Scrierile Primelor Secole:

SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL DISCURSUL ADRESAT GRECILOR


CAPITOLUL I – IUSTIN ÎŞI JUSTIFICĂ ÎNDEPĂRTAREA DE OBICEIURILE GRECEŞTI

Să ne credeţi, grecilor, că separarea mea de obiceiurile voastre este nechibzuită şi pripită, căci nu am găsit în ele nimic sfânt sau plăcut lui Dumnezeu. Chiar scrierile compuse de poeţii voştri sunt monumente de nebunie şi de nechibzuinţă şi oricine ajunge să fie învăţat de cel mai eminent instructor al vostru este mai împresurat de dificultăţi decât orice alt om. Mai întâi, ei spun că Agamemnon a stârnit pofta extravagantă a fratelui lui, nebunia şi dorinţa lui neînfrânată şi chiar şi-a dat fiica să fie jertfită şi a tulburat întreaga Grecie pentru a o salva pe Elena, care fusese răpită de păstorul cel lepros. Când au fost luaţi prizonieri în timpul războiului, Agamemnon însuşi a fost luat captiv de către Chryseis şi, de dragul lui Briseis, a dat foc unei feude împreună cu fiul lui Thetis. La rândul lui, Pelides, care a trecut râul, a cucerit Troia şi l-a învins pe Hector; acest erou al vostru a ajuns robul Polyxenei şi a fost învins de o amazoană moartă. Dându-şi jos armura făcută de zei şi îmbrăcând haina de nuntă, a ajuns o jertfă a iubirii în templul lui Apolo. Şi Ulise din Itaca a făcut din viciu o virtute. Când a navigat pe lângă sirene vedem că era lipsit de cumpătarea cea demnă de laudă, căci nu s-a putut baza pe ea pentru a-şi opri urechile să le asculte. Ajax, fiul lui Telamon, care purta scutul făcut din şapte piei de taur, şi-a pierdut minţile când a fost învins de Ulise în concursul pentru armură. Nu doresc să primesc învăţătură cu privire la astfel de lucruri. Nu pizmuiesc o asemenea virtute, ca să cred miturile lui Homer. Căci întreaga rapsodie, începutul şi sfârşitul Iliadei şi Odiseei deopotrivă – este ca o ibovnică.

CAPITOLUL II – ESTE EXPUSĂ TEOGONIA GREACĂ

Alături de Homer, Hesiod a scris „Munci şi zile”, dar cine va crede teogonia lui aiurită? Ei spun că fiul lui Uranus, Cronos, şi-a ucis tatăl la început şi l-a deposedat de putere; apoi, fiind cuprins de teama să nu i se întâmple la fel, a preferat să îşi devoreze copiii; dar, prin măiestria lui Curetes, Jupiter a fost dus departe, ascuns în taină şi apoi şi-a legat tatăl în şanţuri şi a împărţit împărăţia. Povestirea spune că Jupiter a primit văzduhul, Neptun adâncul apelor şi lui Pluto i-a revenit Hadesul. Pluto a răpit-o pe Persefona şi Ceres şi-a căutat copila rătăcind prin pustietăţi. Acest mit a fost celebrat prin focul eleusian. La rândul lui, Neptun a răpit-o pe Melanippe, pe când aceasta scotea apă, pe lângă faptul că a abuzat de o mulţime de nereide, ale căror nume, dacă ar fi să ni le amintim, ar presupune nenumărate cuvinte. În ce-l priveşte pe Jupiter, acesta a fost un adulter, care a luat forma unui satir în cazul Antiope, faţă de Danae a luat forma aurului, faţă de Europa pe a unui taur, iar Ledei i s-a arătat înaripat. Iubirea lui pentru Semele a dovedit deopotrivă lipsa lui de castitate şi gelozia Semelei. Se spune că l-a luat pe frigianul Ganymede drept paharnic. Aşadar, acestea sunt isprăvile fiilor lui Saturn. Iar ilustrul fiu al Latonei, [Apolo], care profeţea, s-a dovedit a fi un mincinos. El a urmărit-o pe Dafne, fără a reuşi să pună mâna pe ea, iar lui Hyacint, care îl iubea, nu i-a prevestit moartea. Nu mai spun nimic despre caracterul bărbătesc al Minervei, despre natura feminină a lui Baccus sau despre înclinaţiile spre adulter ale lui Venus. Citiţi-i lui Jupiter, voi, grecilor, legile împotriva patricidului, pedeapsa pentru adulter şi caracterul infam al sodomiei. Învăţaţi-le pe Minerva şi pe Diana îndeletnicirile femeilor şi pe Baccus cele ale bărbaţilor. Unde este buna cuviinţă a unei femei care se îmbracă în armură sau a unui bărbat care se împodobeşte cu chimvale, cu ghirlande, cu veşminte femeieşti şi este însoţit de un cârd de bacante?

CAPITOLUL III – NEBUNIA MITOLOGIEI GRECEŞTI

Hercule, cel pe care voi îl sărbătoriţi prin cele trei nopţi, este cântat de poeţi pentru muncile lui pline de reuşită; el este fiul lui Jupiter care a ucis leul şi a nimicit hidra cea cu multe capete; a omorât mistreţul fioros şi puternic şi stolul de păsări ucigătoare de oameni; a adus din Hades câinele cu trei capete, a reuşit să cureţe mizeria din grajdurile lui Augeas, a ucis taurii şi cerbul pe ale cărui nări ieşea foc, a luat fructul de aur din pom şi a ucis şarpele otrăvitor (din anumite motive, pe care nu e bine să le rostim, l-a omorât pe Achelous şi pe Busiris, ucigătorul de oaspeţi) şi a străbătut munţii pentru a obţine apa care dădea o vorbire curgătoare, după cum spune povestea: el, care a fost în stare să facă atât de multe fapte măreţe, cât de copilăreşte a fost încântat şi ameţit de chimvalele satirilor, aşa încât a fost învins de dragostea pentru femei şi a fost lovit în coapsă de Lyda! În cele din urmă, nereuşind să îşi dea jos tunica lui Nessus, şi-a aprins el însuşi rugul funerar şi a murit astfel. Vulcan să lase deoparte invidia şi să nu fie gelos dacă e urât de alţii fiindcă e bătrân şi are picioarele strâmbe, iar Marte e iubit, pentru că e tânăr şi chipeş. Aşadar, zeii voştri, grecilor se fac vinovaţi de lipsă de cumpătare, iar eroii voştri sunt efeminaţi, aşa cum au declarat istorisirile cu privire la care au fost compuse tragediile voastre, precum cele referitoare la blestemul lui Atreus, la patul lui Thyestes, la boala din casa lui Pelops, la Danaus care a ucis din pricina urii şi l-a lăsat pe Aegyptus fără copii, în mânia lui, la ospăţul tiestean împrăştiat de Furii. Procne umblă şi în ziua de azi bocindu-se şi sora ei din Atena, cu limba tăiată, ţipă. Ce nevoie mai este să vorbim despre imboldul lui Oedip, despre uciderea lui Laius, despre căsătoria cu mama sa şi măcelărirea între ei a celor ce fuseseră fraţii şi fiii lui?

CAPITOLUL IV – PRACTICILE NERUŞINATE ALE GRECILOR

Am ajuns să urăsc adunările voastre publice. Ele implică ospeţe exagerate, cântece subtile din fluier ce provoacă mişcări senzuale, ungeri inutile şi luxoase, încununări cu ghirlande. Cu o asemenea mulţime de rele alungaţi ruşinea, vă umpleţi mintea cu ele şi vă lăsaţi purtaţi de necumpătare şi vă dedaţi, ca o practică obişnuită, la relaţii păcătoase rele şi nesăbuite. Vreau să vă mai spun apoi, de ce voi, care sunteţi greci, sunteţi indignaţi atunci când fiii voştri îl imită pe Jupiter, se ridică împotriva voastră şi vă lipsesc chiar de soţiile voastre? De ce îi socotiţi pe ei duşmani şi, totuşi, vă închinaţi unuia care e asemenea lor? Şi de ce le învinuiţi pe soţiile voastre că nu sunt caste când o cinstiţi pe Venus şi îi ridicaţi altare? Dacă aceste lucruri mi-ar fi fost relatate de alţii, mi s-ar fi părut simple acuzaţii calomnioase şi nu aş fi crezut că sunt adevărate. Dar propriii voştri poeţi le cântă şi istorisirile voastre le trâmbiţează cu zgomot.

CAPITOLUL V – APEL FINAL

Prin urmare, grecilor, veniţi şi luaţi parte la înţelepciunea incomparabilă, fiţi instruiţi de Cuvântul Divin, cunoaşteţi-L pe Regele nemuritor şi nu recunoaşteţi drept eroi pe acei oameni care au măcelărit popoare întregi. Conducătorul nostru, Cuvântul Divin, care ne ajută şi acum în mod constant, nu doreşte tăria trupului, frumuseţea chipului sau spiritul înalt al nobilimii pământului, ci un suflet curat, întărit prin sfinţenie şi prin cuvintele Regelui nostru şi fapte sfinte, căci puterea intră în sufletul nostru prin Cuvânt. O, trâmbiţă a păcii pentru sufletul aflat în luptă! O, armă care dă aripi unor pasiuni teribile! O, învăţătură ce stinge focul interior al sufletului! Cuvântul exercită o influenţă pe care poeţii nu o au: el nu pregăteşte filozofi sau oratori pricepuţi, dar prin învăţăturile lui îi face pe muritori nemuritori, îi face pe muritori zei şi îi duce de pe pământ pe tărâmuri aflate mai sus de Olimp. Haideţi, lăsaţi-vă învăţaţi; faceţi-vă ca mine, căci şi eu am fost unde sunteţi voi. Însă m-au cucerit divinitatea învăţăturii şi puterea Cuvântului. După cum un îmblânzitor de şerpi ademeneşte reptila cumplită din vizuina ei şi o pune pe fugă, la fel şi Cuvântul scoate pasiunile de temut din natura noastră senzuală, din cele mai adânci cotloane ale sufletului; mai întâi el alungă pofta, din care se naşte orice rău: ura, cearta, invidia, întrecerile, mânia şi altele asemănătoare. Odată ce pofta este izgonită, sufletul devine calm şi senin. Fiind eliberat de răul în care se scufundase până la gât, sufletul se întoarce la Cel care l-a creat. Căci este potrivit să fie restaurat la starea de la care s-a îndepărtat, unde se afla sau se află fiecare suflet.