consimţit că ai făcut-o. Lipsa vorbirii
este un caz de pretenţie dezavantajoasă în scris şi o amuţire de sunet în litere.
Căci Zaharia, atunci când a fost pedepsit cu o muţire temporară, a ţinut
discursul cu mintea lui şi, deşi limba lui era zadarnică, cu ajutorul mâinilor
sale a dictat din inima sa şi fără să pronunţe cu gura sa numele fiului său.
Astfel, în scrierea lui vorbeşte o mână mai clară decât orice sunet, pe tăbliţa
sa de ceară se aude o literă mult mai vocală decât orice altă gură. Întreabă-te
dacă a vorbit un om ca să fie înţeles că ar fi vorbit. Să ne rugăm Domnului să
nu fie necesar să avem de a face cu astfel de contracte, şi chiar dacă ar fi să
fie, fie ca El să dea fraţilor mijloacele de a ne ajuta sau de a ne acorda
statornicia de a zdrobi astfel de necesităţi, ca nu cumva cei care neagă
literele, înlocuitoarele guri noastre, să ajungă la ziua judecăţii, sigilaţi cu
sigilii, nu ale martorilor de acum, ci ale îngerilor!
Cap. 24.
CONCLUZIA GENERALĂ
În mijlocul acestor stânci şi orificii, în mijlocul acestor superficialităţi şi
îngustări ale idolatriei, Credinţa cu pânzele şi umplute de Duhul lui Dumnezeu,
navighează – teafăr dacă este prudentă, în siguranţă dacă veghează cu atenţie.
Pentru cei care sunt aruncaţi peste bord ajung într-un adânc de neînnotat;
pentru cei ce aleargă împotmolit este un naufragiu încâlcit; pentru cei
înghiţiţi este o vâltoare, unde nu se poate respira, adică chiar în idolatrie.
Toate valurile acesteia sufocă, fiecare vârtej al ei atrage în jos spre Hades.
Nimeni dar să nu spună „Cine se va înarma aşa de sigur? Ar trebui să ieşim din
lume!” De parcă a nu sta în ea nu este acelaşi lucru cu a sta în lume ca un
idolatru! Nimic nu poate fi mai uşor decât precauţia împotriva idolatriei, dacă
frica de ea este frica noastră principală; orice fel de „necesitate” este prea
neglijabilă comparată cu pericolul aşa de mare. Motivul pentru care Duhul Sfânt
a uşurat legătura şi jugul pentru noi, în timp ce apostolii de atunci se
consultau unul cu altul, a fost acela de a fii liberi pentru a ne dedica pe noi
înşine pentru evitarea idolatriei. Aceasta ar trebui să fie Legea noastră, cu
cât mai în întregime este ea administrată cu atât aceasta va fi mai pregătită
pentru mână; (o Lege) specifică creştinilor, prin intermediul căreia noi suntem
recunoscuţi şi examinaţi de către păgâni. Această Lege trebuie pusă înaintea
celor care se apropie de Credinţă, şi imprimată pentru cei ce intră în ea; ca în
abordări ei să fie premeditaţi; în respectarea ei aceştia să persevereze şi prin
a nu o respecta, să renunţe la numele lor. Vom vedea apoi dacă, la fel ca în
cazul Arcei, vor fi în Biserică corbi, ulii, câini şi şerpi. La toate
evenimentele, un idolatru nu este găsit în acest tip de Arcă: căci nici un
animal nu a fost modelat pentru a-l reprezenta pe un idolatru. Să nu existe deci
în biserică ceea ce nu a fost în Arcă.
Material oferit de Richard Merrell 1989