Scrierile Primelor Secole:

NOTĂ INTRODUCTIVĂ LA PRIMA APOLOGIE A LUI IUSTIN MARTIRUL


[110-165 d.Cr] Iustin făcea parte dintre neamuri, dar se născuse în Samaria, lângă fântâna lui Iacov. Trebuie să fi fost un om educat: a călătorit mult şi se pare că era calificat în cel puţin un domeniu. După ce a încercat toate celelalte sisteme, gusturile sale elevate şi percepţiile rafinate l-au făcut un discipol al lui Socrate şi al lui Platon. Astfel s-a apropiat el de Cristos. Întrucât el însuşi relatează istoria convertirii sale, nu este nevoie să o anticipăm aici. Ceea ce căuta Platon, Iustin a găsit în Isus din Nazaret. Convertirea unui astfel de om marchează o nouă epocă în istoria evangheliei. Perioada sub-apostolică începe cu cel dintâi autor creştin – fondatorul literaturii teologice. Aceasta a prezentat omenirii, în calitate de sursă a adevăratei filozofii, învăţătura dispreţuită a acelor galileeni, cărora Stăpânul le spusese: „Voi sunteţi lumina lumii”.

Aceasta este perioada în care acest mare adevăr şi-a croit drum, ajungând în atenţia minţilor contemplative. Trecuseră mai bine de o sută de ani de când îngerii cântaseră: „Pace fie oamenilor” şi acest cântec se auzise deja generaţii de-a rândul, venind de pe buzele celor răstigniţi pe cruce, dintre lei şi de pe ruguri cuprinse de flăcări. Întâlnim aici un stoicism nobil, care trebuie tălmăcit. Acesta nu a fost inspirat de nişte spirite alese, care dispreţuiau mulţimea şi care se lăudau cu o sferă intelectuală mai înaltă, ci mii de bărbaţi, femei şi copii, care nu s-au retras din mijlocul oamenilor de rând şi umili au fost inspiraţi de el să trăiască şi să moară eroic şi sublim – ridicându-se deasupra dorinţei de răzbunare şi a urii, într-un mod cu totul inexplicabil, rugându-se pentru duşmanii lor şi căutând să Îl glorifice pe Dumnezeul lor prin dragostea faţă de semeni.

În ciuda lui celor de felul lui Galion şi Nero, evanghelia împrăştia întunericul cel greu. O dovadă evidentă în acest sens este scrisoarea lui Pliniu către Traian. Chiar şi în scrierile lui Seneca detectăm strălucirea zorilor. Plutarh scrie aşa cum unul dintre neamuri n-ar fi putut să o facă înainte. Platon este depăşit de el în ce priveşte gândurile referitoare la „întârzierile1 Justiţiei Divine”. Felul în care Hadrian vorbeşte cu sine în ultimele momente ale vieţii sale este un tribut adus noilor idei care fuseseră semănate în mintea poporului. Iar acum Antoninii, îmboldiţi de moda epocii, au venit la domnie purtând titlul de „filozofi”. În acest moment, Iustin Martirul îi confruntă ca un Daniel. „Piatra cea mică” loveşte imaginea imperială în faţă şi nu „în degetele picioarelor”. El le spune filozofilor de profesie cât de falsă şi de găunoasă este înţelepciunea care nu se adresează întregii omeniri şi care nu este în stare să influenţeze masele. El expune şi incapacitatea filozofiei stoice şi arată, prin contrast, forţa care acţionează prin cuvintele lui Isus; el indică puterea lor de regenerare. Misiunea lui Iustin este de a fi o stea în apus, care să îi conducă pe magii ei la ieslea din Betleem.

Scrierile lui Iustin sunt deficitare în ce priveşte stilul şi, pentru noi, sunt puţin atractive la nivelul formulării gândurilor sale, aşa cum învăţase el de la filozofi. Dacă Platon nu ne-ar fi lăsat nimic altceva decât lucrarea Timaeus, un renan i-ar fi reproşat, fără îndoială, o slabă forţă intelectuală. La fel, un profesor de dans ar putea critica mişcările unui atlet sau lucrările Sfântului Sebastian scrise prin ţintirea de săgeţi. Înţelepciunea practică a lui Iustin, care foloseşte retorica vremii sale şi care pune în încurcătură falsa filozofie cu propriile ei arme, nu este apreciată de parizianul greu de mulţumit. Însă pledarea lui principală şi eroică pentru un popor dispreţuit, cu care el se identifică pe sine plin de îndrăzneală; cutezanţa cu care îi apără înaintea tiranilor, al căror simplu capriciu îi putea aduce pedeapsa cu moartea; şi, mai presus de toate, spiritul neînfricat cu care el expune ruşinea şi absurditatea superstiţiei lor vechi şi reproşează cazul lui Hadrian, pe care Antoninus îl zeificase, la fel cum făcuse şi cu Antinous, cel al cărui trecut era detestabil – acestea sunt trăsături pe care orice instinct al unul suflet curat se bucură să le cinstească. Iustin nu poate fi combătut printr-un surâs dispreţuitor.

După convertire, el a purtat roba de filozof, ca simbol al faptului că reuşise să ajungă la singura filozofie adevărată. Văzând că, după conflictele şi testele vremurilor, ea este singura filozofie care dăinuie, care trăieşte şi triumfă, descoperitorul ei merită omagiul omenirii. Despre roba filozofilor vom mai auzi când vom vorbi despre Tertulian. Lucrurile păstrate despre istoria lui Iustin se pot găsi în „Martirajul” şi alte pagini care îi vor urma, precum şi în următoarea Notă Introductivă a capabililor traducători Dods şi Reith.

Iustin Martirul s-a născut în Flavia Neapolis, un oraş din Samaria, actualul Nablous. Data naşterii sale este nesigură, dar ar putea fi stabilită în jurul anului 114 d. Cr. Probabil că tatăl şi bunicul lui erau de origine romană. Înainte de convertirea la creştinism, el a studiat în şcolile filozofilor, căutând cunoaşterea care să îi satisfacă setea sufletului. În cele din urmă a ajuns să vină în contact cu creştinismul şi a fost impresionat pe dată de extraordinara neînfricare de care dădeau dovadă creştinii în faţa morţii şi de măreţia, stabilitatea şi adevărul învăţăturilor Vechiului Testament. Din acest moment el a acţionat ca un evanghelist şi a folosit fiecare oportunitate pentru a proclama evanghelia drept singura filozofie sigură şi neprimejdioasă, singura cale spre mântuire. Probabil că Iustin a călătorit mult. Ştim că s-a aflat în Efes pentru o vreme şi trebuie să fi locuit o perioadă considerabilă de timp la Roma. Probabil s-a stabilit la Roma în calitate de învăţător creştin. Cât timp a fost acolo, filozofii, în special cinicii, au complotat împotriva lui şi el şi-a pecetluit mărturia lui despre adevăr prin martiraj.

Principalele fapte din viaţa lui Iustin pot fi culese chiar din scrierile sale. Există puţine indicii în ce priveşte datele. Există un consens general că el a trăit în vremea domniei lui Antoninus Pius şi mărturia lui Eusebius şi cei mai credibili istorici arată aproape cu certitudine că el a fost supus martirajului în vremea lui Marcus Aurelius. Chronicon Paschale menţionează data de 165 d. Cr.

Scrierile lui Iustin Martirul sunt printre cele mai importante care ne-au parvenit din secolul al II-lea. Nu el a fost primul care a scris o Apologie în numele creştinilor, însă Apologiile lui sunt cele mai timpurii din cele care s-au păstrat. Ele sunt caracterizate de o fervoare creştină intensă şi ne oferă o imagine a relaţiilor existente în acele zile între păgâni şi creştini. Cealaltă scriere principală a sa, „Dialog cu Trypho”, este cea dintâi expunere elaborată a temeiurilor pentru a-L privi pe Cristos drept Mesia din Vechiul Testament şi prima încercare sistematică de a înfăţişa poziţia greşită a iudeilor cu privire la creştinism.

Multe din scrierile lui Iustin nu s-au păstrat. Acele lucrări care au ajuns la noi purtându-i numele au fost împărţite în trei grupe.

Cea dintâi grupă le cuprinde pe cele care, neîndoielnic, sunt autentice, precum cele două Apologii şi Dialogul cu Trypho. Unii critici au adus obiecţii în ce priveşte calitatea de autor a lui Iustin vizavi de Dialogul cu Trypho, însă ele sunt privite acum ca fiind lipsite de greutate. Cea de-a doua grupă cuprinde acele lucrări pe care unii critici i le atribuie lui Iustin, iar alţii nu. Acestea sunt: 1. Un discurs adresat grecilor; 2. Cuvântarea plină de îndemnuri a lui Iustin adresată grecilor; 3. Despre cârmuirea exclusivă a lui Dumnezeu; 4. O scrisoare către Diognetus; 5. Fragmente dintr-o lucrare despre înviere; 6. Alte fragmente. Oricare ar fi dificultăţile în ce priveşte stabilirea autorului acestor tratate, există o singură opinie legată de caracterul lor timpuriu. După toate probabilităţile, cea mai târzie dintre ele nu a fost scrisă după secolul al III-lea.

Cea de-a treia grupă cuprinde acele lucrări care, fără îndoială, nu îi aparţin lui Iustin. Acestea sunt: 1. O expunere a adevăratei credinţe; 2. Replici la adresa ortodocşilor; 3. Întrebări ale creştinilor adresate neamurilor; 4. Întrebări ale neamurilor adresate creştinilor; 5. Epistolă către Zenas şi Serenus; 6. Combaterea unor învăţături ale lui Aristotel. Nu există nici un indiciu cu privire la data ultimelor două. Neîndoielnic, celelalte au fost scrise după Conciliul de la Niceea, deşi imediat după Reformă, Calvin şi alţii s-au referit la cea dintâi ca la o scriere autentică a lui Iustin.

Există o întrebare ciudată legată de Apologiile lui Iustin care au ajuns până la noi. Eusebius menţionează două Apologii – una scrisă în tipul domniei lui Antoninus Pius, iar cealaltă în vremea lui Marcus Aurelius. Criticii au dezbătut îndelung dacă Apologiile existente acum sunt acelea două. Unii au susţinut că, ceea ce se numeşte acum ‚A doua Apologie’, era prefaţa primeia şi că cea de-a doua s-a pierdut. Alţii au încercat să arate aşa numita ‚A doua Apologie’ este continuarea celei dintâi şi că a doua s-a pierdut. Alţii au presupus că cele două Apologii de care dispunem sunt cele două ale lui Iustin, dar că Eusebius s-a înşelat atunci când a afirmat că cea de-a doua era adresată lui Marcus Aurelius, în vreme ce alţii susţin că cele două Apologii sunt acelea menţionate de Eusebius, şi că prima de care dispunem este cea dintâi scrisă de el, iar că a doua Apologie a noastră este cea de-a doua Apologie a lui Iustin.