Scrierile Primelor Secole:


IUSTIN MARTITUL

A DOUA APOLOGIE A LUI IUSTIN ÎN FAVOAREA CREŞTINILOR

ADRESATĂ SENATULUI ROMAN



CAPITOLUL I – INTRODUCERE

ROMANILOR, lucrurile care s-au petrecut curând în oraşul vostru, sub conducerea lui Urbicus, şi cele săvârşite pretutindeni, nejustificat, de guvernatorii voştri, m-au determinat să întocmesc această scriere de dragul vostru, oameni care aveţi aceleaşi patimi, şi fraţi – deşi nu o ştiţi şi nu sunteţi dornici să o recunoaşteţi din cauza slavei pe care o daţi lucrurilor pe care le preţuiţi drept prestigiu. Căci pretutindeni, oricine este corectat de tată, de vecin, de copil, prieten, soţ, sau soţie pentru vreo greşeală, pentru că este greu de clintit, pentru că iubeşte patimile sau se lasă greu îndemnat să facă ce este drept (cu excepţia celor care au fost convinşi că cei nedrepţi şi nechibzuiţi vor fi pedepsiţi în focul cel veşnic, iar cei virtuoşi şi oamenii care au trăit ca şi Cristos, vor locui cu Dumnezeu, într-o stare lipsită de suferinţe – adică cei ce au devenit creştini) şi demonii cei răi, care ne urăsc şi care îi ţin pe astfel de oameni în stăpânirea lor, aşa încât aceştia, în calitate de judecători, îi slujesc pe demoni, îi incită şi îi determină pe conducători să ne condamne la moarte. Dar vă voi relata ce s-a întâmplat, pentru ca motivul celor petrecute sub conducerea lui Urbicus să vă fie clar.

CAPITOLUL II – URBICUS ÎI CONDAMNĂ PE CREŞTINI LA MOARTE

O anumită femeie avea un soţ nechibzuit; ea însăşi, la rândul ei, fusese la fel înainte. Dar când a ajuns să cunoască învăţăturile lui Cristos, a devenit cumpătată şi a căutat să îl convingă şi pe soţul ei să devină cumpătat, citând învăţătura lui Cristos şi asigurându-l că cei ce nu trăiesc în cumpătare şi conform bunului simţ, vor fi pedepsiţi în focul cel veşnic. Dar el, continuând în aceleaşi excese, şi-a îndepărtat soţia prin acţiunile sale. Căci, ea, considerând că este rău să mai trăiască alături de un soţ care căuta toate mijloacele de a se complace în plăceri contrare legilor naturii şi încălcând ce este corect, a vrut să divorţeze. Când a fost convinsă de prietenii ei, care au sfătuit-o să rămână cu el în continuare, în ideea că, mai devreme sau mai târziu, soţul ei îi va da speranţe că se va îndrepta, ea a trecut peste sentimentele ei şi a rămas cu el. Dar când soţul ei a plecat în Alexandria şi ei i s-a spus că el s-a comportat mai rău ca niciodată, ea – ca să nu devină părtaşă cu el la ticăloşiile şi la lipsa lui de cucernicie, prin continuarea legăturii matrimoniale cu el şi prin împărţirea mesei şi a patului – i-a dat ceea ce voi numiţi o cerere de divorţ şi s-a despărţit de el. Dar acest nobil soţ al ei – care ar fi trebuit să se bucure că ea a renunţat la acele acţiuni pe care înainte le săvârşise fără ezitare cu servitorii şi cu oameni de nimic, atunci când se desfăta cu băutură şi în orice fel de vicii, iar acum ea dorea ca şi el să renunţe la ele – când ea a plecat împotriva dorinţei lui, a acuzat-o că este creştină. Ea v-a prezentat o hârtie, Împărate, solicitând să i se îngăduie mai întâi să-şi aranjeze afacerile şi apoi, după ce acestea au fost puse în ordine, să se apere împotriva acuzaţiei aduse împotriva ei. Şi aţi fost de acord cu aceasta. Fostul ei soţ, pentru că nu o mai putea da în judecată, şi-a îndreptat atacurile împotriva unui om, Ptolemeu, pe care Urbicus l-a pedepsit, şi care fusese învăţătorul ei cu privire la doctrinele creştine. Şi el a făcut aceasta astfel: a convins un centurion, care îl aruncase în închisoare pe Ptolemeu şi care fusese prietenos cu el, să îl ia pe acesta şi să îl interogheze cu privire la un singur lucru – dacă era sau nu creştin. Iar Ptolemeu, care era un iubitor al adevărului, un om a cărui atitudine nu era înşelătoare sau falsă, a mărturisit că este creştin, a fost legat de centurion şi închis pentru multă vreme. Iar când, în cele din urmă, omul a fost dus la Urbicus, i s-a pus o singură întrebare: dacă era creştin. Din nou, fiind conştient de datoria lui şi de nobleţea acesteia, prin învăţătura lui Cristos, el a mărturisit că era ucenicul virtuţii divine. Căci cel care neagă, o face fie pentru că el condamnă acel lucru în sine, fie se dă înapoi de la a mărturisi, fiind conştient că este nevrednic sau departe de credinţa creştină – ceea ce nu este cazul unui creştin adevărat. Când Urbicus a poruncit să fie luat şi pedepsit, unul numit Lucius, care era de asemenea creştin, văzând că judecata făcută nu era justificată, i-a spus lui Urbicus: „Care este temeiul acestei hotărâri? De l-ai pedepsit pe acest om, care nu este nici curvar, nici preacurvar, nici ucigaş, hoţ, tâlhar sau unul condamnat pentru vreo infracţiune, ci doar a mărturisit că se numeşte creştin? Judecata ta, o, Urbicus, nu este demnă de împăratul Pius, nici de fiul lui, filozoful, nici de senatul cel sacru”. El nu i-a răspuns lui Lucius nimic altceva decât. „Mi se pare că şi tu eşti unul dintre ei”. Când Lucius i-a răspuns: „Cu siguranţă că sunt”, a poruncit ca şi el să fie luat. Iar Lucius şi-a exprimat mulţumirea că era izbăvit de asemenea conducători ticăloşi şi că mergea la Tatăl şi Regele cerurilor. Un al treilea a mai venit în faţă şi a fost condamnat să fie pedepsit.

CAPITOLUL III – IUSTIN ÎL ACUZĂ PE CRESCENS DE O PREJUDECATĂ IGNORANTĂ ÎMPOTRIVA CREŞTINILOR

Şi eu mă aştept să se comploteze împotriva mea şi să fiu ars la stâlp de către unii pe care i-am numit, sau poate de Crescens, cel care iubeşte fanfaronada şi lauda de sine. Căci acesta om nu este demn de numele de filozof, când el aduce mărturie împotriva noastră cu privire la lucruri pe care nu le înţelege, spunând că noi, creştinii, suntem atei şi oameni lipsiţi de evlavie; el face aşa pentru a câştiga bunăvoinţa mulţimii induse în eroare şi pentru a o mulţumi. Căci dacă ne atacă fără să fi citit învăţăturile lui Cristos, este cu totul decăzut şi cu mult mai rău decât un analfabet, care deseori se abţine să discute sau să aducă mărturie falsă cu privire la lucruri pe care nu le înţelege. Sau, dacă le-a citit şi nu înţelege măreţia din ele, sau, înţelegând-o, acţionează aşa ca să nu poată fi bănuit că este astfel [creştin], este chiar mai josnic şi cu totul imoral, fiind cucerit de opinii înguste, nechibzuite şi de teamă. Vreau să ştiţi că i-am pus anumite întrebări pe tema aceasta, l-am interogat şi am descoperit, în mod cu totul convingător, că, într-adevăr, nu cunoaşte nimic. Ca să dovedesc că spun adevărul, eu sunt gata ca, dacă aceste dispute nu v-au fost aduse la cunoştinţă, să le port din nou în prezenţa voastră. Şi acesta ar fi un act demn de un prinţ. Dar dacă întrebările mele şi răspunsurile lui v-au fost făcute cunoscute, sunteţi deja conştienţi că el nu este familiar cu nici unul din lucrurile care ne privesc. Dar dacă le cunoaşte şi, de teama celor care l-ar putea auzi, nu îndrăzneşte să vorbească, asemeni lui Socrate, nu se dovedeşte a fi un filozof, cum am spus înainte, ci un om încăpăţânat; cel puţin, el nu ţine cont de zicala admirabilă a lui Socrate: „Un om nu trebuie onorat cu nici un chip înaintea adevărului”. Dar nu este cu putinţă pentru un cinic, al cărui sfârşit este indiferenţa, să cunoască vreun alt lucru decât indiferenţa.
CAPITOLUL IV – DE CE NU SE SINUCID CREŞTINII

Ca să nu ne spună cineva: „Atunci, mergeţi toţi sau tu şi sinucideţi-vă, treceţi chiar acum la Dumnezeu şi nu ne mai tulburaţi”, vă voi spune de ce nu facem astfel şi de ce mărturisim fără teamă atunci când suntem cercetaţi. Noi am fost învăţaţi că Dumnezeu nu a creat lumea fără un scop, ci de dragul rasei umane şi am declarat înainte că El se bucură de cei care Îi imită caracterul şi că este nemulţumit de cei ce îmbrăţişează lucrurile fără valoare, fie prin vorbă, fie prin faptă. Dacă toţi ne-am sinucide, am deveni motivul pentru care nu s-ar mai naşte nimeni, oamenii nu ar mai fi învăţaţi doctrinele divine şi chiar rasa umană nu ar mai exista. Dacă am face aşa, am acţiona noi înşine împotriva voii lui Dumnezeu. Dar când suntem cercetaţi, noi nu negăm, pentru că nu suntem conştienţi de vreun rău săvârşit, dar considerăm că este lipsit de cucernicie să nu spunem adevărul în toate lucrurile, ceea ce Îi place şi lui Dumnezeu, şi pentru că suntem acum foarte dornici să vă scutim de o prejudecată nedreaptă.

CAPITOLUL V – CUM AU PĂCĂTUIT ÎNGERII

Dacă îi vine cuiva ideea că noi, dacă Îl recunoaştem pe Dumnezeu drept sprijinitorul nostru, nu ar trebui să fim apăsaţi şi persecutaţi de cei răi, voi rezolva şi această dilemă. Când Dumnezeu a creat întreaga lume, a supus lucrurile pământeşti omului, a aranjat elementele cereşti în vederea creşterii roadelor şi a schimbării anotimpurilor, a stabilit această lege divină – căci şi aceste lucruri le-a creat pentru om – a încredinţat grija omului şi a tuturor lucrurilor de sub cer îngerilor desemnaţi de El. Dar aceşti îngeri au încălcat slujba încredinţată lor şi au fost stăpâniţi de iubirea pentru femei, cu care au dat naştere la copii; aceştia sunt cei ce sunt numiţi demoni. În plus, ei şi-au supus apoi rasa umană, în parte prin scrieri magice, în parte prin frică şi prin pedepsele ocazionate de ei, în parte învăţându-i să le aducă sacrificii, jertfe de băutură şi tămâie, de care aveau nevoie după ce au fost robiţi de patimi desfrânate. Ei au semănat printre oameni ucideri, războaie, adultere, fapte necumpătate şi toată ticăloşia. Poeţii şi mitologii, neştiind că îngerii şi demonii născuţi de ei au făcut bărbaţilor, femeilor, oraşelor şi naţiunilor lucrurile pe care ei le-au relatat, le-au atribuit lui dumnezeu însuşi şi celor ce erau socotiţi a fi copiii lui şi copiilor fraţilor lui, Neptun şi Pluto şi odraslelor acestor copii. Căci ei i-au numit pe îngeri şi pe copiii acestora după numele pe care aceştia şi le-au dat.

CAPITOLUL VI – SEMNIFICAŢIA ŞI PUTEREA NUMELUI LUI DUMNEZEU ŞI AL LUI CRISTOS

Nu este nici un nume dat Tatălui tuturor, care nu are început. Căci, cu orice nume ar fi numit, ar însemna că cel ce Îl numeşte este mai vârstnic decât El. Dar cuvintele Tată, Dumnezeu, Creator, Domn, Stăpân, nu sunt nume, ci apelative derivate din faptele Lui bune şi din atributele Lui. Iar Fiul Lui, singurul pe drept numit Fiu, Cuvântul, care era cu El şi care a fost născut înainte de creaţie, atunci când, la început, El a creat şi a aranjat toate lucrurile prin El, este numit Cristos, cu referire la faptul că El a fost uns şi că Dumnezeu a poruncit toate lucrurile prin El. Acest nume conţine şi el o semnificaţie necunoscută, după cum şi apelativul „Dumnezeu” nu este un nume, ci o părere implantată în natura oamenilor cu privire la un lucru care cu greu poate fi explicat. Dar „Isus”, numele Lui ca om şi Mântuitor, are şi el o semnificaţie. Căci El a devenit om, după cum am spus înainte, fiind conceput potrivit voii lui Dumnezeu, Tatăl, de dragul oamenilor credincioşi şi pentru distrugerea demonilor. Şi puteţi afla aceasta pe baza lucrurilor pe care le puteţi observa. Căci mulţi creştini au exorcizat nenumăraţi demonizaţi în întreaga lume şi în oraşul vostru. Ei au făcut-o în numele lui Isus Cristos, care a fost răstignit în timpul lui Pilat din Pont, vindecându-i în trecut şi acum, lăsându-i fără putere şi scoţându-i afară pe aceşti demoni care îi posedau, deşi toţi ceilalţi exorcişti şi cei ce foloseau incantaţii şi leacuri nu i-au putut vindeca.

CAPITOLUL VII – LUMEA ESTE PĂSTRATĂ DE DRAGUL CREŞTINILOR. RESPONSABILITATEA OMULUI

De aceea Dumnezeu întârzie producerea confuziei şi distrugerii întregii lumi, prin care toţi cei răi – îngeri, demoni şi oameni vor înceta să existe, datorită seminţei creştinilor, care ştiu că ei sunt cauza menţinerii naturii. Căci, dacă nu ar fi aşa, nu ar fi fost posibil ca voi să săvârşiţi toate aceste lucruri şi să fiţi îndemnaţi de duhuri rele. Dar focul judecăţii se va coborî şi va distruge în întregime toate lucrurile, aşa cum înainte potopul nu a lăsat în urmă pe nimeni, decât pe cel pe care noi îl numim Noe, iar voi Deucalion – împreună cu familia lui. Din el au ieşit iarăşi mari mulţimi, iar dintre aceştia, unii au fost răi, iar alţii buni. Noi afirmăm că va fi o conflagraţie, dar nu ca şi stoicii, a căror doctrină spune că toate lucrurile vor fi schimbate unele cu altele, ceea ce pare extrem de degradant. Dar noi nu afirmăm că oamenii fac ceea ce fac sau suferă ceea ce suferă din cauza destinului, ci că fiecare om acţionează corect sau păcătuieşte pe baza liberei alegeri. Prin influenţa demonilor răi, oameni cinstiţi, precum Socrate şi alţii, sunt persecutaţi şi legaţi, în vreme ce Sardanapalus, Epicur şi alţii asemeni lor, par să fie binecuvântaţi cu abundenţă şi glorie. Stoicii, care nu au observat aceasta, au susţinut că toate lucrurile au loc din cauza necesităţii destinului. Dar, din moment ce Dumnezeu, la început, i-a creat pe îngeri şi pe oameni cu voinţă liberă, ei vor suferi, pe drept, în focul cel veşnic, pedeapsa oricăror păcate comise. Iar aceasta este natura tuturor celor create – sunt capabile de viciu sau de virtute. Căci nimeni nu ar fi vrednic de laudă dacă nu ar avea puterea de a se întoarce spre ambele [virtute şi viciu]. Acest fapt este arătat şi de acei oameni care, pretutindeni, au dat legi şi au filozofat potrivit judecăţii drepte, prescriind înfăptuirea unor lucruri şi abţinerea de la altele. Chiar şi filozofii stoici, în doctrina lor despre morală, cinstesc în mod constant aceleaşi lucruri, aşa încât este evident că nu este prea nimerit ceea ce spun ei despre principii şi lucrurile necorporale. Căci dacă spun că acţiunile umane au loc din cauza sorţii, ei – fie susţin că Dumnezeu nu diferă cu nimic de lucrurile schimbătoare, care se deteriorează şi se transformă în aceleaşi lucruri, părând să înţeleagă numai lucrurile pieritoare şi să-L vadă pe Dumnezeu ieşind la iveală atât în parte, cât şi în întregime, în fiecare ticăloşie – fie susţin că nici virtutea, nici viciul nu sunt nimic, ceea ce contravine oricărei idei sănătoase, oricărei raţiuni şi bun simţ.

CAPITOLUL VIII – TOŢI CEI ÎN CARE A LOCUIT CUVÂNTUL AU FOST URÂŢI DE OAMENI

Cei care aparţin şcolii stoice, care au fost admirabili în ce priveşte învăţătura lor morală, după cum au fost şi poeţii în unele cazuri, din cauza seminţei raţiunii [Logos-ul] implantate în fiecare rasă de oameni, ştim că au fost urâţi şi condamnaţi la moarte: Heraclit, de exemplu, iar dintre cei din vremea voastră, Musonius şi alţii. Căci, aşa cum am lăsat să se înţeleagă, diavolii au făcut întotdeauna ca cei care trăiesc în cumpătare, cu seriozitate şi care se feresc de viciu, să fie urâţi. Şi nu este nimic minunat în faptul că se dovedeşte că diavolii sunt în spatele urii ce cade asupra celor ce nu trăiesc numai potrivit unei părţi a cuvântului răspândit [printre oameni], ci prin cunoaşterea şi contemplarea întregului Cuvânt, care este Cristos. Iar diavolii, fiind prinşi în focul cel veşnic, vor suferi pedeapsa dreaptă. Căci dacă ei sunt chiar acum înlăturaţi de oameni, prin numele lui Isus Cristos, aceasta este numai o aluzie la pedeapsa din focul veşnic, ce va fi aplicată asupra lor şi a celor ce îi slujesc. Căci astfel au prevestit toţi profeţii şi ne-a învăţat Isus, învăţătorul nostru.

CAPITOLUL IX – PEDEAPSA VEŞNICĂ NU ESTE DOAR O AMENINŢARE

Pentru ca nimeni să nu poată spune ce zic cei ce sunt consideraţi filozofi – că afirmaţiile noastre legate de faptul că cei răi sunt pedepsiţi în focul veşnic, sunt cuvinte pompoase şi sperietori, şi că noi dorim ca oamenii să trăiască virtuos de frică, nu pentru că o asemenea viaţă este bună sau plăcută – voi răspunde pe scurt la aceasta. Dacă nu am avea dreptate, ar însemna că Dumnezeu nu există sau dacă există, nu Îi pasă de oameni şi nici virtutea, nici viciul nu sunt nimic şi, aşa cum am spus înainte, legiuitorii îi pedepsesc pe nedrept pe cei ce încalcă poruncile bune. Dar aceştia nu sunt nedrepţi şi Tatăl lor îi învaţă prin cuvânt să facă aceleaşi lucruri ca şi El, iar cei ce sunt de acord cu ei nu sunt nedrepţi. Iar dacă cineva ar obiecta că legile oamenilor sunt diverse şi ar spune că unii consideră unele lucruri bune, iar pe altele rele, în vreme ce pentru alţii, ceea ce pentru primii părea rău, este bun, iar ceea ce primilor li se părea bun, ei apreciază ca fiind rău, să asculte ce avem de spus în această privinţă. Ştim că îngerii cei răi au dat legi conform răutăţii lor, în care se desfată oamenii care sunt ca ei. Iar atunci când a venit Înţelepciunea dreaptă a dovedit că nu toate părerile şi nu toate doctrinele sunt bune, ci unele sunt rele, iar altele bune. De aceea, voi declara aceleaşi lucruri unor astfel de oameni, iar dacă este nevoie, voi vorbi mai pe larg despre ele. Dar acum mă întorc la subiect.

CAPITOLUL X – CRISTOS ESTE COMPARAT CU SOCRATE

Deci, doctrinele noastre par a fi mai presus de toate învăţăturile omeneşti, pentru că Cel ce a venit de dragul nostru, Cristos, a devenit fiinţa pe deplin raţională, deopotrivă trup, raţiune şi suflet. Căci tot ce au formulat corect legiuitorii sau filozofii, au elaborat prin găsirea şi contemplarea unei părţi a Cuvântului. Dar, din moment ce ei nu au cunoscut întregul Cuvânt, care este Cristos, ei înşişi se contrazic deseori. Iar cei ce s-au născut înainte de Cristos, când au încercat să judece şi să demonstreze lucrurile pe baza raţiunii, au fost aduşi înaintea tribunalelor, fiind consideraţi o pacoste şi oameni lipsiţi de cucernicie. Socrate, care a fost mai zelos în această direcţie decât toţi ceilalţi, a fost acuzat de aceleaşi infracţiuni ca şi noi. S-a spus despre el că a introdus divinităţi noi şi că nu îi considera zei pe cei recunoscuţi de stat. El i-a îndepărtat din stat atât pe Homer [4] cât şi pe ceilalţi poeţi, i-a învăţat pe oameni să-i respingă pe demonii cei răi şi pe cei care au săvârşit lucrurile relatate de poeţi şi i-a îndemnat să caute să Îl cunoască pe Dumnezeul care le era necunoscut, prin mijloacele de investigare ale raţiunii, spunând: „Nu este uşor nici să Îl găseşti pe Tatăl şi Creatorul tuturor, nici nu eşti în siguranţă dacă Îl mărturiseşti tuturor, odată ce L-ai găsit”. [5] Dar Cristos a făcut aceste lucruri prin puterea Lui. Căci nimeni nu s-a încrezut în Socrate aşa încât să moară pentru doctrina lui, dar în Cristos, care a fost cunoscut parţial chiar de Socrate (căci El a fost şi este Cuvântul care există în fiecare om şi care a prevestit lucrurile care aveau să se întâmple, prin profeţi şi în propria persoană, când a avut aceleaşi pasiuni ca şi noi şi ne-a învăţat aceste lucruri), nu au crezut numai filozofii şi învăţaţii, ci şi meşteşugari şi oameni cu totul needucaţi, care au dispreţuit gloria, frica şi moartea, căci El este o putere a Tatălui cel inefabil, nu doar un instrument al raţiunii umane.

CAPITOLUL XI – CUM VĂD CREŞTINII MOARTEA

Dar noi nu ar trebui să fim condamnaţi la moarte, nici oamenii cei răi şi diavolii nu ar trebui să fie mai puternici decât noi, dacă moartea nu ar fi datoria oricărui om care s-a născut vreodată. De aceea, noi suntem mulţumitori când plătim această datorie. Credem că este bine şi oportun să spunem acum, de dragul lui Crescens şi a celor care aiurează ca şi el, ceea ce relatează Xenofon. El spune că Hercule a ajuns la răscrucea a trei drumuri şi acolo a întâlnit Virtutea şi Viciul, care i s-au arătat sub înfăţişarea unor femei: cea care reprezenta Viciul era îmbrăcată luxos, afişând o expresie seducătoare, înfloritoare din pricina atâtor podoabe, iar privirea din ochii ei avea o tandreţe înduioşătoare; ea i-a spus lui Hercule că, dacă o va urma, ea va face ca el să-şi poată petrece întotdeauna viaţa în plăceri, înfrumuseţată cu cele mai atrăgătoare podoabe, precum cele care o împodobeau pe ea. Virtutea, care avea o înfăţişare şi o îmbrăcăminte sărăcăcioasă, i-a spus: „Dacă mă asculţi pe mine, nu te vei împodobi cu ornamente sau cu frumuseţi trecătoare, care pier, ci cu un farmec veşnic şi preţios”. Noi suntem convinşi că cei ce fug de lucrurile care par bune şi le urmează cu stăruinţă pe cele socotite dificile şi neobişnuite, ajung într-o stare de fericire. Căci Viciul, imitând ceea ce este nepieritor (întrucât Viciul nici nu are, nici nu poate produce ceea ce este nepieritor), îşi maschează propriile acţiuni sub proprietăţile Virtuţii şi sub calităţile care sunt cu adevărat remarcabile şi astfel îi duce în captivitate pe oamenii preocupaţi de cele lumeşti. Viciul atribuie Virtuţii proprietăţile lui malefice. Dar cei ce înţeleg desăvârşirea care aparţine lucrurilor cu adevărat reale, sunt incoruptibili în ce priveşte virtutea. Orice persoană chibzuită ar trebui să gândească astfel despre creştini şi despre atleţi, pe de o parte, şi despre cei care au săvârşit faptele pe care poeţii le atribuie aşa-numiţilor zei, pe de altă parte, trăgând concluzii în urma dispreţului nostru pentru moartea pe care o alegem, deşi am putea scăpa de ea.

CAPITOLUL XII – NEVINOVĂŢIA CREŞTINILOR ESTE DOVEDITĂ DE DISPREŢUL LOR FAŢĂ DE MOARTE

Eu însumi, de asemenea, pe vremea când îmi găseam plăcerea în doctrinele lui Platon şi am auzit că aceşti creştini erau ucişi, am văzut că sunt neînfricaţi în faţa morţii şi a altor lucruri considerate înfricoşătoare şi mi-am dat seama că nu era cu putinţă ca ei să trăiască în ticăloşie şi plăceri. Căci ce om care trăieşte în senzualitate şi necumpătare sau care socoteşte că este bine să se ospăteze cu carne de om, [4] ar spune bun venit morţii care îl va lipsi de bucuriile lui şi nu ar prefera să-şi trăiască viaţa în continuare, încercând să scape de sub observaţia conducătorilor? Cu atât mai puţin s-ar denunţa el însuşi, când consecinţa ar fi moartea. Demonii cei răi au făcut ca aceste lucruri să fie săvârşite de oameni ticăloşi. Căci, condamnându-i pe unii la moarte, pe baza falselor acuzaţii aduse împotriva noastră, ei i-au supus torturii şi pe cei din familiile noastre, fie copii sau femei lipsite de putere şi, prin chinuri înspăimântătoare, i-au silit să admită faptele acelea groaznice, pe care ei înşişi le săvârşesc făţiş. Noi suntem mai puţin preocupaţi de astfel de fapte, căci nici una din ele nu este comisă de noi şi Îl avem ca martor atât al gândurilor, cât şi al faptelor noastre pe Dumnezeul cel fără început şi inefabil. Dacă ar fi adevărate, de ce nu spunem public că acestea sunt lucrurile pe care noi le socotim bune şi de ce nu dovedim că ele reprezintă filozofia divină, spunând că efectuăm misterele lui Saturn atunci când ucidem un om şi când bem sânge, aşa cum se spune că facem – căci am acţiona aşa cum o faceţi voi în faţa acelui idol pe care îl cinstiţi şi pe care îl stropiţi cu sânge de animal şi de om, aducând o jertfă de băutură celui ucis de mâna omului celui mai ilustru şi mai nobil dintre voi? Dacă l-am imita pe Jupiter şi pe alţi zei în ce priveşte actele de sodomie şi relaţiile cu femei, nu am putea invoca în favoarea noastră scrierile lui Epicur şi ale poeţilor? Dar pentru că îi convingem pe oameni să evite asemenea indicaţii şi pe cei care le practică şi imită astfel de exemple, iar prin acest discurs am căutat să vă convingem şi pe voi, suntem atacaţi în toate felurile. Dar nu ne îngrijorăm, căci ştim că Dumnezeu este drept şi El supraveghează toate lucrurile. De s-ar întâmpla chiar acum ca cineva să ridice o tribună înaltă şi să strige cu glas tare: „Ruşinaţi-vă voi, cei care îi acuzaţi pe cei nevinovaţi de faptele pe care voi înşivă le săvârşiţi făţiş şi atribuiţi lucruri care vi se aplică vouă, celor care nu nici cea mai mică slăbiciune pentru ele. Schimbaţi-vă, fiţi înţelepţi”.

CAPITOLUL XIII – ÎN CE FEL SE AFLĂ CUVÂNTUL ÎN TOŢI OAMENII

Eu însumi, când am descoperit travestirea cea ticăloasă pe care au încercat spiritele cele rele să o arunce asupra doctrinelor divine ale creştinilor, pentru a-i împiedica pe alţii să li se alăture, am râs atât de cei ce au întocmit acest neadevăr, cât şi de travestirea în sine şi de părerea care s-a răspândit despre creştini. Mărturisesc că eu mă laud şi lupt cu toată tăria mea să fiu găsit creştin, nu pentru că învăţăturile lui Platon diferă de cele ale lui Cristos, ci pentru că nu se aseamănă în toate privinţele, după cum nu seamănă nici cu cele ale altora, stoici, poeţi şi istorici. Căci fiecare om a vorbit bine, în măsura părţii pe care a avut-o din cuvântul viu şi în funcţie de felul în care a văzut lucrurile raportându-se la acesta. Dar cei ce se contrazic pe ei înşişi cu privire la lucrurile cele mai importante arată că nu deţin înţelepciunea cerească şi cunoştinţa împotriva căreia nu poate vorbi nimeni. Toate lucrurile corecte spuse de oameni sunt proprietatea noastră, a creştinilor. Căci, pe lângă Dumnezeu, noi adorăm şi iubim Cuvântul, care provine de la Dumnezeul cel inefabil şi fără început, întrucât El a devenit om de dragul nostru, pentru ca, luând parte la suferinţele noastre, să ne poată aduce vindecare. Toţi scriitorii au putut vedea realităţile înceţoşat, datorită semănării cuvântului implantat în ei. Căci sămânţa şi imitarea potrivit abilităţii cuiva este una, dar cu totul altceva este lucrul în sine, la care participă şi pe care îl imită oamenii potrivit harului dat de El.

CAPITOLUL XIV – IUSTIN STĂRUIEŞTE CA ACEST APEL SĂ FIE FĂCUT PUBLIC

De aceea, vă rugăm să puneţi în circulaţie această cărticică, adăugând ceea ce credeţi că este bine, pentru ca părerea noastră să poată fi cunoscută de alţii, iar aceştia să aibă şansa dreaptă să fie eliberaţi de noţiunile eronate şi de ignoranţa binelui. Aceşti oameni, din propria lor vină sunt supuşi pedepsei. Astfel, dorim ca aceste lucruri să fie aduse la cunoştinţa oamenilor, căci stă în natura umană să discearnă între bine şi rău. Prin faptul că ei ne condamnă fără să ne înţeleagă, pentru acţiuni despre care spun că sunt rele, în vreme ce ei se bucură de zeii care au săvârşit astfel de lucruri şi care cer şi acum de la oameni acţiuni similare, de care noi nu suntem vinovaţi, ei se condamnă pe ei înşişi, aşa încât nu mai este nevoie de alţi judecători.

CAPITOLUL XV – CONCLUZIE

Eu am dispreţuit doctrina rea şi înşelătoare a lui Simon, cel care e din aceeaşi naţiune ca şi mine. Şi dacă veţi acorda autoritatea voastră acestei cărţi, îl vom demasca înaintea tuturor, pentru ca, dacă e cu putinţă, oamenii să fie convertiţi. Căci acesta este singurul scop pentru care am compus acest tratat. Iar doctrinele noastre nu sunt condamnabile, potrivit unei judecăţi sănătoase, ci sunt mai înalte decât orice filozofie umană. Şi dacă n-ar fi aşa, cel puţin nu sunt asemeni doctrinelor Sotadists and Philaenidians, and Dancers, ale epicurienilor şi alte învăţături similare ale poeţilor, pe care tuturor oamenilor le este îngăduit să le cunoască, deopotrivă puse în scenă sau scrise. De acum înainte vom păstra tăcerea, căci am făcut tot ce am putut şi adăugăm rugăciunea ca toţi oamenii de pretutindeni să fie socotiţi vrednici să afle adevărul. Puteţi face şi voi aceasta, într-un mod potrivit pietăţii şi filozofiei, dacă judecaţi drept de dragul vostru!