Scrierile Primelor Secole:

Despre cârmuirea exclusivă a lui Dumnezeu

CAPITOLUL 1

Obiectul autorului
DEŞI natura umană a primit la început o îmbinare de inteligenţă şi de protecţie pentru a putea discerne adevărul şi închinarea datorată sigurului Domn al tuturor, totuşi invidia, insinuând desăvârşirea măreţiei umane, i-a îndreptat pe oameni spre întocmirea de idoli. Acest obicei superstiţios, după ce a continuat vreme îndelungată, a ajuns să fie transmis majorităţii ca şi cum ar fi fost normal şi adevărat. Este obligaţia celui ce-i iubeşte pe oameni sau, mai degrabă, a celui ce-L iubeşte pe Dumnezeu, să amintească oamenilor care L-au neglijat lucrurile pe care ar trebui să le ştie. Adevărul, prin sine însuşi, este suficient ca să iasă la iveală, prin intermediul lucrurilor de sub cer şi a ordinii [instituite de] Cel care le-a creat. Dar uitarea a pus stăpânire pe minţile oamenilor, dată fiind îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi, cu nesăbuinţă, a transferat muritorilor numele care Îi revine doar singurului Dumnezeu adevărat. De la câţiva, infecţia păcatului s-a răspândit la mulţi care, prin această folosinţă obişnuită de toţi, au fost orbiţi faţă de cunoaşterea lucrurilor care dăinuiesc şi nu se schimbă. Oamenii din generaţiile trecute au instituit rituri publice şi private în cinstea celor puternici, fapt ce a făcut ca uitarea credinţei catolice să pună stăpânire pe posteritate. După cum tocmai am afirmat, alături de iubirea de Dumnezeu, voi folosi vorbirea unuia care îi iubeşte pe oameni şi o voi înfăţişa celor care au pricepere şi toţi cei care au privilegiul să observe modul de administrare a universului ar trebui să aibă o asemenea pricepere, aşa încât să se închine Celui neschimbabil, care cunoaşte toate lucrurile. Voi face acest lucru nu numai printr-o simplă înşiruire de cuvinte, ci voi aduce dovezi extrase din vechea poezie din literatura greacă şi din scrieri foarte cunoscute printre voi toţi. Prin acestea, acei oameni faimoşi, care au transmis mulţimilor ca lege închinarea la idoli, vor fi învinuiţi de o mare ignoranţă, chiar de către proprii lor poeţi şi de literatură.

CAPITOLUL 2
Mărturii despre unitatea lui Dumnezeu

Mai întâi, Aeschil, în expunerea ordinii lucrării sale, s-a exprimat astfel cu privire la singurul Dumnezeu:
„Departe de muritori se află Dumnezeul cel sfânt;
Nu te gândi că El, asemeni ţie,
În veşminte omeneşti e îmbrăcat; cu totul neştiut
E măreţul Dumnezeu unui vierme ca tine.
Uneori El se aseamănă
Cu un foc mistuitor ce arde nesăturat,
Alteori ca apa El arată, apoi, din nou,
În falduri negre de întunecime Se ascunde.
Chiar fiarele pământului chipul Îi reflectă,
În vreme ce vântul, norii, ploaia, bubuitul
De tunet şi scânteierea fulgerului Îl descoperă oamenilor
Pe Domnul lor cel suveran şi mare.
Înaintea Lui marea, stâncile, orice izvor,
Şuvoaiele de apă se pleacă-n reverenţă;
Când chipu-I înfricoşat privesc,
Munţi şi pământ şi adâncimi nespuse de ocean,
Cele mai înalte vârfuri de deal
Tremură: căci El este Domnul cel Atotputernic
Şi aceasta-i slava Dumnezeului Preaînalt”.
Dar el nu a fost singurul om iniţiat în ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu, căci şi Sofocle descrie astfel natura singurului Creator al tuturor lucrurilor, unicul Dumnezeu:
„Există un singur Dumnezeu, unul singur adevărat,
Care cerurile şi întinsul pământ de sub ele le-a făcut,
Valurile strălucitoare ale oceanului şi vânturile;
Dar mulţi dintre noi, muritorii, ne înşelăm inimile
Şi ne luăm drept mângâiere în suferinţe
Imagini ale zeilor de bronz şi de fildeş
Şi am adus pentru lucrarea mâinilor noastre
Jertfe şi rituri măreţe deopotrivă,
Crezând că facem astfel o faptă pioasă.”
La fel şi Philemon, când scrie multe explicaţii ale obiceiurilor străvechi, este părtaş cunoaşterii adevărului; el a scris astfel:
„Spune-mi, ce fel de gânduri despre Dumnezeu s-ar cuveni s-avem?
El toate lucrurile vede, în vreme ce El Însuşi e nevăzut”.
Chiar şi Orfeu, care a introdus trei sute şaizeci de zei, depune mărturie în favoarea mea, prin lucrarea Diathecć, în care pare să se căiască de greşeala lui, scriind următoarele:
„Vorbesc celor ce, pe drept, pot să audă:
Toţi ceilalţi, laicii, închideţi acum uşile
Şi, o, Musaeus, ascultă-mă, tu care eşti
Vlăstarul lunii aducătoare de lumină:
Cuvintele ce le rostesc acum sunt adevărate
Şi dacă ai văzut şi alte gânduri de-ale mele,
Nu le lăsa să îţi răpească viaţa binecuvântată,
Ci, mai degrabă, întoarce adâncimile inimii tale
Spre locul unde stau lumina şi cunoaşterea.
Ia cuvântul divin paşii să-ţi conducă
Şi mergi bine pe calea cea dreaptă şi sigură,
Priveşte spre Regele unic şi universal –
Unul singur, venind din Sine
Şi din care noi toţi izvorâm.
Toate sunt deschise privirii Lui pătrunzătoare,
În vreme ce El rămâne nevăzut.
Prezent în toate lucrările Lui, deşi invizibil,
El aduce muritorilor răul din bine,
Trimite războaie înfiorătoare, dureri pline de lacrimi;
Nu este vreun altul afară de marele Rege.
Norii veşnic îi înconjoară tronul
Şi ochii muritorilor sunt prea slabi
Ca să-l vadă pe Jupiter stăpânind peste toate.
El şade în cerurile de aramă,
Pe tronul lui. Sub picioare el calcă pământul
Şi dreapta-şi întinde
Până la marginile oceanului şi de jur împrejur.
Lanţurile de munţi tremură; la fel şi izvoarele
Şi adâncurile mării albastre şi bătrâne.”
El vorbeşte, într-adevăr, ca şi cum ar fi fost martor ocular al măreţiei lui Dumnezeu. Iar Pitagora este de aceeaşi părere când scrie:
„De-ar spune cineva cu îndrăzneală: ‚Iată că eu sunt Dumnezeu!’
Afară de Acela Singur, Etern şi Infinit,
De pe tronul uzurpat să-şi folosească puterea
Şi să creeze un alt glob asemenea
Celui pe care-l locuim, spunând: ‚Este al meu’.
Nu doar atât, ci pe acest domeniu nou
Să locuiască-n veci. Iar de e-n stare,
Atunci cu-adevărat e-un dumnezeu”.

CAPITOLUL 3
Mărturii despre o judecată viitoare

În continuare, cu privire la Dumnezeu şi la faptul că El singur are puterea de a institui judecata pentru faptele săvârşite în timpul vieţii şi pentru ignorarea Divinităţii [arătată de oameni], vă pot aduce mărturii ale unora dintre voi; mai întâi, Sofocle spune după cum urmează:
„Acea vreme a vremurilor va veni cu siguranţă,
Când din eterul auriu jos vor cădea
Comoara turnată a focului şi flăcări arzătoare
Vor mistui întregul cer şi pământ.
Atunci, când toată creaţia va fi nimicită,
Cel de pe urmă val al mării pe ţărm va muri,
Pământu-i golit de pomi, iar în văzduhul fierbinte
Nici o urmă de aripă nu va mai fi.
Spre Hades sunt două drumuri, ştim bine,
Pe unul cei răi merg, pe altul cei din neprihănire,
Păşesc spre soarta lor diferită, iar El,
Cel ce toate a nimicit, va mântui toate lucrurile”.
Iar Philemon spune din nou:
„Crezi tu, Nicostratus, că cei morţi,
Care s-au bucurat aici de o viaţă bună,
Vor scăpa de privirea Divinităţii,
Ca şi cum ar putea fi de El uitaţi?
Nu, căci este un ochi al Dreptăţii ce toate le vede,
Iar dacă binele şi răul sfârşesc le fel,
Atunci te du şi fură, jefuieşte şi pradă după plac,
Fă orice rău ce ţie-ţi pare bun.
Şi totuşi, nu te lăsa-nşelat,
Căci este un tron şi-un loc de judecată pregătit,
Unde Domnul Dumnezeu fi-va aşezat.
Numele Lui e înfricoşător şi nu voi îndrăzni
Să Îl rostesc cu graiu-mi omenesc cel slab”.
Iar Euripide spune:
„Fără zgârcenie, El ne dă cu împrumut viaţa,
Ca noi, cei ce o avem, să fim judecaţi pe drept.
Iar de vreun muritor vrea să-şi ascundă vina
De ochiul cel pătrunzător al lui Dumnezeu,
Nutreşte un gând rău. Din întâmplare, dacă
Întâlneşte Dreptatea cea curmătoare de plăceri
Ea îl pretinde pe drept ca prizonier al ei.
Dar mulţi din voi fac un îndoit păcat
Când spun în grabă că nu e Dumnezeu.
Dar, vai, El este, este! Vedeţi
Că cel rău propăşeşte, răscumpărând
Timpul cel preţios, dar după toate,
Răsplata sau pedeapsa cuvenită îl aşteaptă”.

CAPITOLUL 4
Dumnezeu nu doreşte jertfe, ci neprihănire

Dumnezeu nu poate fi împăcat cu darurile de băutură şi tămâia celor nelegiuiţi, ci aduce răzbunare peste aceştia, în neprihănirea Lui, după cum mărturiseşte şi Philemon:
„Dacă visează cineva, o, Pamphilus,
Prin jertfe de tauri sau de ţapi –
Pe Jupiter – sau prin dăruirea de robe de purpură sau aur,
Prin chipuri de fildeş sau pietre preţioase
Să-L poată împăca pe Dumnezeu,
Greşeşte şi nechibzuit se dovedeşte.
Să caute, mai degrabă, să fie de folos şi bun,
Fără să fure sau să se complacă-n pofte,
Nici să ucidă, pentru-a obţine bogăţii lumeşti.
Să nu râvnească nevasta sau pruncul nimănui,
Nici casa cea măreaţă, averea-mbelşugată,
Fecioara ori robul născut în casa altuia,
Nici caii, turmele sau vitele cuiva,
Nu, nici măcar un ac să nu pofteşti, Pamphilus,
Căci Dumnezeu e-aproape şi vede tot ce faci.
Mânia Îşi revarsă peste cel nelegiuit,
Plăcerea Îşi găseşte în cel neprihănit,
Pe-acesta-l lasă să culeagă rodul trudei lui
Şi să se bucure de pâinea adusă cu sudoare.
De eşti neprihănit, respectă-ţi jurămintele
Şi adu daruri lui Dumnezeului cel dătător.
Podoaba ta să nu fie-n afară,
Ci în puritatea inimii tale.
Atunci vei auzi tunetul fără să te temi
Şi fără să fugi, o stăpâne, de glasul lui,
Căci nu ştii să fi săvârşit vreun rău
Şi Dumnezeu, care-ţi este aproape,
Vede tot ceea ce faci”.
Platon, în Timćus, spune: „Dacă ar institui cineva o cercetare rigidă, nu ar fi conştient de distincţia dintre natura divină şi cea umană, pentru că Dumnezeu amestecă mai multe lucruri în unul singur [şi apoi poate împărţi din nou un lucru în mai multe], dat fiind faptul că El este înzestrat cu putere şi pricepere; dar omul nu este şi nici nu va fi vreodată capabil să facă astfel de lucruri”.

CAPITOLUL 5
Pretenţiile zadarnice ale zeilor neadevăraţi

Cu privire la cei care cred că vor fi părtaşi la numele cel sfânt şi desăvârşit pe care unii l-au primit în urma unei tradiţii nefolositoare, ca şi cum ar fi fost zei, Menander spune în Auriga:
„Dacă există vreun zeu care
Se plimbă cu o femeie vârstnică
Şi care în case intră să fure,
Un astfel de zeu nu îmi este pe plac,
Nu, ci numai Cel care stă în locul lui,
Un Dumnezeu drept şi neprihănit,
Care aduce mântuire închinătorilor Lui”.
Acelaşi Menander, în Sacerdos, spune:
„Nu există vreun zeu, o, femeie, care să scape
Un om din pricina altuia. Într-adevăr, dacă vreun om,
Prin chimvale sunătoare poate fermeca un zeu
Ori de câte ori cântă, cu siguranţă
Acel om este un mai mare zeu.
Astfel de lucruri, Roda, sunt şiretlicuri viclene
Pe care oamenii trufaşi ai intrigilor
Le născocesc ca să-şi câştige traiul
Şi lasă după ei lucruri demne de batjocură”.
Din nou, acelaşi Menander, declarându-şi părerea cu privire la cei ce sunt consideraţi zei, dovedeşte că aceştia nu sunt adevăraţi şi spune:
„Da, dacă aş vedea aceasta, mi-aş dori
Să se întoarcă înapoi sufletul la mine.
Căci spune-mi unde, o, Getas, este cu putinţă
În lumea aceasta să găseşti zei neprihăniţi?”
Apoi, în Depositum, el spune:
„Se pare că nu e dreaptă nici chiar
Judecata zeilor”.
Euripide, autorul tragediei Orestes, spune:
„Apolo, cel ce prin porunca lui
A pricinuit moartea mamei, nu ştie
Ce înseamnă cinstea şi dreptatea.
Noi îi slujim pe zei, oricare-ar fi aceştia;
Dar din acele locuri din mijlocul pământului,
Apolo răspunde muritorilor
Şi noi facem orice ne spune el.
Pe el l-am ascultat când cea ce m-a purtat căzu
De mâna mea ucisă: el e cel ticălos.
Atunci ucideţi-l pe el, căci el păcătui, nu eu.
Ce puteam face? Nu credeţi că zeul mă va elibera
Ce vina pe care o port?”
Acelaşi autor spune în Hippolytus:
„În aceste privinţe zeii nu judecă drept”.
Şi în Ion el spune:
„Ce interes am eu legat de fiica lui Erechtheus?
Căci ea nu aparţine unuia ca mine.
Dar când cu vase de aur vin să aduc ofrande,
Voi împrăştia roua; totuşi, Apolo
Trebuie prevenit în legătură cu faptele lui.
El le sileşte pe fecioare cu el să se mărite,
Copiii în taină concepuţi el îi trădează şi
Îi părăseşte când pe moarte sunt. Tu să nu faci la fel,
Ci urmăreşte mereu virtuţile, căci zeii
Vor pedepsi desigur pe cei răi.
Cum este cu putinţă ca voi, care aţi prescris
Legi să ghideze omul, în nedreptate să trăiţi?
Dar voi sunteţi departe, deci liber voi vorbi.
Să daţi câştig de cauză oamenilor
Pentru căsătoriile făcute cu sila, voi, Neptun şi Jupiter,
Cel ce stăpâneşti în ceruri. Templele
Le-aţi golit şi răsplătiţi nedreptatea.
Voi slăviţi până la ceruri pe cel chibzuit,
Dar v-aţi umplut mâinile de ticăloşie.
Nu mai e drept ca oamenii să fie numiţi răi,
Când ei imită păcatele zeilor,
Nu, ci atunci să lăsăm mai degrabă răul se le fie dascăl”.
În Archelaus el spune:
„Deseori, fiul meu, zeii aduc nedumerire oamenilor”.
Iar în Bellerophon, tot el spune:
„Cei ce nu fac ce este drept nu sunt zei”.
Din nou, în aceeaşi lucrare, el zice:
„Zeii domnesc în ceruri, desigur, spune unul;
Dar nu e-adevărat şi cel ce zice astfel
Să nu fie nechibzuit, folosind tradiţia cea veche
Şi nici atenţie să nu dea vorbelor mele,
Ci cu privirea limpede,
Problema s-o privească în cea mai clară lumină.
Puterea absolută îi jefuieşte pe oameni de viaţă,
De avere, încalcă credinţa făgăduită;
Nu scuteşte nici oraşele ci, cu braţ plin de cruzime
Le pradă şi le pustieşte fără milă;
Iar cei ce fac astfel de lucruri au mai multă trecere
Decât cei ce duc o viaţă blândă şi cucernică.
Oraşele mai mici, care-i cinstesc pe zei,
Supuse se pleacă în faţa suliţelor multe
Ale oraşelor mai mari şi lipsite de evlavie.
Eu cred că acela ce se tolăneşte trândav, fără a lucra
Ceva cu mâinile lui pentru-a se întreţine,
Dar zeilor se roagă, va afla curând dacă aceştia
Din starea lui nenorocită îl vor scoate”.
Menander spune în Diphilus:
„Aşadar, noi aducem laudă şi mare cinste
Celui care este Tatăl şi Domnul tuturor,
Singurul creator şi susţinător al omenirii,
Care a-nzestrat pământul cu toate lucrurile bune”.
Tot el spune în Piscatores:
„Eu socotesc că acela ce viaţa îmi hrăneşte
Este Dumnezeu. Cel ce obişnuieşte să-mplinească
Nevoile oamenilor nu are trebuinţă de resurse înnoite
De mâinile noastre – El Însuşi este totul în tot”.
În Fratres tot el zice:
„Dumnezeu este întotdeauna înţelepciunea
Celor neprihăniţi: aşa au crezut oamenii cei mai pricepuţi”.
Apoi, în Tibicinć spune:
„Judecata bună găseşte în toate lucrurile un templu
În care să se-nchine. Căci ce este mintea,
Dacă nu glasul lui Dumnezeu pus în noi?”
Dramaturgul spune în Phrixus:
„Dacă cel evlavios şi cel nedrept
Împart aceeaşi soartă, cum putem gândi corect
Dacă Jupiter, cel fără pereche, nu judecă după dreptate?”
În Philoctetes el zice astfel:
„Vedeţi ce câştig pe cinste primesc zeii
Şi cum e admirat cel al cărui sanctuar
Este mai încărcat cu aurul cel galben.
Ce vă împiedică atunci pe voi, dacă e bine
Asemeni zeilor să fim, să acceptaţi un astfel de câştig?”
Apoi, în Hecuba ni se spune:
„O, Jupiter, oricine ai fi tu,
Cel despre care, afară de numele tău,
Cunoaşterea dă greş,
Jupiter, dacă eşti cu-adevărat
De mare trebuinţă sau dacă tu eşti
Cugetul omului, mă închin ţie!”

CAPITOLUL 6
Ar trebui să recunoaştem un singur Dumnezeu

Iată deci, o dovadă a virtuţii şi a unui cuget iubitor de chibzuinţă, ca să vă întoarceţi la legătura unităţii şi să vă apropiaţi de înţelepciune, ca să fiţi mântuiţi şi să alegeţi lucrurile bune, potrivit voinţei libere aflate în om. Să nu credeţi că cei ce sunt stăpâniţi de pasiuni omeneşti sunt stăpâni peste toate, când ei nu au nici măcar o putere egală cu a oamenilor obişnuiţi. În scrierile lui Homer, Demodocus spune că este un autodidact – Dumnezeu m-a inspirat cu următoarele exemple – deşi este muritor. Aesculap şi Apolo au învăţat să vindece de la centaurul Chiron – un lucru cu totul nou, ca zeii să fie învăţaţi de oameni. Mai e nevoie să vorbesc despre Baccus, despre care poetul spune că şi-a pierdut minţile? Sau despre Hercule, despre care el spune că e nefericit? Ori despre Marte şi Venus, capii adulterului? Amintindu-i pe aceştia întărim dovada prezentată. Dacă vreunul, din ignoranţă, ar imita faptele despre care se spune că sunt divine, ar fi considerat unul dintre oamenii necuraţi, care s-a îndepărtat de viaţă şi de umanitate. Iar dacă cineva face aşa cu bună ştiinţă, ar avea o scuză plauzibilă pentru a scăpa de răzbunare, arătând că imitarea faptelor îndrăzneţe ale zeilor nu reprezintă un păcat. Dar dacă cineva va condamna aceste fapte, va da deoparte numele lor bine cunoscute şi nu le va acoperi cu cuvinte făţarnice şi aparent credibile. Prin urmare, este necesar să acceptăm Numele cel adevărat şi invariabil, care nu este proclamat numai de cuvintele mele, ci şi de ale celor care ne-au arătat aceste elemente ale cunoaşterii, pentru ca nu cumva noi, trăind în trândăvie în această stare de existenţă, asemenea nu doar celor ignoranţi în ce priveşte slava cerească, dar dovedindu-ne şi nerecunoscători, să ajungem să dăm socoteală Judecătorului.