Soteriologie:  

HARUL IREZISTIBIL
John Murray


 

Referitor la toate aspectele sub care harul salvator al lui Dumnezeu poate fi privit, trebuie să luăm în considerare realitatea şi gravitatea păcatului. Salvarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu este mai mult decât salvare de păcat şi de consecinţele lui. Planul acesta conţine mai mult decât bogăţiile harului lui Dumnezeu şi ia în considerare cel mai înalt destin posibil ce ar putea fi dat creaţiei în conformitate cu chipul Fiului lui Dumnezeu, ca El să fie primul născut dintre mai mulţi fraţi. (cf. Rom. 8:29). Dar un astfel de destin nu poate fi prevăzut sau obţinut fără salvarea din păcat cu toate ramificaţiile şi obligaţiile lui. Pentru a putea vorbi de salvare trebuie mai întâi vorbit de salvarea din păcat.  

 

Nu putem evalua gravitatea păcatului dacă nu cercetăm ceea ce este central în definiţia lui. Dacă spunem că păcatul este egoism, afirmăm ceva ce aparţine caracterului păcatului, mai ales dacă ne gândim la centrarea pe sineşi interpretăm aceasta ca implicând închinarea la sine mai mult decât la Creator. (cf. Rom. 1:25). Nedreptatea păcatului este deci dezvăluită. Dacă spunem că păcatul este afirmarea autonomiei omeneşti împotriva suveranităţii lui Dumnezeu, spunem ceva relevant. Păcatul este aceasta şi este aparent în Eden, când a început păcatul rasei noastre.  

 

Dar trebuie să întrebăm: sunt aceste analize suficiente? Cu alte cuvinte: nu dă Scriptura o definiţie mai pătrunzătoare? Când Pavel spune „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8:7), ne-a furnizat elementul ultim al definiţiei păcatului. Păcatul este în contradicţie cu Dumnezeu, contradicţie pe toată linia slavei unice şi fundamentale a lui Dumnezeu. Nimic nu este mai apropiat de slava lui Dumnezeu decât adevărul Lui; El este adevărul. Ispititorul era conştient de aceasta şi deci strategia lui a fost făcută în conformitate. Femeii i-a spus: „Hotărât, că nu veţi muri!” (Gen. 3:4). Aceasta era o contradicţie ţipătoare a adevărului lui Dumnezeu. Când femeia a consimţit la această contradicţie, atunci integritatea ei a eşuat şi a devenit prizoniera păcatului. Acuzaţia Domnului nostru asupra ispititorului este datorată faptului că propria lui cădere din integritate a avut acelaşi caracter cu cea cu care a sedus-o pe Eva. „El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (John 8:44).

 

Da, esenţa păcatului este a fi împotriva lui Dumnezeu (cf. Ps. 51:4); este vorba de contradicţia faţă de Dumnezeu în totalitatea conotaţiei şi aplicaţiei. Când Pavel a scris „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu,” el a adăugat „căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu,” (Rom. 8:7). Este semnificativ că legea lui Dumnezeu este menţionată în această legătură. Duşmănia se manifestă prin nesupunere la legea lui Dumnezeu. Şi nu numai aceasta. Nesupunerea este duşmănie, contradicţie. Deoarece legea este slava lui Dumnezeu ce se exprimă pentru aranjarea gândirii umane, cuvântului, acţiunii în acord cu chipul în care omul a fost creat. Păcatul poate fi definit în termenii legii ca fiind „fărădelege”  (I Ioan 3:4).

 

Contradicţia păcatului faţă de Dumnezeu şi de voinţa Lui, dacă nu este descrisă adecvat ca fiind o rezistenţă, atunci implică şi se exprimă prin rezistenţă. Scriptura foloseşte uneori acest termen sau echivalenţii lui pentru a exprima atitudinea necredinţei. (cf. Fapte 7:51; 13:45; Rom. 10:21; II Tim. 3:8; Tit. 1:9).Este evident că păcatul constă în rezistenţă faţă de voia lui Dumnezeu. Dacă cerinţele lui Dumnezeu nu erau rezistibile, atunci nu ar fi existat păcat. Cerinţele lui Dumnezeu se exprimă în Evanghelie şi toată respingerea Evangheliei şi a cererilor ei este rezistenţă. În Biblie avem revelaţia supremă a harului lui Dumnezeu, iar Hristos este întruparea acelui har. Slava lui Dumnezeu nu este nicăieri mai strălucitoare decât în faţa că Isus Hristos. Deci, necredinţa este rezistenţă în faţa harului, la zenitul dezvăluirii şi propunerii acestuia. Deci, a spune că tot harul este irezistibil înseamnă a nega faptele clare de observare şi experimentare din învăţăturile Scripturii. Ştefan a fost curajos pentru a pune sub acuzaţie audienţa necredincioasă  pentru că rezista Duhului Sfânt: „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi.” (Fapte 7:51). Aceasta este enormitatea necredinţei; este contradicţia păcatului ce se exprimă prin rezistenţa opusă cererilor şi propunerilor dragostei şi harului suprem. „judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina” (Ioan 3:19).

 

Când vorbim de harul irezistibil, nu o facem ca să afirmăm că tot harul este irezistibil, nici ca să negăm aspectele fără număr în care harul întâmpină opoziţie până la culmea rezistenţei până la osânda veşnică. De fapt adevărul despre şi necesitatea harului irezistibil poate fi demonstrată prin premisa harului rezistibil. Duşmănia inimii omeneşti este cea mai virulentă în punctul revelaţiei supreme a slavei lui Dumnezeu. Contradicţia este atât de adâncă şi persistentă, încât Salvatorul, ca şi întrupare a harului este respins. Numai când recunoaştem aceasta, este percepută nevoia pentru harul irezistibil.

 

În evanghelismul din ziua de astăzi se presupune că lucrul pe care omul îl poate face în practicarea propriei libertăţi este să creadă în Hristos pentru salvare. Se presupune că aceasta este contribuţia pe care trebuie să o facă omul însuşi pentru a pune forţele salvării în mişcare şi că Dumnezeu nu poate face nimic faţă de acest sfârşit până când omul nu ia decizia crucială. În această afirmaţie este un eşec total să iei în considerare decăderea umană, cu natura contradicţiei pe care o implică păcatul. Pavel ne spune că nu numai că mintea firească nu este supusă legii lui Dumnezeu, dar nici nu poate fi. (Rom. 8:7). Această imposibilitate se extinde şi la Evanghelie. Este implicaţia celorlalte cuvinte ale lui Pavel „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (I Cor. 2:14). Dar pentru acest adevăr avem cel mai exact şi clar martor al Domnului Însuşi „.Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.” (Ioan 6:44); „că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” (Ioan 6:65). Aici este martorul celui care ştie ce este în om şi care-L cunoaşte pe Tatăl, cum şi Tatăl îl cunoaşte pe el. Şi este ca urmare o imposibilitate spirituală şi morală pentru un om să vină la el, cu excepţia darului liber al Tatălui, în atragerea Lui secretă şi eficientă.

 

Cuvintele anterioare ale Domnului nostru trebuie coordonate cu altele din acelaşi context. „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Ceea ce dă Tatăl, în acest text, a fost înţeles ca o alegere în Hristos, făcută înainte de întemeierea lumii. (cf. Efes. 1:4, 5) sau cel puţin, în termenii dăruirii Fiului în mod corespunzător cu sau provenind din alegere. Dar în nici un caz, aceasta nu pare să fie ceea ce Tatăl a făcut, la care se referă textul. Există două motive pentru această concluzie. În primul rând, în alt loc din Evanghelie, când Isus vorbeşte despre cei care I-au fost daţi de Tatăl, ei sunt identificaţi ca fiind aceia daţi lui, ieşiţi din lume, ca cei care I-au ţinut cuvântul, ca cei care au ştiut că toate lucrurile date Lui erau de la Tatăl, ca cei care primiseră cuvintele date Lui şi ajunseseră să cunoască adevărul că El, Isus, venise de la Tatăl. (Ioan 17:6-8). Aceste caracterizări necesită mai mult decât alegere înainte de întemeierea lumii; ele implică o relaţie de credinţă. În al doilea rând, În contextul imediat, Isus se referă la atragerea eficace şi ceea ce Tatăl a dat. (Ioan 6:44, 65). Deci, trebuie să concludem că ceea ce Tatăl a dat este actul de a da ce apare în procesul harului, definit mai specific ca fiind atragerea şi darea din domeniul conştiinţei. Constrângerile harului Tatălui în inimile oamenilor sunt simultane cu, sau poate pot fi interpretate ca donaţii din partea Tatălui către Fiul. Dumnezeu Tatăl atrage oamenii, pune constrângeri sfinte asupra lor, îi cheamă la părtăşie cu Fiul Său, şi îi prezintă lui Hristos ca pe nişte trofee ale răscumpărării pe care Hristos Însuşi a realizat-o.

 

Această constrângere a fost numită „eficace”. Nici o altă concluzie ar putea fi trasă în mod rezonabil din Ioan 6:44, 45. Isus vorbeşte despre venirea la El, angajamentul credinţei şi despre imposibilitatea ce se află în afara atragerii Tatălui. Excepţia implică faptul că atunci când Tatăl atrage, intervine excepţia — persoana atrasă vine. Mai mult, ar fi o greşeală împotriva tuturor să se înţeleagă natura şi intenţia atragerii Tatălui şi a ceea ce El dăruieşte, în termenii versetelor 44, 65 ca aceste acţiuni să fie considerate ineficiente. Dar Ioan 6:37 pune aceasta dincolo de orice dubiu: „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine,” Isus nu spune : tot ce Tatăl îmi dă îmi este adus. El foloseşte termenul care denotă mişcarea din partea persoanei —„va veni la Mine”. Venirea la Hristos este mişcarea angajamentului faţă de Hristos, venire ce angajează întreaga activitate a sufletului persoanei ce vine. Nu este vorba că ar putea veni, că are ocazia să vină, că probabil va veni, nu că are împuternicire să vină, ci că va veni. Este vorba de siguranţa absolută. Este o necesitate divină; porunca cerului asigură succesiunea.

 

Este o imposibilitate morală şi spirituală a persoanei de a veni la Hristos în afara atragerii Tatălui. Găsim că este o imposibilitate morală şi spirituală pentru persoana dăruită de Tatăl Fiului să nu vină. Aceasta este, după opinia lui Isus, conjunctura invariabilă a acestor două feluri diferite de acţiuni. – „tot ce îmi dă Tatăl, vine la Mine”. Este o eficienţă de neînvins în acţiunea Tatălui, iar aceasta înseamnă har irezistibil.  

 

Realitatea acestui har este scrisă în cuvintele lui Isus. Dar învăţătura indică de asemenea şi necesitatea. Premisa învăţăturii Domnului nostru este imposibilitatea credinţei când există numai puterea omenească. Puterea Tatălui este interpusă pentru a întâmpina această imposibilitate şi imposibilitatea stabileşte indispensabilitatea interpunerii.  

 

Până aici, atenţia a fost concentrată asupra acţiunii lui Dumnezeu Tatăl cu privire la constrângerea ce apare în credinţă. Este foarte important ca accentul Scripturii să fie apreciat. Altfel nu-L cinstim pe Dumnezeu Tatăl şi părerea noastră cu privire la asigurarea salvării este distorsionată serios. Dragostea Tatălui este fântâna din care toate actele şi procesele răscumpărării încep. Dar trebuie să recunoaştem de asemenea că începutul salvării este în lucrarea harului al cărui reprezentant este Tatăl. El este Cel care cheamă eficace la părtăşia cu Fiul (cf. Rom. 8:28, 30; I Cor. 1:9; Gal. 1:15, 16; Efes. 1:18) şi El atrage oamenii către Salvator. Când păcătoşii experimentează pentru prima dată atracţia de neînfrânt a Răscumpărătorului, sunt încântaţi de frumuseţea Sa, şi se predau Lui cu totul, aceasta se întâmplă deoarece Tatăl a făcut un dar Fiului Său şi a aşezat peste oameni o constrângere irezistibilă. A numi toate acestea mai puţin decât har irezistibil înseamnă a-i nega caracterul şi a pune la îndoială eficacitatea voinţei Tatălui.

 

Mai frecvent, în teologie, s-a crezut că harul irezistibil îşi are centrul în regenerare, iar aceasta este actul specific al Duhului Sfânt. (cf .Ioan 3:3-8). Ar fi simplu să spunem că acţiunile Tatălui, la care ne-am referit mai sus, sunt doar alte modalităţi de a exprima regenerarea. Aceasta este mult prea simplist şi eşuează în a considera varietatea lucrării harului. În planul salvării există o organizare. În realizarea pentru totdeauna a răscumpărării există o organizare. Adică sunt roluri specifice şi diferite ale persoanelor diferite ale Dumnezeirii. Există de asemenea o organizare în aplicarea răscumpărării şi trebuie să ţinem cont de diversitatea implicată. A egala acţiunile Tatălui cu regenerarea înseamnă a ignora diversitatea, teologia noastră este deci, trunchiată, iar credinţa noastră privată de bogăţia cerută de organizare.

 

Regenerarea este lucrarea specifică a Duhului Sfânt, iar aprecierea noastră cu privire la economia mântuirii ne cere să-L onorăm cu privire la rolurile distincte pe care le are.

 

Nici o parte a varietăţii procesului salvării nu este mai relevantă cu privire la subiectul harului irezistibil ca şi regenerarea. Din nou, învăţătura Domnului nostru este baza: „dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.… dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3, 5). Imposibilitatea găsită mai devreme în legătură cu credinţa apare aici în legătură cu înţelegerea şi participarea în Împărăţia lui Dumnezeu şi naşterea de sus, din apă şi din Duh este interpunerea ce întâmpină neputinţa umană. Nu există îndoială că evaluarea Domnului nostru asupra situaţiei omului este totala incapacitate referitor la ceea ce este cel mai relevant pentru bună-starea lui şi are acelaşi efect ca şi acuzaţia lui Pavel cu privire la omul firesc. (I Cor. 2:14).

 

Clauza harului apare în această legătură ca şi în Ioan 6:44, 65, cu excepţia faptului dacă este născut de sus, din apă şi din Duh, excepţia ce asigură înţelegerea şi participarea la Împărăţia lui Dumnezeu. Şi siguranţa acestui rezultat este sugerată nu numai în „dacă” din versetele 3 şi 5 dar este afirmată expres în versetul 6: „Ceea ce este născut din Duh este Duh.” O nouă persoană ce locuieşte înăuntru, călăuzită şi controlată de Duhul Sfânt.

Numai Ioan înregistrează pentru noi cuvintele Domnului către Nicodim. Efectul profund lăsat de această învăţătură asupra lui gândirii lui Ioan manifestat în prima sa epistolă. În şase ocazii apar referinţe la regenerare (I Ioan 2:29; 3:9; 4:7; 5:1, 4, 18). Pertinent pentru interesul nostru prezent este accentul pus pe invariabila concomitenţă a naşterii din Dumnezeu şi a vieţii noi. „Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte… şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (3:9). „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea” (5:4). „Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte…şi cel rău nu se atinge de el.” (5:18). Deci persoana născută din Dumnezeu nu mai trăieşte în păcat, ci are biruinţa, deci este convertită.  

 

Când aceste informaţii sunt puse în contrast cu imposibilitatea despre care vorbea Domnul nostru cu Nicodim, singura deducţie este că noua naştere este eficientă în mod invincibil, iar aceasta confirmă harul irezistibil.

 

Este semnificativ că în prologul Evangheliei lui Ioan apar cuvintele „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”  (Ioan 1:13). Trăsăturile negative cumulative întăresc pozitivul, iar lecţia este despre un monergism divin. Nu este vorba despre ceea ce face omul, ci despre ceea ce Dumnezeu face; şi numai Dumnezeu, până la excluderea întregii voinţe sau puteri umane. Acelaşi monergism este evident în învăţăturile Domnului nostru. În Ioan 3:3-8 nu putem înăbuşi analogia la care se întoarce limbajul regenerării. Când o persoană este născută din carne, nu este pentru că aceasta a decis acest eveniment. A fost datorită voinţei şi influenţei altora. La fel este şi în cadrul naşterii din nou. Şi prin a cărui voinţă şi putere nu este lăsată nici o îndoială. Numai Duhul Sfânt este puterea. În termenii versetului 3 acţiunea este supranaturală, în termenii versetului 5 este prin purificare radicală şi împărtăşire, în termenii versetului 6 este determinant în mod invincibil, în termenii versetului 8 este eficient în mod misterios şi suveran.  

 

De ce ar exista ezitare în acceptarea adevărului harului irezistibil? Este intervenţia lui Dumnezeu de a face pentru noi ceva ce noi nu putem face. Este harul uimitor al lui Dumnezeu care întâmpină neputinţa noastră fără speranţă. Iată Evanghelia îndurării suverane. Este singura speranţă de succes pentru salvarea sufletelor pierdute. Duhul Sfânt însoţeşte declaraţia Bibliei cu puterea şi demonstraţia Lui suverană. Cei pierduţi sunt născuţi din Duh şi roada este sfinţirea, iar sfârşitul este viaţa veşnică.  

 

În concluzie, ne întoarcem la Ioan 6:37, 44, 65. Când un păcătos vine la Hristos, în angajamentul credinţei, când voinţa rebelă este reînnoită şi lacrimi de pocăinţă încep să curgă, este datorită faptului că o tranzacţie misterioasă a avut loc între persoanele Dumnezeirii. Tatăl a făcut un dar, o donaţie Fiului Său. Astfel să piară gândul că a veni la Hristos îşi are explicaţia în hotărârea autonomă a voinţei umane. Îşi are cauza în voinţa suverană a lui Dumnezeu Tatăl. El a pus asupra acestei persoane constrângerea de care a fost captivată de slava Răscumpărătorului şi a investit în el toate interesele lui. Hristos este făcut înţelepciune de la Dumnezeu, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare. Aici este harul care depăşeşte şi este harul de neînvins.  

 

Despre autor

 

John Murray a fost profesor de teologie sistematică la Westminster Theological Seminary din Philadelphia, Pennsylvania. Profesorul Murray şi-a primit M.A. de la Universitatea din Glasgow şi Th. B şi Th. M. de la Princeton Theological Seminary. Profesorul Murray este cunoscut pentru publicaţiile sale, Răscumpărarea, realizată şi aplicată şi Principii de comportament.

 

Acest articol a fost extras din  Soli Deo Gloria: Essays in Reformed Theology, ed. R.C. Sproul, publicat de Presbyterian and Reformed Publishing, 1976