Cristologie:

Învierea lui Hristos
de J. Gresham Machen


În urmă cu aproape o mie nouă sute de ani, într-un colţ obscur al Imperiului Roman, a trăit cineva care ar putea părea unui observator întâmplător un om deosebit. Până la vârsta de aproximativ treizeci de ani El a trăit o viaţă obscură în mijlocul unei familii umile. Apoi El a început un curs deosebit de învăţătură etică şi religioasă, însoţit de o slujire de vindecare. La început El a fost foarte popular. Mari mulţimi de oameni îl urmau cu bucurie şi oamenii intelectuali din poporul Său erau interesaţi de ceea ce spunea El. Dar învăţătura Sa prezenta caracteristici revoluţionare şi El nu a satisfăcut aşteptările politice ale mulţimii. Şi astfel, nu după mult timp, El a căzut victimă geloziei conducătorilor poporului Său şi laşităţii guvernatorului roman. El a murit moartea criminalilor din acele zile, pe cruce. La moartea Sa, ucenicii pe care El i-a adunat au fost total descurajaţi. În El ei şi-au centrat cele mai elevate speranţe ale lor. Şi acum că El a fost luat de la ei printr-o moarte umilitoare, speranţele lor au fost sfărâmate. Ei L-au părăsit cu o frică laşă în ora nevoii Sale, şi un observator ar fi spus că niciodată o mişcare nu a fost mai fără speranţă moartă. În mod evident aceşti urmaşi ai lui Hristos au fost mult mai inferiori faţă de El în discernământ spiritual şi în curaj. Chiar şi atunci când El a fost cu ei, ei nu au fost în stare să înţeleagă învăţăturile elevate ale conducătorului lor. Atunci cum ar fi putut să îl înţeleagă atunci când El a plecat? Cineva ar putea spune că mişcarea a depins prea mult de un om extraordinar, şi când El a fost luat, cu siguranţă mişcarea a murit.

Dar lucrul uimitor s-a petrecut. Faptul sigur de care nu se îndoieşte nimeni este că aceiaşi oameni slabi, descurajaţi care tocmai l-au părăsit pe Stăpânul lor în momentul când El era în nevoie, şi erau împreună neputincioşi cu ocazia morţii Sale, au început dintr-o dată în Ierusalim, la câteva zile sau săptămâni de la moartea Stăpânului lor, cu siguranţă cea mai deosebită mişcare spirituală pe care lumea a văzut-o vreodată. La început, mişcarea începută a rămas în limitele poporului evreu. Dar curând ea a rupt legăturile iudaismului, şi a început să fie plantată în toate marile oraşe ale lumii romane. În trei sute de ani, Imperiul în sine a fost cucerit de credinţa creştină.

Dar această mişcare a fost începută în acele câteva zile după moartea lui Isus. Care a fost cauza schimbării frapante în acei ucenici slabi, descurajaţi, care i-a făcut cuceritorii spirituali ai lumii?

Istoricii de azi sunt de acord că ceva trebuie să se fi petrecut, ceva decisiv, după moartea lui Isus, pentru a începe această mişcare nouă. Aceasta nu a fost doar o continuare obişnuită a influenţei învăţăturii lui Isus. Istoricii moderni sunt cel puţin de acord că anumite schimbări frapante au avut loc după moartea lui Isus şi înainte de mişcarea misionară creştină. Mai mult, ei au fost de acord până la un anumit punct asupra întrebării referitoare la ce schimbare este vorba; ei au fost de acord să susţină că această mişcare creştină nouă a fost începută de credinţa ucenicilor în învierea lui Isus; ei au fost de acord că în minţile şi în inimile ucenicilor s-a format convingerea că Isus a înviat din morţi. Desigur, aceasta nu a fost admisă mai înainte de toţi. Se obişnuia să se susţină, în zilele timpurii ale scepticismului modern, că ucenicii lui Isus doar au pretins că El a înviat din morţi. Astfel de ipoteze au fost puse de multă vreme în debaraua teoriilor la care s-a renunţat. Se admite acum că ucenicii lui Isus, prietenii intimi ai lui Isus, la scurt timp după moartea Sa au crezut sincer că El a înviat din morţi. Singura diferenţă de opinie apare când întrebăm ce a produs această credinţă.

Răspunsul Noului Testament la această întrebare este foarte simplu. Potrivit Noului Testament, ucenicii au crezut în învierea lui Isus deoarece cu adevărat, după moartea Sa, Isus a ieşit din mormânt, li s-a arătat şi a avut întâlniri extinse cu ei, astfel că credinţa lor în înviere era bazată pur şi simplu pe un fapt.

Desigur, această explicaţie este respinsă de oamenii moderni care nu vor să recunoască în originea creştinismului o intrare a puterii creative a lui Dumnezeu, spre deosebire de legile care acţionau în natură. Şi astfel a fost propusă o altă explicaţie. Cea că credinţa ucenicilor în înviere a fost produsă de anumite halucinaţii în care ei s-au gândit că l-au văzut pe Isus, învăţătorul lor, şi probabil au auzit cuvinte sunând în urechile lor. O halucinaţie este un fenomen bine cunoscut studenţilor de la patologie. Într-o halucinaţie, nervul optic este afectat, şi de aceea pacientul într-un anumit sens „vede” pe cineva sau ceva. Dar acest efect este produs nu printr-un obiect extern, ci prin condiţia patologică a subiectului în sine. Acesta este punctul de vedere al „apariţiilor” Hristosului înviat care este susţinut de cei care resping miraculosul în legătură cu originea creştinismului.

Este adevărat, că se susţine că ceea ce a fost decisiv în credinţa învierii a primilor creştini a fost impresia pe care ei au primit-o despre persoana lui Isus. Se presupune că fără acea impresie, ei nu ar fi putut avea acele experienţe patologice pe care ei le-au numit apariţii ale Hristosului înviat, astfel că aceste experienţe patologice au fost pur şi simplu forma necesară în care impresia continuă a persoanei lui Isus s-a făcut simţită în viaţa primilor ucenici. Dar în orice caz, cu această ipoteză, credinţa învierii din apostoli, pe care este întemeiată biserica creştină, şi a fost într-adevăr bazată pe o experienţă patologică în care aceşti oameni au crezut că l-au văzut pe Isus, şi au auzit probabil un cuvânt sau două sunând în urechile lor, în timp ce nu era nimic în lumea externă care să îi facă să creadă că erau în prezenţa Sa.

Este adevărat că mai înainte au existat alte explicaţii. Uneori se susţinea că ucenicii au ajuns să creadă în înviere deoarece Isus nu era cu adevărat mort. Când El a fost pus în aerul rece din mormânt, El s-a trezit şi a ieşit afară, şi ucenicii au crezut că El a înviat. Un cărturar care merită să fie cunoscut astăzi se spune că a înviat această teorie, deoarece el este nesatisfăcut cu ideea dominantă. Dar marea majoritate a cărturarilor de azi cred că această credinţă a ucenicilor a fost cauzată de halucinaţii, care sunt numite „apariţii” ale Domnului înviat.

Dar haideţi să examinăm relatarea oferită de Noul Testament a învierii lui Isus şi a evenimentelor care au legătură cu ea. Această relatare este găsită în şase cărţi ale Noului Testament. Desigur, toate cărţile Noului Testament presupun învierea şi mărturia ei este susţinută în toate. Dar există şase dintre aceste cărţi, mai presus de toate, care oferă detalii ale Învierii. Ele sunt cele patru evanghelii, Faptele Apostolilor şi Prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni.

Potrivit acestor şase cărţi, dacă mărturia lor este pusă laolaltă, Isus a murit într-o vineri. Nu era permis ca trupul Său să rămână şi să se descompună pe cruce, cu a fost îngropat în aceeaşi seară. El a fost pus într-un mormânt ales de un conducător al poporului, un membru din Sanhedrin. La înmormântarea Sa au fost martore anumite femei. El a rămas în mormânt în timpul sabatului. Dar în dimineaţa primei zile din săptămână El a înviat. Anumite femei care au venit la mormânt l-au găsit gol, şi au văzut îngeri care le-au spus că El a înviat din morţi. El a apărut în faţa acestor femei. Mormântul a fost vizitat în aceeaşi dimineaţă de Petru şi de ucenicul iubit. În cursul unei zile Isus a apărut în faţa lui Petru. Seara El a apărut în faţa a doi ucenici ne-numiţi care mergeau spre Emaus, şi aparent mai târziu în aceeaşi seară El a apărut în faţa tuturor apostolilor cu excepţia lui Toma. Apoi cu o săptămână mai târziu El a apărut din nou în faţa apostolilor, Toma fiind şi el prezent. Apoi El a apărut în Galilea, aşa cum învăţăm din Matei 28. Probabil că Pavel menţionează aceeaşi apariţie când spune că „El a apărut în faţa la mai mult de cinci sute de fraţi deodată,” 1 Corinteni 15:6. Probabil după aceea El a apărut în faţa celor şapte ucenici la marea Galileii, Ioan 21. Apoi El a apărut în Ierusalim, şi s-a înălţat de pe Muntele Măslinilor. Cândva în timpul apariţiilor Sale, odată s-a arătat lui Iacov, fratele Său, 1 Corinteni 15:7. Mai târziu El a apărut în faţa lui Pavel. Aceasta este relatarea Noului Testament referitoare la apariţiile după înviere ale Domnului nostru.

Există două trăsături caracteristice din această relatare care au fost evidenţiate foarte mult în discuţiile recente. Ele sunt (1) locul şi (2) caracterul apariţiilor lui Isus.

Potrivit Noului Testament, locul a fost mai întâi în Ierusalim, apoi în Galilea şi apoi din nou în Ierusalim. Apariţiile au avut loc nu numai în Galilea şi în Ierusalim, ci deopotrivă în Ierusalim şi în Galilea; şi primele apariţii au avut loc în Ierusalim.

Cam atât despre locul apariţiilor. Cât despre caracterul apariţiilor, ele au fost potrivit Noului Testament de un fel simplu, fizic. În Noul Testament Isus este reprezentat chiar ca având părtăşie la masă cu ucenicii Săi după învierea Sa, şi ca angajând relaţii extinse cu ei. Este adevărat, există ceva misterios în legătură cu această relaţie; aceasta nu este doar o continuare a vechii relaţii Galilene. Trupul lui Isus este independent de condiţiile timpului şi a spaţiului într-un fel care a apărut doar rar în slujirea Sa anterioară. A existat o schimbare. Dar există şi o continuitate. Trupul lui Isus a ieşit din mormânt şi a apărut ucenicilor într-un asemenea fel că un om putea să-şi pună degetul său în urma cuielor din mâinile Sale.

În două exemple, această relatare este contrazisă de cărturarii moderni. În primul loc, caracterul apariţiilor este presupus să fi fost diferit. Se presupune că ucenicii lui Isus L-au văzut doar pentru un moment în slavă, şi probabil au auzit un cuvânt sau două sunând în urechile lor. Desigur, potrivit istoricilor moderni naturalişti, aceasta nu a fost o vedere şi auzire reală, ci o halucinaţie. Dar punctul este că cei care privesc aceste apariţii ca şi halucinaţii nu au putut lua relatarea Noului Testament şi să dovedească din ea că aceste apariţii au fost halucinaţii şi nu au fost bazate pe prezenţa reală a trupului lui Isus; ci sunt obligaţi în primul rând să reducă relatarea Noului Testament la proporţii posibile. Motivele sunt că există limite la o halucinaţie. Oamenii sănătoşi la minte nu pot gândi că ei au avut o părtăşie prelungită cu cineva care nu era cu adevărat prezent, sau să poată crede că ei au umblat cu El şi au vorbit cu El după moartea Sa. Nu poţi începe explicaţia modernă a acestor întâmplări ca experienţe autentice şi în acelaşi timp doar viziuni, până când nu modifici relatarea care este oferită în apariţiile în sine. Şi dacă această relatare modificată este adevărată, atunci ar trebui în Noul Testament să există multe povestiri din Noul Testament care sunt legendare. Trebuie să recunoşti aceasta şi va trebui să explici aceste apariţii ca halucinaţii. Deci există o diferenţă în ceea ce priveşte natura apariţiilor, potrivit reconstrucţiei moderne, împotriva Noului Testament.

Şi mai există o diferenţă în ce priveşte locul apariţiilor. Potrivit punctului de vedere uzual modern al istoricilor naturalişti, prima apariţie a avut loc în Galilea, şi nu în Ierusalim. Dar care este importanţa acestei diferenţe de opinie? La prima vedere ea pare doar o chestiune de detaliu. Dar în realitate ea este foarte importantă pentru întreaga reconstrucţie modernă. Dacă vei explica aceste experienţe ca nişte halucinaţii, condiţiile psihologice necesare trebuie să fi predominat pentru ca ucenicii să aibă experienţele acestea. De aceea, istoricii moderni sunt atenţi să îngăduie timp pentru ca descurajarea profundă a ucenicilor să fie înlăturată – pentru ca ucenicii să se întoarcă în Galilea şi să trăiască din nou în scenele în care ei au trăit cu Isus; să mediteze asupra Lui, şi să fie gata pentru a avea acele viziuni cu El. Timpul trebuie să fie permis şi locul trebuie să fie favorabil. Şi apoi mai este un alt element important.

Aici ajungem la unul din cele mai importante lucruri dintre toate – mormântul gol. Dacă primele apariţii au fost în Ierusalim, de ce nu au investigat ucenicii sau duşmanii mormântul, şi să respingă acest crez prin găsirea trupului lui Isus acolo? Acest argument este respins de ipoteza Galileană cu privire la primele apariţii. Dacă primele apariţii au avut loc înainte de câteva săptămâni şi în Galilea, misterul este explicat. Nu ar fi fost nici o ocazie favorabilă pentru a investiga mormântul până când era prea târziu; şi astfel chestiunea a fost îngăduită să treacă, şi credinţa învierii s-ar fi putut naşte. Desigur, această explicaţie nu este chiar satisfăcătoare, deoarece nimeni nu poate vedea cum ucenici nu ar fi fost stimulaţi să investigheze mormântul, oricând şi oriunde au avut loc apariţiile. Deci nu am explicat mormântul gol chiar prin această ipoteză Galileană. Dar putem înţelege insistenţa scriitorilor moderni care susţin că prima apariţie a avut loc în Galilea.

Deci există o diferenţă între istoricii moderni şi relatarea Noului Testament cu privire la felul şi locul acestor experienţe. Oare au fost ele de un asemenea fel încât să poată fi explicate ca halucinaţii sau ele pot fi privite doar ca apariţii reale? Oare prima apariţie a fost la trei zile după moartea lui Isus, şi lângă mormânt, sau mai târziu în Galilea?

Haideţi să revenim la relatarea Noului Testament. Prima sursă pe care ar trebui să o considerăm este prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni. Ea este probabil cea mai timpurie dintre surse. Dar ceea ce este încă mai important – cu autoritatea şi data acestei surse particulare de informaţie au fost de acord chiar şi adversarii creştinismului. Deci aceasta nu este doar o sursă de primă clasă a importanţei istorice ci este o sursă de o importanţă recunoscută. Aici avem un punct de plecare fix în toată controversa.

Atunci trebuie să examinăm acest document cu grijă. El a fost scris în jurul anului 55 d.Hr., cam la douăzeci şi cinci de ani după moartea lui Isus, atât de mult de la moartea lui Isus aşa cum 1924 este după Războiul American Spaniol (1898). Aceasta nu este o perioadă de timp foarte lungă. Şi desigur, există un element vital în mărturia de aici, care nu predomină în cazul Războiului Spaniol. Majoritatea oamenilor au uitat multe detalii din Războiul American Spaniol, deoarece ei nu le-au avut continuu în mintea lor.

Dar acesta nu este cazul care este considerat acum. Învierea lui Isus a fost lucrul care a format baza oricărei gândiri a creştinilor timpurii, astfel că memoria ei după ce au trecut douăzeci şi cinci de ani era mult mai proaspătă decât memoria unui eveniment ca Războiul American Spaniol în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, care a ieşit din cunoştinţa noastră.

Haideţi să ne întoarcem la 1 Corinteni 15 şi să citim primele versete, „Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu.” „În primul rând,” sau „printre primele lucruri,” poate însemna primul ca timp, sau primul ca punct de importanţă. În orice caz, aceasta era o parte din predicarea fundamentală a lui Pavel în Corint, cam în anul 51 sau 52. Deci ne întoarcem puţin mai mult decât timpul în care Epistola a fost scrisă. Dar lucrurile acestea erau evident primare şi fundamentale în predicarea lui Pavel în alte locuri, astfel că ne întoarcem cu o perioadă nedefinită de timp în slujirea lui Pavel pentru această dovadă. Dar apoi ne întoarcem şi mai mult prin următoarele cuvinte – „aşa cum am primit şi eu.” Există un acord comun cu privire la sursa din care Pavel „a primit” această informaţie; în general se recunoaşte că el a primit-o de la biserica din Ierusalim. Potrivit Epistolei către Galateni, el a fost în conferinţă cu Petru şi Iacov la trei ani după convertirea sa. Acesta este timpul în care Pavel a primit această tradiţie. De obicei istoricii nu vor să recunoască faptul că această informaţie nu este altceva decât relatarea pe care Biserica străveche, inclusiv Petru şi Iacov, au dat-o despre evenimentele care pun fundaţia Bisericii. Deci aici avem, chiar recunoscută de oamenii moderni, o bucată de informaţie istorică de o valoare nepreţuită.

„V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi.” De ce menţionează Pavel îngroparea lui Isus? Impresia pe care menţionarea îngropării o are asupra fiecărui cititor care ajunge la ea este că pentru prima dată Pavel vrea să spună că trupul lui Isus a fost întins în mormânt. Cu alte cuvinte, înmormântarea implică mormântul gol. Şi totuşi mulţi istorici moderni spun că Pavel „nu ştie nimic” despre un mormânt gol! Cu siguranţă, o astfel de afirmaţie este falsă. Pavel nu a menţionat mormântul gol în atât de multe cuvinte; el nu dă aici o descriere detaliată. Dar aceasta nu înseamnă că el nu a ştiut nimic despre aceasta. Celor cărora le scria el credeau deja în aceasta, şi el doar revedea un argument anterior pentru a trage concluziile din el cu privire la învierea creştinilor. A spune că Pavel nu ştie nimic despre un mormânt gol ignoră faptul că menţionarea îngropării este chiar fără sens decât dacă Pavel avea în minte mormântul gol. Nu pot vedea ca cineva să aibă vre-o altă impresie. Mai mult, nu aceasta înseamnă învierea, în cele din urmă? Istoricii moderni spun că Pavel era interesat doar în viaţa continuată a lui Isus într-un trup nou care nu avea nimic de a face cu trupul care a stat în mormânt. Aceasta este ceva ciudat în această legătură. Pavel argumentează în acest pasaj nu împotriva oamenilor care au negat nemurirea sufletului, ci împotriva oamenilor care respectau punctul de vedere grecesc al nemuririi sufletului fără trup. Punctul de vedere pe care ei îi respectau, făcea în mod logic învierea lui Isus doar o simplă continuare a vieţii Sale personale. Prin urmare, ceea ce spune Pavel împotriva lor nu are nici un sens decât dacă el se referă la învierea din mormânt. Dacă nu se referă la aceasta, el se joacă în mâinile adversarilor săi. Dar mulţi oameni din prezent au o astfel de noţiune stranie ne-istorică a ceea ce „învierea” însemna pentru primii ucenici. Ei vorbesc ca şi când credinţa învierii însemna că acei ucenici credeau că Isus a continuat să existe după crucificarea Sa. Aceasta este un lucru absurd. Acei oameni credeau în existenţa continuă după moarte a fiecărui om. Nu este nici cea mai mică îndoială cu privire la aceasta. Ei erau impregnaţi în întregime cu acest crez. Ei nu erau Saduchei. Chiar în acele trei zile după învierea lui Isus, ei încă credeau că El era viu. Dacă aceasta este tot ceea ce însemna învierea, atunci nu era nimic în ea care să cauzeze bucurie. Convingerea cu privire la viaţa continuă a lui Isus nu L-ar fi făcut mai diferit decât alţi oameni. Dar ce a schimbat tristeţea în bucurie şi a dus la înfiinţarea Bisericii a fost înlocuirea, unui crez în existenţa continuă a lui Isus, cu crezul în ieşirea trupului Său din mormânt. Şi cuvintele lui Pavel implică aceasta clar ca lumina zilei.

„Şi că el a înviat a treia zi.” Dintre toate lucrurile importante pe care le spune Pavel, acesta este probabil cel mai important, din punct de vedere al discuţiei moderne. Există puţine cuvinte în Noul Testament care să strice mai mult planurile istoricilor moderni naturalişti ca şi cuvintele: „în a treia zi.” Tocmai am observat ce este reconstrucţia modernă. Se presupune că ucenicii s-au întors în Galilea, şi acolo, la ceva timp după crucificare, ei au început să creadă că Isus este viu. Dar dacă prima apariţie a avut loc în a treia zi, această explicaţie nu este posibilă. Reconstrucţia modernă dispare dacă crezi că prima apariţie a fost în a treia zi. Dacă cuvintele lui Pavel sunt luate la valoarea lor, întreaga reconstrucţie psihologică elaborată a condiţiei minţii apostolilor, conducând la halucinaţii în Galilea, dispare.

Este adevărat că mulţi oameni au pregătit un răspuns. „Haideţi să nu,” spun ei de fapt, „mergem mai departe de ceea ce spune cu adevărat Pavel! Pavel nu spune că prima apariţie a avut loc în ziua a treia, ci doar că Hristos a înviat în ziua aceea. El ar fi putut învia la ceva timp înainte de a se arăta pe Sine pentru prima dată; învierea ar fi putut să aibă loc în a treia zi şi totuşi prima apariţie să fi avut loc la câteva săptămâni după aceasta, în Galilea.”

Dar atunci, dacă nimic special nu s-a întâmplat în a treia zi, şi dacă prima apariţie a avut la câteva săptămâni după aceasta, de ce ucenicii au nimerit chiar a treia zi ca ziua presupusei învieri? Cu siguranţă că era foarte ciudat pentru ei să presupună că Isus a înviat cu adevărat la un timp considerabil înainte ca El să apară înaintea lor şi i-a lăsat tot acel timp în disperare. O presupunere atât de ciudată din partea ucenicilor cere cu siguranţă o explicaţie. Atunci, dacă nu s-a întâmplat nimic în a treia zi, de ce au presupus ucenicii că învierea a avut loc în acea zi şi nu în alte?

O explicaţie propusă este că a fost aleasă a treia zi ca zi presupusă a învierii deoarece se credea că Scriptura cerea aceasta. Pavel spune, se va aminti, că Isus a înviat a treia zi potrivit Scripturilor. Dar unde veţi găsi în Scripturile Vechiului Testament vre-o referinţă clară la a treia zi, ca zi a învierii lui Hristos. Fără îndoială există „semnul lui Iona.” Şi mai există şi Osea 6-2. Cu siguranţă noi nu negăm faptul că aceste pasaje (cel puţin primul) sunt profeţii adevărate ale învierii în a treia zi. Dar oare au înţeles ei aceasta înainte de împlinirea acesteia? Aceasta este mai mult decât îndoielnic. Într-adevăr nu este chiar clar ceea ce vrea să spună Pavel prin cuvintele „potrivit Scripturilor” a se referi la a treia zi, şi nici măcar la faptul central al învierii în sine. În orice caz, pasajele Scripturii nu ar fi putut niciodată sugera ucenicilor a treia zi decât dacă ceva s-a întâmplat cu adevărat în acea zi care să indice că Hristos a înviat atunci.

Dar oare nu chiar Isus Însuşi a prezis că El va învia în a treia zi, şi nu s-ar putea ca această prezicere să îi determine pe ucenici să presupună că El a înviat în acea zi chiar dacă prima apariţie a avut loc numai la lung timp după aceasta? Aceasta este o cale de ieşire din dificultate evidentă, dar efectiv ea este închisă pentru istoricii moderni naturalişti. Pentru că aceasta ne-ar să presupunem că prezicerile lui Isus ale învierii Sale înregistrate în Evanghelii sunt istorice. Dar istoricii naturalişti de obicei sunt preocupaţi cu puţine lucruri mai mult decât cu negarea autenticităţii acestor preziceri. Conform punctului de vedere „liberal”, „cu siguranţă că Isus nu ar fi putut prezice că El va învia din morţi în modul descris în Evanghelii. Astfel că această explicaţie a istoricilor „liberali” a „zilei a treia” devine imposibilă. Această explicaţie probabil explică „a treia zi” din credinţa ucenicilor, dar aceasta distruge şi întreaga relatare al „liberalului Isus.”

Potrivit ei devine necesar să căutăm explicaţii mai departe. Unii au apelat la un crez presupus în antichitatea efectului pe care îl avea sufletul unei persoane moarte în jurul trupului pentru trei zile şi apoi se depărta. Se spune că acest crez poate să fi părut ucenicilor să considere necesară punerea presupusei învieri nu mai târziu de ziua a treia. Dar cât de mult a predominat acest crez în Palestina din secolul întâi? Probabil întrebarea nu este capabilă de un răspuns satisfăcător. Mai mult, este foarte periculos din punctul de vedere al istoricilor naturalişti să apeleze la acest crez, de vreme ce aceasta ar arăta că există un anume interes asupra trupului lui Isus; şi totuşi aceasta este ceea ce aceşti istorici moderni sunt preocupaţi să nege. Căci dacă era un interes cu privire la trup, întrebarea veche se ridică din nou, de ce mormântul nu a fost investigat. Şi întreaga viziune ipoteză se derâmă.

De vreme ce aceste explicaţii s-au dovedit a fi nesatisfăcătoare, unii cărturari moderni au recurs la a patra explicaţie. Ei spun că a existat în timpurile străvechi un crez păgân despre un zeu care a murit şi a înviat. În prima zi închinătorii la zeu trebuiau să jelească, dar în a treia zi trebuiau să se bucure, deoarece zeul învia. Deci se crede că ucenicii ar fi putut să fie influenţaţi de acest crez păgân. Dar desigur aceasta este o manevră disperată. Doar câţiva studenţi în istoria religiilor ar fi atât de îndrăzneţi să creadă că în Palestina, în timpul lui Isus, a fost vre-o predominare a acestui crez păgân al zeului care murea şi învia. Într-adevăr, importanţa şi claritatea acestui crez a fost exagerată enorm în lucrările recente – în special cu privire la învierea zeului în a treia zi.

Adevărul este că a treia zi din relatarea elementară a învierii lui Hristos rămâne, şi că nu există mijloace satisfăcătoare pentru a o explica. Într-adevăr, unii istorici naturalişti se întorc la punctul de vedere că probabil nu putem explica această a treia zi, şi probabil că s-a întâmplat ceva în a treia zi pentru a produce credinţă în ucenici. Dar dacă se ajunge la această concluzie, atunci întreaga reconstrucţie psihologică dispare, şi în special ipoteza modernă despre locul apariţiilor. Ceva trebuie să se fi petrecut pentru a produce credinţa ucenicilor în înviere nu departe în Galilea ci aproape de mormântul din Ierusalim. Dar dacă este aşa, nu mai este timp pentru a elabora procesul psihologic care este presupus a fi produs viziunile, şi ar fi o ocazie suficientă pentru investigaţia mormântului.

De aceea, un fapt de o importanţă enormă este că tocmai Pavel în acest pasaj unde el admite că reproduce tradiţia Bisericii primare din Ierusalim, care menţionează a treia zi.

Apoi, după menţionarea celei de-a treia zi, Pavel oferă o relatare detaliată care nu este chiar completă, a apariţiilor după înviere. El omite relatarea apariţiilor în faţa femeilor, deoarece el oferă doar lista oficială a apariţiilor pentru conducătorii din biserica din Ierusalim.

Cam atât este mărturia lui Pavel. Această mărturie este suficientă în sine pentru a respinge reconstrucţia naturalistă modernă. Dar este timpul să aruncăm o privire scurtă la mărturia Evangheliilor.

Dacă iei cea mai scurtă Evanghelie, Evanghelia după Marcu, vei găsi în primul rând, că Marcu oferă o relatare a înmormântării, care este de o mare importanţă. Istoricii moderni nu pot nega că Isus a fost îngropat, deoarece este atestat de sursa de informaţie universal acceptată, 1 Corinteni 15. Marcu este confirmat aici de tradiţia din Ierusalim aşa cum este păstrată de Pavel. Dar relatarea îngropării din Marcu este urmată de relatarea unui mormânt gol, şi cele două lucruri sunt indestructibil legate. Dacă una este istorică, este dificil să o respingem pe cealaltă. Istoricii naturalişti moderni sunt într-o condiţie divizată cu privire la chestiunea mormântului gol. Unii recunosc faptul că mormântul era gol. Alţii neagă faptul acesta. Unii spun ceea ce deja am subliniat – că mormântul nu a fost investigat deloc decât atunci când era prea târziu, şi că atunci relatarea mormântului gol a crescut ca o legendă în Biserică. Dar alţi istorici văd bine că nu poţi scăpa de un mormânt gol într-o astfel de manieră.

Dar dacă mormântul era gol, de ce era gol? Noul Testament spune că acesta era gol deoarece trupul lui Isus a fost înviat. Dar dacă cazul nu este acesta, atunci de ce era mormântul gol? Unii spun că duşmanii lui Isus au luat trupul. Dacă este aşa, atunci ei au făcut cel mai mare serviciu posibil pentru credinţa învierii pe care ei au urât-o atât de mult. Alţii au spus că ucenicii au furat trupul pentru a-i face pe oameni să creadă că Isus a fost înviat. Dar nimeni nu mai păstrează acum acest punct de vedere. Alţii spun că Iosif din Arimatea a schimbat locul îngropării. Aceasta este greu de înţeles, deoarece dacă ar fi aşa, de ce ar fi păstrat tăcerea Iosif din Arimatea când s-a născut credinţa învierii? Fără îndoială, au fost propuse alte explicaţii. Dar nu se poate spune că aceste ipoteze au satisfăcut în totalitate chiar şi pe acei istorici care le-au propus. Mormântul gol nu a fost niciodată explicat cu succes.

Am putea continua să considerăm alte două relatări. Dar cred că am subliniat cele mai importante părţi ale dovezii. Învierea a fost în trup, şi apare în legătură cu un mormânt gol. Este o relatare greşită a stării de lucruri când oamenii vorbesc despre „Interpretarea” Noului Testament în acord cu punctul de vedere modern al legii naturale ca operând în legătură cu originea creştinismului. Ceea ce este angajat în aceasta nu este o interpretare a Noului Testament ci o contradicţie completă a Noului Testament în punctul său central. Pentru a explica credinţa învierii a ucenicilor ca fiind cauzată de halucinaţii, mai întâi trebuie să culegi şi să alegi în sursele de informaţie şi să reconstruieşti o declaraţie a cauzei pentru care nu ai nici o informaţie istorică. Mai întâi trebuie să reconstruieşti această relatare, diferită faţă de ceea ce este oferit în singurele surse de informaţie, mai înainte de a putea începe să explici apariţiile ca halucinaţii. Şi chiar şi atunci nu eşti mai bogat. Este aproape absurd să explici originea Bisericii Creştine ca fiind datorată experienţelor patologice ale oamenilor slabi la minte. O clădire atât de măreaţă nu a fost fondată pe o descoperire atât de mică.

Astfel că mărturia întregului Nou Testament nu a fost înlăturată. Ea singură explică originea Bisericii şi schimbarea ucenicilor din oameni slabi în cuceritori spirituali ai lumii.

Atunci dacă dovada este atât de puternică, de ce atât de mulţi oameni moderni refuză să accepte mărturia Noului Testament cu privire la Hristos? Răspunsul este foarte simplu. Învierea, dacă este un fapt, este o minune formidabilă şi în mintea modernă există o opoziţie enormă împotriva miraculosului sau a supranaturalului.

Dar opoziţia este bine întemeiată? Probabil că ea ar fi bine întemeiată dacă dovada directă a învierii ar fi stat absolut singură – dacă ea ar fi doar o întrebare dacă un om din secolul întâi, de altfel necunoscut, a înviat cu adevărat din morţi. Atunci în acest caz ar există o povară mare de dovezi împotriva credinţei în înviere. Dar de fapt întrebarea nu este dacă vre-un om obişnuit a înviat din morţi, ci dacă Isus a înviat din morţi. Cunoaştem ceva despre Isus din Evanghelii, şi astfel s-a făcut de cunoscut că El este cu siguranţă diferit de toţi ceilalţi oameni. Un om care vine în contact cu personalitatea Sa uluitoare îşi va spune, „Este imposibil ca Isus să fi putut fi ţinut de moarte.” Astfel când mărturia extraordinară a credinţei învierii care a fost schiţată mai sus vine la noi, adăugăm la aceasta impresia noastră uluitoare a Persoanei lui Isus, câştigată din citirea Evangheliilor, şi acceptăm acest crez ciudat care vine la noi şi ne umple cu bucurie, că Răscumpărătorul cu adevărat a triumfat peste moarte şi mormânt şi păcat.

Şi dacă El este viu, venim la El azi. Şi în final adăugăm la dovada istorică directă propria noastră experienţă creştină. Dacă El este un Mântuitor viu, venim la El pentru mântuire azi, şi adăugăm la dovada din documentele Noului Testament o convingere imediată care ne eliberează de frică. Omul creştin nu ar trebui să spună niciodată aşa cum spun adesea oamenii, „Datorită experienţei mele a lui Hristos în sufletul meu sunt independent de adevărurile fundamentale ale creştinismului; sunt independent de întrebarea dacă Isus a înviat din mormânt sau nu.” Dar experienţa creştină, deşi nu ne poate face creştini faptul că Isus a înviat sau nu, încă poate adăuga la dovada istorică directă o mărturie care întăreşte faptul că Hristos a înviat cu adevărat din morţi în a treia zi, potrivit Scripturilor. „Mărturia Duhului” nu este, aşa cum adesea este reprezentată azi, independentă de Biblie; ci dimpotrivă ea este o mărturie a Duhului Sfânt, care este autorul Bibliei, a faptului că Biblia este adevărată.