Bibliologie:


 Inspiraţia şi Autoritatea Scripturii
de Herman Ridderbos
 

Când vorbim despre autoritatea Scripturii, trebuie să facem încă de la început o distincţie clară între această autoritate propriu-zisă şi doctrina noastră despre Scriptură, supremaţia ei, infailibilitatea şi toate calificările şi conceptele privind Biblia, rezultate în urma reflecţiilor şi discuţiilor cu bază teologică de-a lungul anilor. Biblia nu oferă o doctrină sistematică a atributelor sale, a interrelaţionării divinului cu umanul în paginile ei. Scopul ei nu este unul teologic.

Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că Scriptura nu are nimic de spus în ceea ce priveşte autoritatea şi infailibilitatea proprie. Autoritatea ei este cea mai mare ipoteză a întregii propovăduiri şi dogme biblice. Aceasta e evidenţiată în mod special, în modalitatea clară a Noului Testament de a se relaţiona la Vechiul Testament. Ceea ce apare în Vechiul Testament este citat în Noul Testament folosindu-se afirmaţii precum: „Dumnezeu a zis...”, „Duhul Sfânt spune”, etc.(Faptele Apostolilor 3:24,25; 2 Corinteni 6:16; Faptele Apostolilor 1:16). Ce „Scriptura spune” este unul şi acelaşi lucru cu ce „spune Dumnezeu”. Scriptura poate fi personificată cu Însăşi Persoana Lui Dumnezeu (Galateni 3:8; Romani 9:17). „Acest lucru ridică o anumită confuzie, în vorbirea cotidiană, anume între Scriptură şi Dumnezeu, o consecinţă a unei convingeri înrădăcinate care susţine: cuvântul Bibliei este Cuvântul Lui Dumnezeu. Nu Scriptura,ci Dumnezeu i s-a adresat lui Faraon (Romani 9:17) sau i-a făcut marea promisiune lui Avraam (Galateni 3:8). Însă, în gândurile autorilor Noului Testament cele două cuvinte sunt atât de apropiate ca sens, încât, puteau vorbi foarte simplu despre Scriptură ca făcând ceea ce Biblia scria despre Dumnezeu ca făcând”(B.B. Warfield). Aceasta implică în mod direct autoritatea. Afirmaţia din Noul Testament „Este scris”(grecescul gegraptai) pune capăt oricărei neînţelegeri.

Autoritatea Scripturii, anume cea a Vechiului Testament este aceea pe care însăşi apostolii şi-o atribuie lor înşişi, ei fiind vestitorii, martorii, trimişii (aleşii) Lui Dumnezeu şi ai Domnului Isus (Romani 1:1,5; 1 Timotei 2:7; Galateni 1:8,9; 1 Tesaloniceni 2:13). Ei ataşează o aceeaşi autoritate atât scrierilor lor, cât şi cuvintelor lor (1 Corinteni 15:1; 2 Tesaloniceni 2:15; 3:14). Scrierile apostolice din Noul Testament sunt aşezate la egalitate cu cele din Vechiul Testament (2 Petru 3:15,16; Apocalipsa 1:3).Gegraptai este deja folosit în scrierile Noului Testament (Ioan 20:31). Tot aici conceptul credinţei este în acord cu supunerea faţă de mărturisirea apostolică( Romani 1:5; 16:26; 10:3). Această mărturisire este deosebită într-un mod fundamental în ce priveşte alte manifestări ale Duhului, cerând congregaţiei (ekklesia) nu doar ascultare, ci şi un discernământ critic între ce este adevăr ori fals (1 Tesaloniceni 5:21; 1 Ioan 4:1). Pentru că acestei mărturisiri trebuie acordate o supunere şi încredere necondiţionată, atât în forma scrisă cât şi în cea orală.

La fel se întâmplă şi cu infailibilitatea. Deşi după cunoştinţele mele, echivalentul cuvântului „infailibilitate” ca atribut al Scripturii, nu este găsit în terminologia biblică, totuşi în acord cu originea şi conţinutul divin al Bibliei, este accentuată în mod repetat plauzibilitatea ei. Sursa profeţiei este de netăgăduit (bebaios)(2 Petru 1:19). În epistolele pastorale, Pavel nu oboseşte în a-şi asigura cititorii că ceea ce a scris este demn de încredere (pistos) şi vrednic de a fi acceptat în totalitate ( 1 Timotei 1:15; 3:1; 4:9; 2 Timotei 2:11; Tit 3:8). În Evrei 2:3 autorul afirmă că mântuirea a fost mai întâi proclamată de Domnul, iar mai apoi a fost mărturisită (adusă la nivelul bebaios) nouă de către aceia care L-au auzit. Este cu siguranţă adevărat ceea ce se spune despre om, şi anume, „orice făptură este ca iarba”, însă Cuvântul Lui Dumnezeu „rămâne în veac”. „Şi acesta este Cuvântul, care v-a fost propovăduit prin Evanghelie.” ( 1 Petru 1:24,25)

Astfel Cuvântul statornic şi demn de încredere al Lui Dumnezeu a luat fiinţă prin cuvintele scrise sau vorbite ale apostolilor. După cum Luca îi spune lui Teofil, ceea ce a fost auzit şi văzut de cei care, încă de la început, au fost martori şi propovăduitori ai Cuvântului care a fost scris, astfel încât el să recunoască temeinicia (asphaleia) învăţăturilor care i-au fost vestite ( Luca 1:1-4). Întreaga Scriptură este plină de afirmaţii conform cărora omul care clădeşte pe Cuvântul şi promisiunea Lui Dumnezeu nu va fi dat de ruşine (Isaia 28:16; Romani 9:33; 1 Petru 2:6); lucrul acesta se adevereşte atât în ceea ce priveşte cele scrise ori vorbite de apostoli (Ioan 19:35, 20:31; 1 Ioan 1:1-3). Putem rezuma totul spunând: Scriptura este infailibilă pentru că nu dă greş, pentru că are însemnătatea unei baze pe care biserica a fost înălţată şi prin care ea însăşi se atestă ( Coloseni 2:6,7).Întregul concept al tradiţiei, în modul în care este folosit de Pavel,are, de exemplu, conotaţia de autoritate, certitudine, este un fapt de netăgăduit. Astfel protestanţii dau dovada de înţelepciune prin faptul că nu renunţă la acest concept datorită reacţiei împotriva utilizării lui în religia romano-catolică. Aşadar autoritatea şi infailibilitatea Bibliei reprezintă câte o parte a aceleaşi monede: şi anume, Scriptura izvorăşte din Dumnezeu.

Al doilea lucru pe care trebuie să îl constatăm încă de la bun început este faptul că toate atributele pe care Biblia şi le atribuie stau în strânsă legătură cu scopul şi natura ei. Astfel, trebuie ca modul nostru de relaţionare la Scriptură, cât şi definiţiile noastre să se raporteze la acest scop.

Evident este faptul că Biblia ne-a fost încredinţată pentru un ţel bine definit. Pavel spune: „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde”( Romani 15:4). Esenţiala aserţiune din 2 Timotei 3:15-16 are acelaşi rol: Sfânta Carte este „de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire...”. Nu doar natura şi puterea Scripturii sunt de găsit în învăţătura călăuzitoare spre salvare, ci şi mijloacele şi „cheia succesului” pentru a le pricepe –credinţa în Isus Cristos. Numai datorită iluminării aduse de o astfel de credinţă poate fi pătrunsă (înţeleasă) adâncimea înţelepciunii şi a cunoaşterii Scripturii.

Acest scop al Scripturii (atât Noul cât şi Vechiul Testament) şi utilizarea care îi corespunde trebuie să existe întotdeauna în gândul nostru atunci când alcătuim o definiţie teologică a atributelor Bibliei. Aceasta este concluzia comentariului lui Calvin în ceea ce priveşte 2 Timotei 3:15: „ Pentru ca mântuirea să aducă roade în noi, trebuie să învăţăm să o folosim într-un mod înţelept. Pavel are într-adevăr un motiv temeinic pentru care ne reaminteşte să ne încredem în Cristos, Cel care este centrul şi deplinătatea Scripturii.” Ceea ce urmează în versetul 16 vine ca o completare perfectă: „ Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu”- semnificaţia predicativă a theopuenstos este indiscutabilă, după părerea mea –„ şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire”. Astfel ţelul şi natura Cuvântului se găseşte în acel fel de învăţătură şi aprofundare specială care este capabilă să ne facă destoinici, aceea care desăvârşeşte copiii lui Dumnezeu şi îi pregăteşte pentru orice lucrare.


Un alt punct de plecare al oricărei evaluări şi definiţii a autorităţii biblice ar trebui să fie următoarea afirmaţie: nu putem vorbi pe de o parte despre însuşirile Bibliei şi pe de altă parte de rostul şi factura ei. Această autoritate nu trebuie separată de conţinutul ori finalitatea Cărţii Sfinte şi nici nu se cuvine a fi tratată aparte de conţinutul şi caracterul propriu al Scripturii. Nu are importanţă în ce măsură respingem doctrina dualistă a inspiraţiei, conform căreia doar părţile religioase-etice a Scripturii sunt inspirate şi au autoritate, neputând omite faptul că, în cuvintele lui Herman Bavinck găsim scris: „ Sfânta Scriptură are în întregime un scop religios-etic (constituire, intenţie), nefiind un manual folositor mai multor ştiinţe.” Nu putem aplica Bibliei standarde care nu i se potrivesc. Nu numai că nu face referire la o învăţătură specifică matematicii sau biologiei, dar nici nu prezintă istoria poporului Israel sau biografia lui Isus în acord cu standardele ştiinţei istorice. De aceea autoritatea biblică nu trebuie să fie transferată.

Dumnezeu ne vorbeşte prin Scriptura nu pentru a ne face şcolari, ci pentru a ne face creştini. O foloseşte pentru a se asigura că ne creştinează (transformă) în obiceiurile noastre, însă nu într-un fel în care ştiinţa umană să fie inutilă sau să ne înveţe într-un mod supranatural tot felul de lucruri care ar putea şi ne-ar fi înfăţişate printr-o instruire sau cercetare ştiinţifică.

Ceea ce doreşte Scriptura cu adevărat să facă este să ne poziţioneze într-un mod cât mai adecvat, pe noi, oamenii faţă de Dumnezeu., chiar şi în mijlocul studiilor şi încercărilor noastre de domeniu ştiinţific. Biblia nu este preocupată numai de nevoile spirituale ale persoanelor în sensul pietist sau existenţial al cuvântului. Dimpotrivă, ţelul şi autoritatea ei ne învaţă să înţelegem totul despre relaţia Divinitate (Dei)- omenire,despre lume, natură,istorie, originile şi destinaţia lor, trecutul şi viitorul lor. Aşadar Biblia nu este doar cartea unei schimbări, ci şi o relatare a istoriei şi a creaţiei. Dar este cartea ce conţine istoria salvării; şi acest punct reprezintă şi defineşte autoritatea Scripturii.

Nu devine oare o persoană subiectivă atunci când apropie definiţia autorităţii şi infailibilităţii ca atribute ale Scripturii atât de mult cu scopul şi natura ei? Cine va stabili cu precizie limitele între ceea ce aparţine şi ceea ce nu aparţine ţelului Bibliei? Nu este astfel deschisă calea spre părtinire şi un spirit arbitrar în chestiunea autorităţii Scripturii, după cum a fost atât de dăunătoare acestei probleme de-a lungul istoriei bisericii? Aş dori să precizez în acest sens câteva lucruri:

Mai întâi, folosirea greşită, a Cuvântului lui Dumnezeu nu desfiinţează sensul bun, corect. Scriptura nu este cartea formată din mai multe preziceri divine, ci, începând de la Geneza până la Apocalipsa, ea este o unitate organică în aceeaşi măsură în care se constituie ca o relatare a modului de salvare şi judecată a lui Dumnezeu, unde naşterea şi lucrarea lui Cristos situându-se ca punct primordial al tuturor lucrurilor. Mărturia (viaţa) lui Isus a însufleţit profeţiile (Apocalipsa 19:10), iar Scriptura duce la mântuire vestind credinţa în Isus Cristos ( 2 Timotei 3:15). Acesta este punctul de legătură prin care totul se relaţionează şi stă în coeziune – începutul şi sfârşitul, creaţia şi recreaţia, umanitatea, lumea, istoria, viitorul, căci toate acestea ocupă un loc pe paginile sfinte. De aceea, există o relaţie între Scriptură şi credinţă, şi anume, credinţa în Isus Cristos. Dacă îndepărtăm această unitate, denaturăm Biblia şi credinţa propovăduită; de asemenea, autoritatea şi infailibilitatea Cuvântului lui Dumnezeu pierd definiţia lor de natură teologică – cristică, devenind concepte formale sustrase naturii şi conţinutului individual (specific) Scripturii.

În al doilea rând, asta nu înseamnă că avem permisiunea să aplicăm tot felul de operaţii bilaterale Bibliei şi să diferenţiem ceea ceste şi ce nu inspirat, sau provenit ori nu din Dumnezeu – să zicem, spre exemplu, că nu forma ci conţinutul, sau esenţa şi nu cuvântul a fost motivul puterii, inspiraţiei şi supremaţiei lui Dumnezeu. El ne-a dăruit Scriptura sub această formă concretă, folosind anumite cuvinte şi exprimări. Mărturisirea corespunde unui lucru, nu anumitor părţi sau idei specifice, şi anume: cuvântul inspirat de Dumnezeu este acela care ne este îndrumător pentru viaţă, este lumina Lui pe calea noastră, candela pentru picioarele noastre. Însă, inspiraţia divină nu înseamnă neaparat că oamenii care au vorbit şi au scris sub influenţa ei au fost sustraşi pentru un timp limitărilor cunoaşterii, a memoriei, a limbajului şi a capacităţii de a se exprima ca reprezentanţi umani a unei anumite perioade istorice.

Cred că trebuie să fim foarte atenţi în a nu acţiona ca şi cum am şti dinainte în ce măsură inspiraţia divină se îmbină sau nu cu limitele umane menţionate mai sus. Inspiraţia nu înseamnă apoteoză (divinizare). Nu putem spune totul despre Scriptură precum spunem despre Cuvântul lui Dumnezeu, nici nu putem identifica apostolii şi profeţii cu Duhul Sfânt, pe parcursul scrierilor lor. Cuvântul lui Dumnezeu există din veşnicie,este perfect. Însă Scriptura nu este nici eternă nici perfectă. Actul inspiraţiei constă în: Dumnezeu foloseşte cuvintele oamenilor ca instrumente pentru a-şi exprima voia Sa, utilizează vorbele omeneşti pentru scopurile Lui divine. Astfel cuvintele oamenilor stau în serviciul lui Dumnezeu şi participă la clădirea autorităţii şi infailibilităţii Bibliei, corespund perfect scopului lui Dumnezeu, pe scurt, funcţionează ca şi Cuvânt a lui Dumnezeu şi de aceea poate fi numit ca atare. Însă acestea rămâne un instrument uman în mâinile lui Dumnezeu. Şi aceasta nu depinde de noi ci de alegerea lui Dumnezeu de a decide ce fel de efect divin să aibă inspiraţia în mintea, cunoaşterea, memoria, acurateţea acelora pe care ia folosit în serviciul Său astfel încât cuvântul lor să poată fi cu adevărat acceptat şi primit ca un cuvânt inspirat de Dumnezeu. Dacă negăm şi ignorăm aceasta, noi, ne îndepărtăm de chiar însăşi natura Scripturii ca şi Cuvânt divin, şi de asemenea de natura autorităţii şi infailibilităţii sale. Cea mai bună cale pentru a nu întâmpina un astfel de pericol este să studiezi Scriptura însăşi din acest punct de vedere.

***


Pentru a nu fi copleşiţi de atâtea generalităţi şi abstracţii vă voi demonstra ce am spus folosind mai multe exemple din Biblie.

Una din dovezile conform căreia autoritatea şi infailibilitatea Scripturii trebuie să fie înţelese în adevăratul sens este felul în care evangheliile sinoptice prezintă acelaşi material însă cu diferite aranjamente, secvenţe, expresii. Cu siguranţă imaginea Domnului Isus creată de evanghelişti este cu desăvârşire aceeaşi, nu doar per ansamblu ci şi în cele mai mici detalii. De aceea, când studiem evangheliile una după alta, (în felul şi cu scopul cu care fiecare biserică ar trebui să le citească) nimeni nu va avea nici măcar pentru o clipă impresia că, Cristosul ce apare într-o evanghelie este diferit în comparaţie cu imaginea aceleaşi Persoane din altă evanghelie.

Totuşi aceasta nu înseamnă că nu există diferenţe în detaliile istorice, sau în felul de a nara aceeaşi istorie din perspectiva a doi sau trei evanghelişti, în redarea aceloraşi cuvinte şi fapte ale lui Isus, ori în prezentarea şi interpretarea Veştii Bune luate ca întreg. Însă acele diferenţe nu sunt limitate la nişte simple detalii, pe care cineva să le poată cu uşurinţă neglija sau respinge. Comparaţi spre exemplu rugăciunea „Tatăl nostru” din Matei şi Luca. În aparenţă, se pare că Luca pe lângă faptul că oferă o prezentare abreviată a rugăciunii, nu a notat a treia cerere în întregime şi din ultima rugăminte găsim scris doar „şi nu ne duce pe noi în ispită”.

Acum, se poate sugera faptul că Isus a spus rugăciunea „Tatăl nostru” ucenicilor în două ocazii diferite,în două formulări diferite astfel că aceste deosebiri trebuiesc căutate în exprimarea lui Isus şi nu în redarea evangheliştilor. Nimeni nu poate dovedi că acest lucru este imposibil. Dar este cu totul altceva să afirmi că Învăţătorul a spus cu siguranţă rugăciunea de două ori,în două forme diverse; astfel privind inspiraţia şi infailibilitatea Scripturii ar eşua. Omul trebuie să fie capabil să înţeleagă, că în aceeaşi ocazie cuvintele rostite de Isus au fost înscrise în moduri diferite şi că nu se poate stabili care este cea mai exactă citare din punct de vedere istoric. Pentru că şi dacă ezităm asupra numărului ocaziilor în care rugăciunea a fost rostită (o problemă despre care Calvin spune „ nu o voi disputa cu nimeni”), cu toate acestea nu putem să ne relaţionăm în acelaşi fel în ce priveşte alte cuvinte ale lui Isus. „Fericirile” scrise de Matei diferă în mod considerabil de cele exprimate de Luca, deşi cu siguranţă nimeni nu ar fi dispus să accepte existenţa a două Predici pe Munte. Redarea instituirii Cinei Domnului, deşi în esenţa problemei este în mare parte aceeaşi, se desfăşoară în perspectiva lui matei şi Marcu într-un fel, pe când Luca şi Pavel o abordează puţin mai diferit, cu modificări mai mult sau mai puţin importante.

Şi totuşi acestea toate nu au nimic a face cu valoarea de netăgăduit sau infailibilitatea Bibliei. Căci evangheliile, constituindu-se ca o bază pe care Cristos Îşi clădeşte biserica, deşi conţin toate acele diferenţe în tradiţia privind rugăciunea „Tatăl nostru”, „Fericirile”, sau cuvintele Domnului rostite la Cină, nu constituie de fapt o problemă. Dacă cineva încearcă să schiţeze o doctrină privind Sfânta Scriptură, nu trebuie să piardă nicidecum din vedere libertatea şi diversitatea prezentării. Nu se poate presupune pe baza adevărului conform căruia cărţile Noului Testament sunt inspirate de Dumnezeu,că „fiecare cuvânt trebuie să redea atunci cu precizie situaţia istorică, fiind că altfel Scriptura nu ar fi infailibilă”. Cert este faptul că supremaţia Bibliei are în multe aspecte un caracter diferit de cel pe care un concept teoretic al inspiraţiei sau infailibilităţii, detaşat de scopul sau realitatea pragmatică, l-ar cere în mod general. Trebuie să fim atenţi când raţionăm asupra a ceea ce este şi ce nu este posibil sub inspiraţia lui Dumnezeu. Aici trebuie onorată libertatea Duhului; şi va trebui mai întâi să detectăm conduita Duhului în reverenţă, decât să rostim afirmaţii exagerat de încrezătoare reprezentând propriile noastre intenţii.

Vom menţiona un alt exemplu, puţin diferit,însă care va aduce şi el mai multă lumină asupra acestui caracter organic (inseparabil):vedem cum, câteodată, un evanghelist a introdus intenţionat unele schimbări faţă de ceea ce a scris altul, pentru ca, în aparenţă doar, să-l corecteze. Deşi nu este certă reciprocitatea legăturii sau influenţei între Matei, Marcu şi Luca, există o probabilitate mare ca Marcu să fi fost primul care a scris o evanghelie, ca mai apoi Matei şi Luca să o conceapă bazând-o pe baza primei evanghelii scrise. Este notabilă însă sistematizarea clară a materialului de către Matei, lucru care la Marcu nu prea există. Aceasta indică un plan şi o desfăşurare diferită a elementelor comune. Nu se indică neapărat o diferenţă valorică, ci evidenţiază libertatea îngăduită evangheliştilor în relatarea lor a aceluiaşi mesaj.

Câteodată, acest fapt dezvăluie lucruri extraordinare. În istorioara care ne prezintă dialogul lui Isus cu tânărul bogat, conform textului din Marcu 10:18, Învăţătorul spune: „Pentru ce Mă numeşti bun?...Nimeni nu este bun decât Unul Singur, Dumnezeu.” În Matei 19:17 citim despre acelaşi lucru: „De ce mă întrebi: Ce bine? Binele este Unul Singur.” Este posibil să avem aici parte de două reproduceri diferite, însă trebuie să reţinem că există posibilitatea ca Matei să fi exprimat oarecum diferit de Marcu, acelaşi fapt, pentru a evita o autosugestionare a lui Isus de a se numi pe El însuşi „bun”. Asta nu înseamnă că Marcu a scris intenţionat acel lucru, ci reliefează dorinţa lui Matei de a se păzi de o posibilă neînţelegere a versiunii întâlnite în Marcu.

Deosebirea dintre cei doi nu dă naştere unei dificultăţi în ce priveşte supremaţia esenţială a evangheliei, ci ne ajută să vedem că o doctrină a „inspiraţiei verbale”, care ţinteşte spre închiderea discuţiei despre precizia şi acurateţea istorice a fiecărui cuvânt din Biblie, depăşeşte aria ei de competenţă. Aceasta nu înseamnă că avem de-a face cu inspiraţia divină doar în ce priveşte subiectul, dau nu şi cuvintele prin care e redat: o asemenea distincţie este prea dogmatică (mecanică). Este adevărat însă, că, inspiraţia este cu totul altceva decât o eliminare a libertăţii şi a limitării umane. Duhul Sfânt se îngrijeşte ca Biserica să nu sufere datorită unei deficienţe, pentru ca să poată trăi şi predica pe baza cuvintelor scrise. Dar felul în care Duhul Sfânt lucrează, libertatea acordată de el şi scriitorii Bibliei nu sunt capabile de a fi exprimate într-o corectă formulă dogmatică. Aici vorbim despre libertatea Duhului Sfânt; trebuie să o tratăm cu respect şi să ne referim la ea cu multă atenţie.

Faptul că nu trebuie să ne formăm un concept teologic abstract despre inspiraţia şi autoritatea Cărţii sfinte , ci ar fi nevoie să acordăm importanţă felului în care scriitorii Bibliei şi-au tratat munca, apare de asemenea ca un lăstar al unui alt lucru neobişnuit care ne surprinde pe măsură ce înaintăm în studiul Bibliei. Deşi scriitorii biblici au fost înzestraţi de Duhul Sfânt pentru sarcina pe care o aveau de îndeplinit în slujba revelării speciale ale lui Dumnezeu destinată tuturor timpurilor şi generaţiilor, totuşi, ei au continuat să „aparţină” în multe aspecte vremurilor în care trăiau; astfel că, ei au gândit, au scris, au narat asemeni contemporanilor lor. Faptul este atestat nu doar de limbile în care ei au scris, care sunt azi limbi moarte (total nefolosite), ci şi datorită concepţiilor, ideilor, modului lor de exprimare, metodelor lor de comunicare. Toate acestea au fost influenţate în multe feluri de timpul şi locul în care au vieţuit. Nu se poate spune că toate aceste concepţii şi idei, doar graţie faptului că fac parte din Biblie, au primit de asemenea importanţa unei revelaţii infailibile.

Oricât de dificil-chiar de periculos - ar fi să operăm cu această stratagemă formă-conţinut, nimeni nu trebuie să aibă impresia greşită că o poate evita în exegeza teologică sau explicarea unui mesaj din Biblie. Totul depinde de felul şi de motivul pentru care o astfel de stratagemă este folosită. Ori de câte ori este utilizată într-o cercetare naturalistă sau revoluţionară a lumii, constituie un element distructiv, un cuţit care disecă şi desparte Scriptura de Sursa existenţei ei, transformând-o într-o altă simplă rămăşiţă al spiritului grec sau Răsăritean.

Biblia a fost tratată în acest fel de nenumărate ori; deci nu e de mirare faptul că perspectiva evanghelică ascultă cu o suspiciune extremă, ridică sprâncenele şi îşi măreşte vigilenţa atunci când erudiţii vremii noastre aplică Bibliei această stratagemă formă-conţinut, aceste teorii compromiţătoare.

Există şi o altă parte a problemei. Din punctul de vedere al credinţei, natura Scripturii şi supremaţia ei pot fi cu siguranţă distinsă cu atenţie, într-un mod clar şi cu precizie când vedem contextul scrierii Bibliei, timpul în care a fost creată. Pe deoparte constatăm diversitatea Cuvântului, iar pe de altă parte ne dăm seama de legăturile şi limitările impuse de vremea respectivă.

În această legătură se menţionează deseori influenţa pe care a avut-o asupra felului de gândire a scriitorilor Bibliei, concepţia antică despre Univers a Orientului Apropiat. Unii au dorit să nege influenţa aceasta susţinând că autorii vorbeau despre acele lucruri după cum şi noi pomenim astăzi cuvinte ca „răsărit de soare” ori altele de acest fel. Dar este cu siguranţă dificil să sprijini acest fapt. Dacă se afirmă că sunt trei stratificări în Univers, cum este menţionat şi în Exod 20 sau în Filipeni 2 (cer, pământ şi ceea ce este sub pământ), nu este neapărat un fapt ştiinţific, ci un lucru obişnuit, o expunere în mod general a structurii Universului. O asemenea gândire nu se prea mai întâlneşte în ziua de azi. Nu mai avem o viziune atât de generală asupra cerului sau asupra înălţării, perspectivă ivită în scrierile biblice. Este evident faptul că „traducerea” acesteia ridică mai mari probleme pentru noi decât translaţia Vechiului şi Noului Testament într-o limbă modernă, însă nu se îndepărtează astfel adevărul că Scriptura vorbeşte prin imagini şi concepte, expunând tiparul şi de asemenea relativitatea timpului în care ei trăiau.

Pe de altă parte, este clar faptul că autorii Bibliei s-au asociat pe ei înşişi cu ceea ce, prin educaţie sau obişnuinţă, corespundea felului de vorbire şi gândire a contemporanilor lor, fără să permită unui om să afirme că din moment ce o idee sau o expresie îşi găsesc locul în Biblie, devine astfel o „revelaţie”. Acest fapt este reliefat datorită conţinutului Bibliei care semnalează fără îndoială o ruptură radicală de toate convingerile şi obiceiurile contemporane. Pentru a exemplifica ne vom uita la felul de propovăduire al lui Pavel care este o continuă antiteză a planului de mântuire conceput de către sinagoga evreiască. În acest caz fundamental, Pavel este apostolul lui Cristos şi cel inspirat de Duhul Sfânt. Totuşi nu omitem faptul că acelaşi apostol se mai dezvăluie unele influenţe a educaţiei sale rabinice, evidenţiată de felul în care dezbate, ori foloseşte argumentarea rabinică şi materialul tradiţional, sau citează Vechiul Testament.

Cu siguranţă chiar şi în acest sens „formal”, diferenţa dintre Pavel şi sinagogă este mai mare decât concordanţa dintre ei; iar mesajul lui Cristos are impact în ucenicii Săi, curăţind şi îndepărtând orice urmă subtilă a învăţăturii cazuistice a rabinilor. Dar în anumite privinţe evreimea şi cadrul rabinic al scrierilor Noului Testament sunt foarte clare. Dacă cea de-a doua carte scrisă lui Timotei vorbeşte despre Iane şi Iambre care
s-au împotrivit lui Moise, nu putem să-i considerăm vrăjitori egipteni de la curtea lui Faraon, până când le întâlnim numele în anumite scrieri evreieşti care făceau o referire directă la acei vrăjitori. În alt pasaj, când Pavel vorbeşte despre participarea îngerilor când a fost dată legea pe Sinai (Galateni 3:19), sau când, dorind să reliefeze supremaţia lui Cristos deasupra tuturor celorlalte puteri spirituale, el numeşte o serie de îngeri ( Coloseni 1:16); sau afirmă ca promisiunea a fost făcută cu 430 de ani înaintea legii ( Galateni 3:17)- acestea sunt toate expresii ale căror cadru u-l putem găsi în Vechiul sau Noul Testament, dar care devin înţelese prin scrierile evreieşti de mai târziu. Cum trebuie interpretat acest lucru? Să spunem că pentru că Pavel, apostolul lui Isus, inspirat de Duhul, îi numeşte pe vrăjitorii lui Faraon Iane şi Iambre, acesta a fost cu adevărat numele lor? Deşi poate că în trecut ar fi existat anumiţi oameni care ar fi răspuns afirmativ întrebării, azi nu mulţi ar prelua acest punct de vedere, cel puţin în rândul celor care sunt conştienţi de faptul că aceste nume au fost probabil folosite în literatura ebraică.

Acum, bineînţeles că, semnificaţia concretă a ultimului exemplu este lipsit de prea multă importanţă. Din punct de vedere al credinţei, nimeni nu este interesat de numele vrăjitorilor lui Faraon. Totuşi, ca exemplu, cazul lui Iane şi Iambre nu este nesemnificativ. Ne ajută să vedem că inspiraţia poate conţine o legătură cu anumite elemente de factură ebraică sau necreştine, fără ca aceste elemente să fie aduse în acelaşi timp sub pecetea inspiraţiei şi astfel să aparţină caracterului normativ al Scripturii.

Că aici este în joc mai mult decât un nume sau un număr o poate înţelege doar cineva care a fost confruntat cu astfel de lucruri în studiul Bibliei. Un simplu (neînvăţat) cititor al Cărţii sfinte poate deduce şi alte lucruri. Poate să aibă a face cu genuri literare, cu metode de scriere a istoriei, cu limitele schimbătoare ale unei povestiri parabolice sau unei relatări istorice. Când minunatul dialog dintre Iov şi prietenii săi (găsit în cartea Iov) este redat într-un limbaj artistic, oricine poate înţelege că aceasta nu este o transcriere stenografică a unui număr de discuţii rostite improvizat de un om îndurerat şi prietenii săi, care stătuseră tăcuţi, acoperiţi în cenuşă pentru şapte zile; mai degrabă concluzionăm că aici problema divinităţii, a „justificării căilor lui Dumnezeu pentru om”, este pusă şi tratată într-un mod dramatic. Când observăm că genealogia lui isus din evanghelia după Matei este formulată într-o serie de trei grupuri a câte paisprezece nume, cineva, comparând aceasta cu datele din Vechiul Testament, care includ mai multe nume în aceeaşi listă a descendenţilor, ajunge la concluzia că evanghelistul fie a „stilizat” lista în mod deliberat, fie s-a folosit de una deja stilizată. Nu ar fi un lucru prea înţelept să spunem: „Nu se cuvine” sau ceva de genul acesta. Trebuie să apreciem corect diferenţa dintre spiritul nostru exact, occidental şi cineva care a trăit acum două mii de ani în alte circumstanţe sau având alte obiective în vedere, dorind să scrie perspectiva sa asupra istoriei.

În aceeaşi genealogie găsim mai multe dovezi susţinătoare a aceluiaşi fapt. Oricum, preocuparea noastră nu constă detectarea detaliilor ci dorim o apropiere generală de lucrurile care susţin atât cât este posibil natura specială şi autoritatea Bibliei. Trebuie să reţinem faptul că atunci când avem de-a fac cu Scriptura avem de-a fac cu Cuvântul lui Dumnezeu. Ar fi chiar o negare a naturii Scripturii dacă, în privinţa a ceea c am discutat aici, am recunoaşte Biblia doar ca fiind o încercare umană în a da expresie şi a interpreta ceea ce, cu mult timp în urmă, nişte scriitori au putut înţelege din Cuvântul lui Dumnezeu, datorită credinţei lor; mai mult, am considera că angajamentul nostru faţă de Scriptură ar consista exact în ceea ce au făcut şi predecesorii noştri: să menţinem suita obiceiurilor noastre şi să dăm mai departe ceea ce au înţeles ei din Cuvântul lui Dumnezeu, dar folosindu-ne de limba noastră, de felul nostru de gândire, de modul nostru de interpretare.

Cred că aceasta ar fi o pervertire a Scripturii. Pentru că noi nu suntem confruntaţi în Biblie cu nişte simplii oameni cu credinţă, nu suntem martorii unor eforturi omeneşti de a înţelege revelaţia lui Dumnezeu; avem de-a face cu Însuşi Dumnezeu care ni se adresează prin intermediul oamenilor. Aceasta este diferenţa reală şi esenţială, fiind o deosebire care priveşte adevăratul subiect şi autor a Scripturii. Întotdeauna trebuie să fim conştienţi de faptul că Dumnezeu vorbeşte omului într-un mod minunat, „adaptându-se” la limbajul uman şi totodată limitărilor înţelegerii noastre. De aceea când ne vom referi la Scriptură va trebui să avem o atitudine veşnică de supunere faţă de autoritatea divină a lui Dumnezeu. Nu va deveni niciodată o problemă de „a interpreta de unul singur”, pentru că nici o profeţie nu s-a datorat vreunui îndemn interior al omului, ci datorită Duhului care a vorbit fiinţei (2 Petru 1:20,21). În acelaşi timp ascultând Scriptura ascultăm de fapt limbaj, concepţii şi imagini umane, pe care trebuie să le studiem pentru ca să înţelegem ce ne spune Dumnezeu prin intermediul Scripturii.

***

Vă invit să concluzionăm acum ceea ce am studiat.

Încercarea d a defini teologic Scriptura nu este un lucru uşor. Aceasta rezultă din caracterul şi originea ei unică. Toată Biblia este inspirată de Dumnezeu. De aceea orice definiţie alcătuită de om va rămâne una incompletă. Pentru că este divină, se ridică deasupra cunoaşterii noastre, fără ca vreodată să realizăm complet „lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea” (Efeseni 3:18). Aceasta se aplică şi autorităţii şi infailibilităţii sale. Supremaţia ei este mult mai mare decât am putea noi exprima în cuvinte. În acelaşi timp, însă, recunoaştem că Biblia a pătruns atât de mult umanul şi s-a identificat atât de mult cu el încât vom fi puşi mereu în faţa întrebării ce se referă în mod concret la partea divină incontestabilă şi la relativismul omenesc din Scriptură. Ne aflăm în faţa unei sarcini grele şi misterioase, transferând gânduri din viaţa şi lumea unor oameni de acum două mii de ani. Aceasta este marea întrebare a hermeneuticii, de care, mulţi sunt preocupaţi în ziua de azi.

Cu toate acestea, rămâne adevărat faptul că Scriptura şi autoritatea ei, în cel mai profund şi principal sens al cuvântului, nu sunt obscure ci clare, şi anume, în modul în care învaţă oamenii să se privească pe ei înşişi, să privească lumea, istoria şi viitorul în lumina lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Din acest motiv claritatea Bibliei rămâne o sursă veşnică de înţelepciune şi viaţă, învăţând toţi oamenii simplii. Din pricina acestei transparenţe şi a scopului ei, Scriptura poate fi identificată cu Cuvântul lui Dumnezeu, care are o autoritatea necondiţionată, constituind în acelaşi timp baza credinţei statornice.

În încheiere, aş dori să răspund celor care susţin că felul complicat în care tratează teologia autoritatea şi infailibilitatea Scripturii este lipsit de convingerea şi simplitatea unei apropieri mult mai „naive”.În primul rând, atunci când o apare o nouă perspectivă asupra Scripturii, prin studiile ştiinţei istorice, biserica trebuie să se bucure, chiar dacă aceasta o obligă să se pregătească pentru a reconsidera şi defini concepţiile teologice relaţionate Bibliei.

În al doilea rând, nu uitaţi că doar aceia care au ocazia de-a face cu o apropiere istorică de Biblie şi autoritatea ei vor putea să înţeleagă semnificaţia unică şi incomparabilă a Scripturii. Lumea Orientului Apropiat ne devine din ce în ce mai accesibilă. Se descoperă scrieri foarte vechi în care sunt exprimate problemele religioase ale oamenilor care erau contemporani cu scriitorii biblici. Se măreşte spaţiul ebraic prin Talmud şi prin pătrunderile în mişcările radicale ale iudaismului din vremea Domnului Isus datorită descoperirilor scrierilor Qumran. Cea mai recentă descoperire este o întreagă bibliotecă (în Egipt) ce conţine literatură gnostică din secolul al doilea.

Toate acestea ne învaţă mai mult decât niciodată să realizăm legătura dintre Scriptură şi lumea din care ia naştere. Totodată observăm o uimitoare stabilire a corectitudinii istorice a datelor biblice, după care sunt puse din nou întrebări la care nu putem susţine dinainte că „Biblia are dreptate”. Dar există lucruri mult mai importante: şi anume, nu este nimic altceva care să evidenţieze mai clar unicitatea caracterului Scripturii decât comparaţia calitativă între ceea ce apare mereu în calea noastră. Diferenţa nu constă într-o dezvoltare avansată umană, o mai mare acurateţe sau o altă tradiţie. Se subînţelege în ceea ce am descris noi ca fiind scopul şi conţinutul calitativ al Scripturii. Pe de o parte găsim o conştiinciozitate legală, trecută într-o invincibilă şi speculativă frică de moarte. Pe de altă parte, În Vechiul şi Noul Testament vedem o diferenţă calitativă a cunoaşterii de Dumnezeu şi a naturii Sale, cât şi iertarea fărădelegii, învingerea morţii, prin moartea cu Cristos pe care Pavel o descrie ca fiind cel mai neînţeles principiu al lumii.

Diferenţa nu este uşor de pus în cuvinte. Expresia unei confesiuni a Reformării din secolul XVI nu este prea puternică sau naivă: Scriptura „poartă o evidenţă în ea însăşi” a divinităţii şi autorităţii ei (Belgic Confession, Art. V). Pentru că unde apare mărturia lui Cristos, nu numai că răsare lumina, ci se vede puternic chiar în întuneric; se spune despre Isus că El a vorbit cu autoritate, nu cum au făcut-o autorii. Faptul nu implică o scădere valorică a doctrinei Scripturii. În lumina acestei autorităţi, noi putem depăşi teama de a ne situa pe o cale periculoasă dacă privim metodele Duhului de a scrie Cuvântul lui Dumnezeu mai mult istoric, critic, mai umbrit, decât în modul unui raţionament exclusiv dogmatic.

Vom ajunge să avem mai multe întrebări, decât răspunsuri. Acela va fi beneficiul omului care va strânge cunoştinţe pentru el însuşi: el îşi creează de asemenea durere. Dar în acelaşi timp, lumina care străluceşte în întuneric este atât de strălucitoare şi puternică încât nu doar un profet, ci chiar şi cel mai sceptic teolog ar mărturisi: „Văd că tot ce este desăvârşit are margini:poruncile Tale însă sunt fără margini” (Psalmi 119:96).
 

Despre autor

Herman Ridderbos a fost profesor emerit în Noul Testament la Şcoala Teologică a Bisericilor reformate din Kampen, Olanda. Este autorul a numeroase cărţi, printre care unele având subiect principal apostolul Pavel: An Outline of His Theology (Un rezumat al teologiei lui Pavel) , The self-disclosure of Jesus ( O prezentare a Domnului Isus) , cât şi un comentariu asupra cărţii Galateni pentru New International Commentary asupra Noului Testament, etc.