Scrierile Primelor Secoles:

IUSTIN MARTIRUL – PRIMA APOLOGIE A LUI IUSTIN



CAPITOLUL I - CUVÂNTARE

Către împăratul Titus Ćlius Adrianus Antoninus Pius Augustus Caesar, către fiul său, Verissimus, filozoful, către Lucius, filozoful, fiul natural al lui Cezar şi fiul adoptiv al lui Pius, un iubitor al învăţăturii şi către Senatul cel sacru, împreună cu poporul roman, eu, Iustin, fiul lui Priscus şi nepotul lui Bacchius, originari din Flavia Neapolis, din Palestina, prezint această cuvântare şi petiţie din partea tuturor acelora dintre naţiuni care sunt urâţi pe nedrept şi supuşi fără motiv abuzurilor, eu însumi fiind unul dintre ei.


CAPITOLUL II – SOLICITAREA DREPTĂŢII

Raţiunea îi îndreaptă pe cei care sunt cu adevărat pioşi şi filozofi să cinstească şi să iubească numai ceea ce este adevărat, refuzând să urmeze părerile tradiţionale dacă acestea sunt fără valoare. Căci raţiunea sănătoasă nu numai că ne determină să refuzăm conducerea celor care au făcut sau au învăţat pe alţii ceva greşit, dar este de datoria celui care iubeşte adevărul ca, prin toate mijloacele, chiar dacă este ameninţat cu moartea, să aleagă să facă şi să spună ce este drept, chiar mai presus de propria viaţă. Din moment ce voi sunteţi numiţi pioşi şi filozofi, apărători ai dreptăţii şi iubitori ai învăţăturii, luaţi aminte şi auziţi cuvântarea mea; şi se va vedea dacă aveţi cu adevărat aceste calităţi. Căci noi nu am venit să vă flatăm prin această scriere, nici să vă facem plăcere prin cuvântarea noastră, ci să vă implorăm să judecaţi – după o investigare corectă şi minuţioasă, fără a fi afectaţi de prejudecăţi sau de dorinţa de a face pe plac oamenilor superstiţioşi, nici conduşi de impulsuri iraţionale sau de zvonuri rele, care au predominat multă vreme – şi să nu luaţi o hotărâre care se va dovedi a fi împotriva voastră. Căci, în ce ne priveşte, noi considerăm că nu ni se poate face nici un rău, dacă nu suntem condamnaţi ca făcători de rele sau dovediţi a fi oameni răi. Iar voi ne puteţi ucide, dar nu ne puteţi face rău.

CAPITOLUL III – SOLICITAREA UNEI INVESTIGAŢII JUDECĂTOREŞTI

Dar, pentru ca nimeni să nu creadă că aceasta este o declaraţie nerezonabilă şi nechibzuită, cerem ca acuzaţiile împotriva creştinilor să fie investigate şi, dacă ele sunt dovedite, să fie pedepsiţi după cum merită; [sau, mai degrabă, noi înşine îi vom pedepsi.] Dar dacă nimeni nu ne poate acuza de nimic, adevărata raţiune vă interzice ca, de dragul unui zvon ticălos, să nedreptăţiţi oameni nevinovaţi – mai degrabă faceţi-o cu voi înşivă, care credeţi că puteţi conduce problemele nu pe baza raţiunii, ci a pasiunii. Fiecare persoană înţeleaptă va declara că aceasta este o corectare cinstită şi echitabilă, şi anume, ca supuşii să prezinte o relatare completă a vieţii şi doctrinei lor; pe de altă parte, conducătorii ar trebui să hotărască ascultând nu de violenţă şi tiranie, ci de evlavie şi de filozofie. Căci, astfel, şi conducătorii şi cei conduşi vor culege beneficiile. Căci unul dintre antici a spus undeva: „Dacă nu filozofează şi conducătorii şi cei conduşi, este imposibil ca statele să fie binecuvântate”. De aceea, este sarcina noastră să oferim tuturor oportunitatea să cerceteze viaţa şi învăţăturile noastre, ca nu cumva, din pricina celor care sunt în necunoştinţă în ce priveşte problemele noastre, să atragem asupra noastră pedeapsa, din cauza orbirii minţii lor; şi este îndatorirea voastră, când ne ascultaţi, să fiţi găsiţi judecători buni, după cum cere raţiunea. Căci nu veţi avea nici o scuză înaintea lui Dumnezeu dacă, după ce aţi aflat adevărul, nu faceţi ceea ce este drept.


CAPITOLUL IV – CREŞTINII SUNT CONDAMNAŢI PE NEDREPT, NUMAI DIN CAUZA NUMELUI LOR

Prin simpla aplicare a unui nume nu se decide nimic, nici bun, nici, rău, separat de acţiunile implicate de acel nume. Şi într-adevăr, până acum, cel puţin după felul cum putem fi judecaţi pe baza numelui de care suntem acuzaţi, suntem nişte oameni ireproşabili. Dar, dacă am fi condamnaţi ca făcători de rele, nu ni s-ar părea drept să cerem să fim achitaţi pe baza unui nume; pe de altă parte, dacă s-ar descoperi că nu am săvârşit nici o crimă, prin faptul că ne numim aşa sau prin comportamentul nostru în calitate de cetăţeni, este rândul vostru să vă păziţi în mod serios să nu atrageţi asupra voastră o pedeapsă dreaptă, prin faptul că i-aţi pedepsit pe nedrept pe cei care nu erau condamnaţi încă. Căci dintr-un nume nu poate izvorî nici lauda nici pedeapsa, decât dacă, prin fapte, poate fi dovedit ceva fie ireproşabil, fie ticălos cu privire la el. Dar pe aceia dintre voi care sunt acuzaţi, voi nu îi pedepsiţi înainte să fie condamnaţi; în cazul nostru, voi primiţi numele ca dovadă împotriva noastră, deşi, dacă este vorba de nume, ar trebui mai degrabă să îi pedepsiţi pe acuzatorii noştri. Căci noi suntem acuzaţi de faptul că suntem creştini, iar a urî ceea ce este ireproşabil (Chrestian), este nedrept. Apoi, dacă vreunul din cei acuzaţi neagă acest nume şi spune că nu este creştin, îl achitaţi pe motivul că nu aveţi nici o dovadă împotriva lui că este un făcător de rele; dar dacă vreunul recunoaşte că este creştin, îl pedepsiţi pe baza recunoaşterii lui. Dreptatea cere să cercetaţi atât viaţa celui care mărturiseşte, cât şi a celui care neagă, pentru ca prin faptele lui să se vadă ce fel de om este fiecare. Căci, după cum unii din cei care au fost învăţaţi de Stăpânul, de Cristos, să nu Se lepede de El, îi încurajează pe alţii care sunt chestionaţi, probabil şi cei care trăiesc vieţi netrebnice fac la fel, dându-le ocazii celor care, fără nici o consideraţie, îi acuză pe toţi creştinii de lipsă de cucernicie şi de răutate. Şi aceasta nu este drept. Căci, în domeniul filozofiei, unii care nu fac nimic demn de profesia lor îşi asumă acest nume şi aceste veşminte. Cu toţii sunteţi conştienţi că anticii, ale căror opinii şi învăţături erau diverse, sunt toţi numiţi filozofi. Şi unii dintre ei i-au învăţat pe alţii ateismul, iar poeţii care s-au înmulţit printre voi hohotesc atunci când e vorba de necurăţia lui Jupiter cu privire la copiii săi. Şi pe cei care adoptă acum asemenea învăţături nu îi împiedicaţi, ci, din contră, le daţi daruri şi onoruri celor care îi insultă pe zei într-un mod plăcut urechii.

CAPITOLUL V – CREŞTINII SUNT ACUZAŢI DE ATEISM

De ce trebuie să fie aşa? În cazul nostru, al celor care făgăduim să nu săvârşim lucruri netrebnice şi să nu avem astfel de păreri ateiste, nu examinaţi acuzaţiile aduse împotriva noastră; cedând unei pasiuni lipsite de raţiune şi instigării demonilor răi, ne pedepsiţi fără consideraţie şi judecată. Căci adevărul va fi rostit. Odinioară, aceşti demoni răi s-au arătat, pângărind femei, corupând băieţi şi arătând privelişti atât de înspăimântătoare oamenilor încât, cei care nu şi-au folosit raţiunea pentru a judeca acţiunile lor, au fost loviţi de spaimă şi au fost purtaţi de frică; neştiind că aceştia erau demoni, i-au numit zei, dându-le numele pe care şi l-a ales fiecare dintre aceşti demoni. Iar când Socrate a încercat, prin adevărata raţiune şi prin cercetare, să aducă la lumină aceste lucruri şi să-i elibereze pe oameni de demoni, atunci demonii înşişi, folosindu-se de oameni care se bucurau de nedreptate, au pus la cale moartea lui, ca ateu şi ca o persoană profană, sub acuzaţia că „a introdus divinităţi noi;” şi în cazul nostru ei desfăşoară o activitate asemănătoare. Nu numai printre greci a reuşit raţiunea (Logos) să condamne aceste lucruri, prin Socrate, dar ele au fost condamnate şi printre barbari, de Raţiune (sau Cuvântul – Logos-ul) Însuşi, care a luat formă, a devenit om şi a fost numit Isus Cristos. În ascultare de El, noi nu doar negăm că cei care au făcut astfel de lucruri sunt zei, ci şi afirmăm că sunt demoni haini şi lipsiţi de cucernicie, ale căror acţiuni nici nu se pot compara cu cele ale oamenilor care doresc virtutea.

CAPITOLUL VI – ACUZAŢIA DE ATEISM ESTE RESPINSĂ

Prin urmare, suntem numiţi atei. Şi noi mărturisim că suntem atei în ceea ce priveşte acest fel de zei, dar nu în legătură cu Dumnezeul cel adevărat, Tatăl neprihănirii, al cumpătării şi al altor virtuţi, Cel în care nu se găseşte necurăţie. Dar atât pe El, cât şi pe Fiul (care a venit de la El şi ne-a învăţat aceste lucruri şi oştirea de îngeri buni care-L urmează şi sunt făcuţi asemeni Lui) şi pe Duhul profetic noi Îi adorăm şi ne închinăm Lor, căci Îi cunoaştem pe bună dreptate şi în adevăr şi declarăm ceea ce am fost învăţaţi, fără duşmănie, tuturor celor care doresc să afle.

CAPITOLUL VII – FIECARE CREŞTIN TRBUIE PUS LA PROBĂ PE BAZA PROPRIEI VIEŢI

Dar unii vor spune: „Unii au fost arestaţi deja şi condamnaţi ca făcători de rele”. Căci voi condamnaţi mulţi, mulţi deodată, după ce cercetaţi viaţa fiecăruia dintre cei acuzaţi, dar nu pe baza lucrurilor despre care v-am vorbit. Şi ştim că, după cum printre greci, cei care învaţă pe alţii orice teorii le fac plăcere sunt numiţi cu toţii „filozofi”, deşi doctrinele lor sunt diverse, la fel şi printre barbari, acest nume cu privire la care s-au adunat acuzaţiile este bunul comun al celor care sunt înţelepţi şi al celor care par astfel. Căci toţi sunt numiţi creştini. De aceea, cerem să fie judecate faptele celor care sunt acuzaţi înaintea voastră, pentru ca fiecare dintre cei care sunt condamnaţi să fie pedepsit ca un făcător de rele, şi nu în calitate de creştin. Dacă este limpede că vreunul este nevinovat, să fie achitat, căci nu face nici un rău prin simplul fapt că este creştin. Căci noi nu vom cere să fie pedepsiţi acuzatorii noştri; ei sunt pedepsiţi suficient prin ticăloşia lor actuală şi prin ignoranţa lor cu privire la ce este corect.

CAPITOLUL VIII – CREŞTINII ÎŞI MĂRTURISESC CREDINŢA ÎN DUMNEZEU

Preţuiţi faptul că pentru voi am spus aceste lucruri; căci stă în puterea noastră, atunci când suntem cercetaţi, să negăm că suntem creştini, dar nu vrem să trăim spunând o minciună. Căci, îndemnaţi de dorinţa vieţii veşnice şi pure, noi căutăm locuinţa care este cu Dumnezeu, Tatăl şi Creatorul tuturor, şi ne grăbim să ne mărturisim credinţa, fiind convinşi că cei care I-au dovedit lui Dumnezeu, prin faptele lor, că L-au urmat, dorind să locuiască împreună cu El acolo unde nu este păcat care să producă tulburare, pot obţine aceste lucruri. Pe scurt deci, aceasta este ceea ce aşteptăm, ce am învăţat de la Cristos şi ceea ce învăţăm pe alţii. Şi Platon, într-o manieră asemănătoare, spunea că Rhadamanthus şi Minos îi vor pedepsi pe cei răi care vor veni înaintea lor; noi spunem că se va întâmpla acelaşi lucru, numai prin mâna lui Cristos, cu privire la cei răi, ale căror trupuri vor fi din nou unite cu sufletele lor, care vor fi supuse acum pedepsei veşnice – şi nu doar uneia de o mie de ani, cum spunea Platon. Şi dacă cineva spune că este incredibil sau imposibil, această greşeală a noastră ne priveşte numai pe noi înşine, nu şi pe alte persoane, câtă vreme nu ne puteţi condamna că am fi săvârşit vreun rău.

CAPITOLUL IX – NEBUNIA ÎNCHINĂRII LA IDOLI

Noi nu cinstim cu multe sacrifici şi ghirlande de flori zeităţile pe care oamenii le-au făcut şi le-au aşezat în sanctuare, numindu-le zei. Căci noi vedem că acestea sunt moarte şi lipsite de suflet şi nu au forma lui Dumnezeu (noi nu credem că Dumnezeu are asemenea formă, aşa cum spun unii că zeii Îi imită forma, în cinstea lui Lui), ci au numele şi formele acelor demoni răi care s-au arătat. Căci, ce nevoie aveţi să vă spunem lucruri pe care le ştiţi deja – în ce forme modelează meşteşugarii materialele, cioplindu-le, tăindu-le, turnându-le în forme şi lovindu-le cu ciocanul? Deseori, din vase cu o întrebuinţare de ocară, ei fac un zeu, doar schimbându-le forma şi dându-le-o pe cea cerută. Asemenea lucruri nu sunt doar lipsite de înţelepciune, ci chiar o insultă la adresa lui Dumnezeu, a cărui glorie şi formă nu pot fi exprimate, căci astfel, numele Lui este legat de lucruri pieritoare, care necesită o slujire continuă. Iar meşteşugarii care fac aceste imagini sunt neînfrânaţi şi, fără să intrăm în detalii, practică orice fel de vicii – ceea ce ştiţi foarte bine; chiar şi fiicele lor, care lucrează împreună cu ei, sunt pângărite. Ce infatuare, să se spună că omul desfrânat modelează şi face zei cărora să vă închinaţi şi că astfel de oameni sunt numiţi păzitorii templelor unde sunt păstraţi aceşti zei, fără să recunoaşteţi că este o nelegiuire numai să vă gândiţi sau să spuneţi că oamenii sunt păzitorii zeilor.

CAPITOLUL X – CUM TREBUIE SĂ FIE SLUJIT DUMNEZEU

Prin tradiţie am primit cunoaşterea faptului că Dumnezeu nu are nevoie de darurile materiale pe care oamenii I le pot da, dat fiind faptul că El este cel care dă toate lucrurile. Noi am fost învăţaţi, suntem convinşi şi credem că Dumnezeu îi acceptă numai pe cei care imită virtuţile care se găsesc în El: cumpătarea, dreptatea, generozitatea şi toate celelalte virtuţi caracteristice unui Dumnezeu care nu este numit cu un nume propriu. Noi am fost învăţaţi că, la început, în bunătatea Lui şi de dragul omului, El a creat toate lucrurile din materia care n-avea vreo formă; dacă oamenii, prin faptele lor, se arată vrednici de forma pe care El le-a dat-o, ei sunt consideraţi demni să primească domnia în tovărăşia Lui, fiind izbăviţi de degradare şi suferinţă. După cum El ne-a creat la început, pe când noi nu eram, la fel credem că aceia care aleg ce Îi este plăcut Lui, sunt consideraţi vrednici să primească neputrezirea şi părtăşia cu El, pe baza alegerii lor. Venirea noastră iniţială în fiinţă nu a stat în puterea noastră, iar ca să putem urma acele lucruri care Îi sunt plăcute, alegându-le prin facultăţile noastre raţionale, El ne-a înzestrat, ne convinge şi ne conduce la credinţă. Noi credem că este în folosul tuturor oamenilor să nu fie opriţi să înveţe aceste lucruri, ci sunt chiar îndemnaţi să o facă. Căci restricţiile pe care legile omeneşti nu le-au putut impune, le-ar fi realizat Cuvântul, căci El este divin, dacă demonii cei răi, care s-au aliat cu pofta răutăţii care se află în fiecare om, atrăgându-i spre tot felul de vicii, nu ar fi împrăştiat despre noi multe acuzaţii false şi profane, care nu au nici o legătură cu noi.

CAPITOLUL XI – CE FEL DE ÎMPĂRĂŢIE AŞTEAPTĂ CREŞTINII

Atunci când auziţi că noi aşteptăm o împărăţie, voi presupuneţi, fără să faceţi vreo cercetare, că este vorba de o împărăţie omenească, în vreme ce noi vorbim despre împărăţia care este cu Dumnezeu; aceasta spun în mărturisirea lor şi cei ce sunt acuzaţi că sunt creştini, deşi ştiu că moartea este răsplata pentru cei ce mărturisesc astfel. Căci dacă am aştepta o împărăţie omenească, am putea să-L negăm pe Cristos, ca să nu fim ucişi, am putea căuta să nu fim prinşi, ca să obţinem ceea ce aşteptăm. Dar, pentru că gândurile noastre nu sunt fixate asupra prezentului, nu ne preocupă faptul că oamenii ne nimicesc, întrucât moartea este o datorie care trebuie plătită în cele din urmă.

CAPITOLUL XII – CREŞTINII TRĂIESC SUB PRIVIREA LUI DUMNEZEU

Mai mult decât orice alţi oameni, noi suntem sprijinitorii şi aliaţii voştri în promovarea păcii, căci noi credem că nu este posibil nici pentru cel rău, nici pentru cel invidios, nici pentru conspirator, nici pentru cel virtuos să nu fie observat de Dumnezeu şi fiecare dintre ei va primi pedeapsa veşnică sau mântuirea, potrivit cu valoarea acţiunilor sale. Dacă toţi oamenii ar şti aceasta, nimeni nu ar alege ticăloşia nici măcar pentru puţină vreme, cunoscând că va merge în pedeapsa veşnică de foc, ci s-a înfrâna prin orice mijloc, s-ar împodobi cu virtute, ca să obţină darurile bune ale lui Dumnezeu şi să scape de pedeapsă. Cei care, din cauza pedepselor şi a legilor pe care voi le impuneţi, încearcă să scape şi să nu fie prinşi atunci când încalcă legea (şi încalcă legea tot pentru că au impresia că pot scăpa fără să fie prinşi, din moment ce voi nu sunteţi decât oameni), acei oameni, dacă ar afla şi ar fi convinşi că nimic nu scapă cunoştinţei lui Dumnezeu, fie că este vorba de faptă sau intenţie, cu siguranţă ar duce o viaţă decentă, din pricina ameninţării cu pedeapsa – ceea ce şi voi înşivă veţi recunoaşte. Dar se pare că vă temeţi ca nu cumva toţi oamenii să devină neprihăniţi şi să nu mai aveţi pe cine pedepsi. Aceasta ar trebui să fie grija călăilor, nu a unor prinţi buni. Dar, după cum am spus mai înainte, suntem convinşi că aceste lucruri sunt cauzate de duhuri rele, care pretind sacrificii şi slujire de la cei ce nu trăiesc în mod chibzuit; însă în ce vă priveşte, presupunem că voi, care urmăriţi [să aveţi reputaţia de oameni care caută] pietatea şi filozofia, nu veţi face nimic nechibzuit. Dar dacă şi voi, ca şi cei neînţelepţi, preferaţi obiceiul în locul adevărului, faceţi ceea ce vă stă în putere. Însă conducătorii care preţuiesc părerile mai mult decât adevărul au la fel de multă putere ca nişte tâlhari în pustiu. Însă Cuvântul declară că nu veţi reuşi; noi ştim că nu este nici un conducător mai măreţ şi mai drept decât acest Cuvânt, care S-a născut din Tatăl. Toţi ajung de la reuşită la sărăcia, suferinţa sau obscuritatea părinţilor lor; de aceea, este înţelept să nu alegem ceea ce Cuvântul ne interzice. Învăţătorul nostru a prezis că toate aceste lucruri se vor întâmpla. Isus Cristos este deopotrivă Fiul şi Apostolul lui Dumnezeu Tatăl şi Conducătorul tuturor. De la El provine numele nostru de creştini. Iar noi devenim mai siguri de toate lucrurile pe care ni le-a spus, căci vedem că tot ce ne-a prevestit că se va petrece are loc acum; iar a spune un lucru înainte să se întâmple şi acesta să aibă loc întocmai – este lucrarea lui Dumnezeu. Ne-am putea opri aici, fără să mai adăugăm nimic, considerând că cerem ceea ce este drept şi adevărat. Dar pentru că suntem pe deplin conştienţi că nu este uşor să schimbi dintr-o dată o minte stăpânită de ignoranţă, avem de gând să adăugăm câteva lucruri, de dragul convingerii celor care iubesc adevărul, căci nu este imposibil să alungăm ignoranţa prin prezentarea adevărului.

CAPITOLUL XIII – CREŞTINII ÎL SLUJESC PE DUMNEZEU ÎN MOD RAŢIONAL

Ce om înţelept nu va înţelege că noi nu suntem atei, atunci când noi ne închinăm aşa cum o facem Creatorului universului, declarând, după cum am fost învăţaţi, că El nu are nevoie de şuvoaie de sânge, de jertfe de băutură şi de tămâie? Noi Îl lăudăm cu toată puterea noastră, practicând rugăciunea şi mulţumirea pentru toate lucrurile pe care ni le dă, căci noi am fost învăţaţi că singura cinstire vrednică de El nu constă în a mistui în foc ceea ce El ne-a dat ca să trăim, ci în a folosi aceste lucruri pentru noi şi pentru cei în nevoie, aducându-I mulţumiri cu recunoştinţă, prin invocări şi imnuri, pentru că ne-a creat, pentru că ne-a dat sănătate, pentru diferitele calităţi ale multelor lucruri, pentru schimbarea anotimpurilor şi aducându-i cereri cu privire la viaţa noastră, în neputrezire, prin credinţa în El. Învăţătorul nostru este Isus Cristos, care S-a născut pentru acest scop, a fost crucificat de Pilat din Pont, procuratorul Iudeii, în timpul lui Tiberius Cezar; vom demonstra că noi ne închinăm Lui cu înţelepciune, căci am aflat că El este Fiul Dumnezeului adevărat Însuşi, de aceea Îi acordăm cel de-al doilea loc, iar Duhului profetic pe cel de-al treilea. Se spune că nebunia noastră constă în faptul că acordăm unui om crucificat locul al doilea, după Dumnezeul neschimbător şi veşnic, Creatorul tuturor. Ei nu discern misterul existent aici, la care vă rugăm să fiţi cu luare aminte, pe măsură ce vi-l vom arăta limpede.

CAPITOLUL XIV – DEMONII DENATUREAZĂ DOCTRINA CREŞTINĂ

V-am avertizat dinainte să fiţi cu băgare de seamă, ca nu cumva demonii pe care i-am acuzat să vă înşele şi să vă îndepărteze de la citirea şi înţelegerea lucrurilor pe care vi le-am scris. Căci ei luptă să vă ţină robii şi slujitorii lor. Uneori prin apariţii în vise, alteori prin înşelătorii magice, îi subjugă pe toţi cei care nu fac eforturi puternice de a li se opune, menite să îi salveze. Şi noi înşine, fiind convinşi de Cuvânt, stăm departe de ei (de demoni) şi Îl urmăm pe singurul Dumnezeu nenăscut, prin Fiul Său – noi, care înainte ne găseam plăcerea în adulter, acum îmbrăţişăm doar castitatea; noi, care înainte foloseam meşteşuguri magice, ne dedicăm Dumnezeului bun şi nenăscut; noi, care preţuiam adunarea de bogăţii şi posesiuni mai presus de orice, aducem acum la un loc ceea ce avem şi dăm tuturor celor aflaţi în nevoie; noi, care ne-am urât şi ne-am distrus unii pe alţii şi nu locuiam împreună cu oameni din alte neamuri, din pricina obiceiurilor lor, acum, de când a venit Cristos, locuim împreună cu ei, ne rugăm pentru duşmanii noştri şi căutăm să îi convingem pe cei care ne urăsc pe nedrept să trăiască potrivit preceptelor bune ale lui Cristos, ca să devină părtaşi cu noi la speranţa plină de bucurie a răsplătirii date de Dumnezeu, Stăpânul tuturor. Dar, ca să nu părem că gândim ca şi sofiştii, credem că este corect, înainte de a vă da explicaţia promisă, să cităm câteva percepte date de Cristos Însuşi. Şi fie sarcina voastră să cercetaţi dacă am fost învăţaţi şi dacă învăţăm pe alţii corect aceste lucruri. Cele rostite de El sunt scurte şi concise, căci El nu este un sofist, ci Cuvântul Lui era puterea lui Dumnezeu.

CAPITOLUL XV – CE A ÎNVĂŢAT PE ALŢII CRISTOS ÎNŞUŞI

Cu privire la castitate, El a rostit următoarea dispoziţie: „Oricine se uită la o femeie ca să o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui înaintea lui Dumnezeu”. Şi „Dacă ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l; căci este mai bine pentru tine să intri în împărăţia cerurilor cu un singur ochi, decât să ai doi şi să fii aruncat în focul cel veşnic”. Şi „Oricine ia de nevastă pe cea despărţită de bărbat, preacurveşte”. Iar „Unii sunt făcuţi eunuci de oameni, alţii s-au născut aşa, iar alţii s-au făcut pe ei înşişi eunuci pentru împărăţia cerurilor; dar nu toţi pot primi aceasta”. Deci, toţi cei care, potrivit legii omeneşti, se căsătoresc de două ori sunt păcătoşi în ochii Stăpânului, ca şi cei care privesc o femeie ca să o poftească. Căci nu numai cel ce săvârşeşte adulterul cu fapta este respins de El, ci şi cel care doreşte să îl comită, întrucât nu numai faptele, ci şi gândurile noastre sunt deschise înaintea Sa. Şi mulţi bărbaţi şi femei care au fost din copilărie ucenicii lui Cristos rămân curaţi până la vârsta de şaizeci sau şaptezeci de ani; şi mă pot lăuda că pot găsi astfel de oameni în fiecare neam. Ce să mai spun de nenumărata mulţime a celor care şi-au schimbat obiceiurile necumpătate şi au învăţat aceste lucruri? Căci Cristos nu a chemat la pocăinţă pe cei drepţi şi curaţi, ci pe cei neevlavioşi, pe cei imorali şi nedrepţi. Cuvintele Lui spun astfel: „Nu am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi”. Căci Tatăl ceresc doreşte mai degrabă pocăinţa decât pedepsirea păcătosului. Iar cu privire la dragostea noastră pentru toţi, El ne-a învăţat: „Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce lucru nou faceţi? Şi păcătoşii fac la fel. Dar Eu vă spun: rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri, iubiţi pe cei ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă şi rugaţi-vă pentru cei ce vă dispreţuiesc”. Noi trebuie să dăm celor nevoiaşi şi să nu facem nimic pentru slava noastră, a spus El, ci „celui ce-ţi cere, dă-i şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine; căci dacă împrumutaţi numai pe cei de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce lucru nou faceţi? Şi păcătoşii fac la fel. Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le jefuiesc hoţii, ci strângeţi-vă comori în ceruri, unde nu le mănâncă moliile şi rugina. Căci la ce i-ar folosi unui om să câştige toată lumea dacă şi-ar pierde sufletul? Şi ce ar da un om în schimb pentru sufletul lui? De aceea, strângeţi-vă comori în ceruri, unde nu le mănâncă moliile şi rugina”. Iar, „Voi fiţi buni şi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru este bun şi desăvârşit şi face să răsară soarele Lui peste cei păcătoşi, peste cei neprihăniţi şi peste cei răi. Nu vă îngrijoraţi cu privire la ce veţi mânca şi cu ce vă veţi îmbrăca; căci Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de aceste lucruri. Ci căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Căci acolo unde este comoara unui om, acolo este şi mintea lui”. Şi „Nu faceţi aceste lucruri ca să fiţi văzuţi de oameni, altfel nu veţi avea nici o răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri”.

CAPITOLUL XVI – CU PRIVIRE LA RĂBDARE ŞI JURĂMINTE

Cu privire la atitudinea noastră de a răbda jignirile, de a fi gata să slujim tuturor, de a fi liberi de orice mânie, iată ce spune El: „Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i-l şi pe celălalt; nu-l opri pe cel care-ţi ia mantaua sau haina. Oricine se mânie este în pericol să ajungă în foc. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă, mergi două. Faptele voastre bune să strălucească înaintea oamenilor, pentru ca ei să le vadă şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri”. Noi nu trebuie să ne luptăm; El nu a dorit ca noi să îi imităm pe cei răi, ci ne-a sfătuit să îi conducem pe toţi oamenii, prin răbdare şi bunătate, departe de ruşine şi iubirea de rău. Acest fapt este dovedit pentru fiecare caz în parte de mulţi oameni care gândeau mai demult la fel ca voi. Însă ei şi-au schimbat atitudinea violentă şi tiranică, fiind cuceriţi fie de statornicia pe care au văzut-o în vieţile vecinilor lor, fie de stăpânirea de sine pe care au observat-o la tovarăşii lor de drum care au fost înşelaţi, sau de cinstea celor cu care au încheiat afaceri.

În ce priveşte faptul că noi nu jurăm deloc şi spunem întotdeauna adevărul, iată ce ne-a poruncit El: „Să nu juraţi deloc; ci da al vostru să fie da şi nu al vostru să fie nu; ce trece peste aceste lucruri vine de la cel rău”. Legat de faptul că noi trebuie să ne închinăm numai lui Dumnezeu, El ne-a spus astfel: „Cea mai mare poruncă este aceasta: Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să Îi slujeşti, cu toată inima ta şi cu toată puterea ta, căci El este Domnul, Dumnezeul tău care te-a creat”. Iar când a venit la El un om şi I-a spus: „Bunule Stăpân”, El a răspuns şi a zis: „ Dumnezeu singur este bun, El, care a făcut toate lucrurile”. Înţelegeţi că cei care nu sunt găsiţi trăind aşa cum El ne-a învăţat, nu sunt creştini, chiar dacă ei spun cu buzele preceptele lui Cristos; căci nu cei care spun, ci cei care au fapte vor fi mântuiţi, potrivit cuvintelor Lui: „nu toţi cei ce Îmi spun: ‚Doamne, Doamne’ vor intra în împărăţia cerurilor, ci cei ce fac voia Tatălui Meu, care este în ceruri. Căci oricine aude cuvintele Mele şi le face, Îl aude pe cel ce M-a trimis pe Mine. Şi mulţi Îmi vor spune: ‚ Doamne, Doamne, n-am mâncat, n-am băut şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?’ Atunci le voi spune: ‚Depărtaţi-vă de la Mine voi, care lucraţi nelegiuirea’. Şi va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor când cei neprihăniţi vor străluci ca soarele şi cei răi vor fi trimişi în focul cel veşnic. Căci vor veni mulţi în numele Meu, îmbrăcaţi pe dinafară în haine de oaie, dar fiind înăuntru nişte lupi răpitori. După faptele lor îi veţi cunoaşte. Şi fiecare pom care nu aduce roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc”. Iar pe toţi cei care nu trăiesc urmărind aceste învăţături ale Lui şi sunt creştini numai cu numele, vă cerem să îi pedepsiţi.

CAPITOLUL XVII – CRISTOS I-A ÎNVĂŢAT PE ALŢII SUPUNEREA CIVILĂ

Şi pretutindeni noi, mai degrabă decât toţi ceilalţi oameni, ne silim să plătim celor desemnaţi de voi taxele ordinare şi extraordinare, aşa cum ne-a învăţat El. Căci în vremea aceea, au venit la El unii şi L-au întrebat dacă trebuie să plătească tribut Cezarului şi El le-a răspuns: „Spuneţi-Mi, al cui chip este pe monedă?” Iar ei au spus: „Al Cezarului”. El le-a răspuns din nou: „Atunci, daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Prin urmare, noi ne închinăm numai lui Dumnezeu, dar în celelalte lucruri vă slujim cu bucurie, recunoscându-vă ca împăraţi şi conducători ai oamenilor şi rugându-ne pentru voi, ca pe lângă puterea împărătească să aveţi şi o judecată sănătoasă. Dar dacă nu daţi nici o atenţie rugăciunilor şi explicaţiilor noastre directe, noi nu vom suferi nici o pierdere, din moment ce noi credem (sau, mai degrabă, suntem convinşi) că fiecare om va fi pedepsit în focul cel veşnic potrivit cu meritele faptelor lui şi va da socoteală după puterea pe care a primit-o de la Dumnezeu, aşa cum Cristos a dat de înţeles când a spus: „Celui căruia i s-a dat mult de către Dumnezeu, i se va cere mult”.

CAPITOLUL XVIII – DOVADA NEMURIRII ŞI A ÎNVIERII

Meditaţi la felul în care a sfârşit fiecare dintre împăraţii dinaintea voastră şi la felul în care aceştia au murit de moartea comună tuturor oamenilor, care, dacă ar veni în absenţa simţurilor, ar fi un dar cresc pentru toţi cei răi. Dar având în vedere faptul că senzaţiile rămân tuturor celor care au trăit vreodată şi că pedeapsa veşnică este pregătită (pentru cei răi), vedeţi să nu neglijaţi convingerea aceasta şi să v-o însuşiţi ca o credinţă că aceste lucruri sunt adevărate. Lăsaţi ca necromanţia şi alte practici de ghicire a viitorului, pe care le aplicaţi copiilor nevinovaţi, invocarea sufletelor plecate, cei care sunt numiţi magi, cei ce trimit vise şi spiritele ajutătoare (Familiars) şi tot ceea ce fac oamenii pricepuţi în astfel de lucruri, să vă convingă de faptul că şi după moarte sufletele îşi păstrează senzaţiile. Să vă convingă cei care sunt posedaţi şi trântiţi de spiritele morţilor, pe care toţi îi numesc demonizaţi sau nebuni; să vă convingă ceea ce voi numiţi oracole, din Amphilochus, Dodana, Pytho şi toate celelalte care mai există, precum şi părerea autorilor voştri, Empedocles şi Pitagora, Platon şi Socrate, groapa lui Homer şi coborârea lui Ulise pentru a cerceta aceste lucruri şi toate celelalte lucruri de acest fel care au fost rostite. Arătaţi-ne şi nouă bunăvoinţa pe care le-o arătaţi lor, căci noi credem în Dumnezeu cu mai mare fermitate decât ei, din moment ce noi aşteptăm să ne reprimim trupurile, chiar dacă vor fi moarte şi îngropate în pământ, întrucât noi credem că nimic nu este imposibil la Dumnezeu.

CAPITOLUL XIX – ÎNVIEREA ESTE POSIBILĂ

Oricărei persoane chibzuite i s-ar părea incredibil, dacă noi nu am avea trupuri şi cineva i-ar spune că dintr-o mică picătură de sămânţă omenească se vor forma oase, muşchi şi carne, luând forma pe care o avem acum. Acum, să spunem ipotetic astfel: dacă voi înşivă nu aţi fi aşa cum sunteţi acum, dacă nu v-aţi fi născut din asemenea părinţi [şi în asemenea circumstanţe] şi cineva v-ar arăta sămânţa umană şi imaginea unui om şi v-ar spune cu încredere că, dintr-o asemenea substanţă va lua naştere un astfel de produs, aţi crede înainte să vedeţi cu ochii voştri? Nimeni nu ar îndrăzni să nege [că o asemenea afirmaţie ar depăşi puterea de a crede]. În acelaşi fel, voi nu credeţi pentru că nu aţi văzut niciodată un om înviind din morţi. Dar, după cum nu aţi fi crezut la început că este posibil să apară o persoană dintr-o picătură de sămânţă şi acum vedeţi totuşi rezultatul, înţelegeţi că nu este imposibil ca trupurile oamenilor, după ce au putrezit, ca şi seminţele descompuse în pământ, să se ridice din nou, la vremea desemnată de Dumnezeu şi să se îmbrace în neputrezire. Noi nu putem concepe felul în care îşi imaginează puterea demnă de Dumnezeu aceia care spun că toate lucrurile se întorc la sursa din care au provenit şi că, dincolo de aceasta, nici măcar Dumnezeu Însuşi nu poate face nimic. Dar vedem clar că ei nu ar fi crezut că este posibil să devină ceea ce sunt şi să fie formaţi dintr-un asemenea material din care văd astăzi că sunt făcuţi ei înşişi şi întreaga lume. Iar noi am învăţat că este mai bine să credem chiar ceea ce este imposibil naturii noastre şi oamenilor decât să nu credem, întocmai ca restul lumii. Căci noi ştim că Stăpânul nostru, Isus Cristos, a spus că „ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu” şi „nu vă temeţi de cei ce vă ucid trupul şi apoi nu mai pot face nimic; ci temeţi-vă de Cel care, după moarte, vă poate arunca şi trupul şi sufletul în iad”. Iadul este locul unde vor fi pedepsiţi cei ce au trăit în răutate şi nu au crezut că lucrurile pe care Dumnezeu ne-a învăţat prin Cristos se vor întâmpla.


CAPITOLUL XX – ANALOGII PĂGÂNE LA DOCTRINA CREŞTINĂ

Sibyl şi Hystaspes au spus că Dumnezeu ar trebui să desfiinţeze lucrurile pieritoare. Învăţătura filozofilor stoici este că şi Dumnezeu Însuşi ar trebui distrus în foc, pentru ca lumea să fie din nou formată prin această revoluţie. Dar noi înţelegem că Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, este superior lucrurilor care trebuie schimbate. Dacă noi deci, în anumite privinţe învăţăm pe alţii aceleaşi lucruri ca şi poeţii şi filozofii pe care voi îi cinstiţi, iar în altele avem o învăţătură mai deplină şi mai dumnezeiască şi noi singuri putem dovedi ceea ce afirmăm, de ce suntem pe nedrept urâţi mai mult decât toţi ceilalţi? Atunci când spunem că toate lucrurile au fost create şi aranjate în lume de Dumnezeu, pare că rostim doctrina lui Platon. Iar când spunem că toate vor arde în foc, pare că afirmăm doctrina stoicilor. Atunci când spunem că sufletele celor răi, care sunt înzestrate cu simţuri şi după moarte, sunt pedepsite, iar sufletele celor buni, fiind izbăvite de pedeapsă, petrec o existenţă binecuvântată, pare că spunem aceleaşi lucruri ca şi poeţii şi filozofii. Atunci când pretindem că oamenii nu ar trebui să se închine lucrării mâinilor lor, spunem aceleaşi lucruri ca şi poetul de comedie Menander şi alţi scriitori asemănători, căci ei au declarat că lucrătorul este mai presus de lucrarea lui.

CAPITOLUL XXI – ANALOGII CU ISTORIA LUI CRISTOS

Atunci când spunem cu privire la Cuvânt, care este cel dintâi născut din Dumnezeu, că a fost produs fără vreo unire sexuală şi că El, Isus Cristos, Învăţătorul nostru, a fost răstignit, a murit, a înviat şi S-a înălţat la cer, nu propunem nimic diferit de ceea ce credeţi voi cu privire la fiii lui Jupiter. Cunoaşteţi cât de mulţi fii au atribuit lui Jupiter scriitorii voştri preţuiţi: Mercur, cuvântul interpretării şi învăţătorul tuturor, Aesculap, care, deşi a fost un mare medic, a fost lovit de un fulger şi aşa s-a înălţat la cer, Baccus, de asemenea, după ce i s-a frânt mădular cu mădular, Hercule, care s-a aruncat în foc, pentru a scăpa de muncile lui, fiii Ledei, Dioscurii, Perseu, fiul lui Danae, Bellerophon, care, deşi s-a născut din părinţi muritori, s-a înălţat la cer călare pe calul Pegas. Ce să mai spunem de Ariadne şi de cei despre care, asemenea ei, s-a spus că au devenit constelaţii? Dar ce să spunem despre împăraţii care mor în mijlocul vostru, pe care îi consideraţi vrednici să fie zeificaţi, găsind pe cineva care să jure că l-a văzut pe Cezar, cuprins de flăcări, înălţându-se la cer din rugul funerar? Este inutil să spunem celor care ştiu deja ce fel de fapte s-au înregistrat cu privire la fiecare dintre aceşti faimoşi fii ai lui Jupiter. Se spune numai că ele sunt scrise pentru folosul şi încurajarea tinerilor învăţaţi, căci toţi socotesc că a-i imita pe zei este un lucru onorabil. Dar departe fie de sufletele drepte gândul cu privire la zei, să creadă că Jupiter însuşi, stăpânul şi creatorul tuturor lucrurilor, a fost deopotrivă patricid şi fiul unui patricid şi că, fiind cucerit de iubirea pentru plăceri josnice şi ruşinoase, s-a coborât la Ganymede şi a violat multe femei, iar fiii lui au acţionat la fel. Dar, după cum am spus mai sus, demonii cei răi au răspândit astfel de lucruri. Noi am învăţat că numai cei care au trăit lângă Dumnezeu, în sfinţenie şi virtute, sunt îndumnezeiţi, iar cei care au trăit o viaţă rea şi nu se pocăiesc, credem că sunt pedepsiţi în focul cel veşnic.


CAPITOLUL XXII – ANALOGII CU CALITATEA DE FIU A LUI CRISTOS

Mai mult, Fiul lui Dumnezeu, numit Isus, chiar dacă ar fi un om cu o provenienţă obişnuită, totuşi, pe baza înţelepciunii Sale, este vrednic să fie numit Fiul lui Dumnezeu; căci toţi scriitorii Îl numesc pe Dumnezeu Tatăl oamenilor şi al zeilor. Iar dacă afirmăm că Cel ce este Cuvântul lui Dumnezeu S-a născut din Dumnezeu într-un mod deosebit, diferit de cel obişnuit, acesta nu ar trebui să fie ceva extraordinar pentru voi, care spuneţi că Mercur este cuvântul îngeresc al lui Dumnezeu. Dar dacă cineva aduce obiecţii cu privire la răstignirea Lui, El este la fel cu renumiţii voştri fii ai lui Jupiter, care au suferit după cum am spus. Iar suferinţele pe care le-au îndurat când au murit nu sunt identice, ci diferă; aşadar, nici prin caracteristica suferinţelor Lui, El nu le este inferior. Dimpotrivă, aşa cum am promis în partea precedentă a acestui discurs, vom dovedi acum că El este superior – sau am dovedit-o deja – căci superioritatea este revelată prin acţiunile Lui. Iar dacă afirmăm că El S-a născut dintr-o fecioară, acceptaţi aceasta aşa cum o acceptaţi cu privire la Ferseus. Iar când spunem că El i-a făcut întregi pe olog, pe paralitic, pe cei ce s-au născut orbi, se pare că spunem lucruri asemănătoare faptelor atribuite lui Aesculap.

CAPITOLUL XXIII – ARGUMENTUL

Mai întâi, dorim să fie evident pentru voi că ceea ce afirmăm în conformitate cu ce ne-a învăţat Cristos şi profeţii care au fost înainte de El, este singurul lucru adevărat, datând dinaintea tuturor scriitorilor care au existat, căci noi nu pretindem că am cunoaşte pentru că spunem aceleaşi lucruri ca şi scriitorii, ci pentru că spunem lucruri adevărate; în al doilea rând, că Isus este singurul Fiu născut de Dumnezeu, fiind Cuvântul Lui, întâiul născut şi puterea; El a devenit om, potrivit voii Lui, El ne-a învăţat aceste lucruri pentru convertirea şi restaurarea rasei umane; în al treilea rând, că înainte ca El să devină om printre oameni, unii, fiind influenţaţi de demonii menţionaţi înainte, au relatat dinainte, prin intermediul poeţilor, aceste împrejurări, ca şi cum ar fi avut loc deja şi le-au povestit după ce le-au inventat pe baza închipuirii lor, aşa cum au ticluit şi rapoartele scandaloase împotriva noastră, acuzându-ne de acţiuni infame şi lipsite de evlavie, cu privire la care nu au nici martori, nici dovezi. În legătură cu toate acestea, vom aduce următoarea dovadă.

CAPITOLUL XXIV – DIFERITE TIPURI DE ÎNCHINARE PĂGÂNĂ

Mai întâi [aducem dovezi] pentru că, deşi spunem lucruri asemănătoare celor spuse de greci, suntem urâţi din pricina numelui lui Cristos şi, deşi nu greşim în vreun fel, suntem condamnaţi la moarte ca păcătoşi, în vreme ce alţi oameni, în diferite locuri, se închină la pomi şi râuri, la şoareci şi pisici, la crocodili şi la multe animale lipsite de raţiune. Nu aceleaşi animale sunt preţuite de toţi; ci în unele locuri este adorat unul, altundeva altul, aşadar toţi sunt profani din perspectiva altora, dat fiind faptul că nu se închină aceloraşi obiecte. Şi aceasta este singura acuzaţie pe care ne-o aduceţi – că nu arătăm reverenţă aceloraşi zei ca şi voi, nici nu oferim mese în cinstea morţilor, jertfe, mirosul grăsimii şi coroane pentru statuile lor. Căci voi ştiţi prea bine că unele animale sunt considerate de unii zei, de alţii fiare sălbatici şi de alţii victime pentru jertfe.

CAPITOLUL XXV – ZEII FALŞI AU FOST ABANDONAŢI DE CREŞTINI

Iar în al doilea rând, noi – cei care dintre toate neamurile obişnuiam să ne închinăm lui Baccus, fiul lui Semele, lui Apolo, fiul Latonei (care, din pricina iubirii lor pentru oameni au săvârşit lucruri pe care ne este ruşine să le şi menţionăm), Persefonei şi lui Venus (care au fost înnebunite de dragoste pentru Adonis şi ale căror mistere le celebraţi voi, de asemenea), lui Aesculap sau unora şi altora din cei numiţi zei – acum, prin Isus Cristos, am învăţat să dispreţuim astfel de lucruri, deşi am fost ameninţaţi cu moartea din această cauză şi ne-am dedicat Dumnezeului cel fără început şi de neatins. Suntem convinşi că El nu a fost niciodată îmboldit de poftă după Antiope, după alte femei sau după Ganymede, nici nu a fost salvat de un gigant cu o sută de braţe, al cărui ajutor să-l fi obţinut Tetis, nici nu a fost nerăbdător, precum Tetis, ca fiul ei, Ahile, să ucidă mulţi greci, din pricina concubinei acestuia, Briseis. Ne e milă de cei care cred altfel de lucruri, pe care le-au inventat diavolii.

CAPITOLUL XXVI – CREŞTINII NU AU ÎNCREDERE ÎN MAGICIENI

În al treilea rând, după urcarea la cer a lui Cristos, diavolii au folosit unii oameni, care au spus că ei înşişi erau zei; şi voi nu doar nu i-aţi persecutat, ci i-aţi considerat vrednici de cinste. A fost un samaritean, numit Simon, născut în satul Gitto, care în timpul domniei lui Claudius Cezar, a săvârşit în oraşul vostru împărătesc, Roma, fapte de magie măreţe, în virtutea meşteşugului diavolilor care lucrau în el. El a fost considerat zeu, calitate în care a fost cinstit de voi printr-o statuie, ridicată lângă Tibru, între cele două poduri, cu următoarea inscripţie scrisă în limba Romei:

"Simoni Deo Sancto,"

„Lui Simon, zeul cel sfânt.” Şi aproape toţi samaritenii şi câţiva din alte neamuri se închină lui şi îl recunosc drept primul lor zeu; iar pe Elena, care a călătorit cu el în acea vreme şi care fusese înainte prostituată, ei o consideră prima idee generată de Simon. Ştim că un om numit Meander, tot samaritean, din oraşul Capparetaea, un ucenic al lui Simon, inspirat de demoni, a înşelat pe mulţi cu magia sa pe când a fost în Antiohia. El i-a convins pe cei care l-au urmat că nu vor muri niciodată şi mai sunt şi acum unii care păstrează această părere a lui. Apoi, Marcion, un om din Pont, care trăieşte şi astăzi, îi învaţă pe ucenicii lui să creadă în alt zeu, mai mare decât Creatorul. Cu ajutorul diavolilor, el i-a făcut pe mulţi, din fiecare neam, să spună blasfemii şi să nege că Dumnezeu este creatorul universului, afirmând că o altă făptură, mai mare decât El, a săvârşit lucrări mai mari. Aşa cum am spus înainte, toţi cei care îşi iau părerile de la aceşti oameni sunt numiţi creştini, la fel cum se întâmplă cu cei care nu sunt de acord cu doctrinele filozofilor şi totuşi, au în comun cu aceştia numele de filozofi care le este dat. Noi nu ştim dacă ei săvârşesc acele fapte groaznice şi ruşinoase – stingerea lămpilor, relaţii sexuale promiscue şi mâncarea de carne de om. Însă ştim că ei nu sunt persecutaţi si condamnaţi la moarte de voi, cel puţin nu din pricina părerilor lor. Dar eu am compus un tratat cu privire la ereziile deja existente, pe care, dacă doriţi, vi-l voi da.

CAPITOLUL XXVII – VINA ABUZĂRII COPIILOR

În ce ne priveşte, noi am învăţat că abuzarea noilor născuţi este săvârşită numai de cei răi; şi noi am învăţat aşa, ca nu cumva să facem vreun rău cuiva şi să păcătuim înaintea lui Dumnezeu; căci vedem că aproape toţi cei abuzaţi (nu doar fetele, ci şi băieţii) ajung să se prostitueze. După cum anticii creşteau turme de capre, oi, boi sau cai care pasc, aşa vedem că voi creşteţi acum copii numai pentru acest scop ruşinos; din pricina acestei pângăriri se găsesc în fiecare neam o mulţime de femei, de hermafrodiţi şi alţii care săvârşesc mişelii care nici nu pot fi rostite. Şi voi primiţi chiria lor, taxe şi impozite de la aceşti oameni pe care ar trebui să-i nimiciţi de pe tărâmul vostru. Şi oricine foloseşte asemenea persoane, pe lângă relaţia sexuală păcătoasă, infamă şi necurată, s-ar putea să întreţină relaţii sexuale cu propriul copil, rudă sau frate. Sunt unii care îşi prostituează chiar proprii copii sau soţia, iar unii sunt mutilaţi făţiş în vederea sodomiei. Ei pun aceste mistere pe seama mamei zeilor şi alături de fiecare din cei pe care voi îi preţuiţi ca zei este pictat un şarpe, un mare simbol şi mister. Într-adevăr, lucrurile pe care voi le faceţi în văzul tuturor şi pe care le aprobaţi, ca şi cum lumina divină ar fi fost biruită şi s-ar fi stins, pe acestea le puneţi pe seama noastră, ceea ce nu ne afectează pe noi, care ne îndepărtăm de asemenea lucruri, ci pe cei care le comit şi aduc mărturie falsă împotriva noastră.

CAPITOLUL XXVIII – GRIJA LUI DUMNEZEU PENTRU OAMENI

Printre noi, prinţul duhurilor rele este numit şarpele, Satan şi diavolul, după cum puteţi afla uitându-vă în scrierile noastre. Iar Cristos a spus dinainte că el va fi trimis în foc, împreună cu oştirea lui şi cu oamenii care îl urmează şi va fi pedepsit pentru o vreme fără sfârşit. Căci motivul pentru care Dumnezeu a întârziat să facă aceasta e reprezentat de preocuparea Lui pentru rasa umană. Căci El ştie dinainte că unii vor fi mântuiţi prin pocăinţă, chiar dintre cei care, poate, nu s-au născut încă. De la început, El a dat rasei umane puterea de a gândi şi de a alege adevărul şi de a face binele, pentru ca oamenii să nu aibă nici o scuză înaintea lui Dumnezeu; căci s-au născut cu abilitatea de a raţiona şi de a medita. Iar dacă cineva nu crede că lui Dumnezeu Îi pasă de aceste lucruri, fie insinuează prin aceasta că Dumnezeu nu există, fie afirmă că, deşi există, El Se delectează în vicii sau că este împietrit şi nici viciul, nici virtutea nu înseamnă nimic, ci că ele sunt socotite a fi bune sau rele numai din perspectiva oamenilor. Iar aceasta este cea mai mare profanare şi ticăloşie.

CAPITOLUL XXIX – ÎNFRÂNAREA CREŞTINILOR

Iarăşi [ne temem să îi expunem pe copii abuzului], ca nu cumva unii dintre ei să fie luaţi sau să moară şi noi să devenim ucigaşi. Dar dacă ne căsătorim, o facem numai pentru a creşte copii sau, dacă respingem căsătoria, trăim în abstinenţă. Şi pentru ca voi să puteţi înţelege că relaţiile promiscue nu reprezintă unul dintre misterele noastre, unul din noi, cu puţin timp în urmă, i-a prezentat lui Felix, guvernatorul Alexandriei, o petiţie prin care i-a cerut permisiunea să ca un chirurg să-l facă eunuc, căci chirurgii de acolo au spus că le era interzis să facă aşa ceva fără permisiunea guvernatorului. Când guvernatorul a refuzat categoric să semneze o asemenea petiţie, tânărul a rămas necăsătorit, fiind împlinit de acordul conştiinţei lui şi de aprobarea celor care gândeau ca şi el. Credem că nu este nelalocul ei menţiunea despre Antinous, care a trăit până nu demult şi pe care, toţi au fost determinaţi, de teamă, să îl venereze ca pe un zeu, deşi cunoşteau atât cine era, cât şi care era originea lui.

CAPITOLUL XXX – NU A FOST CRISTOS MAGICIAN?

Pentru ca nimeni să nu ne pună întrebarea: „Ce L-ar fi împiedicat pe Cel pe care noi Îl numim Cristos, fiind un om născut din oameni, să săvârşească ceea ce noi numim faptele Lui măreţe, pin magie şi să astfel să pară că este Fiul lui Dumnezeu?” – vom oferi acum dovezi, fără să credem doar nişte afirmaţii, ci fiind convinşi de cei care au profeţit [despre El] înainte ca aceste lucruri să se întâmple, căci vedem cu ochii noştri lucruri care s-au petrecut şi se petrec întocmai cum au fost prezise; credem că aceasta vi se va părea chiar şi vouă cea mai puternică şi mai adevărată dovadă.

CAPITOLUL XXXI – DESPRE PROFEŢII EVREI

Printre evrei au existat unii oameni care au fost profeţii lui Dumnezeu, prin care Duhul profetic a proclamat dinainte lucrurile care aveau să vină, înainte ca acestea să se întâmple. Iar profeţiile lor, pe măsură ce au fost spuse şi rostite au fost păstrate cu grijă de către regii care au domnit peste evrei în diferite vremuri, fiind aranjate în cărţi de către profeţii înşişi, în limba ebraică. Iar când regele Egiptului, Ptolemeu, a înfiinţat a bibliotecă în care a dorit să adune scrierile tuturor oamenilor, a auzit şi de aceşti profeţi şi i-a cerut lui Irod, care era regele evreilor la acea vreme, să îi fie trimise cărţile profeţilor. Irod i le-a trimis scrise, cum erau, în limba ebraică. Iar întrucât conţinutul lor nu era inteligibil pentru egipteni, Ptolemeu i-a trimis din nou lui Irod un mesaj şi i-a cerut să fie însărcinaţi nişte oameni care să le traducă în greacă. Iar când s-au realizat traducerile, ele au rămas la egipteni, unde se află până acum. Ele se află şi în posesia tuturor evreilor din întreaga lume, însă ei, deşi le citesc, nu înţeleg ce se spune în ele, iar pe noi ne consideră inamici şi duşmani. Ca şi voi, ei ne ucid şi ne pedepsesc ori de câte ori le stă în putere – puteţi crede aceasta. Căci în războiul evreiesc ce a izbucnit nu demult, Bar-Cochba, liderul revoltei evreilor, a poruncit ca numai creştinii să fie pedepsiţi cu cruzime, dacă nu vor să Îl renege pe Cristos şi să rostească blasfemii. În aceste cărţi ale profeţilor găsim că a fost prevestită venirea lui Isus Cristos, faptul că El Se va naşte din fecioară, va ajunge la statura de om matur, va vindeca orice boală şi orice neputinţă, va învia pe cei morţi, va fi urât de oameni, nefiind recunoscut, ci va fi răstignit, va muri, va învia din morţi şi Se va înălţa la cer, fiind numit Fiul lui Dumnezeu. Găsim că a fost prevestit şi faptul că anumiţi oameni vor fi trimişi de El la fiecare neam, pentru a vesti aceste lucruri şi că mai degrabă oameni dintre neamuri [decât dintre evrei] aveau să creadă în El. El a fost prevestit înainte să vină, mai întâi cu 5000 de ani înainte, apoi cu 3000, cu 2000, cu 1000 şi, din nou, cu 800, căci s-au ridicat profeţi după profeţi în succesiunea generaţiilor.

CAPITOLUL XXXII – CRISTOS ESTE PREVESTIT DE MOISE

Moise, care a fost primul dintre profeţi, a rostit chiar aceste cuvinte: „Sceptrul nu se va îndepărta de Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele sale, până va veni Cel pentru care este păstrat; El va fi dorinţa neamurilor; Îşi va lega mânzul de viţă şi Îşi va spăla haina în sângele strugurilor”. Este rolul vostru să cercetaţi cu grijă şi să aflaţi cu certitudine până în vremea cui au avut evreii un legiuitor şi un rege al lor. Până în vremea lui Isus Cristos, care ne-a învăţat şi a interpretat profeţiile care nu erau încă înţelese, [au avut evreii un legiuitor], după cum fusese spus de Duhul sfânt şi divin al profeţiei prin Moise: „iudeii nu vor fi lipsiţi de un conducător până când va veni Cel pentru care a fost păstrată împărăţia” (căci Iuda a fost strămoşul iudeilor şi de la el le vine şi numele de iudei); şi după ce a venit El (Cristos), voi aţi început să-i stăpâniţi pe evrei, luând în stăpânire întreg teritoriul lor. Iar profeţia: „El va fi aşteptarea naţiunilor” semnifică faptul că vor fi unii din fiecare naţiune care vor aştepta revenirea Lui. Puteţi vedea aceasta voi înşivă şi vă puteţi convinge. Căci în toate neamurile există unii care Îl aşteaptă pe Cel care a fost răstignit în Iudea şi după crucificarea căruia ţara v-a fost predată imediat, ca pradă de război. Iar profeţia: „Îşi va lega mânzul de viţă şi Îşi va spăla haina în sângele strugurilor” era un simbol semnificativ al lucrurilor care aveau să se întâmple lui Cristos şi a ceea ce avea El să facă. Căci mânzul unei măgăriţe era legat de o viţă, la intrarea într-un sat şi El a poruncit cunoştinţelor Lui să I-l aducă. Iar când I-a fost adus, El S-a urcat şi a şezut pe el şi a intrat în Ierusalim, unde se afla marele templu al iudeilor, care a fost apoi distrus de voi. După aceasta, El a fost crucificat, ca să se împlinească restul profeţiei. De aceea, „spălarea hainei în sângele strugurilor” prezicea suferinţele pe care El avea să le îndure, curăţându-i prin sângele Lui pe cei care cred în El. Căci ceea ce profeţia numeşte „haina Lui” sunt acei oameni care cred în El şi în care locuieşte sămânţa lui Dumnezeu, Cuvântul. Iar „sângele strugurilor” Îl reprezintă pe Cel care avea să vină cu sânge, dar nu din sămânţă omenească, ci din puterea lui Dumnezeu. Iar cea dintâi putere, după Dumnezeu, Tatăl şi Domnul tuturor, este Cuvântul, care este şi Fiul; despre El vom vorbi în cele ce urmează, arătând cum S-a întrupat şi a devenit om. Căci oamenii nu scoteau sânge din vin, ci Dumnezeu, deci prin aceasta se lasă să se înţeleagă faptul că sângele nu trebuia să provină din sămânţă omenească, ci din puterea divină, aşa cum am spus mai sus. Şi Isaia, un alt profet, prevestind aceleaşi lucruri în alte cuvinte, a spus astfel: „O stea răsare din Iacov şi un vlăstar va răsări din rădăcina lui Isai; în braţul Lui se vor încrede popoarele”. Şi o stea a luminii a răsărit şi o floare a ieşit din rădăcina lui Isai – acest Cristos. Căci, prin puterea lui Dumnezeu, El a fost conceput într-o fecioară din sămânţa lui Iacov, care a fost tatăl lui Iuda, care, la rândul lui, aşa cum am arătat, a fost tatăl iudeilor. Iar Isai a fost strămoşul Lui, potrivit profeţiei, iar El a fost fiul lui Iacov şi al lui Iuda, potrivit descendenţei directe.

CAPITOLUL XXXIII – FELUL NAŞTERII LUI CRISTOS A FOST PREVESTIT

Auziţi felul în care Isaia a prezis în cuvinte precise că El Se va naşte din fecioară, căci el a spus astfel: „Iată că fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi îi vor pune numele ‚Dumnezeu cu noi’”. Căci lucruri care erau incredibile şi păreau imposibile pentru oameni, au fost prezise de Dumnezeu, prin Duhul profeţiei că se vor întâmpla, pentru ca, atunci când vor avea loc, să nu fie întâmpinate de necredinţă, ci de credinţă, datorită acestor profeţii. Dar pentru ca nu cumva unii să nu înţeleagă profeţia citată şi să ne acuze de lucrurile pe care le-am pus pe seama poeţilor, care spun că Jupiter a intrat la femei din pricina poftei lui, să explicăm aceste cuvinte. Faptul că „fecioara va rămâne însărcinată” semnifică faptul că fecioara va concepe un fiu, fără să aibă loc relaţii sexuale. Căci dacă ar fi întreţinut relaţii sexuale cu cineva, nu ar mai fi fost fecioară. Dar puterea lui Dumnezeu a venit peste ea, a umbrit-o şi a făcut ca ea să conceapă un copil, rămânând fecioară. Iar îngerul lui Dumnezeu care a fost trimis atunci la aceeaşi fecioară i-a adus vestea cea bună, spunând: „Iată că vei rămâne însărcinată de la Duhul Sfânt, vei avea un Fiu şi El va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Îi vei pune numele Isus; căci El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” – după cum ne-au învăţat cei care au înregistrat lucrurile referitoare la Mântuitorul nostru, Isus Cristos, pe care noi i-am crezut, căci Duhul profeţiei a declarat şi prin Isaia, pe care l-am citat, că El Se va naşte aşa cum am arătat înainte. Deci, este greşit să înţelegem Duhul şi puterea lui Dumnezeu ca fiind altceva decât Cuvântul, care este de asemenea întâiul-născut al lui Dumnezeu, după cum a declarat profetul menţionat înainte, Moise. Deci, acesta a venit peste fecioară, a umbrit-o şi a făcut ca ea că conceapă un prunc, nu prin relaţii sexuale, ci prin putere. Iar numele Isus, din limba ebraică înseamnă Swthr (Mântuitor) în greacă. De aceea, îngerul i-a spus fecioarei: „Îi vei pune numele Isus, căci El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale”. Şi îmi închipui că şi voi veţi recunoaşte că profeţii sunt inspiraţi de nimeni altcineva decât de Cuvântul divin.

CAPITOLUL XXXIV – LOCUL NAŞTERII LUI CRISTOS A FOST PREVESTIT

Ascultaţi în ce loc de pe pământ avea să Se nască El, după cum a prevestit un alt profet, Mica. El a spus astfel: „Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi o Căpetenie care va hrăni poporul Meu”. În ţara iudeilor există un sat, la treizeci şi cinci de stadii de Ierusalim, în care S-a născut Isus Cristos, după cum vă puteţi convinge pe baza registrelor de impozite făcute în timpul lui Cyrenius, primul vostru procurator în Iudea.

CAPITOLUL XXXV – ALTE PROFEŢII ÎMPLINITE

Ascultaţi ce a fost prevestit cu privire la felul în care, după ce S-a născut, Cristos avea scape observaţiei altor oameni, până când a ajuns la statura de om matur. Există următoarele preziceri: „căci un copil ni S-a născut, un fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umerii Lui” – ceea ce reprezenta puterea crucii, căci în legătură cu ea El Şi-a folosit umerii, când a fost răstignit, după cum va fi clarificat mai mult în discursul următor. Din nou, acelaşi profet Isaia, fiind inspirat de Duhul profetic, a spus: „Mi-am întins mâinile spre un popor neascultător şi răzvrătit, care umblă pe o cale rea. Ei îndrăznesc acum să Mă întrebe de judecată şi să se apropie de Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, El spune din nou prin alt profet: „Mi-au străpuns mâinile şi picioarele şi trag la sorţi pentru cămaşa Mea”. Într-adevăr, regele şi profetul David, care a rostit aceste lucruri, nu a suferit nici unul din ele, dar Isus Cristos Şi-a întins mâinile, fiind răstignit de evreii care au vorbit împotriva Lui şi care au negat că El era Cristosul. După cum spune profetul, L-au chinuit şi L-au aşezat pe scaunul de judecată, spunând: „Judecă-ne”. Iar expresia „Mi-au străpuns mâinile şi picioarele” a fost folosită cu privire la cuiele cu care I-au fost prinse pe cruce mâinile şi picioarele. Şi după ce a fost răstignit, au tras la sorţi pentru cămaşa Lui şi cei ce L-au crucificat au împărţit-o între ei. Vă puteţi convinge că aceste lucruri s-au întâmplat cu adevărat, pe baza Faptelor lui Pilat din Pont. Vom cita cele rostite de un alt profet, Ţefania, cu privire la faptul că a fost prevestit clar că El va şedea pe mânzul unei măgăriţe şi va intra în Ierusalim. Cuvintele lui sunt următoarele: „Bucură-te, o, fiica Sionului, strigă de bucurie, o, fiica Ierusalimului: iată că împăratul tău vine le tine, umil şi călare pe un măgar, pe mânzul unei măgăriţe”.

CAPITOLUL XXXVI – DIFERITE MODURI DE PROFEŢIE

Dar atunci când auziţi cele rostite de profeţi, spuse ca şi cum s-ar fi adresat cuiva personal, nu trebuie să presupuneţi că aceste cuvinte sunt spuse de cei inspiraţi, ci de Cuvântul divin, care i-a mişcat. Uneori, El declară lucruri care se vor întâmpla, asemeni cuiva care prezice viitorul; alteori El vorbeşte din partea lui Dumnezeu, Domnul şi Tatăl tuturor; alteori ca din partea lui Cristos, sau din partea oamenilor din popor care răspund Fiului sau Tatălui, aşa cum puteţi vedea că procedează şi scriitorii voştri – un om este scriitorul întregului, dar el introduce persoanele care conversează. Evreii care au posedat cărţile profeţilor nu au înţeles aceasta. De aceea nu L-au recunoscut pe Cristos când acesta a venit şi chiar ne urăsc pe noi, cei care spunem că El a venit şi care dovedim, după cum a fost prevestit, că ei L-au crucificat.

CAPITOLUL XXXVII – DECLARAŢII ALE TATĂLUI

Pentru ca şi acestea să vă fie clarificare, prin profetul Isaia au fost rostite următoarele cuvinte, de la Tatăl: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său, dar Israel nu mă cunoaşte şi poporul Meu nu înţelege. Vai, neam păcătos, popor plin de fărădelegi, o sămânţă nelegiuită, copii care încalcă legea, L-aţi părăsit pe Domnul”. În altă parte, acelaşi profet vorbeşte din partea Tatălui, în mod asemănător: „Ce casă Îmi veţi zidi? spune Domnul. Cerul este tronul Meu şi pământul este aşternutul picioarelor Mele”. Altundeva spune: „Sufletul Meu urăşte lunile voastre noi şi sabaturile voastre şi nu pot să văd ziua voastră de post şi de odihnă. Dacă veniţi înaintea Mea, nu vă voi asculta, căci mâinile vă sunt pline de sânge; floarea făinii şi tămâia pe care o aduceţi este o urâciune înaintea Mea; nu doresc grăsimea mieilor şi sângele taurilor. Căci cine a cerut aceste lucruri din mâinile voastre? Dezlegaţi toate lanţurile răutăţii, desfaceţi nodurile învoielilor aspre, acoperiţi pe cel fără adăpost şi gol, împărţiţi pâinea voastră celor flămânzi”. Acum puteţi înţelege ce fel de lucruri au fost spuse prin profeţi din partea [persoanei lui] Dumnezeu.

CAPITOLUL XXXVIII – DECLARAŢII ALE FIULUI

Atunci când Duhul profeţiei vorbeşte din partea lui Cristos, cele spuse sună astfel: „Mi-am întins mâinile spre un popor neascultător şi răzvrătit, care umblă pe o cale rea”. Din nou: „Mi-am dat spatele să fie biciuit şi obrajii să fie loviţi cu pumnul. Nu Mi-am întors faţa de la ruşinea scuipărilor; şi Domnul a fost ajutorul Meu, de aceea nu M-am clătinat, ci Mi-am împietrit faţa; şi am ştiut că nu voi fi dat de ruşine, căci Cel care este lângă Mine Mă îndreptăţeşte”. Din nou, El spune: „Ei trag la sorţi pentru cămaşa Mea şi Mi-au străpuns mâinile şi picioarele. M-am culcat, am dormit şi M-am ridicat iarăşi, căci Domnul M-a sprijinit”. Cristos vorbeşte din nou când spune: „Ei vorbesc, dau din cap şi zic: ‚Să Se izbăvească pe Sine’”. Vă puteţi convinge că toate aceste lucruri s-au întâmplat lui Cristos, prin mâinile evreilor, căci atunci când a fost răstignit, şi-au ţuguiat buzele, au clătinat din cap şi au spus: „Să Se mântuiască pe Sine cel care a înviat morţii”.

CAPITOLUL XXXIX – PREVESTIRI DIRECTE ALE DUHULUI SFÂNT

Când Duhul profeţiei vorbeşte cu privire la lucruri care se vor întâmpla, El spune astfel: „Căci din Sion va ieşi legea şi cuvântul Domnului din Ierusalim. El va judeca popoarele şi va mustra pe poporul Meu; iar ei îşi vor transforma săbiile în pluguri şi suliţele în seceri: un popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul”. Vă putem convinge că aceste lucruri au ajuns să se împlinească, întrucât din Ierusalim au pornit în lume doisprezece bărbaţi, necunoscători de carte, fără nici o abilitate de a vorbi, dar prin puterea lui Dumnezeu ei au proclamat fiecărei rase de oameni faptul că ei au fost trimişi de Cristos să-i înveţe pe toţi cuvântul lui Dumnezeu; iar noi, care obişnuiam înainte să ne ucidem unii pe alţii, nu doar că ne abţinem acum şi nu mai pornim război împotriva duşmanilor noştri, dar nici nu îi minţim şi nu îi înşelăm pe cei care ne cercetează şi suntem gata să murim mărturisindu-L pe Cristos. Căci noi am putea imita acea zicală: „Limba a jurat, dar nu şi mintea”. Dar dacă soldaţii înrolaţi de voi, care au depus jurământul militar, preferă loialitatea mai presus de viaţa lor, de părinţi, de ţară, de rude, deşi nu le puteţi oferi nimic nepieritor, ar fi ridicol dacă noi, care tânjim într-adevăr după lucrurile nepieritoare, nu am îndura toate lucrurile, ca să obţinem ceea ce dorim de la Cel care ne poate garanta această dorinţă.

CAPITOLUL XL – VENIREA LUI CRISTOS A FOST PREVESTITĂ

Auziţi cum au prevestit cei care au proclamat această doctrină şi venirea Lui – profetul şi regele menţionat mai sus a vorbit astfel prin Duhul profeţiei: „O zi istoriseşte alteia şi o noapte dă de ştire alteia. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit. Dar glasul lor străbate tot pământul şi cuvintele lor ajung până la marginile lumii. El Şi-a aşezat cortul în soare şi acesta, ca un mire care iese din odaia lui ne nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz”. Am considerat că este bine şi relevant să menţionăm şi alte declaraţii profetice ale lui David, pe lângă aceasta, din care să puteţi afla felul în care Duhul profeţiei îi îndeamnă pe oameni să trăiască şi felul cum El a prezis conspiraţia formată împotriva lui Isus de către Irod, regele iudeilor, de către iudeii înşişi şi de Pilat şi soldaţii lui, el fiind guvernatorul lor în vremea aceea; veţi vedea că El trebuie crezut de oamenii din toate neamurile, că Dumnezeu Îl numeşte Fiul Lui şi că a declarat că îi va supune pe toţi vrăjmaşii Lui sub picioarele Sale, iar diavolii, în măsura în care pot, încearcă să scape de puterea lui Dumnezeu Tatăl şi Domnul tuturor şi de puterea lui Cristos Însuşi, în vreme ce Dumnezeu îi cheamă pe toţi la pocăinţă înainte să vină ziua judecăţii. Aceste lucruri au fost declarate astfel: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe cale celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori, ci îşi găseşte plăcerea în legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la legea Lui. El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se vestejesc; tot ceea ce face va prospera. Nu tot aşa este cu cei răi, ci ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul pe faţa pământului. De aceea cei răi nu pot sta în picioare la judecată, nici păcătoşii în adunarea celor neprihăniţi. Căci Domnul cunoaşte calea celor neprihăniţi, dar calea păcătoşilor duce la pieire. De ce se mânie păgânii şi cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând: ‚Să rupem legăturile lor şi să scăpăm de jugul lor.’ Cel ce locuieşte în ceruri râde de ei şi Domnul îşi bate joc de ei. Apoi le va vorbi în mânia Lui şi îi va îngrozi cu urgia Lui: ‚Eu am fost uns de El ca Rege pe Sion, muntele Lui cel sfânt, declarând hotărârile Domnului. Domnul Mi-a spus: ‚Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut. Cere-Mi şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire. Tu le vei conduce cu un toiag de fier, le vei sfărâma în bucăţi ca pe vasele unui olar. Purtaţi-vă acum cu înţelepciune, o, împăraţilor; luaţi învăţătură, judecătorii pământului. Slujiţi Domnului cu teamă şi bucuraţi-vă tremurând. Îmbrăţişaţi învăţătura, ca să nu Se mânie Domnul şi să nu pieriţi pe calea voastră, când mânia Lui se aprinde dintr-o dată. Binecuvântaţi sunt toţi cei ce se încred în El”.

CAPITOLUL XLI – RĂSTIGNIREA A FOST PREVESTITĂ

În altă profeţie, Duhul profeţiei a vorbit astfel prin acelaşi David, lăsând să se înţeleagă faptul că, după ce va fi răstignit, Cristos va domni: „Să cânte Domnului întregul pământ; vestiţi din zi în zi mântuirea Lui, căci Domnul este mare şi foarte vrednic de laudă; El este mai de temut decât toţi dumnezeii. Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte idoli ai demonilor; dar Dumnezeu a făcut cerurile. Slava şi lauda sunt înaintea feţei Lui, tăria şi gloria sunt în locaşul sfinţeniei Lui. Daţi slavă Domnului, Tatălui cel veşnic. Primiţi har, intraţi în prezenţa Lui şi închinaţi-vă în curţile Lui cele sfinte. Tot pământul să se teamă de faţa Lui, să fie tare şi să nu se clatine. Bucuraţi-vă printre popoare. Domnul împărăţeşte from the tree."

CAPITOLUL XLII – PROFEŢII FĂCUTE LA TIMPUL TRECUT

Dar atunci când Duhul profeţiei vorbeşte despre lucrurile care vor veni ca şi cum s-ar fi petrecut deja – cum se poate vedea chiar în pasajele citate deja de mine – vom clarifica aceasta, pentru ca aceste împrejurări să nu dea cititorilor motive [să le interpreteze greşit]. El prezice lucrurile despre care ştie cu siguranţă că se vor întâmpla ca şi cum ar fi avut loc deja. Veţi înţelege că aceste declaraţii trebuie luate aşa, dacă veţi fi atenţi la ele. David a rostit cuvintele citate mai sus cu 1500 de ani înainte de întruparea şi de răstignirea lui Cristos; şi nimeni din cei care au trăit înaintea Lui sau dintre contemporanii Lui nu a prilejuit bucurie neamurilor prin răstignirea sa. Dar Isus Cristos al nostru a domnit după ce a fost răstignit, a murit şi a înviat. Iar prin lucrurile care au fost vestite de către apostoli, în numele Lui, printre toate neamurile, cei care aşteaptă nemurirea promisă de El au primit bucuria.

CAPITOLUL XLIII – RESPONSABILITĂŢILE IMPUSE

Dar pentru ca unii să nu presupună, din cele spuse de noi, că noi afirmăm că totul se întâmplă din cauza unei necesităţi fatale, dat fiind faptul că lucrurile au fost prezise dinainte, vom explica şi această chestiune. Am aflat de la profeţi şi credem că este adevărat că pedepsele, sancţiunile şi răsplătirile bune sunt date potrivit meritului faptelor fiecărui om. Căci dacă nu ar fi aşa, ci toate lucrurile s-ar întâmpla din cauza sorţii, nimic nu ar mai fi în puterea noastră. Căci dacă a fost sortit ca acest om, de exemplu, să fie bun, iar celălalt rău, nici primul nu are nici un merit nici al doilea vreo vină. Dacă rasa umană nu are puterea să evite răul şi să aleagă binele, pe baza unei alegeri libere, atunci oamenii nu sunt responsabili pentru acţiunile lor, indiferent care ar fi ele. Dar vom demonstra că prin libera alegere unii merg drept iar alţii se împiedică. Vedem că acelaşi om face tranziţia spre lucruri opuse. Acum, dacă ar fi fost sortit ca el să fie ori bun, ori rău, nu ar fi fost niciodată capabil de ambele, nici de atât de multe schimbări. Dar nici măcar nu am putea spune că unii sunt buni iar alţii răi, dacă soarta este cauza răului şi dacă arătăm că ea acţionează împotriva ei înseşi. Astfel, ceea ce am afirmat deja ar părea adevărat – faptul că nici virtutea, nici viciul nu înseamnă nimic, ci că părerea noastră le socoteşte bune sau rele. După cum arată adevăratul cuvânt, aceasta este cea mai mare ticăloşie şi lipsă de evlavie. Însă noi afirmăm că soarta inevitabilă este ca cei care aleg binele să aibă răsplătiri vrednice de aceasta, iar cei care aleg opusul, să aibă răsplata meritată. Căci Dumnezeu nu l-a făcut pe om ca şi pe celelalte lucruri, precum pomii şi animalele, care nu pot alege: căci omul nu ar fi vrednic de răsplată sau laudă dacă nu ar fi ales el însuşi binele, ci ar fi fost creat să acţioneze astfel; nici dacă este rău, nu ar fi vrednic de pedeapsă dacă nu ar alege el însuşi să fie rău, ci ar fi astfel pentru că nu poate fi nimic altceva decât ceea a fost creat să fie.

CAPITOLUL XLIV – CONSECINŢELE ALEGERII NU SUNT ANULATE DE PROFEŢII

Iar Duhul profeţiei ne-a învăţat aceasta, spunându-ne prin Moise că Dumnezeu a vorbit astfel primului om creat: „Iată, înaintea feţei tale stau binele şi răul: alege binele”. Prin profetul Isaia a fost făcută următoarea declaraţie, ca venind din partea lui Dumnezeu, Tatăl şi Domnul tuturor: „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă; îndepărtaţi răul din sufletele voastre; învăţaţi să faceţi binele; faceţi dreptate orfanului şi apăraţi pe văduvă; veniţi să ne judecăm, zice Domnul: de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, le voi face albe ca lâna, iar de vor fi roşii ca purpura, le voi face albe ca zăpada. Dacă veţi vrea şi Mă veţi asculta, veţi mânca din ce are ţara mai bun; dar dacă nu Mă veţi asculta, de sabie veţi fi înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit”. Expresia „de sabie veţi fi înghiţiţi” nu vrea să spună că cei neascultători vor fi ucişi de sabie, ci că sabia lui Dumnezeu este de foc, iar cei care aleg să facă răul, devin combustibilul ei. De aceea El spune: „de sabie veţi fi înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit”. Dacă ar fi vorbit despre o sabie care taie şi sfâşie, nu ar fi spus că ei vor fi înghiţiţi. Când Platon spune: „Vina este a celui care alege, iar Dumnezeu e nevinovat”, s-a inspirat din cele spuse de Moise. Căci Moise a trăit înaintea tuturor scriitorilor greci. Căci tot ce au spus atât filozofii cât şi poeţii cu privire la nemurirea sufletului, la pedeapsa de după moarte, la contemplarea lucrurilor cereşti şi alte doctrine asemănătoare, a fost influenţat de profeţi, care le-au permis astfel să înţeleagă şi să interpreteze aceste lucruri. Prin urmare, se pare că există seminţe ale adevărului printre toţi oamenii, dar ei sunt acuzaţi de a nu fi înţeles corect [adevărul] atunci când afirmă lucruri contrare lui. Când spunem că evenimentele viitoare au fost prezise, nu spunem că ele se petrec din pricina unei necesităţi fatale, ci Dumnezeu, care a ştiut dinainte tot ceea ce vor face oamenii şi decretând că acţiunile lor viitoare vor fi recompensate potrivit valorii lor, prevesteşte prin Duhul profeţiei că El va da răsplătiri corespunzătoare meritului faptelor săvârşite. El îi îndeamnă întotdeauna pe oameni să facă eforturi şi să-şi aducă aminte, arătând că Lui Îi pasă de oameni şi că Se îngrijeşte de ei. Dar, prin intermediul diavolilor, a fost decretată moartea împotriva tuturor celor care citesc cărţile lui Hystaspes, ale lui Sibyl sau ale profeţilor, pentru ca să-i împiedice, prin frică, pe oamenii care le citesc să nu primească cunoaşterea binelui şi să rămână în robia lor, fapt pe care nu au reuşit întotdeauna să îl îndeplinească. Căci noi nu numai că le citim fără teamă, dar le şi aducem să le inspectaţi, ştiind că ceea ce conţin va fi pe placul tuturor. Iar dacă vom convinge măcar câţiva, câştigul nostru va fi mare, căci noi, ca buni gospodari, ne vom primi răsplata de la Stăpânul nostru.

CAPITOLUL XLV – REVENIREA LUI CRISTOS ÎN CER A FOST PREVESTITĂ

Şi Dumnezeu, Tatăl tuturor, Îl va aduce pe Cristos în cer, după ce L-a înviat din morţi, păstrându-L acolo până când îi va supune pe toţi vrăjmaşii Lui, pe diavoli şi până când numărul celor pe care îi cunoaşte mai dinainte ca fiind buni şi virtuoşi va fi deplin; din pricina acestora a întârziat El încheierea tuturor lucrurilor – ascultaţi ce a fost spus prin profetul David. Acestea au fost cuvintele lui: „Domnul a spus Domnului Meu: ‚Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale. Domnul Îţi va trimite toiagul puterii din Ierusalim şi vei domni în mijlocul duşmanilor Tăi. Cârmuirea este cu Tine în ziua puterii Tale, în frumuseţea sfinţilor Tăi: Te-am născut din pântecele dimineţii”. Faptul că el spune: „Îţi voi trimite toiagul puterii din Ierusalim” prevesteşte cuvântul puternic pe care apostolii Lui, plecând din Ierusalim, l-au predicat pretutindeni. Deşi există un decret cu moartea împotriva celor care învaţă pe alţii sau mărturisesc numelui Cristos, noi îl îmbrăţişăm şi îl propovăduim pretutindeni. Dacă citiţi aceste cuvinte cu un spirit ostil, nu puteţi face nimic mai mult decât să ne ucideţi, cum am spus înainte; însă aceasta nu ne face vreun rău nouă, ci aduce pedeapsa veşnică în foc asupra voastră şi a tuturor celor care ne urăsc pe nedrept şi nu se pocăiesc.

CAPITOLUL XLVI – CUVÂNTUL ERA ÎN LUME ÎNAINTE DE VENIREA LUI CRISTOS

Ca să nu fie unii care – fără motiv şi urmărind să pervertească ceea ce propovăduim noi, amintind ceea ce spunem noi, că Cristos S-a născut cu o sută cincizeci de ani în urmă, în timpul lui Cyrenius şi, deci, în vremea lui Pilat din Pont, învăţând pe oameni ceea ce noi spunem că a învăţat – să strige împotriva noastră că toţi oamenii care s-au născut înainte de El nu sunt răspunzători, vrem să anticipăm această problemă şi să rezolvăm dificultatea. Am fost învăţaţi că Cristos este întâiul născut al lui Dumnezeu şi am declarat mai sus că El este Cuvântul la care ia parte fiecare rasă de oameni. Cei care trăiesc în cumpătare sunt creştini, chiar dacă s-a crezut despre ei că sunt atei. Astfel, printre greci, este Socrate, Heraclit şi alţi oameni asemenea lor, iar printre barbari, sunt Avraam, Anania, Azaria, Mişael, Ilie şi mulţi alţii, ale căror acţiuni şi nume nu le mai amintim, căci ar lua mult timp. Aşadar, şi cei care au trăit înainte de Cristos, au fost nechibzuiţi, răi şi ostili lui Cristos şi i-au ucis pe cei ce trăiau în cumpătare. Dar faptul că, prin puterea Cuvântului, potrivit voii lui Dumnezeu, Tatăl şi Domnul tuturor, El S-a născut ca om, dintr-o fecioară, a fost numit Isus, a fost răstignit, a murit şi a înviat apoi, înălţându-Se la cer, poate fi înţeles de un om inteligent pe baza celor prezentate deja pe larg. Şi, dat fiind faptul că dovada cu privire la acest subiect este mai puţin necesară acum, vom trece mai departe, să prezentăm dovada lucrurilor importante.

CAPITOLUL XLVII – PUSTIIREA IUDEII A FOST PREVESTITĂ

Iată ce a fost spus prin Duhul profeţiei cu privire la felul în care ţara iudeilor avea să fie pustiită. Cuvintele sunt rostite ca şi cum ar veni din partea celor din popor, care se întreabă ce s-a întâmplat. Ele spun astfel: „Sionul este o pustietate, Ierusalimul este nimicit. Casa templului Tău a ajuns un blestem iar slava pe care o binecuvântau părinţii noştri e arsă în foc; toate lucrurile ei glorioase sunt distruse: şi Tu stai deoparte în faţa acestor lucruri, rămâi în pace şi ne-ai smerit adânc”. Vă puteţi convinge că Ierusalimul a fost pustiit, aşa cum a fost prevestit. Iar cu privire la nimicirea lui şi la faptul că nimeni nu va avea voie să locuiască în el, Isaia a făcut următoarea profeţie: „Ţara lor este pustiită, vrăjmaşii lor o mănâncă înaintea lor şi nimeni nu va mai locui în ea”. Şi ştiţi foarte bine că Ierusalimul este păzit de voi, ca nimeni să nu locuiască în el şi că orice iudeu care încearcă să intre este pedepsit cu moartea.

CAPITOLUL XLVIII – LUCRAREA ŞI MOARTEA LUI CRISTOS A FOST PREVESTITĂ

Ascultaţi ce s-a spus cu privire la felul în care Cristos avea să vindece toate bolile şi să învie morţii: „La venirea Lui, ologul va sări ca cerbul, limba celui gângav va vorbi clar, orbii vor vedea, leproşii vor fi curăţiţi, morţii vor învia şi vor umbla printre noi”. Puteţi afla că El a făcut aceste lucruri, din Faptele lui Pilat din Pont. Iată ce a prevestit Duhul profeţiei prin Isaia, cu privire la faptul că El şi cei ce au nădăjduit în El aveau să fie ucişi: „Iată că cel neprihănit piere şi nimeni nu-i vine în ajutor; oamenii drepţi sunt luaţi şi nimănui nu-i pasă. Cel neprihănit este luat din prezenţa răutăţii şi va fi îngropat în pace: el este luat din mijlocul nostru”.

CAPITOLUL XLIX – RESPINGEREA LUI DE CĂTRE IUDEI A FOST PREVESTITĂ

Acelaşi profet Isaia a spus că neamurile, care nu Îl căutau pe El, au ajuns să I Se închine, iar iudeii, care Îl aşteptau dintotdeauna, nu aveau să Îl recunoască, atunci cânt a venit. Cuvintele sunt rostite ca din partea lui Cristos: „M-am arătat celor care nu întrebau de Mine, am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; am spus: ‚Iată-Mă’ unui neam care nu chema numele Meu. Mi-am întins mâinile către un popor neascultător şi răzvrătit, care umblă pe o cale rea şi merge pe calea păcatelor lui, un popor care stârneşte mânia feţei Mele”. Căci iudeii, care aveau profeţiile şi care Îl aşteptau dintotdeauna pe Cristos să vină, nu L-au recunoscut şi nu doar atât, dar L-au tratat într-un nod infam. Dar neamurile, care nu auziseră niciodată nimic despre Cristos, până când apostolii au pornit din Ierusalim, li L-au predicat şi le-au dat profeţiile, au fost umplute cu credinţă şi bucurie, şi-au aruncat idolii şi s-au dedicat pe ei înşişi Dumnezeului celui nenăscut, prin Cristos. Se ştia că astfel de lucruri infame aveau să fie spuse împotriva celor care Îl mărturisesc pe Cristos, dar ascultaţi ce spune Isaia pe scurt despre soarta acelora care L-au ucis pe Cristos şi care au spus că trebuie păstrate obiceiurile strămoşeşti: „Vai de cei ce numesc dulce ceea ce amar şi amar ceea ce este dulce”.

CAPITOLUL L – UMILINŢA LUI A FOST PREVESTITĂ

Devenind om de dragul nostru, El a îndurat suferinţa şi batjocura şi Se va întoarce în glorie, după cum spun profeţiile: „Căci sufletul Lui a fost dat la moarte, a fost pus în numărul celor fără de lege, a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi. Iată că Robul Meu va lucra cu înţelepciune, va fi înălţat şi preamărit. După cum pentru mulţi a fost o pricină de uimire – atât de schimonosită Îi era înfăţişarea şi atât de ascunsă de slava Ta – multe popoare se vor minuna şi împăraţii vor închide gura înaintea Lui. Căci cei cărora nu li spusese despre El şi care nu auziseră de El, vor înţelege. O, cine a crezut mărturisirea noastră? Cine a cunoscut braţul Domnului? El a crescut înaintea Lui ca un copil, ca o rădăcină care iese dintr-un pământ uscat. Nu avea înfăţişare sau slavă. Noi L-am văzut şi înfăţişarea Lui nu avea frumuseţe, ci a fost batjocorită şi mai schimonosită decât a fiilor oamenilor. El a fost un om care a suferit loviturile, a ştiut să poarte neputinţele, căci oamenii îşi întorseseră faţa de la El: a fost dispreţuit, fără să aibă un nume bun. El a purtat păcatele noastre şi a fost apăsat în locul nostru. Iar noi L-am lovit, L-am bătut şi L-am năpăstuit. Dar El era rănit pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre, pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem vindecaţi. Noi rătăceam cu toţii, ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui şi Dumnezeu L-a dat pe El pentru păcatele noastre. El nu Şi-a deschis gura în faţa asupririi. El a fost dus ca o oaie la măcelărie şi ca un miel mut înaintea celor ce îl tund, nu Şi-a deschis gura. În umilinţa Lui, judecata I-a fost luată”. După ce El a fost răstignit, chiar cei apropiaţi Lui L-au uitat şi s-au lepădat de El. Dar apoi, după ce a înviat din morţi, li S-a arătat şi i-a învăţat să citească profeţiile în care era prevestit că toate lucrurile acestea că aveau să se întâmple. Când ei L-au văzut înălţându-Se la cer, au crezut, au primit puterea trimisă de El asupra lor, au mers la fiecare neam de oameni şi i-au învăţat aceste lucruri, fiind numiţi apostoli.

CAPITOLUL LI – MAIESTATEA LUI CRISTOS

Duhul profeţiei a arătat că Cel care suferă aceste lucruri are o origine ce nu poate fi explicată şi stăpâneşte peste vrăjmaşii Săi, spunând: „Ce vor zice cei din vremea Lui? Căci viaţa Lui a fost ştearsă de pe pământ şi a fost lovit cu moartea pentru păcatele lor. Groapa lui a fost pusă între cei răi şi mormântul lui la un loc cu cel bogat, deşi nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui. Domnul a găsit cu cale să-L purifice prin suferinţă. El a fost dat pentru păcat şi sufletul Tău va vedea sămânţa Lui rămânând multe zile. Domnul a găsit cu cale să-I izbăvească sufletul de durere, să-I arate lumina şi să-L modeleze prin cunoştinţă, ca să-i îndreptăţească pe cei neprihăniţi, care slujesc multora. Şi El va purta păcatele noastre. De aceea, mulţi vor fi moştenirea Lui, va împărţi prada cu cei puternici, căci sufletul Lui a fost dat la moarte, a fost pus în numărul celor fără de lege, a purtat păcatele multora şi a fost dat pentru cei nelegiuiţi”. Ascultaţi cum avea să Se înalţe la cer, potrivit profeţiei. S-a spus astfel: „Ridicaţi porţile cerului; deschideţi-vă porţi, ca să intre Împăratul slavei. Cine este acest Împărat al slavei? Domnul cel tare şi puternic”. Ascultaţi ce spune profetul Ieremia cu privire la revenirea lui din cer, în slavă: „Iată cum vine Fiul omului pe norii cerului, împreună cu îngerii Lui”.

CAPITOLUL LII – ÎMPLINIRI CLARE ALE PROFEŢIILOR

Deci, dacă dovedim că toate lucrurile care s-au petrecut deja au fost prevestite de profeţi înainte să se împlinească, trebuie să credem şi că cele care sunt prezise în acelaşi fel, dar care urmează să aibă loc, se vor petrece cu siguranţă. Căci după cum lucrurile care au avut loc deja s-au împlinit pentru că erau prezise, chiar dacă nu au fost cunoscute, la fel se va întâmpla şi cu cele rămase, indiferent dacă ele sunt sau nu crezute. Căci profeţii au proclamat două veniri ale lui Cristos: cea care a avut loc deja, când a venit ca un om menit să sufere şi să fie batjocorit, dar a doua oară, potrivit profeţiei, El va veni din cer în slavă, însoţit de oştile Lui de îngeri, când va învia trupurile tuturor oamenilor care au trăit, le va îmbrăca în nemurire pe cele ale oamenilor vrednici şi va trimite trupurile celor răi, înzestrate cu simţuri, în focul cel veşnic, împreună cu diavolii cei răi. Şi vom dovedi că şi aceste lucruri au fost prevestite. Prin profetul Ezechiel s-a spus: „Se va uni încheietură cu încheietură, os cu os şi va creşte din nou carne pe ele; şi fiecare genunchi se va pleca înaintea Domnului şi fiecare limbă Îl va mărturisi”. Ascultaţi ce se spune într-un mod asemănător, despre senzaţiile şi pedepsele prin care vor trece cei răi: „Acolo viermele nu moare şi focul nu se stinge” şi atunci se vor pocăi, dar nu la va folosi la nimic. Profetul Zaharia a prevestit ce vor spune şi ce vor face iudeii când Îl vor vedea venind în slavă: „Voi porunci celor patru vânturi să îi adune pe copiii risipiţi. Voi porunci vântului de miazănoapte să îi aducă şi celui de miazăzi să nu-i împiedice. Şi în Ierusalim va fi mare jale, dar nu o jale a gurilor şi a buzelor, ci una a inimii şi nu îşi vor sfâşia hainele, ci inimile. Fiecare seminţie se va jeli când Îl va vedea pe Cel pe care L-a străpuns. Şi ei vor zice: ‚De ce, o, Doamne, ai făcut să ne îndepărtăm de calea Ta? Slava pe care au binecuvântat-o părinţii noştri s-a prefăcut în ocară pentru noi.’”

CAPITOLUL LIII – REZUMATUL PROFEŢIILOR

Deşi am putea prezenta multe alte profeţii, ne ferim să o facem, socotind că acestea sunt suficiente pentru a-i convinge pe cei care au urechi de auzit şi de înţeles. Credem, de asemeni, că aceste persoane văd că noi nu facem afirmaţii pe care să nu le putem dovedi, ca acele fabule spuse despre aşa-numiţii fii ai lui Jupiter. Căci de ce am crede despre un om răstignit că El este întâiul născut al Dumnezeului celui fără început şi că El însuşi va judeca întreaga rasă umană, dacă nu am fi găsit cu privire la El mărturii scrise înainte ca El să vină şi să Se nască într-un trup omenesc şi dacă nu am fi văzut lucrurile întâmplându-se întocmai – pustiirea ţării iudeilor, oameni din fiecare neam convinşi de apostoli să respingă vechile lor obiceiuri, în care, fiind înşelaţi, îşi duceau viaţa. Într-adevăr, am văzut noi înşine că cei ce sunt creştini dintre neamuri sunt deopotrivă mai numeroşi şi mai veritabili decât creştinii dintre iudei şi samariteni. Căci toate celelalte popoare sunt numite neamuri de Duhul profeţiei, dar iudeii şi samaritenii sunt numiţi tribul lui Israel şi casa lui Iacov. Vom reproduce profeţia care spune că vor fi mai mulţi creştini dintre neamuri decât dintre iudei şi samariteni: „Bucură-te stearpo, care nu mai naşti, strigă de bucurie tu, care nu treci prin durerile naşterii; căci fiii celei părăsite sunt mai mulţi decât ai celei care are bărbat”. Căci toate neamurile erau „părăsite” de Dumnezeul adevărat şi slujeau lucrărilor mâinilor lor. Dar iudeii şi samaritenii, care aveau Cuvântul lui Dumnezeu, adus prin profeţi, şi care Îl aşteptau pe Cristos, nu L-au recunoscut pe acesta atunci când a venit, cu excepţia câtorva, despre care Duhul profeţiei a prezis prin Isaia că vor fi mântuiţi. El vorbeşte ca din partea lor: „Dacă Domnul nu ne-ar fi lăsat o sămânţă, am fi fost ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora”. Despre Sodoma şi Gomora Moise ne relatează că erau nişte oraşe ai căror locuitori erau neevlavioşi şi Dumnezeu i-a ars cu foc şi pucioasă, i-a nimicit şi nici unul dintre ei nu a scăpat, cu excepţia unui străin, caldean de origine, numit Lot, împreună cu fetele sale. Iar cei care vor, pot să vadă încă întreaga lor ţară pustiită, arsă şi stearpă. Vom cita ceea ce a spus profetul Isaia, pentru a arăta că despre cei dintre neamuri s-a spus că vor fi credincioşi mai veritabili. El a spus astfel: „Israel nu este tăiat împrejur cu inima, dar neamurile nu sunt tăiate împrejur în carne”. Aşadar, sunt multe lucruri ca şi acestea care, dacă sunt văzute cu ochiul, sunt suficiente pentru a-i convinge pe cei care îmbrăţişează adevărul şi care nu sunt fanatici în ce priveşte opiniile lor, nici stăpâniţi de patimă.

CAPITOLUL LIV – ORIGINEA MITOLOGIEI PĂGÂNE

Însă cei care transmit mai departe miturile create de poeţi nu aduc nici o dovadă tinerilor care le învaţă, iar noi vom demonstra că ele au fost rostite sub influenţa demonilor răi, care urmăresc să înşele şi să ducă în rătăcire rasa umană. Căci auzind cele proclamate prin profeţi – că Mesia avea să vină şi că oamenii neevlavioşi aveau să fie pedepsiţi în foc – diavolii au spus despre mulţi că sunt fii ai lui Jupiter, crezând că vor putea strecura oamenilor ideea că lucrurile spuse cu privire la Cristos erau doar nişte povestiri miraculoase, ca şi lucrurile spuse de poeţi. Iar aceste lucruri s-au spus atât printre greci, cât şi printre toate neamurile unde ei [demonii] au auzit că profeţii au prevestit că oamenii vor crede cu precădere în Cristos. Însă vom arăta că, auzind ceea ce au spus profeţii, ei nu au înţeles exact despre ce era vorba, ci au imitat ce se spusese despre Cristos al nostru, ca nişte oameni care se înşală. Profetul Moise a trăit, aşa cum am spus deja, înaintea tuturor scriitorilor; prin el a fost prezis astfel, după cum am spus înainte: „Iuda nu va fi lipsit de cârmuitor, nici de un legiuitor, până va veni Cel pentru care a fost păstrată cârmuirea. El va fi dorinţa tuturor neamurilor, Îşi leagă mânzul de viţă şi Îşi spală mantaua în sângele strugurilor”. Potrivit acestor lucruri, diavolii, când au auzit aceste cuvinte profetice, au spus că Baccus e fiul lui Jupiter, l-au declarat descoperitorul viţei şi consideră vinul [sau măgarul] drept unul dintre misterele lui. Ei spun despre Baccus că, fiind sfâşiat în bucăţi, s-a înălţat la ceruri. Profeţia lui Moise nu lasă să se înţeleagă clar dacă Cel care avea să vină era Fiul lui Dumnezeu şi dacă El, mergând călare pe un mânz, va rămâne pe pământ sau Se va înălţa la cer. Dat fiind faptul că numele de „mânz” poate însemna fie mânzul unui măgar, fie al unui cal, ei, neştiind dacă semnul venirii Celui prezis va fi mânzul unui măgar sau al unui cal, nici dacă El era Fiul lui Dumnezeu sau al omului, cum am spus înainte, au zis că Bellerophon, un om născut din oameni, s-a înălţat la cer călare pe calul lui, Pegas. Iar când au auzit că celălalt profet, Isaia, a spus că El Se va naşte din fecioară şi că Se va înălţa singur la cer, au pretins că profeţia vorbea despre Perseu. Ştiind ce fusese spus, după cum am citat mai sus, în profeţia scrisă dinainte: „Puternic precum un viteaz în drumul Lui”, au spus că Hercule era puternic şi a călătorit pe întreg pământul. Iar când au aflat că a fost prevestit despre El că va vindeca orice boală, l-au creat pe Aesculap.

CAPITOLUL LV – SIMBOLURI ALE CRUCII

Dar în nici unul dintre cazuri, nici chiar în cele ale acelora care au fost numiţi fiii lui Jupiter, nimeni nu a imitat crucificarea, căci ei nu au înţeles-o, întrucât toate lucrurile spuse despre ea au îmbrăcat o formă simbolică. Şi acesta este, după cum a prevestit profetul, cel mai mare simbol al puterii şi al rolului Său, fapt dovedit şi de lucrurile observate de noi înşine. Căci, gândiţi-vă dacă toate lucrurile din lumea aceasta ar putea fi conduse sau ar putea avea vreo legătură între ele fără forma aceasta. Marea nu poate fi traversată dacă acel trofeu numit pânză nu se află în siguranţă, pe corabie. Pământul nu poate fi arat fără ea; cei ce sapă şi meşteşugarii nu pot lucra decât cu unelte care au această formă. Iar forma oamenilor nu diferă de cea a animalelor lipsite de raţiune decât prin faptul că ei stau în picioare, cu braţele întinse, iar pe chipul lor, de la frunte porneşte nasul, prin care respiră orice creatură vie – iar acestea nu arată altă formă decât pe cea a crucii. Aşa a spus şi profetul: „Respiraţia dinaintea feţei noastre este Domnul Cristos”. Iar puterea acestei forme este arătată chiar de simbolurile voastre pe ceea ce voi numiţi "vexilla" [stindarde] şi trofee, cu care sunt însemnate toate proprietăţile statului vostru, folosindu-le ca însemne ale puterii şi stăpânirii voastre, chiar dacă o faceţi în necunoştinţă de cauză. Cu această formă voi consacraţi imaginile împăraţilor voştri, atunci când mor şi-i numiţi pe zeii voştri, prin inscripţii. Întrucât v-am arătat aceste lucruri atât prin raţiune, cât şi prin forme evidente, pe cât de bine am putut, ştim că acum suntem fără vină chiar dacă nu credeţi; căci noi ne-am făcut şi ne-am încheiat partea.

CAPITOLUL LVI – DEMONII ÎNCĂ ÎI INDUC ÎN EROARE PE OAMENI

Dar duhurile rele nu s-au mulţumit doar să spună, înainte de venirea lui Cristos, că cei despre care se spunea că erau fiii lui Jupiter, s-au născut din El, ci după ce El a venit şi S-a născut printre oameni, aflând cum fusese El prevestit prin profeţi şi ştiind că fiecare neam va crede în El şi Îl va căuta, aşa cum am spus mai sus, ei au prezentat pe alţi oameni, Simon din Samaria şi Menander, care au făcut, prin magie, multe fapte puternice. Astfel, i-au înşelat pe mulţi şi încă îi ţin legaţi în amăgire. Chiar printre voi, aşa cum am spus înainte, Simon a fost în oraşul împărătesc, Roma, în timpul domniei lui Claudius Cezar, iar senatul cel sacru şi poporul roman au fost atât de uimiţi încât l-au considerat zeu şi l-au cinstit ca pe ceilalţi zei, cu o statuie. De aceea, ne rugăm ca senatul cel sacru şi poporul roman să fie, împreună cu voi, arbitri ai acestui memoriu al nostru, pentru ca, dacă cineva va fi ademenit de doctrinele acelui om, să afle adevărul şi să poată scăpa astfel de eroare. În ce priveşte statuia, dacă binevoiţi, distrugeţi-o.

CAPITOLUL LVII – DEMONII STÂRNESC PERSECUŢIA

După cum nu au reuşit să Îl ţină pe Cristos ascuns după ce a venit, demonii nici nu îi pot convinge pe oameni că nu va avea loc nici o conflagraţie pentru pedepsirea celor răi. Însă ei pot face un lucru, şi anume, să îi determine pe cei care trăiesc nechibzuit, care au fost crescuţi imoral, în obiceiuri rele, care au opinii preconcepute, să ne ucidă şi să ne urască. Noi nu numai că nu îi urâm pe aceştia, dar, după cum e dovedit, îi compătimim şi căutăm să îi conducem spre pocăinţă. Căci noi nu ne temem de moarte, ştiind că toţi trebuie să murim; nimic nu este nou, ci toate continuă în acelaşi fel în modul de desfăşurare a lucrurilor.
Dacă cei ce se bucură timp de un an de aceste lucruri ajung sătui, ar trebui să dea atenţie doctrinelor noastre, ca să poată trăi veşnic, eliberaţi de suferinţe şi de nevoi. Dar dacă ei cred că nu este nimic după moarte, declarând că cei ce mor ajung într-o stare în care nu simt nimic, ei devin binefăcătorii noştri, eliberându-ne de suferinţele şi necesităţile acestei vieţi şi se dovedesc a fi răi, inumani şi fanatici. Căci ei nu ne ucid cu intenţia de a ne elibera, ci ne stârpesc pentru a ne lipsi de viaţă şi de plăcere.

CAPITOLUL LVIII – DEMONII DAU NAŞTERE LA ERETICI

Şi, aşa cum am spus înainte, diavolii l-au folosit pe Marcion din Pont, care îi învaţă şi acum pe oameni să nege faptul că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor din cer şi de pe pământ şi că Isus Cristos cel prevestit de profeţi este Fiul Lui; el predică un alt dumnezeu decât Creatorul tuturor şi un alt fiu. Mulţi l-au crezut pe acest om, ca şi cum numai el ar fi cunoscut adevărul, şi ei râd de noi, deşi nu au nici o dovadă în sprijinul a ceea ce spun, ci sunt purtaţi fără înţelepciune, ca mieii de un lup, ajungând pradă doctrinelor ateiste şi diavolilor. Căci cei numiţi diavoli nu încearcă altceva decât să îi ademenească pe oameni, îndepărtându-i de Dumnezeul care i-a creat şi de Cristos, întâiul Său născut. Pe cei care nu sunt capabili să se ridice deasupra pământului, demonii i-au ţintuit de acesta, de lucruri pământeşti şi de lucrarea mâinilor lor, dar pe cei ce se dedică pe ei înşişi contemplării lucrurilor divine ei îi resping, iar dacă aceştia nu duc o viaţă cumpătată, curată şi lipsită de patimi, îi atrag spre necredincioşie.

CAPITOLUL LIX – OBLIGAŢIA LUI PLATON FAŢĂ DE MOISE

Ca să aflaţi că de la învăţătorii noştri – adică din relatările profeţilor – a împrumutat Platon afirmaţiile că Dumnezeu a făcut lumea modelând materia, care nu avea formă, ascultaţi cuvintele rostite prin Moise, care, după cum am arătat înainte, a fost primul profet şi a trăit înaintea scriitorilor greci. Prin Duhul profeţiei, el a vorbit astfel, referindu-se la felul în care a creat Dumnezeu lumea şi la materialele folosite: „La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Pământul era pustiu şi gol şi peste faţa adâncului de ape era întuneric. Şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor. Şi Dumnezeu a spus: ‚Să fie lumină!’ Şi a fost lumină”. Atât Platon cât şi cei care sunt de acord cu el şi noi înşine am aflat – şi voi vă puteţi convinge, de asemenea – că întreaga lume a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu, din substanţa despre care a vorbit Moise înainte. Iar noi ştim că Moise a vorbit mai înainte despre ceea ce poeţii numesc Erebus.

CAPITOLUL LX – DOCTRINA LUI PLATON DESPRE CRUCE

Discuţia fiziologică despre Fiul lui Dumnezeu din „Timoteus” al lui Platon, în care el spune: „El l-a pus de-a curmezişul în univers” este, de asemenea, împrumutată de la Moise. Căci în scrierile lui Moise se relatează cum, la un moment dat, când izraeliţii au ieşit din Egipt şi erau în pustiu, au fost muşcaţi de şerpi veninoşi, vipere şi năpârci şi de orice fel de şerpi, care i-au omorât pe oameni. Prin inspiraţia şi influenţa lui Dumnezeu, Moise a luat aramă, i-a dat forma unei cruci şi a aşezat-o în cortul cel sfânt, spunând poporului: „Dacă vă uitaţi la aceasta şi credeţi, veţi fi salvaţi”. Când au făcut aşa, se spune că şerpii au murit şi poporul a scăpat astfel de moarte. Platon a citit aceste lucruri, dar neînţelegându-le corect, nepricepând că era vorba de forma unei cruci, ci crezând că se menţiona aşezarea de-a curmezişul, a spus că puterea a doua, după Dumnezeu, a fost aşezată în univers de-a curmezişul. El vorbeşte şi despre un cel de-al treilea, pentru că a citit ceea ce s-a spus prin Moise: „Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor”. El acordă cel de-al doilea loc Logos-ului, care este cu Dumnezeu, despre care el spune că a fost aşezat de-a curmezişul în univers, iar al treilea loc revine Duhului, despre care spune că era răspândit deasupra apei, zicând: „Şi al treilea în jurul celui de-al treilea”. Ascultaţi ce spune Duhul profeţiei, prin Moise, despre conflagraţia care va avea loc: „Se va coborî un foc veşnic şi va mistui totul, până în iadul cel de jos”. Deci, nu noi avem aceleaşi păreri ca şi alţii, ci toţi vorbesc imitându-ne pe noi. Aceste lucruri pot fi auzite printre noi de la persoane care nici nu cunosc forma literelor, oameni needucaţi şi cu o vorbire neşlefuită, deşi sunt înţelepţi şi credincioşi; unii, într-adevăr, sunt schilozi sau lipsiţi de vedere. Astfel, puteţi înţelege că aceste lucruri nu sunt rezultatul înţelepciunii umane, ci sunt rostite de puterea lui Dumnezeu.

CAPITOLUL LXI – BOTEZUL CREŞTINILOR

Voi relata modul în care noi ne-am dedicat lui Dumnezeu când am fost înnoiţi prin Cristos, pentru că, dacă am omite aceasta, explicaţia noastră ar părea nedreaptă. Tuturor celor ce sunt convinşi şi cred că ceea ce învăţăm şi spunem noi este adevărat şi încearcă să trăiască potrivit acestei învăţături, li se spune să se roage şi să stăruie înaintea lui Dumnezeu, cu post, să le ierte păcatele trecute, în vreme ce noi ne rugăm şi postim cu ei. Apoi îi ducem în locul unde este apa şi ei sunt regeneraţi la fel cum am fost şi noi. Căci ei primesc atunci spălarea cu apă, în numele lui Dumnezeu, Tatăl şi Domnul universului, al Mântuitorului nostru, Isus Cristos şi al Duhului Sfânt. Căci şi Cristos a spus: „Dacă nu vă naşteţi din nou, nu puteţi intra în împărăţia cerurilor”. Dar este limpede pentru toţi că nu este posibil ca cei ce s-au născut o dată să intre din nou în pântecele mamei lor. Profetul Isaia declară cum vor scăpa de păcatele lor cei ce au păcătuit şi s-au pocăit. El vorbeşte astfel: „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă; îndepărtaţi din sufletele voastre răutatea faptelor voastre; învăţaţi să faceţi binele; faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă. Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, le voi face albe ca lâna; de vor fi păcatele voastre ca purpura, le voi face albe ca zăpada. Dar dacă nu veţi vrea să ascultaţi şi dacă vă răzvrătiţi, de sabie veţi fi înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit”.

Motivaţia acestui [rit] am învăţat-o de la apostoli. Noi am fost născuţi fără cunoştinţa sau alegerea noastră, de către părinţii noştri, care au venit împreună, am crescut şi am deprins obiceiuri rele şi învăţătură ticăloasă. Ca să nu rămânem copiii strâmtorării şi ai ignoranţei, ci să putem deveni copii ai alegerii şi ai cunoaşterii şi să putem obţine în apă iertarea păcatelor săvârşite înainte, asupra celui care alege să se nască din nou şi care s-a pocăit de păcatele lui, este pronunţat numele lui Dumnezeu, Tatăl şi Domnul universului. Cel care îl conduce în apă pe cel ce va fi spălat, Îl cheamă doar după acest nume. Căci nimeni nu poate rosti numele Dumnezeului inefabil. Dacă cineva îndrăzneşte să spună că are vreun nume, aiurează într-o nebunie deznădăjduită. Iar această spălare este numită iluminare, pentru că cei ce învaţă aceste lucruri sunt iluminaţi în înţelegerea lor. Cel iluminat este spălat şi în numele lui Isus, care a fost răstignit în timpul lui Pilat din Pont, şi în numele Duhului Sfânt, care a prevestit toate lucrurile cu privire la Isus, prin profeţi.

CAPITOLUL LXII – IMITAREA BOTEZULUI DE CĂTRE DEMONI

Într-adevăr, când diavolii au auzit despre această spălare vestită de profet, i-au determinat pe cei ce intră în templele lor, pentru a le aduce jertfe de băutură şi arderi de tot, să se şi stropească şi să se spele, de asemenea, în întregime, după ce se îndepărtează [de locul sacrificiului], ca să intre în sanctuarele unde se află imaginile lor. Iar porunca dată de preoţi ca cei ce intră şi se închină în temple să se descalţe, a fost dată de diavoli, pentru a imita ce s-a întâmplat cu mai sus menţionatul profet Moise. Căci în momentul în care lui Moise i s-a poruncit să coboare în Egipt şi să îi scoată pe izraeliţi de acolo şi, pe când păştea turmele unchiului său din partea mamei, în ţinutul Arabiei, Cristos i-a vorbit, sub forma unui foc ce ardea într-un rug şi i-a spus: „Scoate-ţi încălţămintea, apropie-te şi ascultă”. Iar el, după ce şi-a scos încălţămintea şi s-a apropiat, a auzit că trebuia să meargă în Egipt şi să-i scoată de acolo pe izraeliţi. El a primit o mare putere de la Cristos, care i-a vorbit prin acel foc, a plecat şi a scos poporul din Egipt, săvârşind lucruri mari şi minunate. Dacă veţi dori să le cunoaşteţi, le puteţi afla cu acurateţe din scrierile lui.

CAPITOLUL LXIII – CUM I S-A ARĂTAT DUMNEZEU LUI MOISE

Toţi iudeii spun şi acum că Dumnezeul cel fără de nume i-a vorbit lui Moise, iar Duhul profeţiei, acuzându-i prin Isaia, profetul menţionat mai sus, a spus: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său, dar Israel nu Mă cunoaşte şi poporul meu nu înţelege”. Isus Cristos i-a acuzat într-un mod asemănător, pentru că ei nu ştiau nici cine este Tatăl, nici cine e Fiul. Isus a spus: „Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul, nici pe Fiul, afară de Tatăl şi de cei cărora vrea El să li-L descopere”. Cuvântul lui Dumnezeu este Fiul Său, cum am spus înainte. El este numit Înger şi Apostol, căci El declară tot ce trebuie ca noi să cunoaştem şi este trimis să declare tot ceea ce este revelat, după cum spune Însuşi Domnul nostru: „Cel ce Mă ascultă pe Mine Îl ascultă pe cel ce M-a trimis”. Acest lucru e arătat şi în scrierile lui Moise, căci în ele se spune: „Îngerul Domnului i-a vorbit lui Moise, în flacăra unui foc ce ardea într-un rug şi i-a spus: ‚Eu sunt Cel ce sunt, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor voştri. Coboară în Egipt şi scoate pe poporul Meu de acolo’”. Dacă doriţi să aflaţi ce a urmat, o puteţi face din aceleaşi scrieri, căci este imposibil să relatăm totul aici. Atât de multe s-au scris pentru a dovedi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu şi Apostolul Lui, Cuvântul care S-a arătat uneori sub forma focului, iar alteori sub înfăţişarea unui înger. Dar acum, prin voia lui Dumnezeu, devenind om pentru rasa umană, a îndurat toate suferinţele pe care diavolii i-au instigat pe iudeii cei nesăbuiţi să le pună asupra Sa; deşi este clar menţionat în scrierile lui Moise: „Îngerul Domnului i-a vorbit lui Moise, în flacăra unui foc ce ardea într-un rug şi i-a spus: ‚Eu sunt Cel ce sunt, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov’”, iudeii pretind că cel ce a spus aceste lucruri era Tatăl şi Creatorul universului. De aceea, şi Duhul profeţiei îi mustră şi le spune: „Israel nu Mă cunoaşte şi poporul meu nu Mă înţelege”. Aşa cum am arătat deja, şi Isus, pe când era cu ei, a spus: „Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul, nici pe Fiul, afară de Tatăl şi de cei cărora vrea El să li-L descopere”. Prin urmare, iudeii, fiind în întregime de părerea că Tatăl universului i-a vorbit lui Moise, deşi, în realitate, Cel ce i-a vorbit era Fiul lui Dumnezeu, care este numit deopotrivă Înger şi Apostol, sunt acuzaţi pe drept, atât de Duhul profeţiei cât şi de Cristos Însuşi, de faptul că nu Îl cunosc nici pe Tatăl, nici pe Fiul. Căci cei ce afirmă că Fiul este Tatăl, dovedesc faptul că nici nu Îl cunosc pe Tatăl, nici faptul că Tatăl universului are un Fiu, Cuvântul întâi-născut al lui Dumnezeu, care este şi El Dumnezeu. În vechime, El S-a arătat sub forma unui foc sau a unui înger lui Moise şi altor profeţi, dar acum, în timpul domniei voastre, aşa cum am spus înainte, S-a născut ca om, dintr-o fecioară, potrivit cu sfatul tatălui, pentru mântuirea celor ce cred în El; de aceea, El a răbdat să fie făcut una cu nimic, supus suferinţei, pentru ca prin moartea şi învierea Lui să poată învinge moartea. Iar ceea ce i s-a spus lui Moise din rug: „Eu sunt Cel ce sunt, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor voştri” arăta faptul că aceştia, deşi sunt morţi, există încă şi sunt oameni care Îi aparţin lui Cristos Însuşi. Căci ei au fost primii dintre toţi oamenii care s-au ostenirea să-L caute pe Dumnezeu, Avraam fiind tatăl lui Isaac şi Isaac al lui Iacov, după cum a scris Moise.

CAPITOLUL LXIV – ALTE INTERPRETĂRI GREŞITE ALE ADEVĂRULUI

Din ceea ce s-a spus deja, puteţi înţelege felul în care diavolii, imitând ceea ce a spus Moise, au afirmat că Persefona era fiica lui Jupiter şi i-au determinat pe oameni să întocmească o imagine a ei, care avea iniţial numele de Core [Cora, adică fecioară sau fiică]. Căci Moise a spus: „La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul; pământul era pustiu şi gol şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor”. Ca o imitare a ceea ce se spune despre Duhul lui Dumnezeu care Se mişca pe deasupra apelor, ei au spus că Persefona sau Core era fiica lui Jupiter; într-un mod asemănător, ei au pretins cu şiretenie că Minerva era fiica lui Jupiter, care nu a luat naştere printr-o unire sexuală ci, ştiind că Dumnezeu a conceput şi a făcut lumea prin Cuvânt, ei spun că Minerva este prima concepţie [ennoia]; noi considerăm că este absurd să prezinţi forma concepţiei ca o înfăţişare feminină. La fel, şi acţiunile celorlalţi care sunt numiţi fiii lui Jupiter, îi condamnă îndeajuns.

CAPITOLUL LXV – ADMINISTRAREA SACRAMENTELOR

Dar noi, după ce l-am spălat astfel pe cel care a fost convins şi şi-a dat consimţământul la învăţătura noastră, îl ducem într-un loc unde sunt adunaţi cei ce sunt numiţi fraţi, pentru a aduce rugăciuni din inimă în comun, pentru noi înşine şi pentru cel botezat [iluminat] şi pentru toţi ceilalţi de pretutindeni, pentru ca acum, când am aflat adevărul, să putem fi socotiţi vrednici şi prin faptele noastre să fim găsiţi buni cetăţeni şi împlinitori ai poruncilor, ca să putem fi mântuiţi cu o mântuire veşnică. După ce încheiem rugăciunile, ne salutăm unii pe alţii cu o sărutare. Apoi sunt aduse conducătorului fraţilor pâine şi un pahar cu vin amestecat cu apă; acesta le ia, dă laudă şi slavă Tatălui universului, în numele Fiului şi al Duhului Sfânt şi aduce mulţumiri prelungi pentru faptul că am fost socotiţi vrednici să primim aceste lucruri din mâinile Lui. Iar când el a încheiat rugăciunile şi mulţumirile, toţi cei prezenţi îşi exprimă acordul, spunând „Amin”. Acest cuvânt este termenul ebraic pentru genoito [aşa să fie]. Iar după ce conducătorul a mulţumit şi toţi oamenii şi-au exprimat acordul, cei pe care noi îi numim diaconi, le oferă spre împărtăşire tuturor celor prezenţi din pâinea şi vinul amestecat cu apă, asupra cărora s-a rostit mulţumirea, iar celor absenţi le duc o parte.

CAPITOLUL LXVI - EUHARISTIA

Noi numim această mâncare Euharistie şi nu se poate împărtăşi din ea decât cel care crede că lucrurile pe care le propovăduim noi sunt adevărate, care a fost spălat cu spălarea ce înlătură păcatele şi produce regenerarea şi care trăieşte aşa cum a poruncit Cristos. Căci noi nu primim aceste lucruri ca pe o pâine sau o băutură obişnuită, ci aşa cum Isus Cristos, Mântuitorul nostru, care S-a făcut trup, prin Cuvântul lui Dumnezeu, Şi-a dat trupul şi sângele pentru mântuirea noastră, la fel am fost noi învăţaţi că mâncarea binecuvântată prin rugăciunea cuvântului Lui şi prin transformarea căreia sunt hrănite trupul şi sângele nostru, este trupul şi sângele acelui Isus care a fost făcut trup. Căci apostolii, în memoriile scrise de ei, numite Evanghelii, ne-au transmis ceea ce li s-a poruncit: Isus a luat pâinea şi, după ce a mulţumit, a spus: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea; acesta este trupul Meu;” în acelaşi fel, după ce a luat paharul şi a mulţumit, a spus: „Acesta este sângele Meu” şi li l-a dat numai lor. Diavolii au imitat acest lucru în misterele lui Mitra, poruncind să se facă acelaşi lucru. Ştiţi sau puteţi afla că, în cadrul riturilor mistice prin care este iniţiat cineva, se aşază pâine şi un pahar cu apă, prin rostirea anumitor incantaţii.

CAPITOLUL LXVII – ÎNCHINAREA SĂPTĂMÂNALĂ A CREŞTINILOR

După aceea, noi ne amintim mereu unii altora aceste lucruri. Iar cei bogaţi dintre noi îi ajută pe cei nevoiaşi, noi rămânem mereu împreună şi, pentru toate lucrurile care ne sunt date, Îl binecuvântăm pe Creatorul tuturor, prin Fiul Său, Isus Cristos şi prin Duhul Sfânt. Iar în ziua de duminică, toţi cei ce locuiesc la oraş sau la ţară se adună împreună într-un loc şi citesc memoriile apostolilor şi scrierile profeţilor, atât cât îngăduie timpul. Iar după ce a terminat cel care citeşte, conducătorul dă instrucţiuni verbal şi îndeamnă la imitarea acestor lucruri bune. Apoi ne ridicăm cu toţii şi ne rugăm şi, aşa cum am spus înainte, când se încheie rugăciunea, se aduc pâinea şi vinul, iar conducătorul aduce rugăciuni şi mulţumiri într-un mod asemănător, după puterea lui, iar oamenii consimt, spunând: „Amin”. Pâinea şi vinul se împart tuturor şi are loc împărtăşirea din elementele cu privire la care s-a mulţumit, iar celor absenţi le sunt trimise de către diaconi. Cei care pot şi doresc dau ceea ce cred că este potrivit; ce se adună este dat conducătorului, care îi ajută pe orfani, pe văduve şi pe cei care, din pricina bolii sau din alte motive, sunt în nevoie, pe cei care sunt închişi şi pe străinii care ne vizitează – într-un cuvânt, are grijă de toţi cei în nevoie. Dar duminica este ziua când noi toţi ţinem adunarea noastră comună, pentru că este prima zi, în care Dumnezeu, schimbând întunericul şi materia, a creat lumea, iar Isus Cristos, Salvatorul nostru, a înviat din morţi în aceeaşi zi. Căci El a fost răstignit în ziua dinainte de Saturn (sâmbătă), iar în ziua de după Saturn, care este ziua soarelui, S-a arătat ucenicilor şi apostolilor şi i-a învăţat aceste lucruri, pe care vi le-am supus şi vouă spre examinare.

CAPITOLUL LXVIII – CONCLUZIE

Iar dacă aceste lucruri vi se par chibzuite şi adevărate, daţi-le cinste. Dar dacă vi se apr fără înţeles, dispreţuiţi-le ca pe nişte absurdităţi şi nu decretaţi moartea împotriva celor care nu au făcut nici un rău, aşa cum aţi face-o împotriva unor duşmani. Căci vă avertizăm că nu veţi scăpa de judecata viitoare a lui Dumnezeu, dacă veţi continua aceste nedreptăţi, în vreme ce noi vă invităm să faceţi ce este plăcut lui Dumnezeu. Deşi, pe baza scrisorii marelui şi ilustrului împărat Hadrian, tatăl vostru, am putea cere să fim judecaţi aşa cum am dorit, totuşi, am făcut acest apel şi v-am dat această explicaţie, nu pe temeiul deciziei lui Hadrian, ci pentru că ştim că ceea ce cerem este drept. Am anexat copia scrisorii lui Hadrian, ca să ştiţi că spunem adevărul despre ea. Iar copia este următoarea: „EPISTOLA LUI HADRIAN ÎN FOLOSUL CREŞTINILOR”.

Am primit scrisoarea adresată mie de predecesorul vostru, Serenius Granianus, un om cu totul remarcabil şi nu intenţionez să o las să treacă neobservată, ca nu cumva oameni nevinovaţi să fie turburaţi, iar informatorii să aibă ocazia să-şi folosească ticăloşia. În consecinţă, dacă locuitorii provinciei voastre vor să-şi susţină această petiţie şi să-i acuze pe creştini în instanţă, ne le interzic să o facă. Dar nu le voi îngădui să folosească simple rugăminţi şi strigăte. Căci este de departe mult mai corect ca, dacă cineva doreşte să aducă o acuzaţie, ea să fie judecată. De aceea, dacă cineva aduce o acuzaţie şi furnizează dovezi că oamenii respectivi au săvârşit vreo faptă împotriva legii, le vei da pedeapsa potrivită infracţiunii. Iar acestui lucru, pe Hercule, îi vei da o atenţie specială, pentru ca, dacă vreun om va aduce ca acuze la adresa acestor oameni simple calomnii, să îl pedepseşti mai aspru, potrivit ticăloşiei lui.

EPISTOLA LUI ANTONINUS CĂTRE ADUNAREA COMUNĂ DIN ASIA

Împăratul Cezar Titus AElius Adrianus Antoninus Augustus Pius, Pontiful suprem, în al cincisprezecelea an al funcţiei de tribun, consul pentru a treia oară, Părintele patriei, către Adunarea Comună a Asiei, salutări: trebuia să mă gândesc că zeii nu vor îngădui ca asemenea criminali să scape. Dar, dacă ar avea puterea, i-ar pedepsi mai degrabă pe cei care refuză să li se închine. Dar voi aduceţi necazul asupra acestor oameni, îi acuzaţi că părerile lor sunt ateiste şi puneţi pe seama lor alte lucruri pe care nu le putem dovedi. Dar este în folosul lor să li ceară să moară pentru lucrurile de care sunt acuzaţi şi să vă învingă prin faptul că preferă să îşi dea viaţa decât să vă dea ascultarea pe care le-o cereţi. Cu privire la cutremurele care au avut loc deja şi care se petrec acum, nu se cuvine să ne amintiţi de ele, pierzându-vă firea ori de câte ori au loc şi punând astfel în contrast comportamentul vostru cu cel al acestor oameni; căci ei o încredere mult mai mare în Dumnezeu decât voi. Într-adevăr, în aceste vremuri se pare că voi îi ignoraţi pe zei, le neglijaţi templele şi nu apreciaţi închinarea înaintea lui Dumnezeu. Şi pentru că sunteţi geloşi pe cei care Îl slujesc cu adevărat, îi prigoniţi până la moarte. Cu privire la aceste persoane, alţi guvernatori ai provinciilor i-au scris divinului meu tată, care le-a răspuns să nu îi tulbure deloc, decât dacă ar descoperi că pun ceva la cale împotriva stăpânirii romane. Şi mie mi-au trimis mulţi plângeri legate de aceste persoane, dar le-am răspuns urmând judecata tatălui meu. Dar dacă cineva are de adus vreo problemă împotriva vreunei persoane din această grupare, doar pentru că face parte dintre ei, cel acuzat să fie achitat, chiar dacă se dovedeşte că este un astfel de om, dar acuzatorul să răspundă în faţa justiţiei.

EPISTOLA LUI MARCUS AURELIUS CĂTRE SENAT, ÎN CARE MĂRTURISEŞTE CĂ PRICINA VICTORIEI SALE AU FOST CREŞTINII

Împăratul Cezar Marcus Aurelius Antoninus, Germanicus, Parthicus, Sarmaticus, către poporul roman şi către senatul cel sacru, salutări: v-am explicat planul meu cel mare şi avantajele pe care le-am câştigat prin restrângerea Germaniei, cu multă trudă şi suferinţă, ca urmare a împrejurărilor în care eram înconjuraţi de duşmani; eu însumi eram blocat la Carnuntum, la distanţă de nouă mile de şaptezeci şi patru de cohorte. Vrăjmaşul era aproape iar iscoadele lor le-au atras atenţia asupra noastră. Generalul nostru, Pompeianus, ne-a arătat că se apropia de noi o mulţime amestecată, de 977.000 de oameni, pe care, într-adevăr, i-am văzut. Eu eram prins de această oaste numeroasă, având cu mine numai un batalion, format din legiunile marine întâia şi a zecea. După ce mi-am examinat poziţia mea şi a armatei mele, raportată la mulţimea numeroasă a barbarilor şi a duşmanilor, mi-am căutat repede refugiul în rugăciunea către zeii ţării mele. Dar, nefiind luat în seamă de ei, i-am convocat pe aceia dintre noi care au numele de creştini. După ce am cercetat situaţia, am descoperit că erau în mare număr şi o oaste numeroasă şi m-am mâniat împotriva lor, ceea ce nu se cuvenea nicidecum, căci am văzut apoi puterea lor. Prin urmare, ei au început lupta, dar nu pregătindu-şi armele sau goarnele, căci o astfel de pregătire este odioasă în ochii lor, din pricina Dumnezeului pe care îl poartă în conştiinţă. Aşadar, este probabil ca cei despre care noi presupunem că sunt atei, să Îl aibă pe Dumnezeu ca puterea conducătoare, adânc înrădăcinată în conştiinţa lor. Căci ei s-au aruncat la pământ şi s-au rugat nu doar pentru mine, ci pentru întreaga armată, ca să fie izbăvită de această secetă şi foamete. De cinci zile nu avusesem apă, căci se terminase, iar noi eram în inima Germaniei, pe teritoriul duşmanului. Şi în timp ce ei s-au aruncat cu faţa la pământ, rugându-se lui Dumnezeu (un Dumnezeu pe care eu nu Îl cunosc), din cer a fost turnată cea mai înviorătoare şi mai răcoroasă apă, iar asupra duşmanilor Romei, o grindină nimicitoare. Şi am recunoscut îndată prezenţa lui Dumnezeu care urma rugăciunii, un Dumnezeu invincibil şi indestructibil. Întemeiaţi pe aceasta, să îi iertăm pe cei ce sunt creştini, ca nu cumva să se roage şi să obţină o astfel de armă împotriva noastră. Sfatul meu este ca nici o persoană să nu fie acuzată pe motivul că este creştină. Dacă cineva este învinuit că este creştin, doresc să se arate că cel ce e acuzat că este creştin şi recunoaşte că face parte dintre creştini, nu este acuzat de nimic altceva decât că are această calitate; dar cel care îl dă în judecată, să fie ars de viu. Mai mult, doresc ca cei cărora li s-a încredinţat guvernarea provinciei să nu îi constrângă – pe creştinii care mărturisesc şi adeveresc faptul că sunt creştini – să retracteze, nici să nu îi închidă. Doresc ca aceste lucruri să fie confirmate printr-un decret al Senatului. Poruncesc ca acest edict al meu să fie afişat în Forul lui Traian, ca să poată fi citit. Prefectul Vitrasius Pollio va veghea să fie transmis tuturor provinciilor din jur şi ca nimeni care doreşte să îl folosească sau să îl deţină, să nu fie împiedicat să obţină o copie a documentului pe care îl proclam acum.