Scrierile Primelor Secole:

NOTE INTRODUCTIVE LA SCRIERILE LUI ATHENAGORAS

[Traduse de Rev. B. P: Pratten]


[177 d. Hr.] Plasându-l pe Athenagoras aici, într-un fel în afara ordinii general acceptată, nu comit nici o violare serioasă a cronologiei, ci obţin un mare avantaj pentru cititor. Într-o anume măsură noi trebuie să recunoaştem, în sintagmă, principiile afinităţii şi dezvoltării istorice. Încheind succesiunea strălucitoare a Apologeţilor timpurii, acest autor favorit îşi permite şi o introducere potrivită cu marele fondator la Şcolii Alexandriniene, care îi urmează concepţia. Lucrarea sa deschide drumul pentru elaborarea lui Clement asupra pretenţiei lui Iustin, că întreaga filozofie este cuprinsă în Creştinism. Este fascinant să descoperi izvoarele primare ale gândirii Creştine unindu-se aici, pentru a curge mai departe, pentru totdeauna, în canelele largi şi adânci ale ortodoxiei Catolice, adunând în sine toată cultura umană şi îmbogăţind lumea cu produsele unei minţi regenerate, recoltate din revărsarea sa în domeniile filozofiei şi artei şi ştiinţei. Atunci când ajungem la Clement, descoperim mai mult decât atât, acel om al geniului care a făcut cunoştinţă cu Creştinismul pentru sine, aşa cum se reflecta acesta în oglinda lustruită a intelectului său. Lanţurile cad de pe talentele persecutate şi întemniţate a celui credincios şi curând Credinţa nu mai este exprimată pe tonuri apologetice, ci ca o Stăpână a minţii umane şi pilotul acestei spre noile lumi ale descoperirii şi vastele domenii ale cuceririi. Toate salută libertatea cu care, de acum înainte, Creştinii trebuie să-şi asume demolarea păgânismului ca o concluzie inevitabilă. Dezagreabila demascare a ereziilor a fost îndatorirea inevitabilă după prima victorie. Aceasta era şansa de a urmări adversarul în retragerea sa fără vlagă şi laşă, „împrăştierea ariergardei întunericului.” Cu Athenagoras, atingem simbolurile lucrurilor care vor veni; vedem filozofia înjugată la carul lui Mesia; începem să realizăm profeţita abdicare a Păgânismului învechit şi a prezicerii sale despre o eră a luminii:

"Magnus ab integro saeclorum nascitur ordo, quo ferrea primum
Desinet, ac toto surget gens aurea mundo."

În Atenagoras, a cărui nume este o privire retrospectivă, descoperim rezultatul îndepărtat al discursului Sfântului Pavel pe Dealul lui Marte. Apostolul şi-a aruncat pâine pe apele lui Ilissus şi Cephisus pentru a o găsi după multe zile. „Când au auzit despre învierea morţilor, unii l-au batjocorit”; „dar aici vine un filozof, din agora Ateniană, un convertit al argumentelor lui Pavel din Epistola sa către Corinteni, mărturisind „Dumnezeul necunoscut”, demolând marmura gloatei de divinităţi care „au tulburat duhul apostolului”, şi în aceeaşi măsură învăţăturile Platoniştilor şi a Stoicilor pentru a le aduce la picioarele lui Isus. „Dionysius Aeropagitul şi femeia numită Damaris,” nu mai trebuiesc să fie dispreţuiţi ca primele roade neîndestulatele din Attica. Şi ei şi-au găsit o voce în această panoplie a Evangheliei; şi, „fiind morţi, ei încă vorbesc” prin el.

La puţinele fapte din biografia sa, care apare mai jos, nu există nimic de adăugat; 1 şi eu ar trebui să îmi stăpânesc tendinţa mea de a fi un comentator, în limitele puţinelor înregistrări. În notele la Tatian şi Theophilus, eu am făcut studentul să se familiarizeze cu aceea anexă obişnuită la tratatul său despre Iustin Martirul, în care capabilul şi raţionalul Episcop Kaye face o armonie între acei autori şi Iustin. Aceeaşi armonie înfăşoară lucrările lui Athenagoras,2 şi deci oferă prilejul pentru o sinopsă a învăţăturii Creştine sub Antonieni; în care precizia limbajului teologic este încă nepătată, iar identitatea credinţei este în mod clar expusă. În timp ce Germanii asigurau cercetătorilor ediţia critică a scrierilor antice, inestimabilă pentru acumularea plină de răbdare a faptei şi a ilustraţiei, ei sunt atât de îndrăzneţi în teorie şi ipoteză atunci când ajung la expunere, încât cititorul se bucură mai mult de tonul serios şi sănătos al comentariului sobru, prin care se distinge teologia Engleză. Aceasta are marele merit de a fi inspirată de o profundă simpatie faţă de scriitori primari şi faţă de credinţa necontrafăcută din Scripturi. Prea adesea criticii Germani tratează unul dintre aceşti martori verbali, care încă trăieşte şi încă vorbeşte, ca şi cum ar fi subiecte moarte pe masa de disecţiei. Ei taie şi cioplesc printr-o expunere anatomică şi folosesc microscopul cu o îndemânare ştiinţifică; dar, oh! cât de des ei tratează sfinţii lui Dumnezeu ca pe simple cadavre, în mâinile acelora care le socotesc ca nişte victime ale unei credinţe oarbe într-un Christos mort.

După citatul meu din Kaye în paginile anterioare, nu va mai fi necesar să fac mai mult decât să indic spre ilustraţii similare ale lui Athenagoras, care se găsesc pe paginile scrierii sale. Versiunea seacă deseori are nevoie de lubrifierea exegezei evlaviei frumos mirositoare; şi, în mod providenţial, ele sunt la îndemână în această lucrarea elaborată dar modestă, pe care chiar şi această generaţie nu ar trebui să-şi permită să o piardă din vedere. Adnotările lui Conrad Gesner şi Henry Stephans ar fi îmbogăţit mult această ediţie, dacă aş fi permis ca lucrarea să se extindă prin anexarea unei versiuni a lor. Deseori ele sunt neobişnuite, pe copiile timpurii ale lucrării lui Athenagoras, şi sunt suplimentate cu interesanta scrisoare a lui Stephans adresată lui Peter Nannius, „stâlpul eminent din Louvain”, care a precedat ediţiile moderne. Ediţia Pariziană a lui Iustin Martirul (1615) conţine aceste note, cât şi textul Grec a lui Tatian, Theophilus şi Athenagoras, cu o traducere latină. La fel cum Episcopul Kaye se referă în mod constant la această ediţie, eu m-am considerat norocos să o am; folosind-o în mod extensiv pentru a compara comentariile sale erudite cu Versiunea Edinburgh.

Câteva cuvinte despre nobilul tratat al autorului nostru, despre Înviere. Ca o voce fină şi iubitoare în această gamă a credinţei Creştine, ea sună, prin toate variaţiile gândirii şi argumentelor sale, ca un imn. Comparând propria sa nădejde binecuvântată cu iluziile unei lumi care trăieşte în răutate, şi privind în mod statornic la viaţa lumii care va veni, ce contrast sublim găsim în această figură a mărturiei lui Christos faţă de o viaţă senzuală a lumii păgâne, şi chiar faţă de înţelepciunea orbecătoare a înţelepţilor din Attic. Eu cred că aceasta trasează un fel de creştere de la gândirea unuia care a studiat în Academie, şi totuşi în mod compătimitor iubindu-l pe săracul Socrate şi discipolii săi. Şi totuşi e ceva mai mult, este rezultatul meditaţiei asupra acelei tristei istorii din Fapte, care prezintă reminiscenţele amare ale Sfântului Pavel, atunci când spune că evanghelia sa a fost „nebunie pentru grec”. Ei nici odată „nu l-au mai auzit vorbind despre acest subiect”. El i-a lăsat cu impresia confuză pe care ei şi-au exprimat-o în agora atunci când au zis „Pare că vesteşte nişte dumnezei străini”. Sfântul Luca îşi permite un zâmbet numai pe jumătate înăbuşit atunci când adaugă „pentru că el le-a predicat pe Isus şi Anastasis”, care în urechile lor era numai un ecou barbar al propriului lor Phoebus şi Artemis; şi de ce ar fi avut nevoie Atenienii de vreun articol de acest fel, în mod special când el este introdus de un Evreu sărac dintr-o zonă necunoscută? Oare sufletul profetic al apostolului l-a văzut dinainte pe Athenagoras, atunci când „a ieşit din mijlocul lor”? Oricum ar fi fost, binecuvântatul său Stăpân „ştia ce va face el”. El nu putea lăsa ca vreunul din cuvintele lui Pavel să cadă pe pământ, fără să poarte de grijă ca anumite seminţe să aducă rod însutit. Şi aici la final vine snopii. Şi Athenagora probează ceea ce a vrut să spună Mântuitorul nostru atunci când a spus Galileenilor, „Voi sunteţi lumina lumii”. Ceea ce urmează este nota Introductivă originală:-

Faptul că numele lui Athenagoras este rar menţionat, este unul dintre cele mai ciudate realităţi din istoria ecleziastică timpurie. S-au descoperit numai două referinţe la el şi la scrierile lui. Una dintre ele apare în lucrarea lui Metodius, Despre învierea Trupului, aşa cum a fost păstrată de Epiphanius (Hoer., lxiv) şi Photius (Bibloth., ccxxxiv). Cealaltă notă despre el se găseşte în scrierile3 lui Philip din Side, în Pamphilia, care a trăit în prima parte a secolului al cincilea. Este uimitor faptul că Eusebius a putut să nu pomenească nimic despre el; şi că scrieri, atât de elocvente şi puternice cum sunt cele care încă există sub acest nume, în epoca timpurie, au trebuit să fie lăsate să se afunde aproape total în uitare.

Ştim cu certitudine despre Athenagoras că el a fost un filozof Atenian care a îmbrăţişat Creştinismul, şi că Apologia sa, sau aşa cum o porecleşte el, „Ambasada” (πρεσβεινα), a fost prezentată Imperatorilor Aurelius şi Commodus, aproximativ în anul 177 d.Hr. Se presupune că el a scris un număr însemnat de lucrări, dar singura producţie a sa care mai există este tratatul despre Înviere. Este posibil ca această lucrare să fi fost scrisă ceva mai târziu decât Apologia (vezi cap. xxxvi), cu toate că data exactă a acesteia nu poate fi determinată. Philip din Side mai afirmă şi că el i-a precedat lui Pantaenus în calitate de conducător al şcolii catihetice din Alexandria; dar această informaţie este probabil incorectă, si este contrazisă de Eusebius. O afirmaţie mult mai interesantă şi poate sigură este făcută de acelaşi scriitor despre Athenagoras, cu privire la faptul că el a fost câştigat la Creştinism în timp ce citea Scripturile cu scopul de a le contrazice.4 Atât Apologia sa, cât şi tratatul său despre Înviere ne prezintă o pană experimentată şi o gândire cu o bogată cultură. De departe, el este unul dintre cei mai rafinaţi şi, în acelaşi timp, cu certitudine unul dintre cei mai capabili dintre Apologeţii Creştini timpurii.