Scrierile Primelor Secole:

TRATATUL DESPRE ÎNVIEREA MORŢILOR AL LUI ATHENAGORAS DIN ATENA, FILOZOF ŞI CREŞTIN,


CAP. I – APĂRAREA ADEVĂRULUI AR TREBUI SĂ FIE PRECEDATĂ DE DISCUŢII LEGATE DE ACESTA

Alături de fiecare opinie sau doctrină care este în acord cu adevărul despre lucruri, apar anumite falsuri; şi se întâmplă aşa, nu pentru că acestea îşi au originea în vreun principiu fundamental, sau în vreo cauză specifică subiectului în discuţie, ci pentru că ea este inventată, în mod intenţionat, de oameni care pun preţ pe sămânţa falsă, pentru tendinţa acesteia de a corupe adevărul. Acest lucru este evident, în primul rând, din partea celor care în vremurile trecute s-au dedat la asemenea întrebări, şi din dorinţa lor de a fi în acord cu predecesorii şi contemporanii lor, şi apoi, şi nu în ultimul rând, chiar din confuziei care marchează discuţiile care sunt în curs de desfăşurare. Asemenea oameni nu au lăsat neatins de asemenea atacuri calomnioase nici un adevăr – nici fiinţa lui Dumnezeu, nici cunoaşterea Sa, nici acţiunile Sale, nici acelor cărţi care urmează din acesta într-o secvenţialitate regulată şi strictă, şi care conturează pentru noi doctrinele pietăţii. Din contră, unii dintre ei renunţă în disperare, în totalitate şi pentru totdeauna, la adevărul despre aceste lucruri, iar aţii îl distorsionează pentru a se potrivi propriilor lor concepţii, iar unii în mod premeditat se îndoiesc chiar şi de lucruri care sunt în mod palpabil evidente. Prin urmare eu cred că cei care acordă atenţie unor asemenea subiecte ar trebui să adopte două seturi de argumente, unul pentru apărarea adevărului, şi un altul cu privire la adevăr: cel în apărarea adevărului, pentru necredincioşi şi cei care se îndoiesc; cel despre adevăr, pentru cei care sunt sincer şi primesc adevărul cu promtitudine. Prin urmare aceasta este datoria celor care doresc să investigheze aceste subiecte, să ţină cont de care este necesitatea cazului în fiecare situaţie dată, şi să-şi ajusteze discuţiile după aceasta; să-şi ajusteze ordinea tratamentului lor cu privire la aceste subiecte după ceea ce este potrivit ocaziei, şi nu de dragul de a da mereu impresia că păstrează aceeaşi metodă, să nu ţină cont de oportunitatea şi de locul care i se cuvine fiecărui subiect. Pentru că, atât cât priveşte argumentul şi ordinea naturală, disertaţia despre adevăr întotdeauna este precedentă celei în apărarea lui; dar, pentru o mai mare utilitate, ordinea trebuie să fie inversată şi argumentele în apărarea acestuia preced pe cele despre el. Semănătorul nu poate arunca bine sămânţa în pământ până când mai întâi nu stârpeşte vegetaţia sălbatică şi orice ar putea fi dăunător pentru sămânţa bună; nici doctorul nu poate introduce medicaţia bună în organismul care are nevoie de grija lui, dacă mai întâi nu a înlăturat boala din interior, sau s-o stopeze pe ceea care se apropie. Cu siguranţă nici cel ce vrea să înveţe adevărul nu va convinge pe nimeni vorbind despre acesta, atâta vreme cât există o opinie falsă tăinuită în mintea ascultătorilor săi şi împiedică pătrunderea argumentelor sale. Prin urmare, şi în ceea ce priveşte o mai mare utilitate, eu însumi uneori plasez argumentele în apărarea adevărului înaintea celor cu privire la adevăr; şi în situaţia prezentă, privind la cerinţele cazului, mie mi se pare a nu fi fără nici un avantaj faptul de a urma aceeaşi metodă în tratarea învierii. Pentru că în legătură cu acest subiect găsim unii care nu cred de fel, şi alţi câţiva care se îndoiesc, şi chiar printre cei care au acceptat primele principii unii care sunt atât de aproape de a pierde ceea ce trebuie să creadă ca şi cei care se îndoiesc; cel mai inexplicabil lucru dintre toate fiind că ei sunt în acest stadiu al minţii fără a avea nici o bază pentru neacultarea lor oricare ar fi problemele, sau descoperind că este imposibil să atribuim vreo cauză rezonabilă pentru care ei nu ascultă sau se zbat într-o dilemă.

CAP. II. – O ÎNVIERE NU ESTE IMPOSIBILĂ

Atunci, să ne uităm la subiect aşa cum am arătat. Nu toate necredinţele izvorăsc din nestatornicie şi lipsă de consideraţie, dar dacă ea răsare în anumite minţi pe baze solide şi este însoţită de siguranţa care ţine de adevăr [remarcabilă şi bună]; deoarece ea păstrează aparenţa de a fi corectă, atunci când lucrurile de care se leagă necredinţa lor li se par nedemne de credinţă; dar a nu crede lucruri care nu sunt demne de necredinţă, este fapta unui om care nu foloseşte o judecată sănătoasă cu privire la adevăr. Prin urmare, acesta este datoria celor care nu cred sau se îndoiesc cu privire la înviere, să-şi formeze o opinie cu privire la subiect, nu din vreo concepţie pe care au adoptat-o în grabă, şi nici din ceea ce este recunoscut ca destrăbălându-l pe om, ci fie pentru a stabili că originea omului nu are nici o cauză (o noţiune care foarte uşor de respins), fie pentru a-l face pe Dumnezeu cauza tuturor lucrurilor, pentru a păstra în concepţie cu fermitate principiul implicat în acest articol de credinţă, şi din aceasta să demonstreze că învierea este întru-totul nevrednică de crezare. Ei vor reuşi în aceasta, dacă pot arăta că este fie imposibil pentru Dumnezeu, fie contrar voii Sale, să unească şi să readune împreună trupurile care sunt moarte, sau chiar descompuse în elementele lor componente, aşa încât să formeze aceleaşi persoane. Dacă nu pot face aceasta, să se oprească din această necredinţă păgână şi din această blasfemie împotriva lucrurilor sfinte: pentru că faptul că ei nu spun adevărul atunci când spun că acest lucru este imposibil, sau nu este în acord cu voia divină, se va vedea clar din ceea ce urmează să spun. Într-un limbaj mai precis, un lucru este considerat imposibil pentru o persoană, atunci când lucrul este de aşa natură că, fie că el nu ştie ce trebuie să facă, fie că el nu are suficientă putere pentru a face într-un mod corect lucrul cunoscut. Cel care este ignorant de orice se cere să fie făcut, este întru totul inapt să încerce sau să facă ceva despre care el este în necunoştinţă; şi chiar şi cel care ştie mereu foarte bine ce ar trebui făcut şi prin ce mijloace, şi cum, dar fie nu are nici o putere să facă cunoscut lucrul, fie nu are suficientă putere, dacă el va fi înţelept şi îşi va evalua puterile nici cel puţin nu va face vreo încercare şi dacă totuşi el a încercat, dar fără consideraţia necesară, el nu-şi va atinge scopul. Dar nu este posibil ca Dumnezeu să fie ignorant, fie cu privire la natura trupurilor care trebuiesc înviate, atât cât priveşte membrele ca un întreg cât şi particulele din care ele sunt formate, sau locul în care fiecare dintre particulele descompuse trec, şi care parte a elementelor a primit ceea ce este descompus şi a trecut în ceea ce era asemănător cu ea, cu toate că pentru om pare aproape imposibil ca ceea ce a fost combinat din nou după natura sa cu universul să fie iar separat de el. Pentru că El căruia, anterior formării individuale a fiecăruia, nu îi era ascunsă nici natura elementelor din care sunt formate trupurile oamenilor, nici părţile acestora din care El avea să facă ceea ce Lui i s-a părut potrivit pentru a forma trupul uman, după descompunerea întregului, este limpede că nu va fi ignorant de locul în care fiecare particulă a trecut şi pe care El le-a luat pentru construirea fiecăruia. Privite în relaţie cu ordinea lucrurilor care se obţin acum între noi, şi cu judecata pe care noi ne-o formăm despre alte subiecte, este un lucru mai mare să cunoşti dinainte ceea ce încă nu s-a întâmplat; dar, privite în relaţie cu maiestatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, ambele sunt în acord cu natura, şi este la fel de uşor să cunoască dinainte lucrurile care încă nu au venit în existenţă, cât şi să cunoască lucrurile care au fost descompuse.

CAP. III. – CEL CARE POATE CREA POATE ŞI ÎNVIA DIN MORŢI.

Mai mult, faptul că putere Sa este suficientă pentru a învia trupurile moarte, este dovedit de faptul că a făcut aceleaşi trupuri. Pentru că dacă, atunci când ele nu au existat, El a făcut la prima lor formare trupurile oamenilor, şi elementele lor originare, atunci când ele sunt descompuse, indiferent cum ar avea loc aceasta, El le va învia din nou cu aceeaşi uşurinţă: pentru că şi lucrul acesta este posibil pentru El, în aceeaşi măsură. Nu este o pierdere pentru argumentaţie, dacă unii presupun că primul început ar fi fost din materie, sau trupurile oamenilor ca fiind cel puţin derivate din elementele primelor ca materiale, sau din sămânţă. Pentru că aceea putere care a putut da formă la ceea ce este privit de ei ca materia fără formă, s-o împodobească, atunci când lipsea de forma şi ordinea, cu forme multe şi diverse, să adune în una acele câteva părţi ale elementelor, să divizeze sămânţa care a fost una şi simplă în mai multe, să organizeze ceea ce era neorganizat, să dea viaţă la ceea ce nu avea nici o viaţă, aceeaşi putere poate reuni ceea ce este descompus, şi să învie ceea ce este doborât, să readucă la viaţă morţii, să pună ceea ce este coruptibil într-o stare de incoruptibilitate. Şi toate acestea îi vor aparţine aceleaşi fiinţe, aceleiaşi puteri şi priceperi, care separă ceea ce a fost despărţit şi distribuit într-o mulţime de animale de toate felurile, care aveau obiceiul să se hrănească cu asemenea trupuri, şi să-şi satisfacă apetiturile cu ele, - eu zic, a separa aceasta şi a o reuni din nou cu membrele potrivite şi cu părţile membrelor, indiferent că a trecut în unul dintre acele animale, sau în mai multe, sau de acolo mai departe în altele, sau, după ce au fost descompuse împreună cu acestea şi au fost aduse înapoi la elementele originale, re-absorbite în acestea în concordanţă cu legile naturale – un subiect ca acesta pare să fi încurcat pe unii, chiar şi dintre cei mai admiraţi pentru înţelepciunea lor, care, deşi eu nu pot spune de ce, cred aceste îndoieli vrednice de o atenţie serioasă care este dusă perpetuată de mulţi.

CAP. IV. – OBIECŢII LEGATE DE FAPTUL CĂ UNELE TRUPURI AU DEVENIT PARTE DIN ALTELE.

Aceste persoane, pentru a şti, spun că multe din trupurile celor care au avut parte de o moarte nefericită în naufragii şi potopuri au ajuns să fie mâncare pentru peşti, mulţi dintre cei care au pierit în război sau care dintr-o anumită cauză sau stare de lucruri nu au fost înmormântaţi, şi au zăcut au fost expuşi ca hrană pentru orice fel de animal care a avut şansa să le găsească. Prin urmare, din moment ce sunt consumate în acest fel şi membrele şi părţile care le compun sunt despărţite şi distribuite între o mulţime de animale şi prin intermediul nutriţiei ajung să fie încorporate în trupurile celor care s-au hrănit cu ele, - în primul rând, zic ei, separarea lor din acestea este imposibilă; şi în al doilea rând, pe lângă aceasta, ei citează o altă situaţie mult mai dificilă. Când animalele de un soi potrivit pentru hrana umană, care au hrănit trupurile oamenilor, trec prin stomacul lor, şi devin încorporate în trupurile celor care au fost părtaşi la ele, ei zic că este o necesitate absolută ca părţile trupurilor oamenilor care au slujit ca hrană animalelor care le-au împărţit între ele, trebuie să treacă în trupurile oamenilor, din moment ce animalele, care între timp s-au hrănit cu ele, transformă nutriţia derivată din cele cu care s-au hrănit, în acei oameni pentru care ele au devenit hrană. Apoi, în mod tragic, la aceasta ei adaugă devorarea urmaşilor făcută de oamenilor în timpul foametelor şi nebuniei, copii mâncaţi de proprii lor părinţi sub constrângerea duşmanilor, participarea la ospeţele Mediene, şi banchetul tragic al Thyestenilor; mai mult, ei adaugă şi altceva ca nişte apariţii nemaiauzite care au avut loc printre greci şi barbari: şi din aceste lucruri, aşa cum presupun ei, stabilesc imposibilitatea învierii, pe baza faptului că anumite părţi nu pot învia împreună un set de trupuri şi în acelaşi timp cu un altul; pentru că atunci fie că trupul primului posesor nu poate fi reconstruit, părţile care l-au compus fiind trecute în altul, fie că, acestea fiind restaurate în primul, trupurile celor de la urmă nu vor fi complecte.

CAP. V. – REFERINŢA LA PROCESELE DIGESTIEI ŞI NUTRIŢIEI.

Dar mie mi se pare că asemenea persoane, în primul rând sunt ignorante faţă de puterea şi îndemânarea Sa, care a dat formă şi a pus ordine în univers, care a adaptat după natura şi specia fiecărui animal hrana potrivită şi corespunzătoare lui, şi nu a predestinat că totul în natură ar trebui intre în unire cu tot felul de trupuri, nici că ar exista vreo pierdere dacă s-ar separa ceea ce a fost unit în acest fel, dar permite naturii fiecărei fiinţe sau lucru creat să facă sau să sufere ceea ce în mod natural i se potriveşte, şi uneori împiedică, permite sau opreşte în conformitate cu voia Sa, şi cu scopurile pentru care voieşte El; şi, mai mult, ei nu au ţinut cont de puterea şi natura creaturilor care hrănesc sau sunt hrănite. Altfel, ei ar fi trebuit să cunoască că nu tot ceea ce este luat ca mâncare sub presiunea necesităţii exterioare se întâmplă să fie hrana potrivită pentru animal, ci că anumite lucruri înainte de a veni în contact cu mucoasele stomacului unde obişnuiesc să fie descompuse, sunt vomitate sau eliminate, sau înlăturate într-un alt fel, deci, nici cel puţin pentru un timp scurt nu trec prin digestia primară şi naturală, cu atât mai puţin să fie încorporate cu ceea ce ar trebui să fie hrană; aşa după cum şi, nu toate lucrurile care au fost digerate în stomac şi au avut parte de prima schimbare nu ajung la părţile care urmează să fie hrănite, pentru că unele dintre ele îşi pierd puterea lor nutritivă chiar în stomac, iar altele în timpul celei de a doua schimbări şi prin digestia care are loc în ficat sunt separate şi trece în altceva care este lipsit de puterea de a hrăni; şi că schimbările care au loc în ficat nu toate au ca rezultat hrana pentru om, ci materia schimbată este separată ca reziduu în conformitate cu scopul său natural; şi că hrana care rămâne în membre şi părţile lor care trebuiesc hrănite vreodată, se schimbă în altceva, în conformitate cu ceea ce predomină şi care este prezent într-o cantitate mai mare sau mai mică, abundenţa, şi este aptă să corupă sau să transforme în sine ceea ce vine în contact cu ea.

CAP. VI. – TOT CEEA CE ESTE NEFOLOSITOR SAU DĂUNĂTOR ESTE RESPINS.

Prin urmare, din moment ce se obţin diferenţe atât de mari în natură în toate animalele şi chiar hrănirea care este în acord cu natura este variată pentru a se potrivi fiecărui fel de animal şi trupului care este hrănit; şi aşa cum în hrănirea fiecărui animal există o curăţire şi separare întreită, rezultă că tot ceea ce este străin de hrănirea animalului trebuie să fie distrus în totalitate şi evacuat în locul său natural, sau schimbat în altceva, dacă acesta nu poate fuziona cu acesta; că puterea pentru hrănirea trupului trebuie să fie potrivită cu natura animalului care urmează a fi hrănit, şi în acord cu puterile sale; şi aceasta, după ce a trecut prin filtrele specifice fiecărui scop, pentru a fi total curăţită prin mijloace naturale de purificare, trebuie să devină una dintre cele mai veridice adaosuri la substanţă, - de fapt, singurul lucru care, oricine care numeşte lucrurile cu numele lor corecte, îl va numi cu siguranţă hrănire; deoarece acesta respinge orice este străin şi dăunător constituţiei animalului hrănit şi aceea masă de excedentară de hrană introdusă numai pentru a-şi umplea stomacul şi a-şi satisface apetitul. Fără ca cineva să se poată îndoi, această hrănire ajunge să fie incorporată în trupul care este hrănit, întreţesută şi amestecată cu toate membrele şi cu părţile membrelor; dar ceea ce este diferit şi contrar naturii este repede descompus dacă intră în contact cu o putere mai mare, dar în acelaşi timp distruge uşor ceea ce este biruit de ea, şi este convertit în umori dăunătoare şi calităţi otrăvitoare, pentru că nu produce nimic asemănător sau favorabil trupului care trebuie să fie hrănit. Şi aceasta este o dovadă foarte clară pentru următorul lucru, că în multe din animalele hrănite apare durere, sau boală, sau moarte datorită acestor lucruri, dacă, datorită unui apetit prea bun, ele au luat în amestec cu hrana lor ceva otrăvitor şi contrar naturii; care, desigur, va avea tendinţa de a distruge în totalitate trupul care trebuie hrănit, pentru că ceea ce este hrănit este hrănit prin substanţe asemănătoare cu el şi care sunt în acord cu natura, dar este distrusă de cele din felul opus. Prin urmare, dacă în acord cu natura diferită a animalelor, diferitele feluri de mâncare au fost asigurate potrivite cu natura lor, nimic din ceea ce un animal ar putea lua, şi chiar accidental o parte din acesta, nu este permis să fie asimilată în trupul pe care îl hrăneşte, ci numai aceea parte care a fost purificată printr-un întreg proces al digestiei şi a trecut printr-o schimbare complectă pentru a se uni cu un anume trup, şi adaptat la părţile care trebuie să primească hrana, - este foarte limpede că nici unul din lucrurile contrare naturii nu se poate uni cu aceste trupuri pentru care acesta nu este hrană potrivită şi corespunzătoare, dar fie că trece prin intestine, înainte ca acesta să producă alte câteva umori, crude şi corupte; fie că, dacă acesta continuă să rămână pentru un timp mai îndelungat, produce suferinţă şi boală greu de trata, distrugând în acelaşi timp hrănirea naturală, sau chiar trupul în sine care are nevoie de hrănire. Dar chiar dacă aceasta este eliminată în mare parte, învinsă prin anumite medicamente sau printr-o mâncare mai bună, sau de forţele naturale, nu se poate scăpa de ea fără a crea mai multe daune, pentru că acesta nu are nici un aspect paşnic faţă de ceea ce este natural, pentru că nu poate fuziona cu natura.

CAP. VII. – TRUPUL ÎNVIERII VA FI DIFERIT DE CEL PREZENT.

Ba mai mult, să presupunem că noi am fost de acord că hrănirea care vine din aceste lucruri (s-o numim aşa, pentru a fi mult mai în acord cu felul comun de a vorbi), cu toate că este împotriva naturii, este totuşi separată şi schimbată în ceva umed sau uscat, cald sau rece, substanţe care sunt conţinute în trup, oponenţii noştri nu vor câştiga nimic din această cedare: pentru că trupurile care înviază din nou sunt reconstruite din acele părţi care pe drept cuvânt le aparţin lor, în timp ce nici unul din lucrurile menţionate nu sunt o asemenea parte, şi nici nu au forma sau locul unei părţi; ba mai mult, acestea nu rămân pentru totdeauna în părţile trupului care sunt hrănite, şi nu înviază din nou cu părţile care înviază, din moment ce sângele, sau flegma, sau bila, sau respiraţia nu mai contribuie în nici un fel la viaţă. Pe lângă aceasta, nici trupurile care se vor hrăni atunci nu vor cere aceleaşi lucruri pe care le-au cerut cândva, văzând că, împreună cu dorinţa şi stricăciunea trupurilor hrănite, este înlăturată şi nevoia de acele lucruri cu care ei s-au hrănit. La aceasta trebuie să adăugăm, că dacă noi am presupune că schimbarea care apare dintr-o asemenea hrănire ar ajunge până acolo unde ajunge carnea, în acel caz nu va fi necesar ca carnea recent schimbată printr-o hrănire de felul acela, dacă el ajunge să se unească cu trupul altui om, va contribui din nou, ca o parte, la formarea acelui trup, pentru că nici trupul care îl ia nu păstrează pentru totdeauna ceea ce preia, nici trupul încorporat în acest fel nu stă sau rămâne cu cel la care a fost adaus, ci este supus unei mari varietăţi de schimbări, - odată fiind dispersat prin osteneală şi întreţinere, altă dată fiind irosit prin durere sau necazuri sau boli, şi prin starea maladivă care apare atunci când este încălzit sau răcit, umorile care sunt schimbate odată cu carnea şi grăsimea neprimind hrănirea aşa încât să rămână ceea ce el sunt. Dar în timp ce acestea sunt schimbările la care este supusă carnea, vom descoperi că carnea, hrănită cu o mâncare care nu i se potriveşte, le suferă la un nivel mult mai mare; acum umflarea şi creşterea grăsimii prin ceea ce aceasta a primit, şi apoi din nou respingând-o într-un fel sau altul şi scăderea în volum, pentru una sau mai multe din cauzele menţionate mai sus; şi rămân numai părţile care sunt adaptate pentru a se prinde împreună, sau a acoperi, sau a încălzi carnea care a fost aleasă de natură, şi aderă la acele părţi prin care aceasta susţine viaţa care este conformă cu natura, şi îndeplineşte funcţiile vieţii respective. Deci indiferent că este vorba de investigaţia în care noi tocmai am fost angajaţi printr-o judecare corectă a acesteia, fie că este vorba ca obiecţiile aduse la adresa poziţiei noastre să fie întrerupte, în nici un caz nu se poate spune că ceea ce se spun oponenţii noştri este adevărat, nici că trupul omului s-ar putea combina vreodată cu altele de aceeaşi natură, dacă vreodată, prin ignoranţă şi fiind înşelaţi în percepţia lor de către altcineva, oamenii au participat la un asemenea trup, sau cu propriul lor acord, împinşi de dorinţă sau nebunie, s-au pângărit cu trupurile unei forme asemănătoare; pentru că noi suntem foarte conştienţi că anumite brute au forme umane, sau au o natură compusă din brută şi om, aşa cum sunt obişnuiţi cei mai dragi dintre poeţi să le prezinte.

CAPITOLUL VIII. – CARNEA UMANĂ NU ESTE HRANA POTRIVITĂ SAU NATURALĂ PENTRU OM.

Dar ce nevoie este să discută despre trupuri care n-au fost destinate ca hrană pentru nici un animal, şi au fost destinate numai pentru a fi înmormântate în pământ pentru a onora natura, din moment ce Creatorul lumii nu a destinat nici un animal, indiferent cum ar fi, ca hrană pentru cele de aceleaşi fel, cu toate că unele din cele de un alt fel slujesc ca hrană în conformitate cu natura? Dacă, într-adevăr, ei pot să arate că carnea omului a fost destinată ca hrană pentru om, nu va exista nimic care să împiedice să fie în concordanţă cu natura ca ei să se mănânce unii pe alţii, exact ca orice altceva care este îngăduit de natură, şi nimic nu-i poate opri, pe cei care au curajul de a spune asemenea lucruri, de la a se ospăta cu trupurile celor mai buni prieteni ai lor ca şi cu nişte delicateţe, ca fiind în mod special adecvate lor, şi să-şi distreze prietenii vii cu aceeaşi hrană. Dar dacă este nelegitim chiar şi numai a vorbi despre aceasta, dacă pentru om să fie părtaş la carnea oamenilor este un lucru dintre cele mai respingătoare şi abominabile, şi mult mai detestabil decât orice altă mâncare sau acţiune, nelegitimă şi nenaturală; dacă ceea ce este împotriva naturii nu poate nici odată să treacă în hrănirea mădularelor şi a părţilor componente ale acestora, şi ceea ce nu trece în hrănire nu poate nici odată să se unească cu ceea ce nu este adaptat la hrănire – atunci, trupurile oamenilor nu pot nici odată să se combine cu trupuri asemenea lor, pentru ei această hrană va fi împotriva naturii, şi chiar dacă ea ar trebui să treacă de mai multe ori prin stomacul lor, având cel mai crud nenoroc; dar, îndepărtată de puterea hrănitoare şi răspândită din nou prin acele părţi ale universului din care şi-au obţinut prima ei origine, ea este unită cu acestea pentru o perioadă de timp, atât de lungă cât este soarta fiecăreia; şi, de acolo este separată din nou prin îndemânare şi puterea Sa, care a fixat natura fiecărui animal, şi l-a înzestrat cu puterile lui specifice, ea este unită în mod corespunzător una cu cealaltă, indiferent că ele au fost arse de foc, sau putrezite de apă, sau mâncate de animale sălbatice, sau de orice alt animale, sau separate de întregul trupului şi descompuse înaintea altor părţi; şi, fiind unite, din nou, una cu cealaltă, ele ocupă acelaşi loc în construirea şi formarea aceluiaşi trup, şi în învierea şi viaţa a ceea ce a fost mort, sau chiar descompus în totalitate. Oricum, nu se potriveşte a dezvolta mai pe larg aceste subiecte; pentru că, prin deciziile lor, toţi oamenii au agreat să le respecte, - cel puţin cei care nu sunt pe jumătate brute.

CAP. IX. – ABSURDITATEA ARGUMENTĂRII DIN PERSPECTINA NEPUTINŢEI OMULUI

Deoarece există multe lucruri de o importanţă mult mai mare, care ne stau înainte pentru cercetare, cer să fiu scuzat pentru că nu voi răspunde acum celor care şi-au găsit refugiu în lucrările oamenilor, şi chiar în constructorii acestora, care nu sunt în stare să le refacă atunci când lucrările lor sunt sparte în bucăţi, sau scoase din uz de timp, sau distruse într-un alt fel, şi apoi, din analogia olarilor şi a tâmplarilor încearcă să arate că Dumnezeu nici nu poate voi, şi că dacă a voit nu este în stare, să învieze din nou un trup care este mort, sau a fost dizolvat, - fără a considera că în felul acesta ei îi aduc cea mai mare insultă lui Dumnezeu, punând, aşa cum fac ei, la acelaşi nivel capacităţile lucrurilor care sunt total diferite, sau mai degrabă naturile celor care le folosesc, şi comparând lucrările de artă cu cele ale naturii. A acorda vreo atenţie serioasă unor asemenea argumente nu ar fi nevrednic de cenzură, pentru că este cu adevărat o nebunie să răspunzi la obiecţii superficiale şi mărunte. Da, cu siguranţă este mult mai probabil, mult mai absolut adevărat, să zici că ceea ce e imposibil la om este posibil la Dumnezeu.
Şi dacă prin această afirmaţie, ea însăşi probabilă, şi prin întreaga investigaţie în care tocmai ne-am angajat, raţiunea arată că trebuie să fie posibil, este destul de limpede că nu este imposibil. Nu, şi nici nu este acesta un lucru pe care Dumnezeu să nu le vrea.

CAP. X. – NU POATE FI DOVEDIT CĂ DUMNEZEU NU DOREŞTE O ÎNVIERE.

Ceea ce nu este în acord cu voia Sa, este ca şi cum ar fi nedrept sau ceva nevrednic de El. Şi din nou, nedreptatea îl priveşte fie pe el cel care este înviat din nou, sau pe altcineva diferit de el. Dar este evident că nici una din fiinţele exterioare lui, şi care sunt recunoscute printre lucrurile care au existenţă, nu este prejudiciată. Naturile spirituale (nohtai fuseis) nu pot fi prejudiciate prin învierea omului, pentru că învierea omului nu este nici o piedică în calea existenţei lor, nici nu este adusă asupra lor, prin aceasta, nici un prejudiciu sau vreo violenţă; şi din nou, nici natura fiinţelor iraţionale sau neînsufleţite nu va susţine răul, pentru că ele nu vor avea o existenţă după înviere, şi nici un rău nu poate fi făptuit faţă de ceea ce nu există. Dar chiar dacă cineva ar presupune că ele există pentru totdeauna, ele nu vor avea de suferit nimic rău prin reînnoirea trupurilor umane: pentru că dacă acum ele nu suferă nici un rău, când sunt supuse naturii oamenilor şi necesităţilor lor, pentru că au nevoie de ele, şi sunt supuse jugului şi la tot felul de corvoade, cu atât mai mult nu vor suferi nimic rău atunci când oamenii devin nemuritori şi liber de dorinţă, şi nu vor mai avea nevoie de serviciile lor, când ele însele vor fi eliberate din robie. Pentru că dacă ele ar avea darul vorbirii, ele nu ar acuza Creatorul acuza că le-a făcut, în mod contrar dreptăţii, inferioare oamenilor, pentru că ele nu au împărtăşit aceeaşi înviere. Pentru creaturile a căror natură nu este asemănătoare cu cea a Fiinţei Drepte nu le este destinat un sfârşit asemănător. Şi, mai mult, faţă de creaturile crea nu au nici o ideea de dreptate, nu poate exista nici o plângere de nedreptate. Nici nu se poate spune, în nici un fel, că s-a făcut vreo nedreptate prin faptul că omul este înviat, pentru că el este format din suflet şi trup, şi el nu suferă nimic rău în ceea ce priveşte sufletul sau trupul. Nici o persoană, în deplinătatea simţurilor ei, nu va afirma că sufletul său va suferi vreun rău, pentru că, vorbind aşa, în acelaşi timp, în mod inconştient, el va reflecta şi viaţa prezentă; pentru că dacă acum, în timp ce locuind într-un trup supus stricăciunii şi suferinţei, acesta nu i-a făcut nimic rău, cu mult mai puţin acesta va suferi vreun rău în timp ce va trăi în legătură cu un trup care este liber de stricăciune şi suferinţă. Trupul nu suferă nici un rău, pentru că, dacă nu i se face nici un rău, acum, în timp ce este unit un lucru supus stricăciunii cu unul nespus stricăciunii, evident nu i se va face rău nici atunci când va fi unit un lucru nesupus stricăciunii cu unul nesupus stricăciunii. Nu; şi nici nu poate nimeni spune că aceasta este o lucrare nevrednică de Dumnezeu, adică să învie şi să aducă împreună din nou un trup care a fost descompus: pentru că dacă lucrul care a fost mai rău, nu a fost nevrednic de El, adică, a crea trupul care este supus stricăciunii şi suferinţei, cu mult mai mult nu este nevrednic cel mai bun, adică a face unul care nu este supus stricăciunii sau suferinţei.

CAP. XI. – RECAPITULARE

Apoi, dacă prin intermediul a ceea ce este prin natură mai întâi şi a ceea ce urmează din acesta, fiecare din punctele investigate au fost dovedite, este foarte evident că înviere trupurilor descompuse este o lucrare pe care Creatorul o poate face, şi o poate voii, şi în aceeaşi măsură este vrednică de El: pentru că prin aceste consideraţii au fost evidenţiate falsurile opiniilor contrare, şi absurditatea poziţiei adoptată de cei necredincioşi. De ce ar trebui să mai vorbesc de corespondenţa lor unul cu unul, şi de legătura lor unul cu celălalt? Dacă într-adevăr trebuie să folosim cuvântul legătură, ca şi cum ele ar fi separate prin anumite diferenţe în natură; şi nu mai degrabă să afirmăm, că ceea ce Dumnezeu poate face, el poate şi voii, şi că ceea ce El vrea, este perfect posibil pentru El să facă, şi că este în acord cu demnitatea Lui, care vrea lucrul acesta. Faptul că discursul despre adevăr este un lucru, şi discursul în apărarea adevărului este un alt lucru, a fost suficient explicat în remarcile pe care deja le-am făcut, cât şi în ce aspecte ele diferă unul de celălalt, când, şi în lucrul cu cine ele sunt în mod individual de folos; dar poate nu există vreun motiv ca, cu o privire la de siguranţa generală, şi datorită legături dintre ceea ce a fost spus şi ceea ce rămâne de spus, să nu facem un nou început din aceleaşi puncte şi din cele care sunt aliate cu ele. La un anume tip de argument, acesta este în mod natural potrivit să deţină locul de frunte, pentru un alt tip, să fie în serviciul primului şi să-i cureţe drumul, să înlăture tot ceea ce este obstructiv sau ostil.
Discursul despre adevăr, fiind necesar pentru toţi oamenii pentru certitudine şi siguranţă, ocupă primul loc, fie prin natură, fie prin ordine, fie prin utilitate: prin natură, ca furnizând cunoaşterea subiectului; prin ordine, ca fiind în acele lucruri şi împreună cu acele lucruri despre care ne informează; în utilitate, ca fiind o garanţie a certitudinii şi siguranţei pentru cei care au ajuns să fie familiarizaţi cu acestea. Discursul în apărarea adevărului este inferior în natură şi în forţă, pentru că respingerea falsului este mai puţin importantă decât stabilirea adevărului; şi secundar în ordine, pentru că acesta îşi foloseşte puterea împotriva celor care au opinii false, şi opiniile false sunt lucruri care s-au dezvoltat ulterior dintr-o altă semănare şi din degenerare. Dar, în ciuda în la toate acestea, este pus de multe ori primul şi uneori este văzut ca mult mai folositor, pentru că acesta înlătură şi curăţă necredinţa care nelinişteşte anumite minţi, şi îndoiala sau opinia falsă de genul celeia care recent a venit peste el. Şi totuşi, fiecare din ele este în legătură cu acelaşi scop, pentru că, respingerea falsului şi stabilirea adevărului, ambele au cucernicie pentru obiectul lor: într-adevăr, aceasta nu înseamnă că ele ar fi în mod absolut una şi aceeaşi, dar una este necesară, aşa cum am spus, tuturor celor care cred, şi celor care sunt preocupaţi de adevăr şi propria lor mântuire; dar cealaltă se dovedeşte a fi mult mai folositoare în anumite ocazii, anumitor persoane, şi modului de abordare al unora. Deci mai mult ca un fel de recapitulare, să ne readucem aminte ceea ce deja a fost spus. Trebuie să trecem acum la ceea ce a fost propus, şi să arătăm adevărul doctrinei despre înviere, atât pentru cauza în sine, în acord cu care, şi în contul căreia, primul om şi posteritatea lui au fost creaţi, cu toate că ei nu au fost aduşi la existenţă în acelaşi fel, ci din natura comună a tuturor oamenilor ca oameni; cât şi, mai mult, pentru judecata Creatorului lor asupra lor, în conformitate cu vremea în care fiecare a trăit, şi în acord cu regulile după care fiecare şi-a reglat comportamentul său – o judecată de care nimeni nu se poate îndoi că va fi dreaptă.

CAP. XII. – ARGUMENTE ÎN FAVOAREA ÎNVIERII. DIN SCOPUL INTENŢIONAT PRIN CREAŢIA OMULUI.

Din argumentul cauzei va părea, dacă considerăm că omul a fost făcut la întâmplare şi în zadar, sau pentru anumite scopuri; că, dacă a fost făcut pentru un anume scop, indiferent de mod simplu în care l-ar fi trăit şi l-ar fi continuat în condiţia naturală în care a fost creat, sau pentru folosul altuia; şi, şi dacă ar fi cu un scop în folosul, indiferent că este Creatorului însuşi, sau a uneia din fiinţele care îi aparţin Lui, sunt destinaţi de El pentru o grijă deosebită. Acum, dacă analiză lucrul acesta la modul cel mai general, descoperim că o persoană cu gândire sănătoasă, şi care este condusă, în a face ceva, de o judecată raţională, nimic din ceea ce face, nu face în mod intenţionat în zadar, ci fie pentru propriul folos, fie pentru folosul altei persoane de care îi pasă, sau de dragul muncii în sine, fiind mânat de o anumită înclinaţie naturală şi afecţiune faţă de lucrarea sa. De exemplu (folosind o ilustrată, pentru a fi mai clari în ceea ce înţelegem noi), un om face o casă pentru folosul său, dar pentru capre şi cămile şi alte animale, de care are nevoie, el face şopronul potrivit pentru fiecare din ele; nu pentru propriul său folos, dacă ne uităm numai la aparenţe, cu toate că, dacă ne uităm la scopul pe care el l-a avut în vedere, şi care este legat de obiectul imediat, din preocupare pentru cei de care îi pasă. El are şi copii, nu pentru folosul propriu, nici de dragul a altceva, care îi aparţine lui, ci ca ei, cei care se trag din el, să poată exista şi să continue să existe atâta timp cât este posibil, deci prin succesiunea copiilor şi a nepoţilor el se mângâie pe sine până la încheierea propriei vieţi, şi nădăjduieşte în felul acesta să imortalizeze ceea ce este muritor. Dar Dumnezeu nici nu poate să-l facă pe om în zadar, pentru că El este înţelept, şi nici o lucrare a înţelepciunii nu este în zadar; nici pentru propriul folos, pentru că El este într-o stare în care nu are nevoie de nimic. Pentru o Fiinţă care în mod absolut nu are nevoie de nimic, nici una din lucrările sale nu poate contribui cu nimic la propriul său folos. Deci, nici El nu l-a făcut pe om de dragul nici unei alte lucrări pe care El a făcut-o. Pentru că nimic din ceea ce este înzestrat cu raţiune şi judecată nu a fost creat, sau este creat, pentru folosul altuia, fie că este mai mare sau mai mic decât el însuşi, ci de dragul vieţii şi a continuităţii fiinţei care a fost creată în felul acesta. Raţiunea nu poate descoperi nici un folos, care ar putea fi socotit ca o cauză pentru creaţia omului, din moment ce ceea ce este nemuritor este liber de dorinţă, şi nu are nevoie de nici un ajutor, din partea oamenilor legat de existenţa lor; şi fiinţele iraţionale sunt prin natură într-o stare de supunere, şi execută, pentru oameni, acele servicii pentru care fiecare dintre ele au fost destinate, dar, în schimb, nu sunt destinate în ca ele să se folosească de oameni: pentru că acestea nu au fost şi nici nu este în drept să înjosească ceea ce domneşte şi are conducerea pentru a se folosi de ceea ce este inferior, sau pentru a supune raţionalul iraţionalului, care nu este potrivit pentru a domni. Prin urmare, dacă omul nu a fost creat nici fără o cauză şi nici în zadar (pentru că nici una din lucrările lui Dumnezeu nu sunt în zadar, cel puţin în ceea ce priveşte scopul Creatorului lor), nici pentru folosul Creatorului Însuşi, nici pentru vreuna din lucrările care au purces de la El, este destul de clar că deşi, în conformitate cu prima şi cea mai generală concepţie asupra subiectului, Dumnezeu a făcut omul pentru Sine, şi în manifestarea bunătăţii şi a înţelepciunii care sunt, încă, izbitor vizibile în creaţie, totuşi, în acord cu concepţia care atinge în modul cel mai apropiat fiinţele create, El l-a făcut de dragul vieţii celor creaţi, care nu este aprinsă pentru scurtă vreme şi apoi stinsă. Eu presupun că pentru târâtoarele, şi păsări, şi peşti sau, vorbind mult mai general, toate creaturile iraţionale, Dumnezeu le-a destinat pentru o viaţă ca aceea; dar celor care poartă în ei imaginea Creatorului Însuşi, şi sunt înzestraţi cu înţelegere, şi binecuvântaţi cu o judecată raţională, Creatorul le-a atribuit o existenţă perpetuă, cu scopul ca, recunoscându-şi propriul lor Creator, şi puterea şi îndemânarea Sa, şi ascultând de lege şi dreptate, ei să-şi petreacă întreaga existenţă lipsiţi de suferinţă, posedând acele calificări cu care , în mod brav, ei s-au născut în viaţa lor premergătoare, chiar dacă ei au trăit în trupuri supuse stricăciunii şi pământeşti. Pentru că orice a fost creat de dragul unui alt lucru, când va înceta să fie lucrul de dragul căreia a fost creat, el însuşi va înceta să fie şi va continua să existe în zadar, pentru că, printre lucrările lui Dumnezeu, ceea ce este fără folos nu-şi găseşte locul; dar ceea ce a fost creat chiar pentru scopul existenţei şi al trăirii unei vieţi naturale potrivită acestuia, pentru că cauza în sine este strâns legată cu natura ei, şi este recunoscută numai în legătură cu existenţa în sine, nu va putea nici odată admite vreo cauză care îi va anihila în totalitate existenţa. Dar pentru că această cauză este văzută ca aflându-se într-o existenţă perpetuă, fiinţa creată în acest fel trebuie să fie păstrată pentru totdeauna, făcând şi experimentând ceea ce este potrivit pentru natura ei, fiecare din cele două entităţi din care este ea compusă contribuind la ceea ce îi aparţine ei, aşa încât sufletul să poată exista şi să rămână neschimbat în natura în care acesta a fost făcut, şi să împlinească funcţiile sale specifice (cum ar fi prezidarea peste impulsurile trupului şi judecarea şi măsurarea a ceea ce apare din când în când, după standardele şi măsurătorile potrivite), şi trupul să fie pus în mişcare în acord cu natura sa către obiectele sale potrivite, şi să treacă prin schimbările alocate lui, şi prin celelalte (legat de ani, sau aspect, sau mărime), şi înviere. Pentru că învierea este o schimbare specială şi este ultima dintre toate, şi o schimbare pentru binele a aceea ce va mai rămâne în existenţă la vremea aceea.

CAP. XIII. – CONTINUAREA ARGUMENTĂRII.

Încrezători cu privire la ceste lucruri, nu mai puţin decât cele care deja s-au întâmplat, şi reflectând asupra propriei noastre naturi, noi suntem mulţumiţi cu o viaţă marcată de sărăcie şi stricăciune, aşa cum este potrivit stadiului prezent al existenţei noastre, şi nădejduim, în mod statornic, la o continuare a existenţei fiinţei în nemurire; şi aceasta nu le îmbrăţişăm fără vreo bază, din descoperirile oamenilor, hrănindu-ne cu speranţe false, ci credinţa noastră se bazează pe cea mai infailibilă garanţie – scopul Celui care ne-a dat forma, conform căruia El a făcut omul cu un suflet nemuritor şi un trup, şi l-a înzestrat cu înţelegere şi o lege înnăscută de conservare şi protejare a lucrurilor date de El ca fiind potrivite pentru o existenţă inteligentă şi pentru o viaţă raţională: pentru că noi ştim bine că El nu ar fi dat formă unei asemenea fiinţă, şi nu ar fi înzestrat-o cu toate lucrurile care aparţin eternităţii, dacă El nu ar fi intenţionat ca ceea ce a fost creat în acest fel trebuie să continue în veşnicie. Prin urmare, dacă Creatorul acestui univers a făcut omul având în vedere participarea sa la o viaţă inteligentă, şi ca, avându-l ca un spectator al grandorii Sale, şi a înţelepciunii care se manifestă în toate lucrurile, el va putea continua pentru totdeauna în contemplarea acestora; apoi, în acord cu scopul Autorului său, şi cu natura pe care el a primit-o, cauza creaţiei sale este o garanţie a continuităţii sale pentru totdeauna, şi această continuare este o garanţie a învierii, fără de care omul nu ar putea continua. Aşa încât, din ceea ce a fost spus, este destul de clar că învierea este clar dovedită de scopul creaţiei omului, şi de scopul Celui care l-a făcut. Aceasta fiind natura cauzei pentru care omul a fost adus în această lume, următorul lucru va fi să analizăm ceea ce urmează imediat, în mod natural sau în ordinea propusă; şi investigarea de către noi a cauzei creaţiei lor este urmată de natura omului creat în acest fel, şi natura celor creaţi pentru o judecată dreaptă a Creatorului asupra lor, şi toate acestea la sfârşitul existenţei lor. Fiindcă am investigat deja punctul aşezat primul în ordine, trebuie, acum, să continuăm să analizăm natura omului.

CAP. XIV. – ÎNVIEREA NU SE BAZEAZĂ NUMAI PE REALITATEA UNEI JUDECĂŢI VIITOARE.

Argumentarea câtorva doctrine din care este format adevărul, sau a oricărui subiect propus spre examinare, dacă ea trebuie să producă o încredere neclintită în ceea ce se spune, trebuie să înceapă, nu din ceva din exterior, nu din ceea ce anumite persoane gândesc sau au gândit, ci de la conceptul comun şi natural legat de subiect, sau din legătura obligaţiilor secundare cu cele primare. Pentru că chestiunea se leagă fie de primele credinţe, şi atunci tot ceea ce este necesar este reminiscenţă, aşa încât să dea naştere la conceptul natural; sau de lucruri care în mod natural urmează din primul şi în secvenţa lor naturală. Şi în aceste lucruri noi trebuie să observăm ordine, care arată ceea ce în mod strict urmează din primele adevăruri, sau din cele care sunt plasate primele, aşa încât nici să nu fim nepăsători faţă de adevăr, sau faţă de siguranţa noastră cu privire la el, nici să nu confundăm lucrurile aranjate de natură şi distincte unul de celălalt, sau să frângem ordinea naturală. Pornind de la aceasta, eu cred că acesta este datoria celor care doresc să trateze subiectul cu claritate, şi care doresc să formeze o judecată inteligentă legată de faptul că există o înviere sau nu, mai întâi să analizeze cu atenţie forţa argumentelor care contribuie la dovedirea cestuia, şi ce loc ocupă fiecare dintre ele – care este primul, care al doilea, care al treilea şi care ultimul. Şi în aranjarea acestora ei trebuie să plaseze prima cauza creaţiei omului, - adică, scopul Creatorului în facerea omului; şi apoi să lege cu acesta, aşa cum este potrivit, natura omului creat în acest fel; nu ca fiind secundară în ordine, ci pentru că noi nu suntem în stare să aplicăm judecata noastră asupra ambelor în acelaşi timp, cu toate că ele manifestă cea mai apropiată legătură naturală una de cealaltă, şi sunt de o forţă egală în legătură cu subiectul care ne stă înainte. Dar în timp ce din aceste dovezi privite ca primare, şi ca fiind derivate din lucrarea creaţiei, învierea este demonstrată în mod clar, nu mai puţină convingere vom dobândi, cu privire la acesta, din argumentele luate din providenţă, - înţeleg din răsplata şi pedeapsa datorată fiecărui om în acord cu judecata dreaptă, şi din sfârşitul existenţei umane. Pentru că mulţi, discutând subiectul învierii, au sprijinit întreaga cauză numai pe al treilea argument, pretinzând că cauza învierii este judecata. Dar falsitatea acesteia este foarte clar arătată, de faptul că, cu toate că toate fiinţele umane care mor înviază din nou, totuşi nu toate care înviază din nou vor fi judecate: pentru că dacă numai o judecată dreaptă ar fi cauza învierii, desigur urmează că cei care nu au făcut nici rău nici bine – adică, copii foarte mici – nu vor învia din nou; dar vedem că toţi vor învia din nou, cei care au murit în copilărie la fel ca ceilalţi, şi aceasta justifică concluzia noastră că învierea are loc nu de dragul judecăţii, ca un motiv primar, ci ca o consecinţă a scopului lui Dumnezeu în crearea omului, şi a naturii fiinţelor care au fost formate în acest fel.

CAP. XV. – ARGUMENTUL ÎN FAVOARE ÎNVIERII, DIN NATURA OMULUI.

În timp ce cauza descoperibilă în creaţia omului este în sine suficientă pentru a dovedi că înviere urmează ca o secvenţă naturală după descompunerea trupurilor, totuşi poate este bine să nu ezităm să ducem dovezi din oricare din argumentele propuse, ci, într-un mod armonios cu ceea ce s-a spus, să le arătăm celor care nu sunt în stare singuri să le discernă, argumentele pentru fiecare adevărurile care s-au dezvoltat din cel primar; şi primul şi cel mai important, este natura omului creat, care ne conduce la aceeaşi părere, şi are aceeaşi forţă ca o dovadă pentru înviere. Dacă întreaga natură a omului este în general compusă dintr-un suflet nemuritor şi un trup care a fost potrivit acestuia prin creaţie, şi dacă nici naturii sufletului în sine, nici naturii trupului în mod separat, Dumnezeu nu i-a atribuit o asemenea creaţie sau o asemenea viaţă şi un întregul curs la unei existenţe ca aceasta, ci pentru omul compus din două entităţi, cu scopul ca ele să poată, atunci când au trecut prin existenţa prezentă, să ajungă la un sfârşit comun, cu aceleaşi elemente din care ele au fost compuse la naşterea lor şi în timpul vieţii lor, în mod inevitabil urmează, din moment ce o fiinţă vie este formată din două entităţi, având parte orice experimentează sufletul şi orice experimentează trupul, făcând şi îndeplinind orice cere judecata simţurilor sau a raţiunii, că întreaga serie a acestor lucruri trebuie să se refere la sfârşitul cuiva, pentru ca ele toate, şi prin mijloacele tuturor, adică, creaţia omului, natura omului, viaţa omului, faptele şi suferinţa omului, cursul existenţei sale şi sfârşitul potrivit naturii sale, - să poată apărea în armonie şi în aceeaşi experienţă comună. Dar dacă ceva este în armonie şi în comunitatea experienţei aparţinând întregii fiinţe, oricare din lucrurile care izvorăsc din suflet sau cele care sunt realizate prin intermediul trupului, cât şi sfârşitul tuturor acestora trebuie să fie unul. Şi sfârşitul va fi cu exactitate unul, dacă fiinţa căruia îi aparţine acel sfârşit rămâne acelaşi în conţinutul său; şi fiinţa - va fi exact aceeaşi, dacă toate acele lucruri din care este formată fiinţa ca părţi sunt aceleaşi. Şi ele vor fi aceleaşi în ceea ce priveşte unirea lor specifică, dacă părţile descompuse sunt unite din nou pentru constituirea fiinţei. Şi necesitatea constituirii aceluiaşi om, dovedeşte că, după moarte şi descompunerea trupurilor, va urma o înviere; pentru că fără ea, nici nu pot fi unite părţile una cu cealaltă în conformitate cu natura, nici nu poate fi reconstruită natura aceluiaşi om. Dacă ambele, înţelegerea şi raţiunea i-au fost date omului pentru discernerea lucrurilor care sunt percepute prin înţelegere, şi nu numai a existenţei, ci şi a bunătăţii, a înţelepciunii şi a dreptăţii Dătătorului lor, atunci în mod necesar urmează că, din moment ce acele lucruri continuă de dragul celui căreia îi este dată judecata raţională, trebuie să continue şi judecata dată pentru aceste lucruri. Dar este imposibil pentru ea să continue, dacă natura pe care ea a primit-o şi la care ea aderă, nu continuă. Dar cel ce a primit atât înţelegere cât şi raţiune este omul, nu sufletul în sine. Prin urmare, omul care este format din două părţi, trebuie să continue pentru totdeauna. Dar este imposibil pentru el să continue dacă nu este înviat din nou. Pentru că dacă nu ar avea loc nici o înviere, natura omului, ca om, nu va continua. Şi dacă natura omului nu continuă, sufletul a fost în zadar adaptat la nevoile şi experienţele trupului; în zadar a fost imprimat trupul aşa încât să nu poată obţine ceea ce doreşte, ascultător de frâiele sufletului, şi călăuzit de acesta ca şi cu un căpăstru; în zadar este înţelegerea, în zadar este înţelepciunea, şi respectarea justeţei, sau chiar şi practicarea oricărei virtuţi, şi legiferarea şi impunerea legilor, - pentru a pune totul într-un cuvânt, orice este nobil în om sau de dragul omului, sau mai degrabă chiar creaţia şi natura oamenilor. Dar dacă zădărnicia este total exclusă din toate lucrările lui Dumnezeu, şi din toate darurile acordate de El, concluzia inevitabilă este că, împreună cu durata interminabilă a sufletului, va exista o continuare perpetuă a trupului, în conformitate cu natura corespunzătoare lui.

CAP. XVI. – ANALOGIA MORŢII ŞI A SOMNULUI ŞI ARGUMENTUL LOGIC ÎN FAVOAREA ÎNVIERII.

Şi nimeni să nu considere ca ceva ciudat faptul că noi folosim numele de viaţă pentru o continuare a fiinţei care este întreruptă de moarte şi descompunere; dar să ne amintim că acest cuvânt nu are numai un înţeles, şi că nu există numai o măsură a continuităţii, deoarece şi natura lucrurilor care continuă nu este numai una. Dacă fiecare din lucrurile care continuă îşi are continuitatea în acord cu natura sa proprie, nici că în cazul celor care sunt în întregime incoruptibile şi nemuritoare nu vom găsi o continuitate ca a noastră, deoarece naturile fiinţelor superioare nu ating un nivel ca al celor care sunt inferioare, nici în om nu este potrivit să căutăm o continuitate invariabilă şi neschimbătoare; cu atât mai mult cu cât cea dintâi este creată nemuritoare de la început, şi continuă să existe fără un sfârşit prin simpla voinţă a Creatorului, şi oamenii, în ceea ce priveşte sufletul, au de la prima lor origine o continuitate neschimbătoare, dar în ceea ce priveşte trupul obţin nemurirea prin intermediul schimbării. Aceasta înţelegem prin doctrina învierii; şi, uitându-ne la aceasta, noi atât că aşteptăm descompunerea trupului, ca o secvenţă dintr-o viaţă a dorinţei şi a descompunerii, cât şi că după ea sperăm la o continuitate cu nemurirea, fără a pune moartea noastră la un nivel cu moartea animalelor iraţionale, sau continuitatea omului cu continuitatea celor nemuritori, ca nu cumva din neatenţie în acest fel să punem natura şi viaţa umană la un nivel cu lucruri cu care nu este potrivit să le comparăm. Prin urmare, nu ar trebui să stârnească nemulţumirea faptul că, se pare că, există o anumită inegalitate în ceea ce priveşte durata omului; nici faptul că separarea sufletului de membrele trupului şi descompunerea părţilor lui întrerupe continuitatea vieţii, prin urmare să ne pierdem nădejdea cu privire la înviere. Pentru că, deşi relaxarea simţurilor şi a puterilor fizice, care în mod natural are loc în timpul somnului şi pare să întrerupă viaţa simţurilor, atunci când oamenii dorm la intervale regulate de timp, şi, de unde erau, revin din nou la viaţă, şi totuşi nu refuzăm să numim aceasta viaţă; şi, eu presupun, că din acest motiv unii numesc somnul fratele morţii, nu ca şi cum şi-ar deriva originea din aceeaşi înaintaşi şi părinţi, ci pentru că cei care sunt morţi şi cei care dorm sunt în stări asemănătoare, cel puţin în ceea ce priveşte tăcerea şi lipsa oricărui simţământ despre prezent sau trecut, sau mai degrabă a existenţei în sine şi propria lor viaţă. Prin urmare, dacă nu refuzăm să-i dăm numele de viaţă, acestei vieţi a omului plină de atâtea inegalităţi de la naştere şi până la descompunere, şi întreruptă de toate acele lucruri pe care le-am menţionat mai înainte, nu trebuie să disperăm cu privire la viaţa care urmează după descompunere, cea care implică învierea, cu toate că pentru o vreme aceasta acesta este întreruptă de separarea sufletului de trup.

CAP. XVII. – SUCCESIUNEA DE SCHIMBĂRI, PE CARE LE PUTEM NOI EVIDENŢIA ACUM ÎN OM, NE OFERĂ O ÎNVIERE VERIDICĂ.

Această natură a omului, care de la început i-a fost alocată inegal, şi în acord cu scopul Creatorului, are o viaţă şi o continuitate inegală, întreruptă uneori de somn, altă dată de moarte, şi de schimbările care apar în fiecare perioadă din viaţă, interval în care, nu sunt dinainte clar văzute, cele care urmează după prima. Ar fi putut cineva crede, dacă nu am fi fost învăţaţi prin experienţă, că în sămânţa moale identică în toate părţile ei, au fost depozitate o aşa varietate şi un număr atât de mare de forţe, sau de mase, care în acest fel apar şi ajung consolidate – mă refer la oase, nervi, cartilagii, la muşchi, carne, intestine, şi alte părţi ale trupului? Căci nici în sămânţa, încă umedă, nu este nimic de felul acesta care să fie vizibil, chiar nici în copii, nici unul din aceste lucruri, nu iau o înfăţişare care aparţine adulţilor, sau în perioada adultă nu o iau pe ceea care aparţine celor care au trecute de prima lor tinereţe, sau în acestea ceea ce aparţine celor care au înaintat în vârstă. Cu toate că anumite lucruri pe care eu le-a spus nu evidenţiază toate, sau pe altele numai în mod vag, din secvenţialitatea naturală şi din schimbările care vine peste natura umană, totuşi cei care nu sunt orbiţi în judecata lor cu privire la aceste lucruri de vicii sau lene, ştiu că trebuie să existe mai întâi o depunere a seminţei, şi când aceasta este complect organizată în ceea ce priveşte fiecare mădular şi parte, vine la lumină progenitura, apoi vine creşterea care aparţine primei perioade a vieţii şi maturitatea care este atinsă prin creştere, şi după maturitate stingerea puterilor fizice până la vârsta bătrâneţii, şi apoi, când trupul este doborât, descompunerea lui. Prin urmare, în acest domeniu, cu toate că nici sămânţa nu are înscrisă în ea viaţa sau forma omului, nici descompunerea vieţii în elementele primare; succesiunea apariţiilor naturale fac credibile lucrurile care nu au nici o credibilitate prin fenomenul în sine, face mult mai mult raţiunea, evidenţiind adevărul din secvenţialitatea naturală, oferă o bază pentru a crede în înviere, pentru că acesta este mai sigură şi tare decât experienţa când este vorba de stabilirea adevărului.

CAP. XVIII. – JUDECATA TREBUIE SĂ FACĂ REFERIRE ATÂT LA SUFLET CÂT ŞI LA TRUP: PRIN URMARE VA EXISTA O ÎNVIERE

Argumentele pe care tocmai le-am propus spre examinare, în măsura în care stabilesc adevărul învierii, sunt toate de acelaşi fel, pentru că toate pornesc din acelaşi punct; punctul lor de pornire este originea primilor oameni prin creaţie. Dar în timp ce câteva dintre ele îşi extrag puterea din punctul de pornire în sine, în care îşi au izvorul, altele, ca un rezultat al naturii şi vieţii oamenilor, îşi dobândesc credibilitatea din controlul lui Dumnezeu peste noi; cauza conform căreia, şi pe baza căreia, oamenii au venit în fiinţă, fiind strâns legată de natura oamenilor, îşi extrage forţa din creaţie; dar argumentul din justeţe, care îl reprezintă pe Dumnezeu ca judecând oamenii în acord cu modul în care ei au trăit bine sau rău, îşi extrage forţa din sfârşitul existenţei lor: ei vin în fiinţă pe baza iniţială; dar statutul lor depinde mai mult de controlul lui Dumnezeu. Şi odată ce problemele care apar mai întâi au fost deja demonstrate de mine cum s-a putut mai bine, va fi bine să ne demonstrăm poziţia şi în cele care vin după – mă refer la răsplata sau pedeapsa cuvenită fiecărui om în acord cu dreapta judecată, şi prin cauza finală a existenţei umane; şi dintre acestea eu pun mai întâi pe aceea care ia iniţiativa prin natură, şi face cercetări mai întâi în argumentul legat de judecată: postulând doar un singur lucru, din preocupare pentru principiul care priveşte subiectul pe care îl avem înainte, şi pentru ordine – adică, că este iminent peste cei care îl acceptă pe Dumnezeu ca fiind Creatorul acestui univers, să atribuie înţelepciunii şi dreptăţii Lui păstrarea şi grija faţă de tot ceea ce a fost creat, dacă doresc să se ţină de propriile lor principii; şi cu asemenea concepţii să susţină că nimic, fie că e pe pământ sau în cer nu este fără pază şi providenţă, ci că; dimpotrivă, toate lucrurile, invizibile sau vizibile în aceeaşi măsură, mici sau mari, sunt cuprinse în atenţia Creatorului; pentru că toate lucrurile create cer atenţia Creatorului, şi fiecare în particular, în acord cu natura sa şi cu scopul pentru care au fost făcute: deşi, eu cred, că acum ar fi un efort zadarnic să trecem prin listă, sau să distingem între câteva cazuri, sau să menţionăm în detaliu ce este potrivit pentru fiecare natură. În toate evenimentele, omul, despre care trebuie acum să discutăm, având dorinţe, are nevoie de hrană; fiind muritor, de posteritate; fiind raţional, de un proces de judecată. Dar dacă fiecare dintre aceste lucruri îi aparţin omului prin natură, şi el are nevoie de hrană pentru viaţa sa, şi are nevoie de posteritate pentru continuarea rasei, şi are nevoie de judecată pentru ca hrana şi posteritatea să poată fi în acord cu legea, atunci desigur urmează că, deoarece hrana şi posteritatea se referă la ambele împreună, şi judecata trebuie să se refere la ele (prin ambele împreună eu înţeleg omul, format din suflet şi trup), şi că un asemenea om devine responsabil pentru toate acţiunile lui, şi primeşte din ele fie răsplată, fie pedeapsă. Acum, dacă dreapta judecată acordă ambelor împreună retribuţia sa pentru faptele rele; şi dacă nu este potrivit ca fie numai sufletul singur să primească răsplăţile pentru faptelor lucrate în unire cu trupul (pentru că acesta în sine nu are nici o înclinaţie spre greşeli care sunt comise în legătură cu plăcerile sau mâncarea şi cultura trupului), sau ca trupul singur să primească (pentru că el prin sine însuşi nu este capabil să deosebească legea şi dreptatea), dar omul, compus din acestea, este supus judecăţii pentru fiecare dintre aceste fapte lucrate de el; şi dacă raţiunea nu găseşte aceasta întâmplându-se nici în viaţa aceasta (pentru că răsplata după merite nu-şi găseşte locul în existenţa prezentă; pentru că mulţi atei şi persoane care practică tot felul de nedreptăţi şi răutate trăiesc până la sfârşit, nevizitaţi de calamităţi, în timp ce, dimpotrivă, cei care au trăit în mod deschis o viaţă exemplară în ceea ce priveşte fiecare Virtute, trăiesc în durere, în insultă, în calomnie şi ultraj, şi suferinţi de tot felul), nici după moarte (pentru că ele nu mai există împreună, sufletul fiind separat de trup, şi trupul fiind descompus din nou în materialele din care era compus, şi nu mai reţine nimic din structura sau forma sa iniţială, cu atât mai puţin aducerea aminte a acţiunilor): rezultatul tuturor acestora este foarte clar pentru fiecare, - adică, că, în limbajul apostolului „ceea ce este supus putrezirii (şi descompunerii) trebuie să se îmbrace în neputrezire”, pentru ca cei care au fost morţi, să fie aduşi la viaţă prin înviere, şi părţile care au fost separate şi în întregime descompuse să fie unite din nou, şi fiecare să primească, în acord cu dreptatea, pentru ceea ce s-a făcut în trup, indiferent că ar fi bine sau rău.

CAP. XIX. – DACĂ NU AR EXISTA ÎNVIERE OMUL AR AVEA O SITUAŢIE MAI PUŢIN FAVORABILĂ DECÂT ANIAMLELE.

Pentru a răspunde, mai departe, celor care recunosc controlul divin, şi admit aceleaşi principii ca şi noi, totuşi într-un fel depărtându-se de propriile lor recunoaşteri, cineva ar putea folosi asemenea argumente ca cele care au fost citate, şi mult mai mult decât acesta, el ar putea fi dispus să dezvolte ceea ce s-a spus numai într-un mod concis şi într-un fel superficial. Dar lucrând cu cei care sunt diferiţi de noi în ceea ce priveşte adevărurile primare, cu siguranţă, va fi bine să stabilim un alt principiu anterior acestora, alăturându-ne lor în a ne îndoi cu privire la lucrurile de care se leagă opiniile lor, şi, în acest fel, să examinăm subiectul împreună cu ei – dacă viaţa omului, şi întregul curs al existenţei, este trecut cu vederea, şi un fel de întuneric dens este vărsat pe pământ, ascunzând în ignoranţă şi tăcere atât oamenii cât şi acţiunile lor; sau dacă este mult mai sigur, să fii de părere că Creatorul prezidează peste lucrurile pe care El însuşi le-a făcut, inspectând toate lucrurile care există, sau au venit în existenţă, Judecător atât al faptelor cât şi al scopurilor. Dacă nu va fi nici o judecată. de nici un fel, peste acţiunile oamenilor, oamenii nu vor avea nici un avantaj faţă de creaturile iraţionale, ci mai degrabă va fi mult mai rău decât pentru acestea, văzând că ei îşi ţin în supunere pasiunile, şi sunt preocupaţi de pietate, şi neprihănire, şi de alte virtuţi; o viaţă trăită după felul brutelor va fi cea mai bună, virtutea va fi absurdă, ameninţarea judecăţii un subiect de râs copios, complacerea în tot felul de plăceri, bunul cel mai mare, şi rezolvarea comună dintre acestea şi propria lor lege va fi aceea maximă, atât de dragă celui necontrolat şi destrăbălat, „Să mâncăm şi să bem, că mâine vom muri”. Pentru că încheierea unei asemenea vieţi nu este chiar o plăcere, aşa cum presupun unii, ci o totală lipsă de sensibilitate. Dar dacă Creatorul oamenilor ţine cont de orice preocupare legată de la faptele Sale, şi oricum o deosebire trebuie să existe între cei care au trăi bine şi rău, şi aceasta trebuie să fie, fie în viaţa prezentă, în timp ce omul este încă viu şi s-a purtat cu virtuţi sau cu vicii, sau după moarte, când oamenii sunt într-o stare de separare sau descompunere. Dar în acord cu nici una dintre aceste presupoziţii nu putem găsi o judecată dreaptă care să aibă loc; pentru că nici binele, în viaţa prezentă, nu obţine răsplăţile virtuţii, nici chiar răi, încă, nu primesc răsplata pentru vicii. Trec peste faptul că atâta vreme cât natura pe care o posedăm noi în prezent este păstrată, natura morală nu poate purta o pedeapsă proporţională cu mult mai numeroasele şi mult mai serioasele greşeli. Pentru că hoţul, domnitorul, sau tiranul care în mod nedrept a dat la moarte zeci de mii, printr-o singură moarte nu se poate face răsplătirea pentru aceste fapte; şi omul care nu are o opinie adevărată despre Dumnezeu, şi trăieşte în tot felul de atrocităţi şi blesteme, dispreţuieşte lucrurile divine, calcă legile, comite atrocităţi împotriva copiilor şi femeilor în aceeaşi măsură, ruinează oraşe în mod nedrept, arde case împreună cu locuitorii lor, şi devastează o ţară, şi în acelaşi timp distruge locuitorii oraşelor şi popoare, şi chiar întreaga naţiune – cum se poate într-un trup muritor suferi o pedeapsă potrivită pentru aceste crime, din moment ce moartea împiedică pedeapsa meritată, şi natura muritoare nu este suficientă pentru nici una din faptele sale? Deci, este dovedit că nici în viaţa prezentă, nici după moarte nu există o judecată în acord cu meritele oamenilor.

CAP. XX. – PENTRU CA PEDEAPSA CARE VINE PESTE EL SĂ FIE DREAPTĂ OMUL TREBUIE SĂ POSEDE, ÎN VIAŢA DE APOI, ATÂT UN TRUP CÂT ŞI UN SUFLET.

Fie că moartea este stingerea totală a vieţii, sufletul fiind dizolvat şi descompus împreună cu trupul, fie că sufletul rămâne singur, incapabil de dizolvare, dispersie, descompunere, în timp ce trupul este descompus şi dizolvat, fără a mai păstra nici o aducere aminte a acţiunilor din trecut, nici vreun simţământ în legătură cu ceea ce a experimentat în conexie cu sufletul. Dacă viaţa omului ar fi total stinsă, acesta s-ar vedea printr-o lipsă totală de grijă faţă de oamenii care sunt vii, lipsa unei judecăţi care să-i privească pe cei care au trăit în virtuţi sau vicii; ci ar avea, din nou, loc o năvălire peste noi a tot ceea ce ţine de o viaţă de nelegiuire, şi mulţimea de absurdităţi care decurge din aceasta, şi ceea ce reprezintă apogeul acestei nelegiuiri – ateismul. Chiar dacă trupul va fi descompus, şi fiecare din particulele dizolvate vor trece în elementele asemănătoare, totuşi sufletul trebuie să rămână în sine nemuritor, nici prin această presupunere nu va avea loc nici o judecată a sufletului, pentru că va exista o absenţă a egalităţii: deoarece este nelegitim a suspecta că o judecată de acest fel ar putea fi emisă de Dumnezeu şi din partea lui Dumnezeu care este doritor de egalitate. Totuşi egalitatea este de dorit la judecată, dacă fiinţa care a practicat neprihănirea sau nelegiuirea nu este păstrată în existenţă: pentru că cel care a practicat fiecare dintre aceste lucruri în viaţă şi peste care vine judecata a fost omul, nu sufletul singur. Rezumând totul într-un cuvânt, această concepţie în nici un caz nu este consistentă cu egalitatea.

CAP. XXI. – CONTINUARAE ARGUMENTAŢIEI.

Dacă sunt răsplătite faptele bune, în mod clar trupul va fi nedreptăţit, cu atât mai mult cu cât el a fost părtaş împreună cu sufletul la eforturile legate de facerea de bine, dar nu este părtaş şi la răsplata faptelor bune, şi pentru că, deşi sufletul este deseori scuzat pentru anumite greşeli pe baza nevoilor şi dorinţelor trupului, trupul este privat de orice părtăşie la faptele bune făcute, eforturile la realizarea cărora a participat în timpul vieţii. Nici dacă greşelile ar fi judecate, nu s-ar proceda corect cu sufletul, presupunând ca el singur să plătească pedeapsa pentru greşelile pe care acesta le-a făcut fiind solicitat de trup şi dus în rătăcire de acesta înspre propriile pofte şi înclinaţii, odată fiind luat în stăpânire şi antrenat, altă dată fiind atras pe nişte căi violente, şi alteori alăturându-se acestuia din bunătate şi grijă pentru conservarea lui. Cum este posibil să fie altfel, decât nedrept, pentru suflet ca să fie judecat singur cu privire la lucrurile faţă de care în propria sa natură nu simte nici o poftă, nici o atracţie, nici un impuls, cum este imoralitatea, violenţa, lăcomia, nedreptatea şi faptele nedrepte care izvorăsc din acestea? Pentru că dacă majoritatea acestor rele vin din faptul că omenii nu au stăpânirea asupra pasiunilor care îi apelează, şi ei sunt apelaţi de nevoile şi dorinţele trupului, şi grija şi atenţia care este cerută de acesta (pentru că acestea sunt motivele pentru orice acuzaţi de bogăţie, şi în mod special de folosirea ei, şi mai mult, de căsătorie şi toate acţiunile vieţii, lucrurile în care, în legătură cu care, se vede ce este greşit şi ce nu este), cum poate fi drept pentru suflet să fie judecat singur cu privire la acele lucruri la care trupul ar trebui să fie mai întâi sensibil, şi în care acesta trage sufletul înapoi spre simpatie şi participarea la acţiuni care au în vedere lucrurile pe care acesta le doreşte; că apetitele şi plăcerile, şi mai mult temerile şi supărările, în care orice trecere peste limita potrivită este condamnabil la judecată, ar trebui să fie puse în mişcare de trup, şi totuşi păcatele care izvorăsc din acestea, şi pedepsele pentru păcatele săvârşite, ar trebui să cadă numai asupra sufletului, care nici nu are nevoie de nici de nici un lucru de acest fel, nici nu doreşte nici nu se teme sau suferă de nici unul dintre aceste lucruri aşa cum omul este obişnuit să sufere? Dar chiar dacă susţinem că aceste afecţiuni nu aparţin numai trupului, ci omului, spunând ceea ar trebui, în mod corect, ar trebui să spunem, pentru că viaţa omului este una, deşi compusă din două, totuşi, numai uităndu-ne la natura sa, cu siguranţă nu vom putea să susţinem că aceste lucruri ţin de suflet. Pentru că atâta vreme cât acesta nu are nevoie de mâncare, acesta nu poate nici odată dori lucruri care nu sunt nici cel puţin necesare pentru subzistenţa lui; nici nu poate simţi vreun impuls înspre vreunul din aceste lucruri care nu toate îi sunt potrivite pentru folos, şi nici nu poate acesta fi întristat prin dorinţa după bani sau alte proprietăţi, din moment ce acestea nu-i sunt potrivite. Şi dacă acesta este superior descompunerii, nu se teme de nimic că ar fi distructiv pentru sine: nu are frica de foame, sau boală, sau mutilare, sau neajuns, sau foc, sau sabie, din moment ce nu poate suferi din partea nici uneia dintre acestea răni sau dureri, pentru că nici trupurile, nici puterile trupeşti nu-l pot atinge de fel. Dar dacă este absurd să legi pasiunile de suflet ca aparţinând în mod special acestuia, este mult mai nedrept şi nepotrivit ca judecata lui Dumnezeu să pună numai asupra sufletului păcatele care izvorăsc din acestea, şi pedeapsa care rezultă.

CAP. XXII. – CONTINUAREA ARGUMENTAŢIEI.

În continuare la ceea ce a fost spus, nu este absurd ca, în timp ce noi nici cel puţin nu putem gândi virtutea şi viciul ca existând în mod separat în suflet (pentru că noi recunoaştem virtuţile ca virtuţile omului, şi în acelaşi fel viciile, opusul lor, ca neaparţinând sufletului în separare de trup, şi existând prin ele însele), cu toate acestea răsplata sau pedeapsa pentru ele ar trebui atribuită numai sufletului? Cum ar putea cineva să aibă noţiunea curajului sau tăriei de caracter ca existând numai în suflet, atunci când sufletul nu are nici o frică de moarte, sau răni, sau mutilare, sau maltratare, sau de frica asociată cu acestea, sau suferinţa care rezultă din ele? Şi ce vom putea zice despre auto-control şi abstinenţă, când nu există nici o dorinţă care să-l atragă spre mâncare sau contacte sexuale, sau alte plăceri şi bucurii, nici un alt lucru ne solicitându-l din interior sau excitându-l de afară? Şi ce să zicem despre înţelepciunea practică, atunci când nu îi sunt propuse lucruri, care pot sau nu pot fi făcute, nici lucruri care să fie alese sau evitate, sau mai degrabă atunci când în el nu este nici o mişcare sau impuls natural înspre a face ceva? Şi cum ar putea vreun simţ să fie în mod egal atributul sufletelor, fie în referinţă unul la celălalt fie pentru orice altceva, indiferent că este de acelaşi fel sau este de un fel diferit, atunci când ele nu sunt capabile din nici o sursă, sau prin nici un mijloc, sau în nici un fel, să acorde ceea ce este în aceeaşi măsură în acord cu meritul, sau în acord cu analogia, cu excepţia onoarei care i se cuvine lui Dumnezeu, şi, mai mult, nu are nici un impuls sau mişcare înspre folosirea propriilor lucruri, sau abţinerea de la cele ale altora, pentru că folosirea acelor lucruri care sunt în acord cu natura, sau abţinerea de la ele, este socotită în referinţă cu cele care sunt în aşa fel constituite încât să le folosească, în timp ce sufletul nici nu doreşte nimic, nici nu este aşa constituit încât să se folosească de nimic sau de nici un lucru, şi prin urmare ceea ce este numit acţiunea independentă a părţilor nu se poate găsi în sufletul constituit în acest fel?

CAP. XXIII. - CONTINUAREA ARGUMENTAŢIEI.

Dar cel mai iraţional lucru dintre toate este acesta: să impui sancţiuni corecte ale legii asupra oamenilor, şi apoi să atribui numai sufletelor lor recompensa pentru acţiunile lor legale sau ilegale. Pentru că cel ce primeşte legea va primi, în mod just, şi recompensa pentru călcarea legii, şi dacă omul a fost cel care a primit legile, şi nu numai, singur, sufletul, omul trebuie să primească şi recompensa pentru păcatele înfăptuite, şi nu numai sufletul singur, pentru că Dumnezeu nu s-a bucurat de suflete care s-au abţinut de la lucruri care nu au nici o legătură cu ele, cum ar fi adulterul, crima, hoţia, răpirea, neonorarea părinţilor şi orice dorinţă în general care tinde să rănească sau să producă pierdere semenilor noştri. Nici porunca „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, nu este adaptată numai sufletului, din moment ce asemenea nume nu sunt aplicabile lor, căci sufletele nu produc suflete, aşa încât să fie potrivit apelativul de tată sau mamă, dar oamenii produc oameni; nici porunca „Să nu preacurveşti”, nu poate fi vreodată în mod corect adresată sufletelor, sau chiar gândului legat de aşa ceva, din moment ce diferenţa dintre bărbat şi femeie nu există în ele, nici vreo aptitudine pentru actul sexual, nici apetitul pentru acesta; şi unde nu există apetit, nu poate exista relaţie sexuală, adică căsătorie; şi unde nu există relaţie sexuală legitimă, nu poate exista nici o dorinţă nelegitimă, sau o relaţie sexuală cu, soţia altui bărbat, adică adulter. Nici nu există interdicţia furtului, sau dorinţa de a avea mai mult, aplicată sufletelor, pentru că ele nu au nevoie de acele lucruri, deşi nevoia de ele, motivată de sărăcia sau dorinţa naturală, îi împinge pe oameni să fure sau să tâlhărească, cum ar fi aur, sau argint, sau un animal, sau orice altceva adaptat la mâncare, sau adăpost, sau folos; pentru că pentru o natură nemuritoare, orice lucru considerat folositor care este dorit prin necesitate, este nefolositor.
Dar hai să lăsăm o discuţie mai deplină pe acest subiect celor care doresc să investigheze fiecare punct cu o mai mare exactitate, sau să se socotească mult mai cu ardoare cu oponenţii. Din moment ce ceea ce chiar a fost spus, şi ceea ce concură împreună cu acestea pentru a garanta înviere, este suficient pentru noi, nu ar fi rezonabil să mai zăbovim asupra lor; pentru că noi nu ne-am propus să nu omitem ceva ce poate fi spus, ci să reliefăm într-un fel rezumativ, celor care s-au adunat, ce ar trebui gândit despre înviere, şi să adaptăm acestea la capacitatea celor care au prezentat argumentele legate de aceste întrebări.

CAP. XXIV. – ARGUMENTUL ÎN FAVOARAE ÎNVIERII DIN SCOPUL FUNDAMENTAL AL OMULUI.

Punctele propuse pentru a fi luate în considerare fiind într-o anumită măsură investigate, mai rămâne de examinat argumentul din sfârşit sau cauza finală, care într-adevăr s-a întrezărit deja din ceea ce s-a spus, şi are nevoie numai să i se acorde mai multă atenţie şi alte discuţii, atât cât să ne permită să evităm aparenţa că am lăsat nemenţionate vreunul dintre subiectele la care am făcut referire pe scurt, şi deci în mod direct să prejudiciem subiectul sau împărţirea temei care am făcut-o la început. Deci, de dragul celor prezenţi şi a altora care s-ar putea să acorde atenţie subiectului, s-ar putea să fie bine doar să declar că fiecare dintre acele lucruri care sunt constituite prin natură, şi cele care sunt făcute prin artă, trebuie să aibă un sfârşit caracteristic lor, aşa cum, într-adevăr, suntem învăţaţi de sensul comun al tuturor oamenilor, şi care se adevereşte prin lucrurile care sunt înaintea ochilor noştri. Nu vedem că soţii au un sfârşit, şi doctorii un altul; şi, şi lucrurile care cresc din pământ un altul, şi un altul animalele care se hrănesc cu acestea şi au produs în acord cu anumite serii naturale? Dacă acest lucru este evident, şi puterile naturale şi artificiale, trebuiesc să fie separate de comunitatea cu restul; pentru că nu este legal să presupui acelaşi sfârşit pentru fiinţele lipsite de judecată raţională, cu a celor a căror acţiuni sunt reglate de legea ereditară şi raţiune, şi care trăiesc o viaţă inteligentă şi respectă dreptatea. Prin urmare, lipsa durerii nu poate fi un sfârşit potrivit pentru cele din urmă, pentru că acesta este lucrul pe care ele îl au în comun cu fiinţele total lipsite de sensibilitate: nici acesta nu poate consta în bucuria de lucrurile care hrănesc sau delectează trupul, sau într-o abundenţă de plăceri; altfel ar trebui să acordăm un loc de frunte unei vieţi ca aceea a brutelor, în timp ce una care este controlată de virtuţi este fără o cauză finală. Eu cred că un sfârşit ca acesta aparţine fiarelor şi animalelor, nu oamenilor care posedă un suflet nemuritor şi o judecată raţională.

CAP. XXV. – COPONTINUAREA ŞI ÎNCHEIEREA ARGUMENTAŢIEI.

Şi nici nu există vreo fericire a sufletului separat de trup: pentru că noi nu facem cercetări asupra vieţii sau cauzei finale a vreuneia dintre părţile din care este compus omul, ci a fiinţei care este compusă din amândouă; pentru că aşa este orice om care a fost părtaş la existenţa prezentă, şi trebuie să existe un sfârşit potrivit propus pentru viaţa sa. Dar dacă acesta este sfârşitul celor părţi împreună, şi acesta nu poate fi descoperit nici în timp ce încă ei sunt încă în viaţă în stadiul prezent al existenţei, datorită numeroasele cauze deja menţionate, nici chiar atunci când sufletul este într-un stadiu de separare, deoarece nu poate spune că omul ar exist atunci când trupul este descompus, şi în totalitate răspândit peste tot, chiar dacă sufletul continuă singur – este absolut necesar ca sfârşitul fiinţei umane să apară printr-un fel de reconstrucţie a celor două împreună, şi a aceleaşi fiinţe vii. Şi cum aceasta urmează ca o necesitate, trebuie să existe toate mijloacele pentru a fi o înviere a trupurilor care sunt moarte, sau chiar total descompuse, şi acelaşi om trebuie să fie format din nou, pentru că legea naturii nu soroceşte sfârşitul absolut, nici sfârşitul vreunui om de orice fel, ci acelaşi om care a trecut prin viaţa precedentă; dar este imposibil ca acelaşi om să fie reconstruit până când acelaşi trup nu este restaurat la acelaşi suflet. Dar ca acelaşi suflet să obţină acelaşi trup este imposibil pe oricare altă cale, şi posibil numai prin înviere; pentru că dacă are loc aceasta, urmează şi un sfârşit care este potrivit naturii oamenilor. Şi noi nu vom face nici o greşeală spunând că cauza finală a unei vieţi inteligente şi a unei judecăţi raţionale, trebuie să fie să fie ocupată în mod neîntrerupt cu acele obiecte la care raţiunea naturală este în primul rând şi în mod primar adaptată, şi să ne delectăm fără încetare în contemplarea Lui care există, şi a decretelor Sale, în ciuda faptului că majoritatea oamenilor, pentru că sunt afectaţi prea intens şi prea violent de lucrurile de jos, trec prin viaţă fără să obţină acest obiect. Un mare număr al celor care falimentează în lucrurile care le aparţin lor, nu fac zadarnică seria obişnuită, pentru că examinarea se leagă de indivizi, şi răsplata sau pedeapsa trăirii, în rău sau bine, este proporţionată cu meritele fiecăruia.