Scrierile Primelor Secole:

CUVÂNTAREA PLINĂ DE ÎNDEMNURI A LUI IUSTIN ADRESATĂ GRECILOR

CAPITOLUL I – MOTIVELE ADRESĂRII CĂTRE GRECI

O dată cu începutul acestei cuvântări pline de îndemnuri către voi, bărbaţi greci, mă rog lui Dumnezeu să ştiu ce se cuvine să vă spun şi ca voi, dând deoparte iubirea voastră pentru dispute şi eliberându-vă de greşelile părinţilor voştri, să alegeţi ceea ce vă este de folos, fără să vă închipuiţi că, astfel, săvârşiţi vreo ofensă împotriva înaintaşilor voştri, deşi lucrurile pe care înainte nu le-aţi considerat de fel utile, vă vor părea acum folositoare. Căci o investigare atentă a acestor lucruri, prin punerea la îndoială a adevărului, în urma unei cercetări iscoditoare, deseori arată că lucrurile considerate drept foarte bune nu sunt chiar de această natură. Prin urmare, propunem să discutăm despre adevărata religie (căci nu cred să existe ceva considerat mai de preţ de către cei care doresc să treacă prin viaţă lipsiţi de primejdii, dată fiind judecata care va veni după sfârşitul acestei vieţi şi care este anunţată de nu doar de înaintaşii noştri, potrivit voii lui Dumnezeu, adică de profeţi şi de legiuitori, dar şi de aceia dintre voi care au fost socotiţi înţelepţi, nu numai poeţii, ci şi filozofii, care au declarat printre voi că deţin adevărul şi cunoaşterea divină), de aceea cred că e bine, mai întâi de toate, să îi cercetăm pe învăţătorii religioşi, atât pe ai noştri cât şi pe ai voştri, cine şi cât de mari au fost, în ce vremuri au trăit, pentru ca cei ce au primit înainte de la părinţii lor religia falsă, înţelegând aceste lucruri, să poată acum să scape din greşeala aceasta veche, iar noi să putem arăta clar şi limpede că urmăm religia înaintaşilor noştri, potrivit voii lui Dumnezeu.

CAPITOLUL II – POEŢII NU SUNT PERSOANELE POTRIVITE PENTRU ROLUL DE ÎNVĂŢĂTORI RELIGIOŞI

Pe cine numiţi voi, bărbaţi greci, drept învăţătorii voştri religioşi? Pe poeţi? Nu ar folosi la nimic cauzei voastre să spuneţi un astfel de lucru oamenilor care îi cunosc pe poeţi, căci ei ştiu ce teogonie ridicolă au compus aceştia – după cum putem afla de la Homer, cel distins şi prinţul poeţilor voştri. Acesta spune, mai întâi, că zeii au luat naştere la început din apă; el a scris astfel:
„Oceanul este originea zeilor şi mama lor, Tetis”.
Apoi, trebuie să vă mai reamintim ceea ce spune el mai departe despre cel pe care voi îl consideraţi a fi cel dintâi dintre zei şi pe care el îl numeşte ades „părintele zeilor şi al oamenilor”, căci el a spus: „Zeus este cel ce împarte războiul oamenilor”. Într-adevăr, el spune nu numai că Zeus a fost cel ce a dat oştilor războiul, ci este şi cauza sperjurului faţă de troieni, prin intermediul fiicei sale. Homer îl prezintă ca fiind îndrăgostit, sau plângându-se cu amărăciune, jelindu-se, sabotat de ceilalţi zei ori exclamând la un moment dat, cu privire la fiul său:
„Vai! Iată cum cade cel mai iubit dintre oameni!
Sarpedon cade, învins de Patrocle. Aşa voieşte soarta”.
Iar altă dată, cu privire la Hector, spune:
„Ah! Zăresc un războinic drag mie,
Dus în jurul zidurilor din Ilium şi sunt îndurerat din pricina lui Hector”.
Apoi, Homer spune : „Ceilalţi olimpieni – Juno, Neptun şi Minerva – au vrut să îl lege” şi dacă zeii cei binecuvântaţi nu s-ar fi temut de cel pe care ei îl numesc Briareus, Zeus ar fi fost legat de ei. Trebuie să ne amintim chiar cuvintele folosite de Homer în ce priveşte iubirile nestăpânite ale lui Zeus, căci el spune că acesta i-a vorbit astfel lui Juno:
„Nici o zeiţă sau femeie n-a turnat vreodată
În pieptul meu aşa un val de iubire;
Nici dulcea Danae, acrisiana,
Din care Perseu s-a născut, cel nobil între oameni;
Nici fiica cea bălaie a lui Phoenix,
Care l-a zămislit pe Minos,
Cel învins doar de puterile de sus,
Nici Rhadamanthus, nici chiar Semele,
Nici Alcmena, care în Teba l-a născut
Pe vajnicul Hercule, nici naşterea din Semele
A lui Baccus, fiul meu ce era bucuria oamenilor;
Nici Ceres, cea cu plete aurii, nici Latona,
Cea întronată în înaltul cerurilor, nici chiar tu însuţi,
Aşa cum te iubesc acum şi sufletul mi-e copleşit
De dulceaţa dorinţei adânci.”

Este potrivit să menţionăm acum ce putem afla despre ceilalţi zei din scrierile lui Homer şi ce au îndurat aceştia din partea oamenilor. El spune că Marte şi Venus au fost răniţi de Diomed şi relatează suferinţele îndurate de mulţi din ceilalţi zei. Putem afla aceste lucruri din situaţia Dionei, care îşi mângâia fiica, spunându-i:
„Ai răbdare, copilă dragă; chiar dacă-i mare,
Înăbuşă-ţi mânia, căci noi, ce locuim în ceruri,
Multe avem de îndurat din partea muritorilor
Şi deseori noi înşine ne pricinuim unii altora suferinţe.
Marte a avut de îndurat din partea fiilor lui Aloeus,
Otus şi Ephialtes, a fost legat şi treisprezece luni
În lanţuri de aramă a zăcut.
Şi Juno a suferit când fiul lui Amphitryon
A aţintit o săgeată spre sânul ei cel drept:
Cumplite şi nemaiauzite i-au fost durerile.
Marele Pluto însuşi a simţit înţepătura săgeţii,
Când fiul lui Aegis, ducându-l pe Zeus,
L-a înfruntat chiar la porţile iadului,
Aducându-i un chin cumplit; străpuns de durere,
Spre înaltul Olimp şi spre curţile lui Jupiter
A venit el gemând; vârful cel amar
Înfipt adânc în umăr i-a rămas
Îndurerându-i sufletul”.
Dar este bine să vă reamintesc bătălia zeilor, care s-au înfruntat unii pe alţii, despre care chiar poetul vostru relatează, spunând:
„Astfel a fost zdruncinarea când zeii s-au înfruntat în luptă,
Căci lui Neptun cel nobil i s-a opus
Phoebus Apollo, cu ascuţitele-i săgeţi;
Pallas, cea cu albaştri ochi, împotriva zeului războiului;
Lui Juno, i s-a opus Diana, arcaşul ceresc,
Sora lui Phoebus, regina cu sclipiri aurii.
Pe trupeşul Hermes, zeul cel săritor,
L-a înfruntat Latona”.
Astfel de lucruri v-a învăţat Homer şi nu numai el, ci şi Hesiod. Aşadar, dacă voi îi credeţi pe cei mai distinşi dintre poeţii voştri, care v-au dat genealogiile zeilor voştri, sunteţi obligaţi fie să presupuneţi că zeii sunt nişte făpturi precum acestea, fie că ei nu există deloc.

CAPITOLUL III – PĂRERI ALE ŞCOLII LUI THALES

Dacă refuzaţi să îi citaţi pe poeţi, spunând că lor le este îngăduit să născocească mituri şi să relateze într-o manieră mitică despre zei multe lucruri, care sunt departe de adevăr, îi aveţi pe alţii drept învăţători religioşi sau de unde spuneţi voi că au aflat aceştia lucrurile referitoare la religia voastră? Căci nu este cu putinţă ca cineva să cunoască lucruri atât de măreţe şi de divine, fără să le fi învăţat mai întâi de la cei iniţiaţi. Fără îndoială, veţi spune: ‚înţelepţii şi filozofii’. Căci voi obişnuiţi să alergaţi la ei, ca la un zid întărit, atunci când cineva citează părerile poeţilor voştri despre zei. Prin urmare, întrucât este nimerit să începem cu cei din vechime, care au fost cei dintâi, voi prezenta părerea fiecăruia, arătând că este chiar mai ridicolă decât teologia poeţilor. Căci Thales din Milet, care s-a aflat în fruntea studiului în domeniul teologiei naturale, a declarat că apa este cauza primară a tuturor lucrurilor, spunând că toate provin din apă şi în apă se descompun. După el, Anaximander, care venea tot din Milet, a spus că infinitul este cea dintâi cauză a tuturor lucrurilor, pentru că toate provin din infinit şi dispar în el. În al treilea rând, Anaximenes, care era tot din Milet, a spus că aerul este cauza primară, zicând că toate vin din acesta şi se întorc în el. Heraclit şi Hippasus, din Metapont, spun că prima cauză a tuturor lucrurilor este focul, căci toate provin din foc şi sfârşesc în el. Anaxagoras din Clazomenae a spus că părţile omogene sunt cea dintâi cauză a tuturor lucrurilor, iar Archelau, fiul lui Apollodor, un atenian, a spus că aerul infinit, cu densitatea şi rarefierea lui reprezintă cauza primordială a tuturor lucrurilor. Toţi aceştia, pornind de la Thales, au urmat ceea ce ei au numit filozofia fizică.

CAPITOLUL IV – OPINII ALE LUI PITAGORA ŞI EPICUR

Având un alt punct de pornire, Pitagora din Samos, fiul lui Mnesarchus, consideră că numerele, cu raportul şi ordinea lor şi elementele formate din ambele sunt cauza primară; el include aici şi unitatea şi dualitatea. Epicur, un atenian, fiul lui Neocles, spune că cea dintâi cauză a lucrurilor care există sunt corpurile perceptibile de către raţiune şi nu admite vidul, existenţa unor lucruri fără de început, indestructibile, care nu pot fi nimicite şi nu permit vreo alcătuire a părţilor lor sau vreo deteriorare. Empedocles din Agrigentum, fiul lui Meton, a susţinut că există patru elemente – foc, aer, apă, pământ şi două puteri primare: iubirea şi ura, prima fiind o putere a unităţii, iar cealaltă a separării. Vedeţi, deci, confuzia celor pe care voi îi consideraţi oameni înţelepţi şi despre care afirmaţi că sunt învăţătorii voştri religioşi: unii declară că apa este cauza primordială a tuturor lucrurilor, alţii că aerul, alţii că focul şi alţii că alte elemente din cele menţionate. Fiecare foloseşte argumente pentru a vă convinge şi pentru a-şi impune erorile, căutând să demonstreze că dogma lui este cea mai valoroasă. Aceste lucruri au fost spuse de ei. Atunci, bărbaţi greci, cum ar putea fi neprimejdios pentru cei ce doresc să fie mântuiţi să îşi închipuie că pot învăţa adevărata religie de la aceşti filozofi, care nu au fost în stare nici să se convingă pe ei înşişi, aşa încât să împiedice altercaţiile sectare dintre ei şi să nu se opună cu totul opiniilor celorlalţi?

CAPITOLUL V – PĂRERI ALE LUI PLATON ŞI ARISTOTEL

Este posibil ca cei ce nu sunt dornici să renunţe la eroarea lor cea veche să susţină că nu au primit învăţătura religiei lor de la cei pe care i-am menţionat acum, ci de la cei pe care voi îi socotiţi drept filozofii cei mai renumiţi şi desăvârşiţi, Platon şi Aristotel. Ei spun că aceştia au învăţat religia perfectă şi adevărată. Dar, mai întâi de toate, aş fi bucuros să îi întreb pe cei ce spun astfel de la cine zic ei că au învăţat aceşti oameni această cunoştinţă, căci este imposibil ca oameni care nu au învăţat aceste lucruri măreţe şi divine de la cineva care le ştia, să le poată cunoaşte ei înşişi sau să îi poată învăţa corect pe alţii. În al doilea rând, cred că atunci trebui să examinăm şi părerile acestor înţelepţi. Vom vedea dacă fiecare dintre ei nu îl contrazice în mod evident pe celălalt. Dar dacă descoperim că nici ei nu sunt de acord unul cu celălalt, atunci putem vedea cu uşurinţă că şi ei sunt ignoranţi. Căci Platon, cu aerul unuia care a coborât de sus şi care a lămurit cu acurateţe şi a văzut tot ce este în cer, spune că Dumnezeul cel mai înalt există într-o substanţă incandescentă. Dar Aristotel, într-o carte adresată lui Alexandru Macedon, în care îşi explică pe scurt filozofia, în mod clar şi evident răstoarnă opinia lui Platon şi spune că Dumnezeu nu există într-o substanţă incandescentă, ci inventează o a cincea substanţă, un fel de corp eteric şi neschimbabil şi spune că Dumnezeu există în acesta. Astfel, el scrie: „nu aşa cum s-au înşelat unii cu privire la Zeitate, spunând că Dumnezeu există într-o substanţă incandescentă”. Apoi, ca şi cum nu ar fi fost mulţumit cu această blasfemie împotriva lui Platon, mai departe, pentru a dovedi cele spuse de el despre corpul eteric, Aristotel îl citează ca martor pe cel pe care Platon îl interzisese în republica lui, ca fiind un mincinos şi un imitator al imaginilor adevărului, şi anume pe Homer; Platon îl citează: „Astfel a spus Homer: ‚Iar Zeus a primit cerul întins, din văzduh, şi norii’”, dorind să îşi facă propria opinie mai demnă de crezare prin mărturia lui Homer, nefiind conştient că, dacă îl aducea pe Homer ca martor pentru a dovedi că spune adevărul, multe din părerile lui aveau să se dovedească a fi neadevărate. Thales din Milet, care a fost întemeietorul filozofiei printre ei, i-a contrazis primele opinii referitoare la cauzale primare. Aristotel însuşi a spus că Dumnezeu şi materia sunt cauza primară a tuturor lucrurilor, iar Thales, cel dintâi dintre înţelepţii lor, a spus că apa este cauza primară a lucrurilor care există, căci el pretinde că toate lucrurile provin din apă şi dispar în ea. El presupune acest fapt, mai întâi, pornind de la faptul că sămânţa tuturor făpturilor vii, care este cauza lor primară, este umedă şi, în al doilea rând, de la faptul că toate plantele cresc şi aduc rod când au umiditate şi se ofilesc atunci când sunt lipsite de umezeală. Apoi, ca şi cum nu era mulţumit de presupunerile sale, Thales îl citează pe Homer drept un martor demn de încredere; acesta spune astfel: „Oceanul este originea tuturor”. Nu ar putea atunci Thales să îi spună, pe bună dreptate: „Care este motivul, Aristotel, pentru care îi dai atenţie lui Homer, ca şi cum acesta ar spune adevărul, atunci când vrei să demolezi părerile lui Platon, dar nu crezi că Homer are dreptate când formulezi o părere contrară opiniilor noastre?”

CAPITOLUL VI – ALTE NEÎNŢELEGERI ÎNTRE PLATON ŞI ARISTOTEL

Putem afla cu uşurinţă faptul că aceşti minunaţi înţelepţi ai voştri nu cad de acord nici în alte privinţe. Platon spune că există trei cauze primordiale ale tuturor lucrurilor: Dumnezeu, materia şi forma – Dumnezeu este creatorul tuturor; materia este subiectul celei dintâi produceri din toate cele câte au fost generate şi îi acordă lui Dumnezeu posibilitatea de a fi creatorul; forma este modelul fiecăruia dintre lucrurile produse. Aristotel nu menţionează deloc forma drept una dintre cauzele primare, ci spune că acestea sunt două: Dumnezeu şi materia. Apoi, în vreme ce Platon spune că Dumnezeul cel mai înalt şi ideile se află în cel dintâi loc al cerurilor celor mai de sus, într-o sferă fixă, Aristotel spune că, alături de Dumnezeul cel mai înalt, nu se află ideile, ci anumiţi dumnezei, care pot fi percepuţi cu mintea. Aşadar, cei doi diferă în ce priveşte lucrurile cereşti. Se poate vedea că ei nu numai că nu sunt în stare să înţeleagă lucrurile noastre pământeşti, ci, având divergenţe în legătură cu aceste lucruri, nu par vrednici de încredere nici când se referă la cele cereşti. Faptul că nici doctrina lor referitoare la sufletul omului nu se armonizează este limpede potrivit celor spuse de fiecare în această privinţă. Căci Platon spune că sufletul este format din trei părţi, având următoarele abilităţi: raţiunea, afecţiunea şi apetitul. Dar Aristotel spune că sufletul nu este atât de cuprinzător încât să includă şi părţi pieritoare, ci cuprinde numai raţiunea. Platon susţine că „întregul suflet este nemuritor”, dar Aristotel, care numeşte sufletul „realitatea”, crede că acesta este muritor, nu nemuritor. Cel dintâi spune că el se află întotdeauna în mişcare, în vreme ce Aristotel spune că este nemişcat, din moment ce el precede orice mişcare.

CAPITOLUL VII – INCONSECVENŢA DOCTRINEI LUI PLATON

Cu privire la aceste lucruri, ei se fac vinovaţi de gânduri contrare. Dacă cineva le-ar critica scrierile în amănunt, ar vedea că ei nu rămân în armonie nici măcar cu propriile lor păreri. În orice caz, Platon spune la un moment dat că există trei cauze primare ale universului – Dumnezeu, materia şi forma – dar cu altă ocazie spune că sunt patru, pentru că adaugă şi sufletul universal. Din nou, după ce spune că materia este eternă, afirmă apoi că ea este produsă. La fel, după ce spune că forma are rangul de cauză primară şi afirmă subzistenţa acesteia prin sine, spune apoi că aceasta se află printre lucrurile percepute prin intermediul înţelegerii. În plus, după ce declară mai întâi că tot ce este creat e muritor, afirmă apoi că unele din lucrurile create sunt indestructibile şi nemuritoare. Atunci, care este cauza pentru care cei pe care voi îi socotiţi înţelepţi nu doar se contrazic unii pe alţii, ci şi pe ei înşişi? Evident, faptul că nu au fost dispuşi să înveţe de la cei care cunosc şi au dorit să obţină cunoştinţe precise cu privire la lucrurile cereşti pe baza înţelepciunii lor omeneşti, deşi nu erau capabili să înţeleagă nici măcar lucrurile pământeşti. Desigur, unii dintre filozofii voştri spun că sufletul uman se găseşte în noi, iar alţii că se află în jurul nostru. Nici cu privire la acest lucru nu au fost de acord unii cu alţii, ci au împărţit între ei ignoranţa, în diferite feluri, şi au găsit cu cale să se certe şi să aibă dispute unii cu alţii şi în această privinţă. Unii dintre ei spun că sufletul este focul, alţii că este aerul, alţii că e mintea, mişcarea sau aburul, în vreme ce alţii spun că este o putere care se revarsă din stele, unii cred că este un număr capabil de mişcare, iar alţii că este o apă care generează la rândul ei altceva. Printre ei au dominat opinii confuze şi nearmonioase, care par demne de laudă celor care pot formula o judecată corectă numai din pricina încercării fiecăruia de a-i acuza pe ceilalţi de greşeală şi neadevăr.

CAPITOLUL VIII – VECHIMEA, INSPIRAŢIA ŞI ARMONIA ÎNVĂŢĂTORILOR CREŞTINI

Dat fiind faptul că este imposibil să învăţaţi ceva cu privire la religie de la învăţătorii voştri, care, prin neînţelegerile lor reciproce v-au dat suficiente dovezi ale ignoranţei lor, eu consider că este chibzuit să ne referim la înaintaşii noştri care îi preced pe învăţătorii voştri ca vechime şi care nu ne-au învăţat nimic din închipuirea lor, nici nu au diferit unii de alţii, nu au încercat să răstoarne poziţia celorlalţi, ci fără certuri şi dispute, au primit de la Dumnezeu cunoştinţa pe care ne-au transmis-o nouă. Căci nu este cu putinţă pentru oameni să cunoască lucruri atât de măreţe şi de divine prin natura sau prin priceperea umană, ci prin harul care a coborât atunci de sus asupra oamenilor sfinţi, care nu aveau nevoie de arta retoricii, nici de o vorbire gâlcevitoare sau certăreaţă, ci doar trebuia să se prezinte curaţi înaintea energiei Duhului Sfânt pentru ca acesta, coborând din cer şi folosindu-i pe oamenii neprihăniţi ca pe o harpă sau o liră, să ne descopere cunoaşterea lucrurilor divine şi cereşti. Prin urmare, ca şi cum ar fi fost o singură gură şi o singură limbă, succesiv şi în armonie unii cu alţii, ne-au învăţat lucrurile privitoare la Dumnezeu, la crearea lumii, a omului, la nemurirea sufletului, la judecata care urmează după această viaţă şi cu privire la toate lucrurile care ne sunt de folos şi astfel, în vremuri şi în locuri diferite, ne-au adus instrucţiunile divine.

CAPITOLUL IX – VECHIMEA LUI MOISE E DOVEDITĂ DE SCRIITORII GRECI

Voi începe, deci, cu cel dintâi profet şi legiuitor al nostru, Moise, explicând mai întâi vremurile în care a trăit, pe baza unor autorităţi care se bucură printre voi de întreaga încredere. Nu intenţionez să dovedesc aceste lucruri numai pe baza istorisirilor noastre divine, pe care voi nu sunteţi dispuşi încă să le credeţi, din pricina erorii mai vechi a înaintaşilor voştri, ci şi pe baza istorisirilor voastre, care nu fac referiri la închinarea noastră. Astfel, puteţi afla că dintre toţi învăţătorii voştri, fie înţelepţi, fie poeţi, istorici, filozofi sau legiuitori, de departe cel mai demult a trăit – aşa cum ne arată istorisirile greceşti – Moise, care a fost primul nostru învăţător religios. Căci în vremea lui Ogyges şi Inachus, despre care unii dintre poeţii voştri presupun că au fost pământeni, Moise este menţionat drept conducător şi stăpânitor al naţiunii iudeilor. El este amintit atât de Polemon, în prima din cărţile sale, numite Hellenicele, şi de Apion, fiul lui Posidonius, în cartea acestuia scrisă împotriva iudeilor şi în cea de-a patra carte a istoriei lui, în care spune că, în timpul domniei lui Inachus în Argos, iudeii s-au răsculat împotriva lui Amasis, împăratul Egiptului, şi că Moise i-a condus. Ptolemeu mandesianul, relatând istoria Egiptului, este de acord cu cele menţionate de ceilalţi. Cei care au scris istoria Atenei, Hellanicus şi Philochorus (autorul lucrării Istoria Atticii), Castor, Thallus şi Alexander Polyhistor, precum şi Philo şi Josephus, care erau foarte bine informaţi cu privire la istoria iudeilor, îl menţionează pe Moise ca fiind un prinţ din vechime şi venerabil al iudeilor. Desigur, Josephus, dorind să arate chiar prin titlul lucrării sale vechimea epocii istorice descrise, a scris astfel la începutul ei: „Antichităţi iudaice, de Flavius Josephus” – subliniind astfel, prin cuvântul ‚antichităţi’, vechimea istoriei. Cel mai renumit dintre istoricii voştri, Diodor, care a folosit treizeci de ani pentru a conspecta bibliotecile şi care, aşa cum a scris chiar el, a călătorit deopotrivă în Asia şi Europa pentru o mai mare acurateţe, devenind astfel martor ocular al multor lucruri, a scris patruzeci de cărţi de istorie. În cea dintâi carte, în care spune că a aflat de la preoţii egipteni că Moise a fost un legiuitor antic, scrie despre el aceste cuvinte: „Potrivit modului de viaţă din Egiptul antic, despre care se spune că a fost condus de zei şi de eroi, ei spun că Moise a convins mai întâi poporul să folosească legi scrise şi să trăiască potrivit lor; se consemnează despre el că a fost un om mare la suflet şi cu abilităţi deosebite în domeniul problemelor sociale”. Apoi, continuând şi dorind să-i menţioneze pe legiuitorii antici, el începe cu Moise, folosind următoarele cuvinte:
„Printre iudei, se spune că acel Moise a atribuit Dumnezeului numit Iehova legile lui, fie pentru că a socotit că acestea erau de origine miraculoasă şi divină, care promitea să fie benefică multora, fie pentru că a crezut că poporul va fi mai ascultător atunci când va contempla majestatea şi puterea celor despre care s-a spus că au inventat aceste legi. Se spune că Sasunchis a fost cel de-al doilea legiuitor egiptean, un om cu o pricepere fără cusur. Al treilea, se spune, a fost împăratul Sesonchosis, care nu numai că a săvârşit cele mai strălucite fapte militare din Egipt, dar a şi întărit prin legi casta războinicilor. Cel de-al patrulea legiuitor a fost împăratul Bocchoris, un om înţelept şi deosebit de înzestrat. După acesta se spune că a ajuns la conducere împăratul Amasis, despre care se relatează că a reglementat toate lucrurile care ţineau de conducătorii provinciilor şi de administraţia generale a stăpânirii Egiptului. Se spune că Darius, tatăl lui Xerxes, a fost cel de-al şaselea care a dat legi egiptenilor.”

CAPITOLUL X – PREGĂTIREA ŞI INSPIRAŢIA LUI MOISE

Aceste lucruri, bărbaţi greci, au fost consemnate în scris cu privire la vechimea perioadei când a trăit Moise de către cei care nu aparţin religiei noastre. Ei spun că au aflat aceste lucruri de la preoţii egipteni, căci Moise nu numai că a crescut printre ei, dar a şi fost socotit vrednic să ia parte la întreaga educaţie a egiptenilor, din pricină că a fost adoptat ca fiu de către fata împăratului. Acesta este motivul pentru care el a fost socotit vrednic să i se acorde mare atenţie, după cum relatează cei mai înţelepţi dintre istorici, care au ales să consemneze viaţa, acţiunile şi descendenţa lui – mă refer la istoricii Philo şi Josephus. În relatarea lor despre istoria iudeilor, aceştia spun că Moise provine din neamul caldeilor şi s-a născut în Egipt când înaintaşii lui au migrat în această ţară, venind din Fenicia, din pricina foametei. Dumnezeu l-a ales pe Moise, onorându-l din pricina virtuţii sale deosebite şi l-a făcut conducătorul şi legiuitorul poporului său, atunci când a socotit că este bine ca neamul iudeilor să iasă din Egipt şi să se întoarcă în ţara lor. Dumnezeu i-a comunicat lui Moise pentru întâia oară darul divin şi profetic care a coborât în acele zile din cer peste oamenii sfinţi şi l-a făcut învăţătorul religiei noastre, fiind urmat de ceilalţi profeţi, care au obţinut acelaşi dar ca şi el şi ne-au dat aceleaşi învăţături despre aceleaşi lucruri. Noi afirmăm că aceştia au fost învăţătorii noştri, care nu ne-au învăţat nimic din înţelepciunea lor omenească, ci din darul acordat lor de sus, de Dumnezeu.

CAPITOLUL XI – ORACOLELE PĂGÂNE MĂRTURISESC DESPRE MOISE

Dar, din moment ce voi nu vedeţi nevoia de a renunţa la vechea greşeală a înaintaşilor voştri, pentru a asculta de aceşti învăţători [ai noştri], despre care dintre învăţătorii voştri susţineţi că a dus o viaţă demnă de încredere în ce priveşte religia? Căci, după cum am spus deseori, nu este cu putinţă ca unii care nu au învăţat ei înşişi aceste lucruri măreţe şi divine de la persoane care le cunosc, să le ştie sau să îi poată învăţa corect pe alţii. Aşadar, dacă am dovedit îndeajuns că părerile filozofilor voştri sunt, evident, pline de toată ignoranţa şi amăgirea, probabil că îi veţi abandona cu totul pe filozofi, aşa cum i-aţi părăsit înainte pe poeţi, şi vă veţi întoarce spre înşelăciunea oracolelor, căci am auzit pe unii vorbind în felul acesta. Prin urmare, cred că este potrivit să vă spun în această etapă a discursului nostru ce am auzit înainte vorbindu-se printre voi despre aceste oracole. Când cineva a întrebat un oracol – este o istorisire de-a voastră – ce oameni religioşi au trăit vreodată, se spune că oracolul a răspuns: „Numai caldeii au primit înţelepciunea şi iudeii care se închină lui Dumnezeu Însuşi, Împăratul cel necreat”.

Aşadar, dacă voi credeţi că puteţi afla adevărul de la oracolele voastre, când citiţi istoria şi ceea ce s-a scris cu privire la viaţa lui Moise de către cei ce nu aparţin religiei noastre şi când vedeţi că Moise şi ceilalţi profeţi au provenit din neamul caldeilor şi al iudeilor, să nu credeţi că s-a petrecut un lucru incredibil atunci când un om provenit dintr-o spiţă de neam de oameni cucernici şi care a dus o viaţă demnă de evlavia părinţilor săi, a fost ales de Dumnezeu pentru a fi onorat cu acest mare dar şi a fost declarat drept primul dintre toţi profeţii.

CAPITOLUL XII – ESTE DOVEDIT TRECUTUL ÎNDEPĂRTAT AL LUI MOISE

Cred că este necesar să luăm în considerare şi vremurile în care au trăit filozofii voştri, ca să vedeţi că acestea sunt recente şi de scurtă durată. Astfel, veţi fi în stare să recunoaşteţi cu uşurinţă că Moise a trăit în vremuri mult mai îndepărtate. Dar pentru că o cercetare completă a acelor perioade şi folosirea unui mare număr de dovezi ar fi plictisitoare, cred că putem aduce suficiente dovezi din următoarele fapte. Socrate a fost învăţătorul lui Platon, iar Platon al lui Aristotel. Aceşti oameni au fost în culmea gloriei în vremea lui Filip şi a lui Alexandru Macedon, timp în care s-au ridicat şi oratorii atenieni, după cum arată limpede Filipicele lui Demostene. Cei care au narat faptele lui Alexandru dovedesc faptul că Aristotel s-a asociat cu acesta în timpul domniei lui. Toate aceste dovezi arată că, de departe, Moise a trăit înaintea tuturor acestor istorisiri. În plus, se cuvine să recunoaşteţi că grecii nu au consemnat nimic cu acurateţe înainte de epoca olimpiadelor şi că nu există vreo lucrare antică din care să se poată cunoaşte faptele grecilor sau ale barbarilor. Înainte de acea perioadă a existat numai istoria scrisă de profetul Moise, în limba ebraică, prin inspiraţia divină. Limba greacă nu se folosea încă, după cum demonstrează profesorii din domeniul limbilor, arătându-ne că, pentru întâia oară, Cadmus a adus literele din Fenicia şi le-a transmis grecilor. Cel dintâi dintre filozofii voştri, Platon, confirmă că acestea constituie o descoperire recentă. În lucrarea sa, Timæus, el a scris că Solon, cel mai înţelept dintre înţelepţi, la întoarcerea lui din Egipt, i-a zis lui Critias că auzise următoarele de la un preot egiptean foarte vârstnic: „O, Solon, Solon, voi, grecii, rămâneţi tot copii şi nu este printre voi nici un grec în vârstă”. Apoi a mai spus: „Voi toţi sunteţi tineri la suflet, căci nu aveţi nici o opinie străveche, venită dintr-o tradiţie îndepărtată, nici vreun sistem de instruire îmbătrânit de vreme; toate aceste lucruri scapă cunoaşterii voastre, căci vreme de multe generaţii, posteritatea acestor epoci a murit mută, neavând folosinţa literelor”. Se cuvine deci, să înţelegeţi că fiecare istorisire a fost scrisă cu aceste litere greceşti recent descoperite şi oricine îi menţionează pe vechii poeţi, legiuitori, istorici, filozofi sau oratori, va descoperi că aceştia şi-au scris lucrările folosind alfabetul grecesc.

CAPITOLUL XIII – ISTORIA SEPTUAGINTEI

Dacă spune cineva că scrierile lui Moise şi ale celorlalţi profeţi au fost scrise tot în greacă, să citească cronicile laice şi să afle că atunci când Ptolemeu, regele Egiptului, a construit biblioteca din Alexandria, pe care a umplut-o cu cărţi din întreaga lume, a aflat că existau nişte scrieri foarte vechi, în limba ebraică, păstrate cu grijă. Dorind să cunoască ce cuprindeau acestea, a cerut să îi fie trimişi şaptezeci de înţelepţi din Ierusalim, care cunoşteau deopotrivă limba greacă şi ebraică, şi i-a însărcinat cu traducerea cărţilor. Pentru ca ei să poată încheia mai repede traducerea, fără să fie tulburaţi, a poruncit să fie construite, nu în oraş, ci la şapte stadii depărtare (unde a fost construit farul), atâtea căsuţe câţi traducători erau, aşa încât fiecare să realizeze propria traducere. Ptolemeu a poruncit celor însărcinaţi cu această lucrare să le asigure celor şaptezeci îngrijirea necesară, împiedicând însă comunicarea dintre ei, pentru ca acurateţea traducerii să se vadă din acordul acestora. Când a constatat că cei şaptezeci de bărbaţi nu numai că au dat acelaşi înţeles frazelor, dar au şi folosit aceleaşi cuvinte şi nu au fost în dezacord unii cu alţii nici măcar cu privire la un singur cuvânt, ci au scris aceleaşi lucruri, cu privire la aceleaşi subiecte, a fost lovit de uimire, a crezut că traducerea fusese scrisă de o putere divină şi a recunoscut că aceşti oameni erau vrednici de toată cinstea, ca preaiubiţi ai lui Dumnezeu; dându-le multe daruri, le-a poruncit să se întoarcă în ţara lor. Minunându-se de aceste cărţi şi trăgând concluzia că ele erau divine, le-a pus în biblioteca sa. Aceste lucruri, bărbaţi ai Greciei, nu sunt fabule şi nu vă povestim invenţii, ci noi înşine, când am fost în Alexandria, am văzut rămăşiţele care s-au păstrat din căsuţele ridicate lângă far şi am auzit aceste lucruri de la locuitori, care le-au primit ca parte a tradiţiei ţării lor şi vă spunem ceea ce puteţi afla şi de la alţii, cu precădere de la acei oameni înţelepţi şi stimaţi care au scris despre ele – Philo şi Josephus şi mulţi alţii. Dacă vreunul din cei obişnuiţi cu discuţiile contradictorii va spune că aceste cărţi nu ne aparţin nouă, ci iudeilor, şi ar afirma că noi spunem în zadar că am preluat de la ei religia, să afle, după cum este scris în aceste cărţi, că nu la ei, ci la noi se referă doctrina lor. Faptul că aceste cărţi referitoare la religia noastră sunt păstrate până în ziua de azi de către iudei reprezintă o lucrare a Providenţei Divine pentru noi, pentru ca nu cumva, dacă ar fi fost scrise în cadrul Bisericii, să fi dat ocazia celor care vor să ne defăimeze să ne acuze de fals; de aceea, noi le cerem să fie aduse cele din sinagoga iudeilor, ca să se vadă limpede şi clar, din chiar cărţile păstrate printre ei, că legile scrise drept instrucţiuni de către oamenii cei sfinţi se referă la noi.

CAPITOLUL XIV – O AVERTIZARE ADRESATĂ GRECILOR

Prin urmare, este necesar ca voi, grecilor, să contemplaţi lucrurile care vor veni şi să luaţi în considerare judecata care este prevestită de toţi, nu numai de cei evlavioşi, ci şi de cei ce nu sunt religioşi, ca să nu rămâneţi în eroarea părinţilor voştri fără a cerceta lucrurile, nici să nu presupuneţi că, dacă ei au trăit în această greşeală pe care v-au transmis-o şi vouă, ceea ce v-au învăţat ei este adevărat. Văzând pericolul unei greşeli atât de mari, cercetaţi şi verificaţi lucrurile spuse chiar de învăţătorii voştri; chiar fără să vrea, din pricina voastră au fost siliţi de atenţia divină pentru omenire să spună multe lucruri, mai ales cei care au fost în Egipt şi au beneficiat de cucernicia lui Moise şi a strămoşilor lui. Cred că unii dintre voi, chiar atunci când citesc neglijent istoria lui Diodor şi a celorlaţi care au scris despre aceste lucruri, nu pot să nu vadă că atât Orfeu, cât şi Homer şi Solon, care a scris legile atenienilor, Pitagora, Platon şi alţii, când au mers în Egipt şi au fost influenţaţi de istoria lui Moise, au făcut apoi cunoscute cu privire la zei învăţături considerabil diferite de cele pe care le răspândiseră înainte, în mod eronat.

CAPITOLUL XV – MĂRTURIA LUI ORFEU ÎN FAVOAREA MONOTEISMULUI

Oricum, trebuie să vă amintim ceea ce a spus Orfeu, cel despre care s-ar putea zice că a fost primul vostru învăţător în ce priveşte politeismul, fiului său, Musaeus şi altor ascultători legitimi, în legătură cu singurul Dumnezeu. El a grăit astfel:

„Vorbesc celor ce, pe drept, pot să audă:
Toţi ceilalţi, laicii, închideţi acum uşile
Şi, o, Musaeus, ascultă-mă, tu care eşti
Vlăstarul lunii aducătoare de lumină:
Cuvintele ce le rostesc acum sunt adevărate
Şi dacă ai văzut şi alte gânduri de-ale mele,
Nu le lăsa să îţi răpească viaţa binecuvântată,
Ci, mai degrabă, întoarce adâncimile inimii tale
Spre locul unde stau lumina şi cunoaşterea.
Ia cuvântul divin paşii să-ţi conducă
Şi mergi bine pe calea cea dreaptă şi sigură,
Priveşte spre Regele unic şi universal –
Unul singur, venind din Sine
Şi din care noi toţi izvorâm.
Toate sunt deschise privirii Lui pătrunzătoare,
În vreme ce El rămâne nevăzut.
Prezent în toate lucrările Lui, deşi invizibil,
El aduce muritorilor răul din bine,
Trimite războaie înfiorătoare, dureri pline de lacrimi;
Nu este vreun altul afară de marele Rege.
Norii veşnic îi înconjoară tronul
Şi ochii muritorilor sunt prea slabi
Ca să-l vadă pe Jupiter stăpânind peste toate.
El şade în cerurile de aramă,
Pe-al lui tron aurit. Sub picioare el calcă pământul
Şi dreapta-şi întinde
Până la marginile oceanului şi de jur împrejur.
Lanţurile de munţi tremură; la fel şi izvoarele
Şi adâncurile mării albastre şi bătrâne.”

Din nou, în alt loc, el spune:
„Există un singur Zeus, un singur soare, un singur iad,
Un singur Baccus şi un singur Dumnezeu în toate.
Nor of all these as diverse let me speak.”

Iar atunci când jură, el spune:
„Vă conjur pe cerul preaînalt,
Lucrarea măreţului Dumnezeu, cel singur înţelept
Şi vă rog stăruitor, pe glasul Tatălui,
Cel rostit întâi când a întocmit
Întreaga lume prin sfatul Lui.”
Ce vrea să spună prin „Vă conjur pe glasul Tatălui, rostit întâi…?” Este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, numit aici „glasul” prin care au fost făcute cerul, pământul şi întreaga creaţie, după cum ne învaţă profeţiile divine ale sfinţilor oameni. Poetul le-a dat acestora o anumită atenţie în Egipt şi a înţeles că întreaga creaţie a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, după ce spune: „Vă conjur pe glasul Tatălui, rostit mai întâi…”, adaugă „prin sfatul Lui a fost întemeiată întreaga lume”. El numeşte Cuvântul „glas”, de dragul versificaţiei poetice, lucru dovedit de faptul că, puţin mai târziu, când versificaţia îi permite, îl numeşte „Cuvânt”, căci el a spus:
„Ia cuvântul divin paşii să-ţi conducă”.

CAPITOLUL XVI – MĂRTURIA SIBYLEI

Trebuie să menţionăm şi ceea ce v-a învăţat Sibyla cea îndepărtată, în vechime, cea pe care Platon, Aristofan şi alţii alături de ei o amintesc drept profetesă; în versurile oracolului ei, ea spune astfel cu privire la singurul Dumnezeu:

„Există un singur Dumnezeu fără de început,
Atotputernic, invizibil, preaînalt,
Care vede totul, fără să poată fi văzut de vreo făptură”.
Altundeva ea spune:
„Dar noi ne-am îndepărtat de căile celui Nemuritor
Şi ne închinăm fără chibzuinţă şi simţire
Unor idoli ce sunt lucrarea mâinilor noastre,
Unor imagini şi chipuri de oameni morţi”.
Din nou, în altă parte spune:
„Binecuvântaţi vor fi acei oameni de pe pământ
Care Îl vor iubi pe măreţul Dumnezeu mai presus de orice,
Binecuvântându-L când mănâncă şi când beau,
Încrezându-se numai în pietatea lor.
Ei se leapădă de toate sanctuarele pe care le întâlnesc,
De toate altarele şi chipurile inutile ale unor pietre mute,
Fără valoare, stropite cu sânge de animale
Şi de jertfele triburilor amăgite.
E privesc gloria măreaţă a singurului Dumnezeu.”
Acestea sunt cuvintele Sibylei.

CAPITOLUL XVII – MĂRTURIA LUI HOMER

Poetul Homer, folosind pretextul poeziei şi rivalizând cu opinia originală a lui Orfeu cu privire la pluralitatea zeilor, menţionează, într-adevăr, mai mulţi zei într-o manieră mitică, să nu pară că ar cânta o altă melodie decât cea din poemul lui Orfeu, cu care şi-a propus clar să concureze, încât a indicat relaţia pe care o avea cu el încă din primul vers al poemului. Dacă Orfeu spunea în primul vers: „O, zeiţă, cântă mânia Demetrei, cea care aduce roadele cele bune”, Homer începe astfel: „O, zeiţă, cântă mânia lui Ahile, fiul lui Peleu”, preferând, după cum mi se pare mie, să nu respecte metrul poetic în primul vers, mai degrabă decât să pară că nu aminteşte înainte de toate numele zeilor. Puţin mai departe, el îşi prezintă clar şi explicit părerea cu privire la singurul Dumnezeu, spunându-i lui Ahile, prin gura lui Phoenix: „Nici dacă Dumnezeu Însuşi mi-ar promite să dea deoparte vârsta mea înaintată şi să îmi dea rigoarea tinereţii…”. Pronumele Îl indică pe Dumnezeul real şi adevărat. Altundeva, Ulise se adresează oştirii grecilor astfel: „Conducerea mai multor oameni nu este un lucru bun; să fie deci un singur conducător”. El îşi propune să demonstreze că exercitarea conducerii de către mai mulţi nu este un lucru bun ci, din contră, unul rău, amintind războaiele provocate din pricina mulţimii conducătorilor, a luptelor, a partidelor şi a comploturilor urzite de unii împotriva celorlalţi. Monarhia este lipsită de dispute. Deocamdată, atât despre poetul Homer.

CAPITOLUL XVIII – MĂRTURIA LUI SOFOCLE

Dacă este necesar să adăugăm mărturii cu privire la singurul Dumnezeu, chiar din partea dramaturgilor, ascultaţi ce spune Sofocle:
„Există un singur Dumnezeu, unul singur adevărat,
Care cerurile şi întinsul pământ de sub ele le-a făcut,
Valurile strălucitoare ale oceanului şi vânturile;
Dar mulţi dintre noi, muritorii, ne înşelăm inimile
Şi ne luăm drept mângâiere în suferinţe
Imagini ale zeilor de bronz şi de fildeş
Şi am adus pentru lucrarea mâinilor noastre
Jertfe şi rituri măreţe deopotrivă,
Crezând că facem astfel o faptă pioasă.”
Astfel spune Sofocle.

CAPITOLUL XIX – MĂRTURIA LUI PITAGORA

Pitagora, fiul lui Mnesarchus, cel care a expus doctrinele filozofiei sale în mod mistic, prin simboluri, cum arată cei care au scris despre viaţa lui, pare să fi avut el însuşi anumite gânduri legate de unitatea lui Dumnezeu care nu sunt străine de şederea lui în Egipt. Atunci când spune că unitatea este cauza primară a tuturor lucrurilor şi cauza binelui, el arată printr-o alegorie că Dumnezeu este unul singur. El dovedeşte că aşa stau lucrurile, spunând că unitatea şi singularitatea diferă considerabil una de alta. El spune că unitatea aparţine categoriei lucrurilor percepute de minte, în vreme ce singularitatea ţine de cifre. Dacă doriţi o dovadă mai clară cu privire la părerea lui Pitagora referitoare la Dumnezeu, ascultaţi ce spune el: „Dumnezeu este unul şi El nu există, cum presupun unii, în afara lumii, ci în ea, fiind prezent pe deplin în întregul ciclu al generaţiilor, ingredientul care reglementează toate epocile, administratorul puterii şi faptelor Sale, cauza primară a tuturor lucrurilor, lumina cerului, Tatăl tuturor, înţelepciunea şi sufletul care animă universul, mişcarea tuturor orbitelor”. Astfel spune Pitagora.

CAPITOLUL XX – MĂRTURIA LUI PLATON

În ce-l priveşte pe Platon, este probabil ca el să fi acceptat învăţăturile lui Moise şi ale celorlalţi profeţi cu privire la singurul Dumnezeu, pe care le-a cunoscut pe când era în Egipt. Totuşi, s-a temut, din pricina celor întâmplate lui Socrate, să nu se ridice împotriva lui unii ca Anytus sau Meletus, care să-l acuze înaintea atenienilor şi să spună: „Platon face rău cetăţii şi cu rea voinţă pare ocupat, aşa încât să nu dea atenţie zeilor recunoscuţi de stat”. De teama otravei de cucută, el a inventat un discurs elaborat şi ambiguu referitor la zei, oferindu-le prin el zei celor care doresc zei şi dându-i deoparte pentru cei care nu cred în ei, după cum se poate vedea din declaraţiile sale. După ce afirmă că toate lucrurile făcute sunt muritoare, spune că zeii au fost creaţi. Atunci, dacă Dumnezeu şi materia sunt originea tuturor lucrurilor, evident, este inevitabil să spunem că zeii au fost creaţi din materie; în acest caz, în condiţiile în care şi răul îşi are originea în materie, Platon dă de înţeles ce fel de făpturi sunt zeii, care au apărut din materie. Şi motivul pentru care el a spus că materia este veşnică a fost să nu pară că spune că Dumnezeu este creatorul răului. Cu privire la zeii făcuţi de Dumnezeu, nu încape îndoială că el a spus: „Zei ai zeilor, pe care Eu i-am creat”. Este limpede că el avea o părere corectă referitoare la Dumnezeul cel adevărat. Când a auzit în Egipt că Dumnezeu îi spusese lui Moise, pe când urma să îl trimită la iudei, „Eu sunt cel ce sunt”, a înţeles că Dumnezeu nu îi spusese lui Moise numele Lui.

CAPITOLUL XXI – ABSENŢA NUMELUI LUI DUMNEZEU

Dumnezeu nu poate fi chemat după vreun nume propriu, întrucât numele sunt date pentru a evidenţia şi pentru a distinge pe cei ce le poartă şi care sunt numeroşi şi diverşi. Dar înaintea lui Dumnezeu nu a existat nimeni, care să-I poată da un nume şi nici nu i S-a părut lui necesar să-Şi dea un nume, văzând că este singur şi unic, după cum mărturiseşte El Însuşi prin profeţi, spunând: „Eu, Dumnezeu, sunt cel dintâi” şi apoi „nu este nici un alt Dumnezeu afară de Mine”. Din această pricină, după cum am spus înainte, când Dumnezeu l-a trimis pe Moise la iudei, nu Şi-a menţionat numele, ci a arătat printr-un participiu că El era singurul Dumnezeu. „Căci”, spune El, „Eu sunt cel ce fiinţează”, apărând astfel în contrast El, „Fiinţa”, cu cei ce nu fiinţează, pentru ca cei ce fuseseră amăgiţi să poată vedea că nu se legaseră de cei ce există cu adevărat. Dumnezeu ştia că primii oameni îşi aminteau greşeala părinţilor lor, prin care demonul care îi ura pe oameni a plănuit să îi înşele, când le-a spus: „Dacă mă ascultaţi şi încălcaţi porunca lui Dumnezeu, veţi fi ca dumnezeii”. El vorbea despre acei zei care nu sunt în fiinţă, pentru ca oamenii, presupunând că există şi alţi zei, să creadă că ei înşişi pot deveni ca aceştia. De aceea, Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Eu sunt cel ce fiinţează”, pentru ca prin acest termen să arate diferenţa dintre Dumnezeul care există şi cei care nu există. Prin urmare, oamenii, fiind amăgiţi de înşelăciunea demonului şi îndrăznind să nu Îl asculte pe Dumnezeu, au fost alungaţi din Paradis şi şi-au amintit numele de zei, dar nu au mai fost învăţaţi de Dumnezeu că nu există alţi dumnezei. Nu era drept ca ei, care nu au păzit prima poruncă, cea lesne de respectat, să fie învăţaţi în continuare, ci să fie judecaţi după dreptate. Aşadar, după ce au fost alungaţi din Paradis, crezând că numai din pricina neascultării au fost scoşi afară şi neştiind că pedeapsa se datora şi faptului că au crezut în existenţa unor zei care nu existau de fapt, ei au dat numele de zei chiar unor oameni care s-au născut ulterior, dintre urmaşii lor. Prin urmare, această primă închipuire falsă cu privire la zei a provenit de la tatăl minciunilor. Dumnezeu, care ştia că părerea falsă cu privire la pluralitatea zeilor împovăra sufletul omului ca o boală şi pentru că dorea să o îndepărteze şi să o extirpe, i S-a arătat întâi lui Moise şi i-a zis: „Eu sunt cel ce fiinţează”. Era necesar ca cel care avea să fie conducătorul şi stăpânitorul poporului iudeu să Îl cunoască înainte de toate pe Dumnezeul cel viu. De aceea, după ce i S-a arătat, căci era cu putinţă ca Dumnezeu să Se arate unui om, El i-a spus: „Eu sunt cel ce fiinţează”. Apoi, fiind gata să îl trimită la iudei, El i-a poruncit să spună: „Cel ce este m-a trimis la voi”.

CAPITOLUL XXII – PLATON DĂ DOVADĂ DE O AMBIGUITATE INTENŢIONATĂ

Potrivit celor învăţate în Egipt şi fiind influenţat de cele spuse despre singurul Dumnezeu, Platon a socotit că era primejdios să menţioneze numele lui Moise, din pricina învăţăturii acestuia despre singurul Dumnezeu, căci Platon se temea de Areopag. Ceea ce a exprimat foarte bine în tratatul lui elaborat, Timæus, corespunde întocmai celor spuse de Moise despre Dumnezeu, însă Platon a făcut-o ca şi cum nu ar fi învăţat de la Moise, ci şi-ar fi exprimat propria părere. El spune: „După părerea mea, trebuie mai întâi să definim ce este ceea ce există veşnic, fără a fi generat de ceva şi ce este ceea ce e generat întotdeauna, fără să existe vreodată cu adevărat”. Bărbaţi greci, nu vi se pare, celor care sunteţi capabili să înţelegeţi problema, că este unul şi acelaşi lucru, cu o mică diferenţă? Căci Moise a spus: „Cel ce este”, în vreme ce Platon a zis: „Ceea ce este” şi ambele expresii par să se aplice Dumnezeului care există dintotdeauna. El este singurul care există veşnic şi nu este generat de altceva. Trebuie să luăm aminte ce este celălalt lucru, care este comparat cu cel din veşnicii şi despre care se spune: „Ce este ceea ce e generat întotdeauna, fără să existe vreodată cu adevărat”. Vom vedea că el spune clar şi evident că Cel care nu este creat e veşnic, iar cei creaţi sunt generaţi şi pieritori, după cum spunea despre această categorie: „dumnezei ai dumnezeilor, pe care Eu i-am creat”. Platon spune următoarele: „După părerea mea, trebuie mai întâi să definim ce este ceea ce există veşnic şi a fost născut şi ce este ceea ce e generat întotdeauna, fără să existe vreodată cu adevărat. Cel dintâi este înţeles prin reflectare, îmbinată cu raţiunea şi există întotdeauna în acelaşi fel. Cel de-al doilea, pe de altă parte, este presupus de o părere formată prin percepţia simţurilor, fără ajutorul raţiunii, întrucât nu există cu adevărat, ci vine în fiinţă şi piere”. Expresiile declară celor ce le pot înţelege corect, moartea şi nimicirea zeilor care au fost aduşi în fiinţă. Cred că este necesar să ne ocupăm şi de faptul că Platon nu îl numeşte pe acesta ‚creatorul’, ci cel care i-a întocmit pe zei, iar în opinia lui există o diferenţă considerabilă între cei doi. Creatorul este cel care face creaturile prin propria capacitate şi putere, fără a avea nevoie de nimic altceva, în vreme ce acela care îşi modelează creaţia are nevoie de materie pentru a o realiza.

CAPITOLUL XXIII – FELUL ÎN CARE PLATON SE CONTRAZICE PE SINE

Probabil, unii din cei care nu vor să abandoneze învăţăturile politeiste vor spune că acestor zei întocmiţi, creatorul le-a zis: „Pentru că sunteţi făcuţi, nu sunteţi nemuritori, nici nepieritori; totuşi, nu veţi pieri şi nu vă veţi supune fatalităţii morţii, căci aţi primit acordul meu, care reprezintă o legătură mai măreaţă şi mai puternică”. De teama adepţilor politeismului, Platon spune aici că acest ‚creator’ a rostit cuvinte care îl contrazic. Înainte afirmase că tot ce este produs e pieritor, iar acum ‚creatorul’ spune contrarul. Palton nu observă că, astfel, este imposibil să nu fie acuzat de fals. Fie mai întâi a rostit un neadevăr, când a spus că orice lucru făcut e pieritor, fie acum, când propune contrarul celor afirmate înainte. Dacă, potrivit primei definiţii, este absolut necesar ca tot ce e creat să fie pieritor, cum poate fi el consecvent afirmând opusul? Astfel, Platon par să îi acorde acestui ‚creator’ un prerogativ gol şi imposibil, atunci când spune că cei care au fost cândva pieritori, pentru că au fost creaţi din materie, prin intervenţia ‚creatorului’ devin nepieritori şi au o existenţă de durată. Este normal ca puterea materiei, care, potrivit părerii lui Platon, nu este creată şi este contemporană cu creatorul, să se opună voii acestuia. Căci cel care nu a creat nu are nici o putere asupra lucrurilor necreate, aşa încât nu este posibil ca materia să poată fi controlată de vreo forţă externă. Prin urmare, Platon, având în vedere aceste lucruri, a scris astfel: „E necesar să afirmăm că Dumnezeu nu poate fi constrâns”.

CAPITOLUL XXIV – ACORDUL DINTRE PLATON ŞI HOMER

Cum se face deci, că Platon l-a interzis pe Homer în republica lui, când acesta din urmă, în solia venită la Ahile spune, prin gura lui Phoenix: „Nici zeii înşişi nu sunt neschimbători”. Homer nu a afirmat aceasta cu privire la împăratul şi creatorul zeilor menţionat de Platon, ci despre unii din mulţimea celor pe care grecii îi cinstesc drept zei, la fel cum şi Platon a spus: „dumnezei ai dumnezeilor”. Căci Homer, prin acel lanţ e aur, îi conferă toată puterea şi tăria singurului Dumnezeu, celui Preaînalt. El spune despre ceilalţi zei că sunt atât de departe de divinitatea acestuia, încât a găsit cu cale să le dea nume, ca şi oamenilor. Astfel, Ulise îi spune lui Ahile următoarele cu privire la Hector: „El se dezlănţuie cumplit şi, încrezându-se în Zeus, nu pune preţ nici pe oameni, nici pe zei”. În acest pasaj, mi se pare că Homer, fără îndoială, a învăţat în Egipt, ca şi Platon, despre singurul Dumnezeu şi declară clar şi deschis că cel ce se încrede în Dumnezeul care există cu adevărat nu îi ia în seamă pe cei ce nu există. În alt pasaj, poetul foloseşte un alt cuvânt echivalent, un pronume, în locul aceluiaşi participiu folosit de Platon pentru a-L desemna pe Dumnezeul care există cu adevărat, cu privire la care acesta din urmă a spus: „Ceea ce există întotdeauna şi nu a fost născut”. Se pare că expresia lui Phoenix nu a fost folosită fără un dublu sens: „Nici dacă Dumnezeu Însuşi mi-ar promite că ar da deoparte vârsta mea înaintată şi mi-ar da floarea tinereţii…” Pronumele „Însuşi” se referă la Dumnezeul cel adevărat, la care se referă şi oracolul care v-a fost încredinţat cu privire la caldei şi iudei. Căci atunci când cineva a întrebat care au fost oamenii care au trăit vreodată cu evlavie, voi spuneţi că răspunsul este: „Numai caldeii şi iudeii au găsit înţelepciunea, închinându-se lui Dumnezeu Însuşi, Împăratul veşnic”.

CAPITOLUL XXV – CUNOŞTINŢELE LUI PLATON DESPRE CARACTERUL VEŞNIC AL LUI DUMNEZEU

De ce îl condamnă Platon pe Homer pentru că a spus că zeii nu sunt neschimbători, deşi e evident că expresia a fost folosită cu un scop util? Căci este de datoria celor care se aşteaptă să capete îndurare prin rugăciuni şi jertfe să pună capăt păcatelor lor şi să se pocăiască de ele. Dar cei ce cred că divinitatea este inflexibilă, nu sunt în nici un fel impulsionaţi să renunţe la păcatele lor, întrucât ei cred că pocăinţa nu le va folosi la nimic. Atunci, cum se face că Platon, filozoful, îl condamnă pe poetul Homer pentru cuvintele: „zeii înşişi nu sunt neschimbători”, în vreme ce Platon arată că acel creator al zeilor îşi schimbă planul atât de uşor, încât declară uneori că zeii sunt muritori şi alteori că aceiaşi zei sunt nemuritori? Platon se contrazice nu numai cu privire la zei, ci şi la materie, din care spune că trebuie să fi fost făcuţi zeii. Uneori afirmă că aceasta nu a fost creată, alteori că a fost creată şi totuşi, nu vede că el însuşi, când arată că acel creator se schimbă atât de uşor, e vinovat de aceeaşi greşeală de care îl acuză pe Homer, deşi acesta din urmă a spus contrarul cu privire la creatorul zeilor. El a vorbit astfel despre acesta:
„Făgăduinţa mea nu înşală, nu se năruieşte niciodată
Şi nu e anulată dacă am spus ‚da’ în dreptul ei”.
Se pare că Platon nu a dorit să se implice în aceste dizertaţii referitoare la zei, căci se temea de adepţii politeismului. De aceea, ceea ce consideră că e potrivit să spună din cele învăţate de la Moise şi de la profeţi cu privire la Dumnezeu, el a preferat să prezinte într-o manieră mistică, aşa încât cei care doreau să se închine lui Dumnezeu, să aibă un indiciu cu privire la părerea lui în acest domeniu. Fiind încântat de spusele lui Dumnezeu către Moise: „Eu exist cu adevărat” şi acceptând după o lungi cugetări expresia aceasta, el a înţeles că Dumnezeu vroia să exprime eternitatea Sa şi de aceea a spus: „Eu exist cu adevărat”. Această expresie nu se referea la un singur timp, ci la toate trei – trecut, prezent şi viitor. Când Platon spune: „fără să existe vreodată cu adevărat”, vizează un timp nedefinit prin verbul folosit, iar cuvântul „niciodată” nu se referă, aşa cum presupun unii, la trecut, ci la viitor. Acest fapt a fost înţeles corect chiar de către scriitorii laici. Când Platon a dorit să interpreteze pentru cei neiniţiaţi ceea ce exprimase în mod mistic prin participiul referitor la eternitatea lui Dumnezeu, a folosit următorul limbaj: „într-adevăr, Dumnezeu, după cum spune vechea tradiţie, include începutul, sfârşitul şi miezul tuturor lucrurilor”. În această frază este limpede şi evident că el numeşte legea lui Moise „vechea tradiţie”, temându-se că menţionarea numelui lui Moise i-ar fi atras moartea prin intermediul cupei cu cucută. El a înţeles că învăţătura acestui oameni era nesuferită grecilor şi face referire la Moise prin vechimea tradiţiei. Am dovedit îndeajuns, potrivit lui Diodor şi celorlalţi istorici, în capitolele anterioare, că legea lui Moise nu este doar veche, ci chiar cea dintâi. Căci Diodor spune că el a fost primul dintre legiuitori, pe vremea când literele greceşti, folosite de aceştia în scrierea istoriei lor, nu fuseseră încă descoperite.

CAPITOLUL XXVI – PLATON LE ESTE ÎNDATORAT PROFEŢILOR

Nimeni să nu se mire că Platon îi dă crezare lui Moise cu privire la caracterul etern al lui Dumnezeu. Veţi găsi că, în mod alegoric, după Dumnezeu, el atribuie profeţilor adevărata cunoaştere a realităţii. Vorbind în lucrarea Timæus despre anumite cauze primare, el a scris astfel: „Credem că aceasta este cauza primară a focului şi a celorlalte corpuri, potrivit probabilităţii şi necesităţii. Dar care sunt cauzele primare ale acestor lucruri, Dumnezeu se sus ştie şi oamenii preaiubiţi Lui”. Şi care sunt oamenii despre care el crede că sunt preaiubiţi de Dumnezeu dacă nu Moise şi ceilalţi profeţi? Căci el a citit profeţiile lor şi, aflând din ele despre doctrina judecăţii, a declarat astfel în prima carte a lucrării Republica:
„Când un om începe să creadă că va muri curând, îl copleşeşte teama şi îngrijorarea cu privire la lucruri care nu îi trecuseră niciodată prin minte înainte. Iar povestirile despre lucrurile care se petrec în Hades, care ne spun că omul care aici a fost nedrept trebuie să fie pedepsit acolo, deşi erau ridiculizate înainte, îi chinuiesc acum sufletul cu neliniştea că ar putea fi adevărate. Şi omul, fie din pricina slăbiciunii vârstei, fie pentru că se găseşte mai aproape de acum de lumea cealaltă, priveşte cu mai mare atenţie aceste lucruri. Prin urmare, el ajunge plin de teamă şi spaimă şi începe să caute să-şi amintească şi să socotească dacă a făcut cuiva vreun rău. Omul care găseşte multă nedreptate în viaţa lui şi care tresare mereu în somn, asemeni copiilor, trăieşte în teroare şi are o perspectivă nenorocită. Dar celui care nu e conştient de vreo faptă rea, nădejdea cea dulce îi este tovarăşă şi bună îngrijitoare a anilor înaintaţi, după cum spune Pindar. Socrate a exprimat în mod elegant acest fapt, spunând: „pe oricine duce o viaţă de sfinţenie şi dreptate, nădejdea cea dulce, îngrijitoarea anilor lui, îl însoţeşte, înveselindu-i inima, căci ea conduce cu putere mintea schimbătoare a muritorilor”.
Aceste lucruri au fost scrise de Platon în prima carte din Republica.

CAPITOLUL XXVII – CUNOŞTINŢELE LUI PLATON DESPRE JUDECATĂ

În cea de-a zecea carte, el a scris evident ceea ce a învăţat de la profeţi despre judecată, dar ca şi când nu ar fi aflat de la ei, ci, din pricină că se temea de greci, a scris ca şi când le-ar fi auzit de la un om care a fost ucis în luptă – căci a găsit cu cale să născocească această poveste – şi care, atunci când era gata să fie înmormântat în a doisprezecea zi şi era întins pe rugul funerar, a revenit a viaţă şi a descris lumea cealaltă. Cuvintele lui sunt următoarele: „El a spus că era prezent când unul a fost întrebat de un altul unde era marele Ardiaeus. Acest om fusese prinţ într-un oraş anume din Pamfilia şi îşi ucisese tatăl vârstnic şi fratele mai mare şi a săvârşit multe alte fapte nelegiuite, după cum se spunea. El a spus că cel întrebat a răspuns: ‚El nu vine şi va mai veni vreodată în partea noastră. Căci am văzut, printre alte privelişti cumplite, şi pe aceasta. Când am fost duşi la gura [prăpastiei] şi urma să ne întoarcem sus, după ce suferisem atâtea, l-am văzut deodată pe el şi pe alţii asemenea lui, dintre care cei mai mulţi erau tirani. Însă se mai găseau acolo şi alţi păcătoşi dintre oamenii de rând, care săvârşiseră crime grave. Când aceştia au crezut că aveau să urce, gura hăului nu le-a îngăduit, ci a coborât când încerca să urce vreunul dintre aceştia, care fuseseră cumplit de răi şi care nu plătiseră pe deplin pedeapsa. Apoi, nişte oameni feroce, cu o înfăţişare cumplită, stăteau în apropiere şi când au auzit larma, i-au luat şi i-au dus pe unii. Dar lui Ardiaeus şi celorlalţi le-au legat mâinile şi picioarele, i-au doborât la pământ şi i-au târât, jupuindu-i, spre drumul de afară, sfâşiindu-i cu ghimpi, arătând celor prezenţi motivul pentru care ei sufereau aceste lucruri şi faptul că erau duşi să fie aruncaţi în Tartar. Deci, a spus el, teama cea mai mare a oamenilor, printre toate celelalte, era ca gura hăului să nu se lase în jos când ei urcau, iar dacă era linişte, fiecare putea urca în voie. Pedepsele şi torturile erau asemeni acestora, iar răsplătirile erau opusul lor”. Mi se pare că, aici, Platon a aflat de la profeţi nu numai doctrina judecăţii, ci şi pe cea a învierii, pe care grecii refuză să o creadă. Faptul că el spune că sufletul este judecat împreună cu trupul dovedeşte clar că el credea doctrina învierii. Căci altfel, cum ar fi putut Ardiaeus şi ceilalţi să treacă prin asemenea pedepse în Hades, dacă şi-ar fi lăsat pe pământ trupul, cu cap, mâni, picioare şi piele? Desigur, aceştia nu vor putea spune că sufletul are cap şi mâini, picioare şi piele. Dar Platon, care a acceptat când a fost în Egipt mărturia profeţilor şi învăţătura lor despre învierea trupului, arată că sufletul este judecat împreună cu trupul.

CAPITOLUL XXVIII – OBLIGAŢIILE LUI HOMER FAŢĂ DE SCRIITORII CEI SACRI

Nu numai Platon, ci şi Homer, care a fost iluminat în Egipt în mod similar, a spus că Tityus a fost pedepsit în acelaşi fel, căci Ulise îi vorbeşte astfel lui Alcinous când îi relatează prevestirea adusă lui de umbrele celor morţi:
„Acolo Tityus, mare şi lung, prins în lanţuri,
Stătea întins pe nouă acri din pământul infernului;
Doi vulturi lacomi, căutându-şi hrana cu furie,
Ţipau deasupra lui, dorindu-i sângele,
Fără încetare îi sfârtecau ficatul din piept,
Şi ficatul lui muritor creştea pentru a-i hrăni pe cei nemuritori.”
Este evident că nu sufletul, ci trupul are ficat. În acelaşi fel sunt descrişi şi Sisif şi Tantal, care îndură pedepse în trupul lor. Faptul că Homer a fost în Egipt şi că a introdus în poemul lui multe din cele învăţate acolo, este arătat limpede de către Diodor, cel mai preţuit dintre istorici. Acesta spune că, atunci când Homer a fost în Egipt, a aflat că Elena a primit de la soţia lui Theon, Polydamna, un leac „ce potoleşte orice tristeţe şi melancolie şi aduce uitarea tuturor bolilor”, pe care l-a adus în Sparta. Homer spune că Elena, folosind acel leac, a pus capăt lamentărilor lui Menelau, provocate de prezenţa lui Telemah. De asemenea, el o numeşte pe Venus „cea de aur”, în urma celor văzute în Egipt, unde era un templu numit „templul lui Venus cea de aur” şi un câmp numit „câmpul lui Venus cea de aur”. De ce menţionez acum aceste lucruri? Ca să arăt că poetul a transferat în poemul lui multe din cele conţinute în scrierile divine ale profeţilor. Mai întâi, a preluat ceea ce Moise a relatat ca fiind începutul creării lumii. Căci Moise a scris astfel: „La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul”, apoi soarele, luna şi stelele. Homer a aflat aceste lucruri în Egipt şi, fiind influenţat de ceea ce a scris Moise în Geneza lumii, a inventat că Vulcan a făcut pe scutul lui Ahile un fel de reprezentare a creării lumii. El a scris astfel:
„A descris acolo pământul, cerul, marea,
Soarele cel fără odihnă, luna plină,
Toate stelele ce se rotesc şi leagă cerurile
Asemeni unor filacterii strălucitoare.”
El a mai născocit că grădina lui Alcinous păstrează asemănarea cu Paradisul şi, de aceea, el a reprezentat-o ca fiind veşnic în floare şi plină de roade. El a scris astfel:
„Pomi înalţi şi viguroşi îşi arată forma plină de rod;
Mărul roşiatic se coace şi se face auriu.
Smochinele albastre mustesc de suc,
Rodiile de un roşu adânc strălucesc,
Ramurile se pleacă sub greutatea perelor,
Iar măslinii verzi înfloresc tot anul.
Mireasma vântului de apus
Suflă veşnic asupra roadelor, neştiind să se oprească.
Fiecare pară ce cade face loc alteia,
Smochinele apar unele după altele.
Anotimpul cel blând face să cadă florile,
Să crească mugurii şi rodul să se coacă.
Vinurile cerute sosesc deopotrivă,
În orice vreme a anului.
Unii aleargă să culeagă de pe mlădiţele roditoare,
Alţii uscă la soare ciorchinii înnegriţi,
Iar alţii se unesc să calce în teasc recolta.
Teascurile pline sunt înspumate de şuvoaie de vin.
Iată viile în floare aici,
Strugurii decoloraţi pe partea bătută de soare
Şi dincolo alţii vopsiţi
În cel mai bogat purpuriu al toamnei.”
Nu prezintă aceste cuvinte o imitare clară şi evidentă a celor spuse de profetul Moise despre Paradis? Iar dacă cineva doreşte să ştie ceva cu privire la zidirea turnului prin care oamenii acelor zile şi-au închipuit că vor avea acces în cer, va găsi o imitare alegorică suficient de exactă a acestei întâmplări în cele atribuire de poet lui Otus şi Ephialtes. El a scris astfel despre aceştia:
„Mândrindu-se cu tăria lor
Şi cu înălţimea ce o depăşeşte pe a muritorilor de rând,
Ei îi provoacă pe zei şi tulbură cerurile.
Ridicându-se în Olimp, Ossa stă gata să cadă,
Iar Pelion îl priveşte şi clatină din cap”.
Homer are dreptate şi în ce îl priveşte pe duşmanul omenirii, care a fost izgonit din cer şi pe care Sfintele Scripturi îl numesc Diavolul, nume pe care l-a primit după prima lui viclenie împotriva omului. Cei ce privesc atent problema vor observa că poetul, deşi nu menţionează niciodată numele de ‚diavol’, îl numeşte pe acesta în urma celei mai ticăloase dintre faptele lui. Poetul îi dă numele ‚Ate’ şi relatează că aceasta a fost azvârlită din cer de zeul lor, ca şi cum şi-ar fi amintit clar expresia rostită de profetul Isaia cu privire la acest personaj. El a scris astfel în poemul său:
„Şi prinzând-o de buclele lucioase
Pe zeiţa Ate, în mânia-i a jurat
Că niciodată în cerul înstelat
Şi pe înălţimile Olimpului nu va mai îngădui
Răului universal să se întoarcă.
Apoi, învârtind-o de jur împrejur, a aruncat-o
Pe pământ. Intervenind în toate faptele oamenilor,
Multe suferinţe i-a pricinuit ea lui Jupiter.”

CAPITOLUL XXIX – ORIGINEA DOCTRINEI LUI PLATON CU PRIVIRE LA FORMĂ

Atunci când Platon spune că forma este cea de-a treia cauză primară, alături de Dumnezeu şi de materie, este clar că nu a primit această sugestie din altă sursă decât de la Moise, învăţând din cuvintele acestuia numele de formă, dar fără a fi instruit de cei iniţiaţi că, fără o perspectivă mistică, nu este cu putinţă să obţină vreo cunoaştere desluşită din scrierile lui Moise. Căci Moise scrie că Dumnezeu i-a vorbit cu privire la cort în următoarele cuvinte: „Vei face cortul după modelul pe care ţi l-am arătat pe munte” şi apoi „Să ridici cortul şi modelul tuturor lucrurilor din el întocmai cum ţi-am arătat”. Din nou, puţin mai departe, spune: „Astfel să-l faci întocmai după chipul pe care ţi l-am arătat pe munte”. Atunci Platon, citind aceste pasaje fără să aibă perspectiva potrivită asupra lor, a crezut că forma avea într-un fel o existenţă separată, înaintea celei percepute de simţuri, şi o numeşte deseori modelul lucrurilor create, întrucât Moise a spus astfel în scrierile sale referitoare cort: „Să faci potrivit formei pe care ţi-am arătat-o pe munte”.

CAPITOLUL XXX – CUNOŞTINŢELE LUI HOMER DESPRE ORIGINEA OMULUI

Homer a fost evident înşelat în acelaşi fel în ce priveşte pământul, cerul şi omul, pentru că el presupune că există „idei” ale acestora. Moise a scris astfel: „La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul” şi apoi adaugă propoziţia: „şi pământul era nevăzut şi nemodelat”, iar Homer a crezut că se vorbea despre pământul pre-existent prin cuvintele „pământul era”, căci Moise a spus: „şi pământul era nevăzut şi nemodelat”; el s-a gândit că pământul despre care se spune: „Dumnezeu a creat cerul şi pământul” era pământul pe care noi îl percepem prin intermediul simţurilor şi pe care Dumnezeu l-a creat pe baza formei pre-existente. În acelaşi fel, el a crezut şi cu privire la cerul creat – pe care îl mai numeşte şi firmament – că era creaţia pe care o percep simţurile şi că cerul perceput de intelect este un altul, despre care profetul spune: „Cerul cerurilor este al Domnului, dar pământul l-a dar fiilor oamenilor”. La fel, în ce-l priveşte pe om, Moise menţionează întâi numele omului şi apoi, după multe alte lucruri create, aminteşte crearea omului, spunând: „Dumnezeu i-a făcut pe oameni din ţărâna pământului”. Prin urmare, el a crezut că primul om amintit a existat înaintea celui creat şi că acesta din urmă, care a fost făcut din pământ, a fost modelat conform formei pre-existente. După ce a descoperit că omul fusese făcut din pământ, potrivit străvechii istorii divine care zice: „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”, Homer numeşte trupul neînsufleţit al lui Hector „lut fără glas”. Condamnându-l pe Ahile pentru că a târât trupul mort al lui Hector, el spune undeva:
„Asupra lutului fără glas a făcut să cadă necinstirea,
Fiind orbit de furie”.
Din nou, în altă parte, el îl prezintă pe Menelau, care s-a adresat cu zel celor care nu acceptau provocarea lui Hector la o luptă între numai doi oameni, astfel:
„În pământ şi apă să vă întoarceţi cu toţii” – în mânia lui aprinsă vroia ca aceştia să piară, revenind la alcătuirea lor originară şi primară din pământ. Homer şi Platon au aflat aceste lucruri în Egipt, din istoriile străvechi şi le-au scris cu cuvintele lor.

CAPITOLUL XXXI – ALTE DOVEZI ALE CUNOAŞTERII SCRIPTURII DE CĂTRE PLATON

Din ce altă sursă, dacă nu din citirea scrierilor profeţilor putea Platon să obţină informaţiile pe care ni le oferă, precum cea că Jupiter conduce în cer un car înaripat? El cunoştea aceasta din următoarele expresii ale profetului referitoare la heruvim: „Gloria Domnului a ieşit din casă şi s-a odihnit asupra unui heruvim, iar heruvimul şi-a ridicat aripile şi roatele de lângă el şi gloria Domnului lui Israel era deasupra lui”. Împrumutând această idee, Platon cel grandilocvent strigă tare, cu mare încredere de sine: „Măreţul Jupiter îşi conduce în cer carul cel înaripat”. Din ce altă sursă a învăţat el să scrie astfel dacă nu de la Moise şi de la profeţi? Şi unde a primit sugestia să spună că Dumnezeu există ca o substanţă incandescentă? Nu din cea de-a treia carte a istoriei Împăraţilor, unde este scris: „Domnul nu era în acel vânt; după acel vânt a venit un cutremur de pământ, dar Domnul nu era în cutremurul de pământ. A urmat un foc, dar Domnul nu era în el. După foc a venit un glas blând”? Însă aceste lucruri trebuie înţelese de oamenii pioşi într-un sens mai înalt, având o perspectivă profundă şi meditativă. Dar Platon, care nu a privit cuvintele din perspectiva potrivită, a spus că Dumnezeu există ca o substanţă incandescentă.

CAPITOLUL XXXII – DOCTRINA LUI PLATON REFERITOARE LA DARUL CERESC

Dacă cineva ar privi cu băgare de seamă darul care coboară de la Dumnezeu asupra oamenilor sfinţi – un dar pe care sfinţii profeţi îl numesc Duhul Sfânt – va afla că acesta a fost menţionat sub alt nume de către Platon, în dialogul cu Meno. Temându-se să numească darul lui Dumnezeu ‚Duhul Sfânt’, ca să nu pară că urmează învăţătura profeţilor şi că este un vrăjmaş al grecilor, el recunoaşte, într-adevăr, că el vine de la Dumnezeu, dar nu găseşte potrivit să îl numească Duhul Sfânt, ci virtute. Astfel, în dialogul cu Meno, vizând reminiscenţele, după ce a pus multe întrebări referitoare la virtute, dacă aceasta poate fi învăţată sau dacă nu poate fi învăţată, ci trebuie dobândită prin practică, sau dacă nu putea fi dobândită nici prin practică, nici prin învăţare, ci era un dar natural, care se găsea în oameni, sau dacă vine în vreun alt fel, el declară în următoarele cuvinte: „Dacă prin acest dialog am desfăşurat o cercetare şi o discuţie corectă, înseamnă că virtutea nu este un dar natural, nici nu poate fi primită prin învăţare, ci vine prin destinul divin la cei care o au”. Cred că aceste lucruri, pe care Platon le-a învăţat de la profeţi cu privire la Duhul Sfânt, le-a transferat în mod evident în ceea ce el numeşte virtute. După cum profeţii cei sfinţi spun că unul şi acelaşi duh se împarte în şapte duhuri, la fel şi el arată că una şi aceeaşi virtute se împarte în patru virtuţi – dorind să evite cu orice preţ să menţioneze Duhul Sfânt, dar declarând clar sub forma unei alegorii ceea ce au spus profeţii despre Duhul Sfânt. În acest scop, el a spus în încheierea dialogului cu Meno: „Din aceste motive, Meno, se pare că virtutea vine printr-un destin divin la cei ce o au. Dar vom cunoaşte cu claritate în ce fel vine virtutea asupra oamenilor, atunci când, ca un prim pas, vom începe să investigăm, ca o anchetă independentă, ce este virtutea însăşi”. Vedeţi că el numeşte darul coborât de sus numai ‚virtute’ şi totuşi, socoteşte că merită să cerceteze dacă este corect ca acest [dar] să fie numit virtute sau în alt fel, temându-se să îl numească deschis Duhul Sfânt, ca să nu pară că urmează învăţăturile profeţilor”.

CAPITOLUL XXXIII – IDEEA LUI PLATON DESPRE ÎNCEPUTUL TIMPULUI PROVINE DE LA MOISE

Din ce sursă a obţinut Platon informaţia că timpul a fost creat o dată cu cerurile? Căci el a scris astfel: „Timpul a fost creat o dată cu cerurile, aşa încât, prin faptul că au venit în fiinţă împreună, să poată fi dezintegrate deodată, dacă ar fi să aibă loc vreodată o astfel de dezintegrare”. Nu a aflat el aceste lucruri din istoria divină a lui Moise? Căci el ştia că timpul a fost creat de la început din zile, luni şi ani. Atunci, pentru că prima zi care a fost creată o dată cu cerurile reprezintă începutul timpului (căci Moise a scris: „La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul” şi adaugă imediat: „a fost creată o zi”, ca şi cum ar desemna întregul timp printr-o parte a lui), Platon numeşte ziua „timp”, pentru că, dacă ar fi menţionat termenul „zi”, ar fi fost descoperit în faţa acuzaţiilor atenienilor că ar adopta întocmai expresiile lui Moise. Şi din ce sursă a obţinut ele lucrurile scrise despre distrugerea cerurilor? Nu a învăţat aceasta de la profeţii cei sfinţi şi nu a crezut el că aceasta era doctrina lor?

CAPITOLUL XXXIV – CÂND I-AU ATRIBUIT OAMENII LUI DUMNEZEU O FORMĂ UMANĂ

Dacă investighează cineva subiectul imaginilor şi cercetează temeiul pentru care cei care i-au modelat mai întâi pe zeii voştri şi-au imaginat că aceştia aveau forma unor oameni, va vedea că şi acest fapt îşi are rădăcina în istoria divină. Căci, văzând istoria lui Moise, în care Dumnezeu spune: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”, aceste persoane, având impresia că aceste cuvinte semnificau faptul că oamenii avea aceeaşi formă ca şi Dumnezeu, au început astfel să modeleze zei, presupunând că vor obţine ceva asemănător acestora, după chipul omului care le semăna zeilor. Bărbaţi greci, ce mă face acum să vă relatez aceste lucruri? Doresc să ştiţi că nu este cu putinţă să învăţaţi adevărata religie de la cei care nu au fost capabili, chiar cu privire la acele subiecte prin care au câştigat admiraţia păgânilor, să scrie nimic original, ci au prezentat numai în scrierile lor, printr-un mecanism alegoric, ceea ce au aflat de la Moise şi de la ceilalţi profeţi.

CAPITOLUL XXXV – APEL ADRESAT GRECILOR

A sosit timpul ca voi, bărbaţi greci – fiind convinşi pe baza istoriilor străvechi de faptul că Moise şi ceilalţi profeţi au trăit cu mult înaintea celor pe care voi i-aţi socotit înţelepţi – să abandonaţi iluzia înaintaşilor voştri, să citiţi istoriile divine ale profeţilor şi să aflaţi din ele care este adevărata religie. Ei nu vă prezintă discursuri meşteşugite, nici cuvinte amăgitoare şi înşelătoare – căci aceasta este caracteristica celor care doresc să vă răpească adevărul – ci folosesc cu simplitate cuvintele şi expresiile pe care le consemnează şi declară ceea ce Duhul Sfânt, care a coborât asupra lor, a ales să îi înveţe pe cei care sunt dornici să cunoască adevărata religie. Astfel, lăsând deoparte falsa ruşine şi eroarea cea adânc înrădăcinată a omenirii, cu parada ei ostentativă şi zgomotul ei gol, deşi vă închipuiţi că prin ea aveţi toate avantajele, dăruiţi-vă lucrurilor care într-adevăr vă folosesc. Nu veţi aduce nici o jignire la adresa părinţilor voştri dacă vă manifestaţi acum dorinţa de a vă consacra unor lucruri opuse erorii lor, din moment ce este probabil că ei se jelesc acum în Hades şi se căiesc acum cu o pocăinţă prea târzie. Dacă s-ar putea ca ei să vă arate ce li s-a întâmplat după încheierea acestei vieţi, aţi şti de ce nenorociri de groază doresc ei să vă scape. Dar acum, fiindcă nu e cu putinţă în această viaţă să puteţi învăţa de la ei sau de la cei care pretind că predau filozofia, care pe nedrept este numită astfel, înseamnă că singurul lucru care vă rămâne de făcut este să renunţaţi la greşeala părinţilor voştri şi să citiţi profeţiile scriitorilor sacri, fără a le pretinde o exprimare desăvârşită (întrucât conţinutul religiei noastre nu stă în cuvinte, ci în fapte) şi să învăţaţi de la ei ceea ce vă va da viaţa veşnică. Căci cei ce necinstesc zadarnic numele filozofiei sunt vinovaţi de faptul că nu cunosc nimic, după cum sunt siliţi ei înşişi să mărturisească, împotriva voinţei lor, căci ei nu numai că nu sunt de acord unii cu alţii, ci uneori şi-au exprimat propriile păreri într-un fel, iar alteori în altul.

CAPITOLUL XXXVI – ADEVĂRATA CUNOAŞTERE NU ESTE DEŢINUTĂ DE FILOZOFI

Dacă „descoperirea adevărului” ar fi dată de ei ca o definiţie a filozofiei, atunci cum ar putea fi vrednici de numele de filozofi cei care nu deţin adevărata cunoaştere? Dacă Socrate, cel mai înţelept dintre înţelepţii voştri, confirmat chiar de oracolul vostru, care, după cum spuneţi voi, a zis: „Socrate este cel mai înţelept dintre toţi oamenii” – dacă el mărturiseşte că nu ştie nimic, atunci cum au pretins cei de după el că ar cunoaşte chiar lucrurile cereşti? Socrate a spus că acesta era motivul pentru care a fost socotit înţelept, pentru că, în vreme ce alţii pretindeau că ştiu lucrurile cu privire la care erau ignoranţi, el nu s-a dat înapoi să admită că nu ştia nimic. Căci el a spus: „Cred că sunt mai înţelept prin acest mic detaliu: nu presupun că ştiu ceea ce nu ştiu”. Dacă Socrate spunea adesea acest fapt în dialogurile sale, să nu-şi închipuie cineva că el a încoronat în mod ironic ignoranţa. Căci ultima expresie a apologiei pe care a rostit-o pe când era dus în închisoare, dovedeşte că el îşi mărturisea într-adevăr şi cu seriozitate ignoranţa: „Acum este vremea să plec şi să mor, iar voi să trăiţi. Şi care dintre noi va merge într-un loc mai bun, este ascuns tuturor, afară de Dumnezeu”. Într-adevăr, Socrate, după ce a rostit aceste lucruri în Areopag, a plecat spre temniţă, atribuind numai lui Dumnezeu cunoaşterea acelor lucruri care sunt ascunse de noi; dar cei care au venit după el, deşi nu sunt capabili să înţeleagă nici măcar lucrurile pământeşti, pretind că le pricep pe cele cereşti, ca şi cum le-ar fi văzut. Aristotel – ca şi cum ar fi văzut lucrurile cereşti mai clar decât Platon – a declarat că Dumnezeu nu există ca o substanţă incandescentă, cum spusese Platon (căci aceasta era doctrina lui Platon), ci în cel de-al cincilea element, aerul. În vreme ce el a pretins că trebuie să fie crezut cu privire la aceste lucruri din pricina exprimării sale fără cusur, a plecat din această viaţă fiind copleşit de infamia şi ruşinea de a nu fi fost în stare să descopere natura lui Euripus din Chalcis. Prin urmare, nimeni dintre cei cu judecata sănătoasă să nu prefere exprimarea elegantă a acestor oameni propriei mântuiri, ci, potrivit acelei istorii vechi, să-şi astupe urechile cu ceară şi să fugă de chinul dulce adus de sirene asupra lor. Căci oamenii mai sus anumiţi, prezentând limbajul lor elegant ca o momeală, au căutat să îi ademenească pe mulţi de la adevărata religie, imitându-l pe cel care a îndrăznit să îi înveţe pe primii oameni politeismul. Vă îndemn să nu vă lăsaţi convinşi de aceste persoane, ci să citiţi profeţiile scriitorilor cei sfinţi. Dacă trândăveala sau vreo superstiţie moştenită vă împiedică să citiţi profeţiile oamenilor sfinţi, prin care puteţi fi instruiţi cu privire la singurul Dumnezeu, care este cel dintâi articol al religiei adevărate, totuşi, voi nu îl credeţi pe Orfeu – care a spus ce am citat înainte şi, deşi v-a învăţat la început politeismul, a prezentat apoi o retractare utilă şi necesară. Credeţi-i pe ceilalţi, care au scris aceleaşi lucruri despre singurul Dumnezeu, căci o lucrare a Providenţei Divine pentru voi a făcut ca ei, chiar împotriva voinţei lor, să aducă mărturie că ceea ce profeţii au spus despre singurul Dumnezeu era adevărat, pentru ca învăţătura referitoare la o pluralitate de zei să fie respinsă de toţi şi astfel să aveţi oportunitatea să cunoaşteţi adevărul.

CAPITOLUL XXXVII – DESPRE SIBYLĂ

Parţial, voi puteţi învăţa cu uşurinţă despre religia adevărată de la străvechea Sibylă, care, printr-un fel de inspiraţie convingătoare, vă învaţă prin prezicerile oracolului adevăruri care par să fie în mare măsură înrudite cu învăţăturile profeţilor. Se spune că ea era de origine din Babilon, fiica lui Berosus, cel care a scris Istoria Caldeilor. Când a trecut marea (nu ştiu în ce fel), în zona Campaniei, şi-a rostit prevestirile în oraşul Cumae, la şase mile de Baiae, unde se găsesc izvoarele fierbinţi din Campania. Aflându-ne în acel oraş, am văzut un loc anume, unde ni s-a arătat o bazilică spaţioasă, tăiată dintr-o singură stâncă, o lucrare mare şi demnă de toată admiraţia. Cei care aflaseră de la părinţii lor, ca parte a tradiţiei locului, că ea obişnuia să îşi prezinte aici oracolele, ne-au spus acest lucru. Ei ne-au arătat în mijlocul bazilicii trei vase cioplite dintr-o singură piatră şi au spus că acestea erau umplute cu apă şi ea se spăla aici, îşi punea apoi iarăşi roba şi se retrăgea în încăperea cea mai ascunsă a bazilicii, care era tot parte din acea stâncă unică. Aici stătea în mijlocul încăperii, pe un tron aşezat pe o platformă înaltă şi astfel îşi proclama oracolele. Mulţi alţi scriitori au menţionat-o pe Sibylă drept profetesă, inclusiv Platon, în lucrarea „Phaedrus”. Am impresia că Platon îi socotea pe profeţi inspiraţi în mod divin atunci când a citit profeţiile ei. El a văzut că lucrurile prezise de ea cu mult timp în urmă, s-au împlinit. Pe această bază, în dialogul lui cu Meno, Platon îşi exprimă mirarea şi admiraţia la adresa profeţilor în următoarele cuvinte: „Cei cărora le spunem acum profeţi, ar trebui numiţi pe bună dreptate oameni de natură divină. Şi nu este puţin lucru faptul că aceste persoane sunt de natură divină şi ajung la extazul profetic prin inspiraţia şi posedarea lui Dumnezeu, când ei vorbesc corect despre multe probleme importante, fără să cunoască nimic din cele spuse”. Platon se referă aici clar şi limpede la profeţiile Sibylei. Spre deosebire de poeţi care, după ce îşi compun poeziile, pot să le corecteze şi să le şlefuiască, mai ales sub aspectul sporirii acurateţei versurilor, ea avea profeţia în momentul inspiraţiei dar, îndată ce acesta înceta, nu îşi putea aminti lucrurile spuse. Acesta este motivul pentru care numai unele şi nu toate din versurile Sibylei s-au păstrat. Noi înşine, pe când ne aflam în oraş, am aflat de la ghidul nostru, care ne-a arătat locurile în care profeţea ea, că exista un anumit cufăr de aramă, în care se spune că au fost păstrate rămăşiţele ei. Pe lângă toate lucrurile pe care ni le-au spus, aşa cum le-au auzit de la părinţii lor, ei au mai zis că cei care au reconstituit profeţiile ei, fiind oameni neştiutori de carte, s-au îndepărtat deseori de exactitatea versurilor şi, spuneau ei, acesta este motivul lipsei ritmului în unele versuri, căci profetesa nu îşi amintea cele spuse după ce înceta momentul de inspiraţie, iar cei care ascultau, din pricina lacunelor de educaţie, nu au izbutit să consemneze cu exactitate versificaţia. Din această pricină, este limpede că Platon se gândea la profeţiile Sibylei atunci când a spus despre profeţi următoarele: „ei vorbesc corect despre multe probleme importante, fără să ştie nimic din cele spuse”.

CAPITOLUL XXXVIII – APELUL FINAL

Bărbaţi greci, dat fiind faptul că substanţa religiei adevărate nu stă în metrul poetic, nici în acea cultură care este de mare preţ printre voi, acordaţi mai puţin devotament acurateţei metricii şi a limbajului şi, fiind atenţi la cuvintele Sibylei, fără a fi porniţi spre dispute, recunoaşteţi cât de mari sunt beneficiile pe care vi le conferă ea prin prezicerea clară şi accesibilă a venirii Mântuitorului nostru, Isus Cristos. El este Cuvântul lui Dumnezeu, inseparabil de Dumnezeu în ce priveşte puterea; El a îmbrăcat natura umană a celor ce fuseseră creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi ne-a redat cunoaşterea religiei înaintaşilor noştri din vechime, pe care oamenii care au trăi după ei au abandonat-o, din pricina sfatului vrăjit al diavolului cel plin de invidie şi s-au întors spre închinarea înaintea celor care nu erau dumnezei. Dacă ezitaţi încă şi nu puteţi crede că omul a fost creat astfel, credeţi-i pe cei cărora aţi socotit că e bine să le daţi atenţie şi vedeţi că propriul vostru oracol, atunci când i s-a cerut să rostească un imn de laudă la adresa Dumnezeului Atotputernic, în mijlocul cântecului a spus astfel: „El a creat primul om şi l-a numit Adam”. Acest imn a fost păstrat de mulţi pe care îi cunoaştem, pentru condamnarea celor care nu sunt dispuşi să creadă adevărul care este mărturisit de toţi. Aşadar, dacă voi, bărbaţi greci, nu socotiţi că închipuirea falsă cu privire la cei ce nu sunt dumnezei este mai presus de mântuirea voastră, credeţi-o, aşa cum am spus, pe Sibyla cea din timpuri străvechi şi onorată printre voi, ale cărei cărţi sunt păstrate în întreaga lume şi care, printr-un fel de inspiraţie puternică, ne învaţă deopotrivă cu privire la cei ce sunt numiţi dumnezei, dar care nu există, şi profeţeşte clar şi limpede despre venirea anunţată a Mântuitorului nostru, Isus Cristos şi despre toate lucrurile pe care El avea să le facă. Cunoaşterea acestor lucruri va constitui pregătirea voastră necesară pentru studierea profeţiilor scriitorilor sacri. Dacă cineva crede că a învăţat doctrina referitoare la Dumnezeu de la cei mai vechi dintre cei numiţi de voi filozofi, să asculte ce spun Ammon şi Hermes. Cel dintâi, în discursul lui cu privire la Dumnezeu, Îl numeşte pe acesta cu totul ascuns, iar Hermes spune clar şi explicit: „este greu să îl înţelegi pe Dumnezeu şi este imposibil, chiar pentru cel care L-a înţeles pe Dumnezeu, să Îl explice altora”. Prin urmare, din toate punctele de vedere, nu este posibil să învăţăm nimic despre Dumnezeu şi despre religia adevărată în vreun alt fel, ci numai de la profeţii care ne învaţă prin inspiraţia divină.