Scrierile Primelor Secole:

FRAGMENTE DIN LUCRAREA PIERDUTĂ A LUI IUSTIN DESPRE ÎNVIERE

CAPITOLUL I – PUTEREA ADEVĂRULUI DE A SE EVIDENŢIA

Cuvântul adevărului este liber şi duce cu sine propria autoritate, respingând cu dispreţ capcanele oricărui argument meşteşugit şi nesupunându-se cercetării logice a ascultătorilor săi. Dar el va fi crezut din pricina nobleţei sale şi a încrederii datorate Celui care îl trimite. Cuvântul adevărului este trimis de la Dumnezeu; de aceea, libertatea pe care adevărul o pretinde nu este arogantă. Dat fiind faptul că adevărul a fost trimis cu autoritate, nu se cade să i se ceară să dovedească cele afirmate, cu atât mai mult cu cât nu există nici o dovadă dincolo de el, adică dincolo de Dumnezeu. Orice dovadă este mai puternică şi mai demnă de crezare decât faptul pe care îl dovedeşte, căci un fapt care nu este crezut până când se aduc dovezi, devine demn de crezare când este demonstrat şi se recunoaşte ceea ce era pus sub semnul întrebării înainte de aducerea dovezilor. Dar nimic nu este mai puternic sau mai demn de încredere decât adevărul, aşadar, cel care pretinde ca adevărul să fie dovedit este asemenea celui care doreşte să i se dovedească de ce percepe lucrurile de care ia cunoştinţă prin intermediul simţurilor. Căci testul acelor lucruri care sunt percepute prin intermediul raţiunii sunt simţurile. Dar, în ce priveşte simţurile, nu există nici o dovadă dincolo de ele. După cum lucrurile pe care le caută raţiunea le aducem în faţa simţurilor şi pe baza lor judecăm ce fel de lucruri sunt, dacă sunt adevărate sau nu, şi nu mai stăm să cumpănim, ci ne încredem în decizia simţurilor, la fel raportăm tot ce se spune despre oameni şi lume la adevăr şi pe baza lui judecăm dacă aceste lucruri sunt sau nu de valoare. Însă lucrurile spuse de adevăr nu le mai judecăm pe baza unui test separat, ci ne încredem pe deplin în acesta. Iar Dumnezeu, Tatăl universului, care reprezintă inteligenţa desăvârşită, este adevărul, iar Cuvântul, care este Fiul Său, a venit la noi, întrupându-Se, revelându-Se pe Sine şi pe Tatăl şi dându-ne, în El, învierea din morţi şi apoi viaţa veşnică. Acesta este Isus Cristos, Mântuitorul şi Domnul nostru. De aceea, cei care Îl urmează, care Îl cunosc şi a căror dovadă este credinţa în El, se vor odihni în El. Dar pentru că adversarul nu încetează să se împotrivească multora şi foloseşte căi multe şi diverse pentru a-i ademeni, ca să-i îndepărteze pe cei credincioşi de credinţa lor şi ca să-i împiedice pe cei necredincioşi să creadă, socotesc că este necesar ca şi noi, fiind înarmaţi cu învăţăturile invulnerabile ale credinţei, să luptăm împotriva lui în numele celor slabi.

CAPITOLUL II – OBIECŢII CU PRIVIRE LA ÎNVIEREA TRUPULUI

Cei care susţin o părere greşită spun că nu există o înviere a trupului, aducând ca argument faptul că este imposibil ca ceea ce este deteriorat şi putrezit să fie adus în starea dinainte. Pe lângă această imposibilitate, ei spun că mântuirea trupului nu este de folos; ei abuzează de trupurile lor şi menţionează infirmităţile acestora, declarând că trupul este pricina păcatelor noastre; aşadar, spun ei, dacă trupul învie, şi neputinţele noastre vor învia o dată cu el. Ei elaborează o serie de argumente sofiste, precum sunt următoarele: dacă trupul învie, fie va învia în întregime, format din toate părţile sale, fie va fi imperfect. O înviere imperfectă ar însemna lipsă de putere din partea lui Dumnezeu, dacă numai unele părţi ar putea fi salvate şi altele nu. Dar dacă toate părţile trupului sunt salvate, evident, acesta va fi compus din toate mădularele sale. Dar nu este absurd să spunem că, după înviere, vor exista toate părţile trupului, din moment ce Mântuitorul a spus: „Nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în cer?” Iar îngerii, spun ei, nu au trup, nici nu mănâncă, nici nu întreţin relaţii sexuale. Prin urmare, nu va exista o înviere a trupului. Prin aceste argumente şi prin altele asemănătoare, ei încearcă să îi distragă pe oameni de la credinţă. Sunt unii care susţin că până şi Isus S-a arătat numai în spirit, nu în trup şi că avea numai aparenţa unui trup: aceşti oameni caută să lipsească trupul de promisiunea care i-a fost făcută. Mai întâi, să rezolvăm acele lucruri care par fără soluţie, apoi, într-o manieră ordonată, vom prezenta demonstraţia cu privire la trup, dovedind că acesta beneficiază de mântuire.

CAPITOLUL III – DACĂ MĂDULARELE ÎNVIE, VOR AVEA ACELEAŞI FUNCŢII CA ŞI ACUM?

Ei spun deci, că, dacă trupul va învia în întregime şi dispunând de toate mădularele sale, aceasta ar însemna ca şi funcţiile mădularelor să fie exercitate: pântecele femeilor să poarte sarcina, bărbaţii să îşi exercite, de asemenea, funcţia de reproducere, iar celelalte mădulare să funcţioneze şi ele. Acest argument va rămâne în picioare sau se va prăbuşi prin următoarea afirmaţie. Dacă el se va dovedi fals, întreaga lor obiecţie va fi îndepărtată. Este evident că membrele care îndeplinesc o anumită funcţie acţionează aşa cum vedem noi acum, în această viaţă, dar aceasta nu înseamnă că, în mod obligatoriu, ele îndeplinesc aceleaşi funcţii dintotdeauna. Ca să vedem mai limpede acest fapt, să ne gândim la următoarele: funcţia uterului este de a rămâne însărcinat, iar a mădularului masculin de a produce sarcina. Deşi aceste mădulare sunt destinate îndeplinirii unor astfel de funcţii, nu înseamnă că este obligatoriu ca ele să funcţioneze aşa dintotdeauna (căci vedem multe femei care, deşi au uter, nu rămân însărcinate, cum sunt cele sterpe); astfel, sarcina nu este consecinţa necesară şi imediată a faptului că o femeie are uter; la fel se întâmplă şi cu cele care nu sunt sterpe, dar care se abţin de la relaţii sexuale, unele fiind virgine de la început, iar altele numai de la un timp anume. Vedem că sunt şi bărbaţi care se păstrează caşti, unii de la început şi alţii de la o anumită vreme. Astfel, prin felul lor de viaţă, aceştia dau deoparte căsătoria, considerând-o nelegiuită din pricina poftei. Vedem că şi unele animale, deşi au uter, nu zămislesc, precum este catârul, iar masculii nu dau naştere unor animale de aceeaşi rasă. Deci, atât în cazul oamenilor, cât şi în cel al animalelor fără raţiune, vedem cazuri în care relaţiile sexuale sunt desfiinţate şi aceasta are loc înainte să vină lumea viitoare. Şi Domnul nostru, Isus Cristos, S-a născut dintr-o fecioară nu pentru alt motiv decât pentru cel de a nimici zămislirea produsă de dorinţa neînfrânată şi pentru a arăta că omul poate fi conceput de Dumnezeu fără intervenţia umană. Când El S-a născut şi S-a supus celorlalte condiţii ale trupului – adică mâncarea, băutura, îmbrăcămintea – nu S-a supus acestei condiţii – de exercitare a funcţiei sexuale. În ce priveşte dorinţele trupului, El le-a acceptat pe cele ce erau necesare, dar nu S-a supus celor care nu erau necesare. Dacă trupul ar fi lipsit de hrană, de băutură sau de îmbrăcăminte, ar pieri, dar dacă este privat de dorinţa nestăpânită nu suferă nici un rău. El ne-a spus, deopotrivă, că în lumea viitoare relaţiile sexuale nu vor mai exista, după cum arată cuvintele Lui: „Copiii acestei lumi se însoară şi se mărită, dar copiii lumii ce va veni nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci vor fi ca îngerii în cer”. Deci, cei neîncrezători să nu se mire dacă, în lumea care va veni, El va pune capăt acelor acte ale mădularelor noastre trupeşti care sunt desfiinţate chiar în lumea aceasta.

CAPITOLUL IV – CEI CU DIFORMITĂŢI VOR ÎNVIA ÎN ACEASTĂ STARE?

Aceşti oameni spun că, dacă trupul învie, trebuie să se ridice la viaţă în aceeaşi stare în care era când a murit. Astfel, dacă a murit având un singur ochi, trebuie să învie cu un singur ochi, dacă a murit olog, va învia aşa, dacă are vreo deficienţă într-o anumită parte a corpului, va învia în această stare. Cât de orbi sunt ochii inimii acestor oameni! Ei nu au văzut pe pământ orbi care şi-au căpătat vederea şi ologi care au mers la cuvântul Lui. Toate lucrurile pe care le-a făcut Mântuitorul au fost îndeplinite mai întâi pentru ca cele spuse cu privire la El în profeţi să se împlinească, „pentru ca cel orb să-şi capete vederea şi cel surd să audă” şi aşa mai departe, dar şi pentru a sădi credinţa că trupul va fi întreg la înviere. Căci dacă El a vindecat bolile trupului pe pământ, făcând trupul întreg, cu mult mai mult va face acest lucru la înviere, pentru ca trupul să se ridice desăvârşit şi întreg. Deci, în acest fel vor fi tămăduite acele deficienţe de temut ale trupului.

CAPITOLUL V – ÎNVIEREA TRUPULUI NU ESTE IMPOSIBILĂ

Iarăşi, unii din cei care susţin că trupul nu va învia, afirmă că acest fapt este imposibil; alţii, gândindu-se cât de netrebnic şi de vrednic de dispreţ este trupul, cred că nu este potrivit ca Dumnezeu să îl învie, iar alţii cred că, de la bun început, trupul nu a primit promisiunea învierii. Deci, mai întâi, în ce îi priveşte pe cei care spun că este cu neputinţă ca Dumnezeu să-l învie, cred că ar trebui să arăt că sunt ignoranţi, afirmând doar cu vorba că sunt credincioşi, dar dovedind prin faptele lor că sunt necredincioşi, chiar mai necredincioşi decât necredincioşii. În condiţiile în care toţi păgânii cred în idolii lor şi sunt convinşi că toate lucrurile le sunt cu putinţă acestora (după cum spune chiar poetul lor, Homer: „Zeii pot face toate lucrurile, cu uşurinţă încă”; el a adăugat cuvântul „cu uşurinţă” ca să evidenţieze măreţia puterii zeilor), mulţi par să fie mai necredincioşi decât aceştia. Căci dacă păgânii cred că zeii lor, care sunt idoli („care au urechi, dar nu aud, au ochi, dar nu văd”), pot face toate lucrurile, deşi ei nu sunt decât diavoli, aşa cum spune Scriptura: „Dumnezeii popoarelor sunt demoni”, cu mult mai mult s-ar cuveni ca noi, care avem credinţa cea bună, corectă şi adevărată, să credem în Dumnezeul nostru, căci avem şi dovezi [ale puterii Lui], mai întâi prin crearea primului om, care a fost făcut de Dumnezeu din ţărână; există suficiente dovezi ale puterii lui Dumnezeu şi cei care studiază lucrurile pot vedea că oamenii se nasc unii din alţii şi se pot minuna chiar mai mult de felul în care, dintr-un mic strop de lichid, se formează o făptură vie atât de mare. Dacă aceste lucruri ar fi fost consemnate numai ca o promisiune şi nu ar fi fost văzute împlinindu-se, naşterea ar fi mai greu de crezut decât învierea, dar ea devine credibilă prin îndeplinirea ei. Dar chiar şi în cazul învierii, Mântuitorul ne-a arătat împlinirea ei, despre care vom vorbi puţin. Însă acum demonstrăm că învierea trupului este posibilă, cerând iertare fiilor Bisericii dacă aducem argumente care par laice şi fizice, mai întâi pentru că înaintea lui Dumnezeu nimic nu este laic, nici măcar lumea însăşi, căci ea este lucrarea mâinilor Lui şi în al doilea rând, pentru că folosim astfel de argumente pentru a veni în întâmpinarea necredincioşilor. Dacă am fi avut o dispută cu cei credincioşi, ar fi fost suficient să spunem că noi credem, însă acum trebuie să trecem la demonstraţie. Dovezile de mai sus sunt, într-adevăr, suficiente pentru a demonstra posibilitatea învierii trupului. Dar dat fiind faptul că aceşti oameni sunt din cale-afară de necredincioşi, vom aduce în continuare un argument şi mai convingător – un argument care nu se întemeiază pe credinţă, căci ei nu se află în sfera ei, ci pe sursa necredinţei lor – adică, desigur, pe raţiuni fizice. Dacă le dovedim prin astfel de argumente că învierea trupului este posibilă, cu siguranţă sunt vrednici de mare ocară dacă nu pot fi convinşi nici prin declaraţia credinţei, nici prin argumentele cuvântului.

CAPITOLUL VI – ÎNVIEREA ESTE ÎN CONCORDANŢĂ CU OPINIILE FILOZOFILOR

Unii dintre cei ce sunt numiţi filozofi, precum Platon, spun că universul este format din materie şi Dumnezeu; alţii, precum Epicur, că este format din atomi şi din vid, în vreme ce alţii, cum sunt stoicii, că este format din acestea patru: foc, apă, aer şi pământ. Ajunge să menţionăm opiniile predominante. Platon spune că toate lucrurile sunt create de Dumnezeu din materie, potrivit planului Său, dar Epicur şi urmaşii lui spun că toate lucrurile sunt create din atomi şi din vid, de către un fel de acţiune auto-controlată a mişcării naturale a corpurilor. Stoicii considerau că toate sunt create din cele patru elemente, umplute cu Dumnezeu. În vreme ce există o asemenea discrepanţă între ei, există unele învăţături recunoscute de toţi. Una dintre ele spune că nimic nu poate fi produs din ceva ce nu există, nimic nu poate fi nimicit sau dizolvat în ceva ce nu există şi elementele din care au fost create toate lucrurile sunt indestructibile. Întrucât aşa stau lucrurile, potrivit acestor filozofi, regenerarea trupului este posibilă. Dacă, potrivit lui Platon, există materia şi Dumnezeu, ambele sunt indestructibile şi Dumnezeu are rolul unui meşteşugar, adică al unui olar, iar materia are rolul lutului, al cerii sau al unui astfel de material. Apoi, ceea ce este format din materie, fie că este un chip sau o statuie, este destructibil, dar materia în sine este indestructibilă, la fel ca lutul, ceara sau vreun alt fel de material. Astfel, artistul conturează în lut sau ceară şi face forma unui animal viu. Iar dacă lucrarea lui este distrusă, nu este imposibil pentru el să modeleze aceeaşi formă, folosind acelaşi material şi să o facă din nou. Astfel, potrivit lui Platon, nu va fi cu neputinţă pentru Dumnezeu, care este indestructibil şi care are la îndemână material indestructibil, ca şi după ce a fost distrus lucrul format întâi din el, să îl facă din nou, având aceeaşi formă ca înainte. Chiar şi potrivit stoicilor, dat fiind faptul că trupul este format prin amestecul celor patru substanţe elementare, atunci când el este dizolvat în cele patru elemente, care rămân indestructibile, este posibil ca acestea să fie formate pentru a doua oară din aceeaşi fuziune şi compoziţie, datorită lui Dumnezeu, care le pătrunde şi să re-creeze astfel trupul pe care îl formaseră înainte. La fel se întâmplă cu un om care face o compoziţie din aur, argint, aramă şi cositor şi apoi doreşte să o topească din nou, pentru ca fiecare element să existe separat; după aceea poate să le amestece iarăşi, dacă vrea, şi să facă aceeaşi compoziţie pe care o avusese înainte. Din nou, potrivit lui Epicur, întrucât atomii şi vidul sunt indestructibile, printr-o aranjare şi o ordonare precisă a atomilor care se unesc, iau naştere deopotrivă toate lucrurile şi trupul însuşi. În cursul timpului, acesta se descompune din nou în acei atomi din care s-a şi format. Iar cum aceştia rămân indestructibili, nu este deloc imposibil ca, venind împreună din nou şi primind aceeaşi aranjare şi poziţie, să formeze un trup de aceeaşi natură cu cel produs înainte din ei. Asemenea unui bijutier care ar face un mozaic în forma unui animal şi pietrele ar fi împrăştiate de trecerea timpului sau chiar de cel care le-a aranjat, având acele pietre împrăştiate, el le poate aduna laolaltă şi le poate aşeza în acelaşi fel, făcând aceeaşi formă de animal. Şi nu va fi Dumnezeu în stare să adune din nou împreună mădularele descompuse ale trupului şi să facă acelaşi trup pe care îl întocmise înainte?

CAPITOLUL VII – TRUPUL ARE VALOARE ÎN OCHII LUI DUMNEZEU

Am dovedit îndeajuns, ca răspuns adresat oamenilor din lume, că învierea trupului este posibilă. Iar dacă învierea trupului nu este imposibilă chiar pe baza principiilor necredincioşilor, cu cât mai mult este ea în concordanţă cu înţelegerea credincioşilor! Urmând ordinea noastră, trebuie să vorbim acum despre cei care socotesc că trupul este rău şi că nu este vrednic de înviere sau de ordinea cerească, mai întâi pentru că este creat din pământ şi apoi pentru că este plin de toată răutatea, aşa încât sileşte sufletul să păcătuiască împreună cu el. Dar aceste persoane par a fi ignorante în ce priveşte întreaga lucrare a lui Dumnezeu, atât în legătură cu geneza şi formarea omului, mai întâi, şi apoi cu privire la motivul pentru care au fost create lucrurile din lume. Căci nu spune cuvântul: „Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră?” Ce fel de om? Evident că este vorba de un om trupesc, căci cuvintele spun: „Şi Dumnezeu a luat ţărână din pământ şi l-a făcut pe om”. Este limpede, deci, că omul creat după chipul lui Dumnezeu avea un trup. Atunci nu este absurd să spunem că trupul făcut de Dumnezeu după propriul chip este vrednic de dispreţ şi că nu valorează nimic? Dar faptul că trupul este un bun de preţ pentru Dumnezeu reiese mai întâi din crearea lui de către Dumnezeu, căci cel puţin imaginea este valoroasă pentru cel ce a creat-o şi pentru un artist şi, apoi, valoarea trupului se vede din crearea restului lumii, căci, dintre toate lucrurile create, el este cel mai preţios pentru creator.

CAPITOLUL VIII – TRUPUL DETERMINĂ SUFLETUL SĂ PĂCĂTUIASCĂ?

Acest fapt este adevărat, spun ei, căci trupul este păcătos şi sileşte sufletul să păcătuiască împreună cu el. Astfel, ei acuză zadarnic trupul şi pun pe seama lui păcatele amândurora. Dar în ce cazuri poate trupul să păcătuiască de unul singur, dacă sufletul nu merge înaintea lui, incitându-l? Ca şi în cazul unui jug de boi, dacă unul sau altul este dezlegat din jug, nici unul nu poate ara singur; la fel, nici trupul sau sufletul nu pot face nimic singure, dacă ies din jugul comuniunii lor. Iar dacă trupul este cel păcătos, atunci numai din pricina lui a venit Mântuitorul, după cum spune El: „Nu am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi”. Aşadar, dacă s-a dovedit că trupul este preţios în ochii lui Dumnezeu şi slăvit mai presus de toate lucrările Sale, atunci pe drept va fi mântuit de El.
Prin urmare, trebuie să îi înfruntăm pe cei care spun că, deşi trupul este lucrarea specială a lui Dumnezeu şi preţuită de El mai presus de toate, nu reiese automat că trupul beneficiază de promisiunea învierii. Însă nu este absurd ca ceea ce a fost creat în asemenea împrejurări şi care este mai valoros decât toate lucrurile, să fie neglijat de Creatorul său în aşa fel încât să treacă în non-eternitate? Aceasta ar însemna ca sculptorul şi pictorul care vor ca lucrările lor să dureze, ca să le aducă glorie, să le înnoiască atunci când încep să se deterioreze, iar prin contrast, Dumnezeu să Îşi neglijeze proprietatea şi lucrarea în aşa măsură încât ea să ajungă să fie anihilată şi să nu mai existe. Nu ar trebui să spunem că această muncă este zadarnică? Dacă un om ar construi o casă şi ar distruge-o imediat sau ar neglija-o, deşi vede că se deteriorează şi o poate repara – l-am învinui că a lucrat în zadar. Nu L-am învinui la fel şi pe Dumnezeu? Însă cel Nepieritor nu este astfel şi Înţelepciunea universului nu este nesăbuită. Cei necredincioşi să-şi închidă gura, chiar dacă ei înşişi nu cred.
Dar, într-adevăr, El a chemat trupul la nemurire şi îi promite viaţa veşnică. Atunci când promite că va mântui omul, El face această promisiune şi pentru trup. Căci ce este omul dacă nu un animal raţional, format din trup şi suflet? Formează numai sufletul singur omul? Nu, ci el este sufletul omului. Este trupul numit om? Nu, ci e numit trupul omului. Deci, dacă nici unul din acestea nu reprezintă omul prin sine însuşi, ci ceea ce se formează din cele două poartă numele de om, iar Dumnezeu a chemat omul la viaţă şi la înviere, El nu a chemat numai o parte, ci întregul, adică sufletul şi trupul. Atunci, nu ar fi fără îndoială absurd ca, în vreme ce acestea două constituie aceeaşi fiinţă şi sunt supuse aceleiaşi legi, una să fie mântuită şi cealaltă nu? Iar dacă nu este imposibil ca trupul să fie regenerat, aşa cum am dovedit deja, pe baza cărei distincţii sufletul ar fi mântuit şi trupul nu? Îl consideră ei pe Dumnezeu ca fiind ranchiunos? Dar El este bun şi doreşte ca toţi să fie mântuiţi. Prin Dumnezeu şi prin proclamaţia Lui, nu numai sufletul a auzit şi a crezut în Isus Cristos, şi împreună cu el şi trupul, dar amândouă au fost spălate şi au săvârşit neprihănirea. Ei îl fac pe Dumnezeu ingrat şi nedrept dacă, deşi ambele cred în El, El doreşte să mântuiască numai pe una, nu şi pe cealaltă. Ei bine, ei spun că sufletul este nepieritor, o parte din Dumnezeu şi inspirat de El şi, de aceea, El doreşte să mântuiască ceea ce în mod special este al Lui şi înrudit cu Sine; dar trupul este pieritor şi nu vine de la El, ca şi sufletul. Atunci, ce mulţumiri I se mai datorează şi ce manifestare a puterii şi a bunătăţii Lui este aceasta, dacă El intenţionează să mântuiască ceea ce, prin natura sa, este mântuit şi există ca parte a lui Dumnezeu? Căci el avea mântuirea prin sine şi, în ce priveşte salvarea sufletului, Dumnezeu nu face un lucru deosebit, căci mântuirea sufletului era destinul său firesc, dat fiind faptul că el este o parte a lui Dumnezeu, fiind inspirat de El. Însă celui care salvează ce îi aparţine nu i se datorează mulţumiri, căci prin aceasta, el se salvează pe sine. Cel care salvează o parte din sine, se salvează pe el însuşi prin propriile mijloace, ca să nu ajungă deficitar cu privire la acea parte, iar aceasta nu poate fi socotită acţiunea unui om bun. Căci nici atunci când un om face bine copiilor şi urmaşilor săi nu este numit un om bun, întrucât şi cele mai sălbatice fiare fac la fel şi, într-adevăr, suferă moartea, dacă e nevoie, de dragul puilor lor. Dar dacă un om ar săvârşi aceleaşi fapte pentru sclavii săi, acel om ar fi numit pe drept un om bun. De aceea, Mântuitorul ne-a învăţat să ne iubim vrăjmaşii, căci, spune El, ce răsplată vom avea? Aşadar, El ne-a arătat că este o faptă bună să îi iubim nu doar pe cei născuţi din El, ci şi pe cei care sunt fără Dumnezeu. Iar lucrurile pe care ni le porunceşte nouă, le îndeplineşte mai întâi El Însuşi.

CAPITOLUL IX – ÎNVIEREA LUI CRISTOS DOVEDEŞTE CĂ TRUPUL SE RIDICĂ LA VIAŢĂ

Dacă El nu avea nevoie de trup, de ce l-a vindecat? Iar faptul cel mai convingător este acela că El i-a înviat pe morţi. De ce? Nu ca să arate cum va fi învierea? Cum a înviat El atunci morţii? A înviat sufletele sau trupurile lor? Evident că pe amândouă. Dacă învierea ar fi fost numai spirituală, ar fi trebuit ca El, când i-a înviat pe morţi, să înfăţişeze trupul zăcând deoparte, singur, şi sufletul viu, separat de trup. Însă El nu a făcut aşa, ci a înviat trupul, confirmând astfel promisiunea vieţii. De ce a înviat El în trupul în care suferise dacă nu ca să arate învierea trupului? Dorind să confirme acest fapt, atunci când ucenicilor Lui nu le venea să creadă că a înviat în trup cu adevărat şi Îl priveau cu îndoială, El le-a zis: „Tot nu aveţi credinţă; Eu sunt”, i-a lăsat să Îl atingă şi le-a arătat semnul cuielor din palmele Lui. Când ei s-au convins prin toate aceste dovezi că era El, în trup, i-au cerut să mănânce cu ei, ca să se lămurească mai clar că El înviase într-adevăr în trup; iar El a mâncat fagure de miere şi peşte. Când le-a arătat astfel că există cu adevărat o înviere a trupului, dorind să le arate că era posibilă şi înălţarea acestuia la cer (după cum spusese El că locuinţa noastră este în cer), „El S-a înălţat la cer pe când ei priveau”, aşa cum era în trup. După tot ce s-a spus, dacă cineva mai pretinde dovezi ale învierii, nu se deosebeşte cu nimic de Saduchei, căci învierea trupului stă în puterea lui Dumnezeu şi, fiind mai presus de orice înţelegere, e stabilită prin credinţă şi se vede prin fapte.

CAPITOLUL X – TRUPUL ESTE MÂNTUIT, DE ACEEA VA ÎNVIA

Învierea este o înviere a trupului care a murit, căci duhul nu moare; sufletul se află în trup şi fără el, trupul nu poate trăi. Trupul nu mai este atunci când sufletul îl părăseşte, căci trupul este casa sufletului şi sufletul este casa duhului. Toate aceste trei elemente ale celor care nutresc o nădejde sinceră şi o credinţă neclintită în Dumnezeu vor fi mântuite. Având în vedere chiar argumentele lumii acesteia şi faptul că şi potrivit lor nu este imposibil ca trupul să fie regenerat, precum şi faptul că, pe lângă aceste dovezi, în întreaga Evanghelie Mântuitorul ne arată că există o mântuire a trupului, de ce mai ascultăm acele argumente periculoase şi necredincioase, fără să vedem că decădem atunci când plecăm urechea la un astfel de argument: că sufletul este nemuritor, dar trupul este muritor şi că nu poate fi readus la viaţă? Asemenea lucruri auzeam de la Pitagora şi de la Platon, înainte să aflăm adevărul. Dacă Mânuitorul ar fi spus acest lucru şi ar fi proclamat numai salvarea sufletului, ce lucru nou, care le întrecea pe cele auzite de la Pitagora, Platon şi cei de felul lor, ne-a adus El? Dar El a venit acum proclamând vestea cea bună a unei nădejdi noi şi necunoscute oamenilor. Într-adevăr, era un lucru nou şi neobişnuit ca Dumnezeu să promită că nu va ţine neputrezirea în neputrezire, ci că va transforma putrezirea în neputrezire. Dar pentru că prinţul răutăţii nu putea corupe în nici un alt fel adevărul, i-a trimis pe apostolii lui (oameni răi care au adus învăţături dăunătoare), alegându-i dintre cei care L-au răstignit pe Mântuitorul nostru. Aceşti oameni au purtat numele Mântuitorului, dar au făcut faptele celui care i-a trimis şi din pricina lor acest nume a fost vorbit de rău. Dar dacă trupul nu învie, de ce îl păzim astfel şi nu îi îngăduim mai degrabă să se complacă în plăcerile lui? De ce nu îi imităm şi noi pe doctori, care se spune că, atunci când au pacienţi fără speranţă, care nu mai pot fi vindecaţi, le permit să se dedea la toate plăcerile lor? Ei ştiu că aceşti oameni sunt pe moarte; la fel fac şi cei care urăsc trupul, scoţându-l afară din moştenirea lui în măsura în care pot. Acesta este şi motivul pentru care ei îl dispreţuiesc, pentru că în scurt timp va ajunge un cadavru. Dar dacă medicul nostru, Cristos, Dumnezeu, care ne-a izbăvit din poftele noastre, supune trupul nostru legilor Sale înţelepte şi cumpătate, este limpede că îl păzeşte de păcate pentru că el are nădejdea salvării, la fel cum medicii nu îngăduie oamenilor pe care speră să îi salveze să se dedea la orice fel de plăceri.