Scrierile Primelor Secole:

 FÂNTUL IUSTIN, MARTIRUL, ÎN DIALOG CU TRYPHO

CAPITOLUL I – INTRODUCERE

Pe când mergeam într-o dimineaţă pe drumurile din Xystus, m-am întâlnit cu un anumit om, însoţit de alţii, care mi-a spus: „Salutare, o, filozofule!” După ce a spus aceasta, s-a întors de îndată şi a mers împreună cu mine, iar prietenii lui l-au urmat. La rândul meu, m-am adresat lui şi i-am spus: „Ce este atât de important?”

Iar el mi-a replicat: „Eu am fost învăţat”, a spus el, „de către adeptul lui Socrate, Corinthus din Argos, că nu se cuvine să îi dispreţuiesc sau să îi tratez cu indiferenţă pe cei ce poartă astfel de veşminte, ci să le arăt toată bunăvoinţa, să mă întovărăşesc cu ei, căci s-ar putea ca, dintr-o asemenea relaţie, să izvorască unele foloase pentru un astfel de om sau pentru mine însumi. În plus, este bine pentru amândoi dacă fie unul, fie altul este avantajat. Aşadar, de aceea, ori de câte ori văd pe cineva îmbrăcat astfel, mă apropii bucuros de el; acum, din acelaşi motiv v-am abordat spontan şi aceştia mă însoţesc aşteaptă ei înşişi să audă din partea ta ceva ce le va fi de folos”.

„Dar cine eşti tu, om prea-luminat?” i-am replicat eu în glumă.

Atunci, el mi-a spus direct numele şi familia din care venea. „Trypho mă numesc;” a spus el „sunt un evreu tăiat împrejur, am scăpat din războiul care are loc în ţara mea şi îmi duc zilele în Grecia şi, în cea mai mare parte, în Corint”.

„Şi cum”, am spus eu, „se poate ca filozofia să-ţi fie de folos ca şi legiuitorii şi profeţii tăi?”

„De ce nu?” a răspuns el. „Nu se învârt filozofii în fiecare discurs în jurul lui Dumnezeu? Şi nu îşi pun continuu întrebări despre unitatea şi providenţa Lui? Nu aceasta este cu adevărat datoria filozofiei – să investigheze Divinitatea?”

„Cu siguranţă”, am spus eu, „aşa am crezut şi noi. Dar cei mai mulţi nu s-au gândit dacă există unul sau mai mulţi dumnezei, dacă aceştia ne acordă importanţă fiecăruia dintre noi sau nu, ca şi cum cunoaşterea acestor lucruri nu ar contribui cu nimic la fericirea noastră; nu, ci ei mai degrabă încearcă să ne convingă că Dumnezeu are grijă de univers, cu soiurile şi speciile sale, dar nu de mine şi de tine individual, din moment ce astfel nu e nevoie să ne rugăm Lui zi şi noapte. Dar nu este dificil să înţelegem care este consecinţa acestui lucru, căci cutezanţa şi libertinajul în vorbire determină păstrarea unor asemenea opinii, făcându-i pe aceşti oameni să acţioneze şi să spună ce vor, fără să se teamă de pedeapsă sau să spere la vreun beneficiu din partea lui Dumnezeu. Căci cum ar putea să o facă? Ei afirmă că se vor întâmpla aceleaşi lucruri întotdeauna şi că eu şi cu tine vom trăi din nou în acelaşi fel, fără a fi devenit nici mai buni, nici mai răi. Există şi alţii, care, presupunând că sufletul este nemuritor şi imaterial, cred că, deşi au săvârşit răul, nu vor fi pedepsiţi (căci ceea ce este imaterial este insensibil) şi că sufletul, ca urmare a nemuririi lui, nu are nevoie de nimic din partea lui Dumnezeu”.

Iar el, zâmbind blând, a spus: „Spune-ne care este părerea ta cu privire la aceste lucruri, care este ideea ta referitoare la Dumnezeu şi care este filozofia ta”.

CAPITOLUL II – IUSTIN DESCRIE STUDIILE SALE ÎN DOMENIUL FILOZOFIEI

„Vă voi spune,” am zis eu, „care este părerea mea; căci filozofia este, de fapt, cea mai mare posesiune şi este demnă de cinste înaintea lui Dumnezeu, către care ne conduce şi pe care ni-L recomandă. Cei care au acordat atenţie filozofiei sunt cu adevărat oameni sfinţi. Cei mai mulţi nu au înţeles însă ce este filozofia şi motivul pentru care ea a fost trimisă oamenilor; altfel, nu ar fi nici platonicieni, nici stoici, nici peripatetici, teoreticieni sau pitagorei, dat fiind că această cunoaştere este una. Doresc să vă spun de ce s-a ramificat ea. Cei care s-au ocupat mai întâi de ea [de filozofie] şi care, prin urmare, au fost consideraţi oameni iluştri, au fost urmaţi de unii care nu au făcut nici o investigare cu privire la adevăr, ci doar au admirat perseverenţa şi auto-disciplina înaintaşilor, precum şi noutatea doctrinelor. Şi fiecare a crezut că ceea ce a învăţat de la maestrul lui era adevărat; apoi, aceşti oameni au transmis succesorilor lor aceste lucruri şi altele asemănătoare. Iar acest sistem a primit numele celui care a fost denumit părintele doctrinei. La început, fiind dornic să discut personal cu un astfel de om, m-am dat pe mâna unui stoic; după ce am petrecut un timp considerabil cu el, văzând că nu am dobândit mai multe cunoştinţe despre Dumnezeu (căci el nu Îl cunoştea şi spunea că o asemenea învăţătură nu era necesară), am plecat şi m-am îndreptat spre un altul, numit peripatetic şi care, după cum îşi închipuia el, era iscusit. Acest om, după ce a petrecut cu mine câteva zile, mi-a cerut să stabilesc o taxă, ca relaţia noastră să nu fie nerentabilă pentru el. Din acest motiv l-am părăsit şi pe el, convins că nu era câtuşi de puţin un filozof. Dar când sufleul meu dorea cu nerăbdare să audă caracteristicile şi partea cea valoroasă a filozofiei, m-am dus la un pitagoreu, un om foarte vestit, care învăţa pe alţii din înţelepciunea lui. Când am avut o discuţie cu el, dorind să devin ascultătorul şi discipolul lui, el a spus: „Ce vei face? Ai cunoştinţe de muzică, astronomie şi geometrie? Te aştepţi să poţi înţelege vreunul din lucrurile care duc la o viaţă fericită dacă nu te-ai informat mai întâi cu privire la acele lucruri care dezobişnuiesc sufletul de obiectele perceptibile şi îl fac apt pentru cele aparţin minţii, pentru a putea contempla lucrurile demne de cinste şi cele bune în esenţa lor?” După ce mi-a recomandat multe din aceste ramuri ale ştiinţei, spunându-mi că sunt necesare, m-a concediat când i-am mărturisit ignoranţa mea. Prin urmare, am acţionat cu nerăbdare, după cum era de aşteptat când eşuasem în speranţa mea, cu atât mai mult cu cât socotisem că omul avea anumite cunoştinţe; dar reflectând din nou cu privire la timpul în care ar fi trebuit să zăbovesc asupra acelor ramuri ale ştiinţei, nu am putut să mai rabd întârzierea. În starea mea neajutorată, mi-a trecut prin minte să am o întâlnire cu platonicienii, căci aceştia au un mare renume. Prin urmare, am petrecut cât de mult timp posibil cu unul care s-a stabilit de curând în oraşul nostru – un om ager, care deţinea o poziţie înaltă printre platonicieni – şi am progresat, făcând zilnic îmbunătăţiri majore. Perceperea lucrurilor imateriale m-a copleşit iar contemplarea ideilor a dat aripi minţii mele, aşa încât, în scurtă vreme se poate spune că am ajuns înţelept; am fost însă atât de nechibzuit încât mă aşteptam ca imediat să abordez subiectul cu privire la Dumnezeu, căci acesta este finalul filozofiei lui Platon.

CAPITOLUL III – IUSTIN RELATEAZĂ MODUL ÎN CARE S-A CONVERTIT

„Şi pe când eram într-o asemenea stare de spirit, dorind la un moment dat să fiu umplut cu o mare pace şi să evit să întâlnesc alţi oameni, am mers pe un câmp anume, nu departe de mare. Şi când eram aproape de acel loc, unde doream să fiu singur, un om vârstnic, a cărui înfăţişare nu era câtuşi de puţin vrednică de dispreţ, dând dovadă de un comportament blând şi venerabil, m-a urmat la mică distanţă. Când m-am întors spre el, oprindu-mă, l-am privit ţintă.”

El mi-a spus: „Mă cunoşti?”

I-am răspuns că nu.

„Atunci de ce”, mi-a zis el, „mă priveşti astfel?”

„Sunt uimit”, am spus eu, „pentru că s-a întâmplat să fii în compania mea în acelaşi loc, căci nu mă aşteptam să văd vreun om aici”.

Iar el mi-a spus: „Sunt îngrijorat pentru unii din casa mea, care m-au părăsit şi, de aceea, am venit să îi caut eu însumi, dacă, din întâmplare, vor apărea undeva. Dar tu de ce eşti aici?” mi-a zis el.

„Îmi fac plăcere astfel de plimbări”, am spus eu, „unde nu îmi este distrasă atenţia şi unde conversaţia cu mine însumi este neîntreruptă; astfel de locuri sunt cele mai potrivite pentru filozofie.”

„Atunci, eşti filozof”, a spus el, „şi nu un iubitor al faptelor şi al adevărului? Şi nu urmăreşti să fii un om pragmatic, ci mai degrabă un sofist?”

„Ce lucrare mai mare”, am spus eu, „ar putea realiza cineva afară de acesta – să arate care este raţiunea care guvernează toate lucrurile şi, după ce a găsit-o, să urce pe ea şi să privească în jos, spre erorile şi căutările altora? Dar fără filozofie şi adevărata raţiune, prudenţa nu ar fi întâlnită la nici un om. De aceea este necesar ca fiecare om să filozofeze şi să considere că aceasta este cea mai mare şi mai onorabilă faptă, în vreme ce alte lucruri sunt de o importanţă secundară sau terţă, deşi, dacă ar depinde de filozofie, ar avea o valoare moderată şi demnă de a fi acceptată. Dar separate de filozofie, neînsoţind-o, ele sunt vulgare şi grosolane pentru cei ce le urmăresc.”

„Atunci, filozofia aduce fericirea?” a spus el, întrerupându-mă.

„Cu siguranţă”, am spus eu „şi numai ea singură o poate face.”

„Atunci, ce este filozofia?” spuse el, „şi ce este fericirea? Rogu-te, spune-mi, dacă nu te împiedică nimic.”

„Filozofia”, am spus eu, „este cunoaşterea lucrurilor care există cu adevărat şi percepţia clară a adevărului; iar fericirea este răsplata unei asemenea cunoaşteri şi înţelepciuni.”

„Dar ce numeşti tu Dumnezeu?” a spus el.

„Ceea ce îşi menţine întotdeauna aceeaşi natură, în acelaşi mod şi care este cauza tuturor celorlalte lucruri – acesta, într-adevăr, este Dumnezeu.” Aşa i-am răspuns, iar el m-a ascultat cu plăcere şi m-a întrebat din nou:

„Nu este cunoaşterea un termen comun diferitelor domenii? Căci în variatele tipuri de arte, cel ce le cunoaşte pe toate este numit un om priceput în arta strategiei, a conducerii sau a vindecării deopotrivă. Dar în ce priveşte lucrurile divine şi umane, nu este la fel. Există vreo cunoaştere care permite înţelegerea lucrurilor divine şi umane şi, apoi, o cunoştinţă deplină în legătură cu divinitatea şi neprihănirea?”

„Cu siguranţă,” am replicat eu.

„Atunci cum stau lucrurile? Îl cunoaştem pe om şi pe Dumnezeu în acelaşi fel în care cunoaştem muzica, aritmetica, astronomia sau vreo altă ramură asemănătoare?”

„Sub nici o formă,” am răspuns eu.

„Nu mi-ai răspuns corect, atunci”, a spus el, „căci unele [ramuri ale cunoaşterii] au ajuns la noi prin învăţare, prin întrebuinţare, iar pe altele le cunoaştem prin văz. Acum, dacă ţi-ar spune cineva că în India există un animal a cărui natură diferă de a celorlalte, fiind aşa şi aşa, cu o formă multiplă şi variată, nu l-ai cunoaşte înainte să-l vezi; nici nu ai fi competent să îl descrii dacă nu ai avea informaţii de la cineva care l-a văzut.”

„Cu siguranţă că nu”, am spus eu.

„Atunci”, a spus el, „cum ar putea filozofii să aibă o judecată corectă cu privire la Dumnezeu sau să spună adevărul, în condiţiile în care nu au nici un fel de cunoştinţe despre El, nici nu L-a văzut şi nici nu L-au auzit vreodată?”

„Dar, părinte”, am spus eu, „zeitatea nu poate fi văzută doar cu ochii, asemeni altor fiinţe, ci poate fi percepută numai de minte, după cum spune Platon, iar eu îl cred.”

CAPITOLUL IV – PRIN SINE, SUFLETUL NU ÎL POATE VEDEA PE DUMNEZEU

„Atunci”, spuse el, „există o putere atât de mare în mintea noastră? Sau nu poate cineva să-L perceapă mai degrabă prin intermediul simţurilor? Îl poate vedea mintea omului pe Dumnezeu oricând, fără a fi pregătită de Duhul Sfânt?”

„Platon spune, într-adevăr”, am replicat eu, „că ochiul minţii este de o asemenea natură şi fost dat pentru acest scop, ca să putem vedea chiar acea Fiinţă, atunci când mintea însăşi este pură. Această Fiinţă este cauza tuturor lucrurilor percepute de minte, nu are culoare, formă, mărime – într-adevăr, nimic la care să privească ochiul trupesc; ci felul Ei de a fi, continuă el, depăşeşte întreaga esenţă, nu poate fi rostit şi explicat, dar Ea este singura onorabilă şi bună, venind dintr-o dată în sufletele receptive, pe baza afinităţii şi a dorinţei lor de a o vedea.”

„Dar ce afinitate”, a replicat el, „există între noi şi Dumnezeu? Este şi sufletul divin şi nemuritor şi parte a acelei minţi regeşti? Şi potrivit acestui mod de a-L vedea pe Dumnezeu, putem percepe divinitatea în mintea noastră, aşa încât să devenim fericiţi?”

„Cu siguranţă”, am spus eu.

„Şi toate sufletele făpturilor vii Îl înţeleg pe El?” a întrebat el, „sau sufletele oamenilor sunt de un fel, iar cele ale cailor şi ale măgarilor de alt fel?”

„Nu, ci sufletele tuturor sunt asemănătoare”, am răspuns.

„Atunci”, a spus el, „caii şi măgarii Îl vor vedea sau L-au văzut la un moment dat pe Dumnezeu?”

„Nu”, am spus; „căci majoritatea oamenilor nu Îl vor vedea, cu excepţia celor care trăiesc o viaţă dreaptă, purificată prin neprihănire şi prin toate celelalte virtuţi.”

„Prin urmare”, a spus el, „un om nu Îl vede pe Dumnezeu în virtutea afinităţii sale şi nu pentru că are raţiune, ci pentru că este cumpătat şi neprihănit?”

„Da”, am spus eu, „şi pentru că are aceste lucruri Îl percepe pe Dumnezeu.”

„Şi atunci? Fac oile şi caprele vreun rău cuiva?”

„Nu fac rău nimănui, în nici o privinţă”, am spus.

„Prin urmare, aceste animale Îl vor vedea [pe Dumnezeu], potrivit relatării tale”, spuse el.

„Nu, pentru că trupul lor are o asemenea natură încât le împiedică să Îl vadă.”

El a ripostat: „Dacă aceste animale şi-ar putea însuşi vorbirea, fii sigur că mai degrabă ele ne-ar ridiculiza trupul, pe bună dreptate; dar să lăsăm deoparte acest subiect, să facem o concesie şi să spunem că este aşa cum zici. Totuşi, spune-mi un lucru: Îl vede sufletul [pe Dumnezeu] câtă vreme este în trup, sau după ce a fost îndepărtat din trup?”

„Atâta vreme cât sufletul se află în om, el poate”, am continuat eu, „să ajungă să Îl vadă prin mijloacele minţii, dar în special după ce a fost eliberat din trup, fiind singur, intră în posesia a ceea ce obişnuia să iubească pe deplin şi continuu.”

„Atunci, îşi aminteşte acesta [imaginea lui Dumnezeu] când se află din nou în om?”

„Se pare că nu”, am spus.

„Atunci, care este avantajul celor care L-au văzut [pe Dumnezeu]? Şi ce are în plus cel care a văzut mai mult decât cel ce nu a văzut, dacă nu îşi aminteşte faptul că a văzut?

„Nu aş putea spune”, am răspuns.

„Şi ce trebuie să îndure cei socotiţi nevrednici de acest spectacol?” a spus el.

„Sunt întemniţaţi în trupurile anumitor animale sălbatice şi aceasta este pedeapsa lor.”

„Atunci, ei ştiu că din acest motiv se găsesc în astfel de forme şi că au săvârşit vreun păcat?”

„Nu cred.”

„Atunci se pare că ei nu culeg nici un fel de beneficiu în urma pedepsei lor; mai mult, aş spune că ei nu sunt pedepsiţi dacă nu sunt conştienţi de pedeapsă.”

„Într-adevăr.”

„Aşadar, sufletele nici nu Îl văd pe Dumnezeu, nici nu migrează în alte trupuri, căci ele ar cunoaşte dacă ar fi pedepsite astfel şi s-ar teme apoi să comită şi cel mai neînsemnat păcat. Dar sunt de acord cu tine că ele pot percepe faptul că Dumnezeu există şi că neprihănirea şi pietatea sunt lucruri onorabile”, a spus el.

„Ai dreptate”, am răspuns.

CAPITOLUL V – SUFLETUL NU ESTE NEMURITOR PRIN PROPRIA SA NATURĂ

„Prin urmare, aceşti filozofi nu cunosc nimic în ce priveşte aceste lucruri, căci ei nu pot spune ce este sufletul.”

„Nu pare să fie aşa.”

„Sufletul nici nu ar trebui să fie numit nemuritor, căci dacă este nemuritor, în mod clar nu are început.”

„Sufletul este deopotrivă fără început şi nemuritor, potrivit unora dintre cei numiţi platonicieni.”

„Tu spui că nici lumea nu are început?”

„Unii spun aşa. Însă eu nu sunt de acord cu ei.”

„Ai dreptate; căci ce motiv ar avea cineva să presupună că un trup atât de solid, înzestrat cu rezistenţă, complexitate, supus schimbării şi putrezirii, care este reînnoit zilnic, nu a apărut ca urmare a unei cauze? Dar dacă lumea are un început, atunci şi sufletele, în mod necesar, au un început. Probabil că la un moment dat ele nu veniseră încă în existenţă, căci ele au fost făcute din pricina oamenilor şi a altor creaturi vii, dacă vrei să spui că ele au fost făcute separat şi nu deodată cu trupurile lor.”

„Pare corect.”

„Atunci, nu sunt ele nemuritoare?”

„Nu, din moment ce spunem că lumea are un început.”

„Dar eu nu spun că toate sufletele mor; căci aceasta ar fi un mare noroc pentru rău. Şi atunci? Sufletele celor pioşi rămân într-un loc mai bun, iar sufletele celor nedrepţi şi răi se află în unul mai rău, aşteptând vremea judecăţii. Astfel, cei care s-au arătat vrednici de Dumnezeu nu mor niciodată, dar alţii sunt pedepsiţi câtă vreme vrea Dumnezeu ca ei să existe şi să fie pedepsiţi.”

„Atunci, ceea ce spui tu se aseamănă cu sugestia lui Platon din scrierea lui, „Timoeus”, cu privire la lume, când spune că ea este într-adevăr, supusă deteriorării, întrucât a fost creată, dar că nu va fi distrusă, nici nu va întâlni soarta morţii, din pricina voii lui Dumnezeu? Ţi se pare că se poate spune la fel despre suflet şi, în general, despre toate lucrurile? Căci acele lucruri care există după Dumnezeu sau care vor exista vreodată, au o natură supusă degradării, pot fi distruse sau pot înceta să existe, căci numai Dumnezeu este fără început şi nepieritor şi, de aceea, El este Dumnezeu, în vreme ce toate lucrurile de după El sunt create şi pieritoare. De aceea, sufletele deopotrivă mor şi sunt pedepsite: căci, dacă nu ar avea început, nici nu ar păcătui, nici nu ar fi umplute de nebunie, de laşitate sau ferocitate, nici nu s-ar transforma de bună voie în porci, şerpi sau câini şi nu ar fi drept să fie constrânse dacă nu ar avea început. Căci lucrurile care nu au început sunt similare, egale şi identice cu ceea ce nu are început şi unele nu ar trebui să fie preferate altora în ce priveşte puterea sau cinstea acordată. De aceea, nu sunt multe astfel de lucruri, căci, dacă ar exista vreo diferenţă între ele, nu ai descoperi cauza ei, chiar dacă ai căuta-o; dar după ce îţi laşi mintea să rătăcească spre infinit, în cele din urmă, epuizat, vei opta pentru unul Nenăscut şi vei spune că acesta este cauza tuturor. A scăpat aceasta observaţiei lui Platon şi Pitagora, acei oameni înţelepţi”, am spus, „care au fost pentru noi asemeni unui zid şi unei fortăreţe a filozofiei?”

CAPITOLUL VI – ACESTE LUCRURI AU FOST NECUNOSCUTE LUI PLATON ŞI ALTOR FILOZOFI

„Nu are nici o importanţă pentru mine”, a spus el, „dacă Platon, Pitagora sau, pe scurt, orice alt om a avut astfel de păreri. Căci acesta este adevărul şi îţi vei da seama de aceasta din următoarele: cu siguranţă că sufletul este sau are viaţă. Deci, dacă el este viaţă, ar da viaţă altcuiva, nu sieşi, aşa cum mişcarea mişcă altceva decât pe sine. Acum, nimeni nu ar nega faptul că sufletul trăieşte. Dar dacă trăieşte, nu o face pentru că este viaţă, ci ca părtaş la viaţă, iar cel ce ia parte la ceva diferă de lucrul la care ia parte. Sufletul ia parte la viaţă, din moment ce Dumnezeu doreşte ca el să trăiască. Astfel, el nu va lua parte nici măcar [la viaţă] dacă Dumnezeu nu doreşte ca el să trăiască. Căci a trăi nu este atributul sufletului, ci al lui Dumnezeu. Dar omul nu trăieşte pentru totdeauna şi sufletul nu este reunit cu trupul veşnic, din moment ce, ori de câte ori această armonie trebuie să se rupă, sufletul părăseşte trupul, iar omul nu mai există. Chiar şi aşa, atunci când sufletul trebuie să-şi înceteze existenţa, duhul de viaţă este îndepărtat de la el şi sufletul nu mai există, ci se întoarce în locul de unde a fost luat.”

CAPITOLUL VII – CUNOAŞTEREA ADEVĂRULUI TREBUIE CĂUTATĂ NUMAI ÎN PROFEŢI

„Atunci, ar trebui ca cineva să angajeze un învăţător”, am spus eu, „sau nu poate fi cineva ajutat dacă nici aceştia nu deţin adevărul?”

„Cu mult timp în urmă, au trăit anumiţi oameni, înainte de toţi cei ce sunt apreciaţi drept filozofi – iar aceşti oameni au fost deopotrivă neprihăniţi şi preaiubiţi de Dumnezeu, au vorbit prin Duhul Divin şi au prevestit lucrurile care se vor întâmpla şi care au loc acum. Ei sunt numiţi profeţi. Numai aceştia au văzut şi au anunţat oamenilor adevărul, fără să venereze sau să se teamă de vreun om, fără a fi influenţaţi de dorinţa de glorie, ci spunând numai acele lucruri pe care le-au văzut şi pe care le-au auzit, fiind umpluţi de Duhul Sfânt. Scrierile lor există încă şi cel ce le-a citit este ajutat să cunoască începutul şi sfârşitul lucrurilor şi acele probleme pe care filozofii s-ar cuveni să le ştie, cu condiţia ca cel ce le citeşte să le şi creadă. Căci ei nu au folosit demonstraţia în tratatele lor, văzând că ei sunt martori ai adevărului aflat mai presus de orice demonstraţie şi demn de încredere. Evenimentele care s-au petrecut şi cele care au loc te constrâng să îţi dai consimţământul la cele afirmate de ei, deşi, într-adevăr, ei erau îndreptăţiţi la recunoaştere din partea oamenilor pe baza miracolelor pe care le-au săvârşit, din moment cei ei Îl glorificau pe Creatorul, pe Dumnezeul tuturor lucrurilor şi Îl proclamau pe Fiul Lui, pe Cristosul [trimis] de El. Profeţii falşi, care sunt umpluţi de un duh mincinos şi necurat, nu au făcut şi nu fac aceasta, ci îndrăznesc să facă anumite fapte miraculoase, cu scopul de a-i uimi pe oameni şi de a slăvi duhurile şi demonii erorii. Dar roagă-te ca, dincolo de toate lucrurile, să ţi se deschidă porţile luminii, căci aceste lucruri nu pot fi percepute sau înţelese de către toţi, ci numai de acel om căruia Dumnezeu şi Cristosul Lui i-au dat înţelepciune.”

CAPITOLUL VIII – PRIN CONVERSAŢIA LUI, IUSTIN SE APRINDE DE IUBIREA PENTRU CRISTOS

„După ce a spus aceste lucruri şi multe altele, pe care nu este timp să le menţionăm acum, s-a îndepărtat, rugându-mă să le dau atenţie. Şi nu l-am mai văzut de atunci. Dar o flacără s-a aprins de îndată în sufletul meu şi m-a luat în stăpânire dragostea pentru profeţi şi pentru acei oameni care sunt prietenii lui Cristos. În vreme ce răsuceam în minte cuvintele lui, am descoperit că numai această filozofie este sigură şi de folos. Astfel, din acest motiv sunt un filozof. Mai mult, aş dori ca toţi, luând o hotărâre ca şi a mea, să nu rămână departe de cuvintele Mântuitorului. Căci ele au în ele însele o putere nemaipomenită şi sunt suficiente pentru a inspira evlavie celor care părăsesc calea dreptăţii, în vreme ce aceia care le practică sârguincios au parte de cea mai dulce odihnă. Atunci, dacă eşti preocupat cât de puţin de tine însuţi, dacă eşti însetat după mântuire şi dacă crezi în Dumnezeu, poţi – dacă nu eşti indiferent cu privire la acest subiect – să ajungi să Îl cunoşti pe Cristosul lui Dumnezeu şi, după ce ai fost iniţiat, să trăieşti o viaţă fericită.”

După ce am spus aceasta, preaiubiţii mei, cei care erau cu Trypho, au râs; dar el, zâmbind, a spus: „Sunt de acord cu celelalte remarci ale tale şi admir zelul cu care studiezi lucrurile divine; dar ar fi fost mai bine pentru tine să rămâi încă în filozofia lui Platon sau a altui om, cultivând răbdarea, auto-controlul şi moderaţia decât să fii amăgit de cuvinte false şi să urmezi părerile unui om care nu are nici o reputaţie. Dacă rămâi în această cale a filozofiei şi duci o viaţă fără de pată, îţi rămâne speranţa unui destin mai bun; dar dacă L-ai uitat pe Dumnezeu şi ţi-ai pus încrederea într-un om, ce siguranţă te mai aşteaptă? Dacă eşti gata să mă asculţi (căci eu te-am considerat deja prieten), mai întâi circumcide-te, apoi ia aminte la poruncile decretate cu privire la Sabat, la sărbători, la lunile noi ale lui Dumnezeu – într-un cuvânt – fă toate lucrurile scrise în lege: poate atunci vei obţine mila lui Dumnezeu. Dar Cristos, dacă s-a născut cu adevărat şi trăieşte undeva, este necunoscut, nici măcar nu se cunoaşte pe sine şi nu are nici o putere până nu vine Ilie să îl ungă şi să îl facă tuturor cunoscut. Iar voi, care aţi acceptat o relatare neîntemeiată, inventaţi un Cristos pentru voi înşivă şi, de dragul lui, pieriţi în mod nechibzuit.”

CAPITOLUL IX – CREŞTINII NU AU CREZUT POVESTIRI NEÎNTEMEIATE

„Te scuz şi te iert, prietene”, i-am spus. „Căci nu ştii ce spui, ci ai fost convins de învăţători care nu înţeleg Scripturile şi vorbeşti ce îţi trece prin minte, ca un augur. Dar dacă eşti dispus să asculţi o relatare despre El, a felului în care noi nu am fost înşelaţi şi nu încetăm să Îl mărturisim – deşi reproşurile oamenilor se îngrămădesc asupra noastră şi cel mai teribil tiran ne constrânge să ne lepădăm de El – îţi voi dovedi, aşa cum stai înaintea mea, că noi nu am crezut fabule goale sau cuvinte fără fundament, ci cuvinte pline de Duhul lui Dumnezeu, care au mare putere şi abundă de har.”

Atunci, cei care erau în compania lui au râs din nou şi au strigat în mod necuviincios. Atunci m-am ridicat şi eram gata să plec, dar el, prinzându-mă de haină, mi-a spus că nu ar trebui să plec până când nu îmi împlineam promisiunea. „Atunci însoţitorii tăi să nu fie atât de gălăgioşi şi să nu se poarte atât de scandalos”, am spus. „Dacă vor, să asculte în linişte sau, dacă îi împiedică ceva, să plece, în vreme ce noi, retrăgându-ne într-un loc şi odihnindu-ne acolo, vom încheia discursul”. Lui Trypho i s-a părut că este bine aşa şi, prin urmare, dându-ne acordul în această privinţă, ne-am retras în zona de mijloc a Xystus-ului. Doi dintre prietenii lui, care ne-au ridiculizat şi au râs de zelul nostru, au plecat. Când am ajuns în acel loc unde se află scaune de piatră pe ambele părţi, cei ce erau cu Trypho s-au aşezat pe o parte, conversând între ei iar unul a făcut o remarcă referitoare la războiul purtat în Iudea.

CAPITOLUL X – TRYPHO ÎI ACUZĂ PE CREŞTINI NUMAI DE NERESPECTAREA LEGII

Când ei au încetat, m-am adresat lor din nou, astfel:

„Mai este vreun lucru, prieteni, de care suntem acuzaţi, în afară de faptul că nu trăim după lege, că nu suntem circumcişi în carne, aşa cum au fost înaintaşii voştri şi că nu respectăm sabaturile ca şi voi? Sunt şi vieţile şi obiceiurile noastre defăimate printre voi? Vă întreb: aţi crezut şi voi că noi mâncăm oameni şi că, după acel ospăţ, stingem luminile şi ne angajăm în relaţii de concubinaj promiscue? Sau ne condamnaţi numai pentru că aderăm la astfel de doctrine şi credem o părere pe care voi o consideraţi neadevărată?”

„Aceste lucruri ne uimesc”, a spus Trypho, „dar lucrurile despre care vorbeşte mulţimea nu sunt demne de crezare, căci ele repugnă cu totul naturii umane. Mai mult, sunt conştient de faptul că preceptele voastre din aşa-numita Evanghelie sunt minunate şi atât de mari, încât mă îndoiesc de faptul că le poate ţine cineva. Eu le-am citit cu atenţie. Dar iată cu privire la ce lucru suntem în încurcătură: voi, care practicaţi pietatea şi care vă credeţi mai buni decât alţii, nu sunteţi separaţi de ei în vreun fel, nici nu vă schimbaţi modul de viaţă, ci rămâneţi ca şi celelalte popoare – nu respectaţi sărbătorile şi sabaturile, nu aveţi ritualul circumciziei şi, mai mult, vă puneţi speranţele într-un om care a fost răstignit şi aşteptaţi totuşi să primiţi ceva bun de la Dumnezeu, în vreme ce voi nu Îi ascultaţi poruncile. Nu ai citit că sufletul acelora din poporul Lui care nu au fost circumcişi în a opta zi va pieri? Iar acest lucru a fost instituit deopotrivă pentru străini şi pentru sclavi. Dar voi, dispreţuind cu nesăbuinţă acest legământ, respingeţi îndatoririle subsecvente lui şi căutaţi să vă convingeţi că Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu, când voi nu îndepliniţi nici unul din lucrurile pe care le fac cei ce se tem de Dumnezeu. Prin urmare, dacă te poţi apăra cu privire la aceste lucruri şi dacă poţi arăta în ce fel speraţi voi ceva, deşi nu respectaţi legea, te vom asculta cu mare bucurie şi vom face şi alte investigaţii asemănătoare.”

CAPITOLUL XI – LEGEA A FOST ABROGATĂ; NOUL TESTAMENT PROMIS ŞI DAT DE DUMNEZEU

„Nu este un alt Dumnezeu, o, Trypho, nici nu a existat altul din veşnicie” (m-am adresat lui astfel), „decât Cel ce a făcut şi a orânduit întregul univers. Noi nici nu credem că există un Dumnezeu pentru noi şi altul pentru voi, ci că singurul Dumnezeu este Cel care i-a condus pe părinţii voştri din Egipt, cu mână tare şi cu braţ întins. Noi nici nu ne-am încrezut în altul (căci nu există un altul) decât în Cel în care v-aţi încrezut şi voi, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi Iacov. Dar încrederea noastră nu este prin Moise sau prin lege, căci altminteri am face la fel ca voi. Dar acum – (căci am citit că va fi o lege finală şi un legământ, mai presus de toate şi este de datoria tuturor oamenilor care caută moştenirea lui Dumnezeu să îi dea atenţie. Căci legea promulgată pe Horeb este veche acum şi vă aparţine doar vouă, dar aceasta este universală, adresată tuturor. O lege confruntată cu o altă lege o abrogă pe cea dinaintea ei şi, în acelaşi fel, un legământ ulterior pune capăt celui dinaintea lui; o lege eternă şi ultimă – şi anume Cristos – ne-a fost dată şi legământul este demn de încredere; după el nu va mai fi nici o lege, nici o poruncă, nici un ordin. Nu ai citit ceea ce spune Isaia: „Ascultă-Mă, ascultă-Mă, poporul Meu; voi, împăraţilor, plecaţi urechea la Mine: căci de la Mine va ieşi o lege şi judecata Mea va fi o lumină a neamurilor. Neprihănirea Mea se apropie grabnic, mântuirea Mea înaintează şi popoarele se vor încrede în braţul Meu”? Iar prin Ieremia, El spune astfel cu privire la acelaşi nou legământ: „Iată că vin zile, zice Domnul, când voi face un legământ nou cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda, un altfel de legământ decât cel pe care l-am încheiat cu părinţii lor, când i-am apucat de mână şi i-am scos din ţara Egiptului). Aşadar, dacă Dumnezeu a proclamat un nou legământ, care avea să fie instituit ca lumină a neamurilor, vedem şi suntem convinşi că oamenii se apropie de Dumnezeu, părăsindu-şi idolii şi lipsa de evlavie, prin numele Celui ce a fost răstignit, Isus Cristos, şi ei îşi păstrează mărturisirea chiar până la moarte, menţinându-şi pietatea. Mai mult, prin faptele şi minunile ce L-au însoţit, toţi pot înţelege că El este noua lege, noul legământ şi nădejdea acelora care, din fiecare popor, aşteaptă lucrurile bune ale lui Dumnezeu. Căci Israel cel adevărat şi spiritual şi descendenţii lui Iuda, Iacov, Isaac şi Avraam (care, deşi nu era circumcis, a fost acceptat şi binecuvântat de Dumnezeu pe baza credinţei lui şi numit tatăl multor neamuri), suntem noi, cei care am fost conduşi la Dumnezeu prin acest Cristos crucificat, aşa cum vom demonstra mergând mai departe.

CAPITOLUL XII – IUDEII ÎNCALCĂ LEGEA ETERNĂ ŞI O INTERPRETEAZĂ GREŞIT PE CEA A LUI MOISE

Am mai citat un alt pasaj în care Isaia exclamă: „Ascultaţi cuvintele mele şi sufletul vostru va trăi şi voi face cu voi un legământ veşnic, ca să întăresc faţă de voi îndurările lui David. Iată că L-am dat ca martor pentru popor: neamurile care nu Te cunosc Te vor chema; popoarele care nu Te ştiu îşi vor căuta scăparea la Tine, din pricina Dumnezeului tău, Sfântul lui Israel; căci El Te-a glorificat”. Voi aţi dispreţuit această lege, aţi nesocotit noul Lui legământ sfânt şi acum nici nu îl primiţi, nici nu vă pocăiţi de faptele voastre rele. „Căci urechile vă sunt astupate, ochii orbiţi şi inima împietrită” a strigat Ieremia; totuşi, nici aşa nu ascultaţi. Dătătorul legii este prezent, totuşi voi nu Îl vedeţi. Evanghelia este predicată celor săraci, orbii văd şi voi tot nu înţelegeţi. Voi aveţi nevoie acum de o a doua circumcizie, deşi vă mândriţi cu cea în trup. Noua lege vă cere să ţineţi un sabat continuu, iar voi, pentru că leneviţi o zi, credeţi că sunteţi pioşi, fără să discerneţi motivul pentru care acesta v-a fost poruncit. Dacă mâncaţi pâine nedospită, spuneţi că voia lui Dumnezeu a fost împlinită. Domnul, Dumnezeul nostru nu Îşi găseşte plăcerea în asemenea datini: dacă sunt printre voi oameni care şi-au călcat jurământul sau hoţi, să înceteze să mai facă astfel; dacă sunt adulteri, să se pocăiască; atunci ţineţi sabaturile dulci şi adevărate ale lui Dumnezeu. Dacă mâinile cuiva nu sunt curate, să şi le spele şi să fie curat”.

CAPITOLUL XIII – ISAIA ARATĂ CĂ PĂCATELE SUNT IERTATE PRIN SÂNGELE LUI CRISTOS

„Căci Isaia nu v-a trimis să vă îmbăiaţi şi să spălaţi astfel uciderile şi alte păcate, pe care nici măcar toată apa mării nu le-ar putea curăţa. După cum era de aşteptat, aceasta era acea spălare mântuitoare din vremurile străvechi, pe care o practicau cei ce se pocăiau şi care nu mai erau purificaţi prin sângele ţapilor şi al oilor sau prin cenuşa unui viţel, prin jertfe de floarea făinii, ci prin credinţa în sângele lui Cristos şi prin moartea Lui, căci El a murit tocmai pentru acest motiv, aşa cum a spus Isaia însuşi: „Domnul Îşi va arăta braţul Lui cel sfânt sub ochii tuturor popoarelor şi toate neamurile şi marginile pământului vor vedea mântuirea Domnului. Îndepărtaţi-vă, îndepărtaţi-vă, ieşiţi de acolo, nu vă atingeţi de nimic necurat, ieşiţi din mijlocul lor, fiţi curaţi voi, cei ce purtaţi vasele Domnului, căci nu veţi pleca în grabă; Domnul va merge înaintea voastră şi Domnul, Dumnezeul lui Israel vă va strânge laolaltă. Iată că robul Meu va lucra cu înţelepciune, va fi înălţat şi glorificat. Mulţi au fost uimiţi de felul în care înfăţişarea şi gloria Ta au fost coborâte mai jos decât ale oamenilor. Multe neamuri vor fi uimite de El şi împăraţii îşi vor închide gurile, căci vor vedea ce nu li se spusese despre El şi se vor gândi la ceea ce nu auziseră. Doamne, cine a crezut vestirea noastră? Cui a fost descoperit braţul Domnului? Noi L-am vestit ca pe un prunc înaintea Lui, ca pe un rădăcină într-un pământ uscat. El nu avea farmec şi când L-am privit nu am văzut frumuseţe, ci înfăţişarea Lui era lipsită de cinste şi mai prejos decât a fiilor oamenilor. El este un om apăsat şi obişnuit să poarte suferinţele, căci Şi-a întors faţa. A fost dispreţuit şi noi nu L-am preţuit. El poartă păcatele noastre şi este supus suferinţelor pentru noi. L-am supus apăsării, trudei şi ne-am purtat rău ce El. Dar El a fost rănit pentru fărădelegile noastre, a fost lovit pentru nedreptăţile noastre, pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El. Prin rănile Lui suntem vindecaţi. Noi toţi rătăceam ca nişte oi. Fiecare îşi vedea de drumul lui şi Domnul a pus asupra Lui nedreptăţile noastre; din pricina apăsării, nu şi-a deschis gura. El a fost dus ca o oaie la măcelărie şi ca un miel mut înaintea celor ce îl tund, aşa nu şi-a deschis gura. În umilinţa Lui, judecata I-a fost luată. Şi cine poate spune de unde a venit El? Căci viaţa Lui a fost luată de pe pământ. El a murit din pricina păcatelor poporului Meu. Mormântul Lui a fost pus la un loc cu cel rău şi cu cel bogat, deşi nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise vreun vicleşug în gura Lui. Domnul doreşte să Îl purifice prin apăsare. Dacă El a fost dat pentru păcat, sufletul tău va vedea o sămânţă care va dăinui. Iar Domnul doreşte să Îi scoată sufletul din necaz, să Îi arate lumina, să Îl modeleze în pricepere şi să Îl îndreptăţească pe Cel neprihănit, care a slujit multora. Şi El va purta păcatele noastre, de aceea mulţi vor fi partea Lui de moştenire, va împărţi prada cu cel puternic, căci sufletul Lui a fost dat la moarte, a fost pus în numărul celor nelegiuiţi, a purtat păcatele multora şi i-a eliberat de nelegiuirea lor. Cântă tu, care eşti stearpă şi nu zămisleşti, înaintează şi strigă cu glas tare tu, care nu ai durerile naşterii: căci sunt mai mulţi fiii celei părăsite decât ai celei măritate. Căci Domnul a spus: ‚Lărgeşte locul cortului tău şi al învelitoarelor locuinţei tale; fixează-le, nu te opri, lungeşte-ţi funiile şi întăreşte-ţi ţăruşii; întinde-te spre dreapta şi spre stânga ta, sămânţa ta va moşteni neamurile şi vei locui cetăţile pustii. Ne te teme, căci nu vei fi dată de ruşine, nici nu vei fi luată drept alta din pricina ruşinii tale. Căci vei uita ruşinea cea veşnică şi nu-ţi vei aminti de reproşurile văduviei tale, pentru că Domnul Şi-a făcut un nume şi Cel ce te-a răscumpărat va fi chemat pe întregul pământ Dumnezeul lui Israel. Domnul te-a chemat ca pe o femeie părăsită şi cu duhul mâhnit, ca pe o femeie urâtă de alţii din tinereţe’”.

CAPITOLUL XIV – NEPRIHĂNIREA NU STĂ ÎN RITUALURILE IUDAICE, CI ÎN CONVERTIREA INIMII, DATĂ DE CRISTOS PRIN BOTEZ

„De aceea, din pricina acestei scăldători a pocăinţei şi a cunoaşterii lui Dumnezeu, care a fost instituită din cauza nelegiuirilor poporului lui Dumnezeu, aşa cum strigă Isaia, noi am crezut şi mărturisim că acest botez pe care l-a anunţat el este singurul care îi poate purifica pe cei care s-au pocăit – şi acesta este cel al apei vieţii. Dar bazinele săpate de voi sunt sparte şi nu vă sunt de nici un folos. Căci care este folosul acelui botez care curăţă numai carnea şi trupul? Botezaţi-vă sufletul de mânie, pizmă, invidie şi ură şi iată că şi trupul este curat. Căci aceasta este semnificaţia simbolică a pâinii nedospite – faptul că voi nu mai săvârşiţi vechile fapte ale aluatului celui rău. Dar voi aţi înţeles toate lucrurile într-un sens carnal şi credeţi că sunteţi pioşi dacă faceţi astfel de lucruri, în vreme ce sufletele voastre sunt pline de amăgire şi, pe scurt, de orice răutate. Prin urmare, după şapte zile în care se mănâncă pâine nedospită, Dumnezeu le-a poruncit să o amestece cu un aluat nou, care reprezintă săvârşirea altor fapte, nu imitarea celor vechi şi rele. Pentru că aceasta este ceea ce acest legiuitor cere de la voi; mă voi referi din nou la cuvintele pe care le-am citat şi la altele peste care am trecut. Ele sunt relatate de Isaia astfel: „Ascultaţi cuvintele mele şi sufletul vostru va trăi şi voi face cu voi un legământ veşnic, întărind faţă de voi îndurările lui David. Iată că L-am dat ca martor pentru popor, drept conducător şi cârmuitor al neamurilor. Neamurile care nu Te cunosc Te vor chema; popoarele care nu Te ştiu îşi vor căuta scăparea la Tine, din pricina Dumnezeului tău, Sfântul lui Israel; căci El Te-a glorificat. Căutaţi-L pe Dumnezeu, iar când Îl găsiţi, chemaţi-L câtă vreme este aproape. Cel rău să uite de căile lui şi cel nedrept de gândurile lui; să se întoarcă la Domnul şi va primi îndurare, pentru că El vă va ierta din belşug păcatele. Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi nici căile Mele nu sunt căile voastre, ci, cât sunt de departe cerurile de pământ, aşa este de departe calea Mea de căile voastre şi gândurile voastre de ale Mele. După cum zăpada sau ploaia coboară din cer şi nu se întoarce până când nu udă pământul şi îl fac să înmugurească, dau seminţe semănătorului şi pâine ca hrană, la fel va ieşi cuvântul Meu din gura Mea: nu se va întoarce până când nu va îndeplini tot ce am dorit şi voi face ca poruncile Mele să se împlinească. Voi veţi înainta cu bucurie şi veţi învăţa cu încântare. Căci munţii şi dealurile vor sări înaintea voastră şi toţi copacii de pe câmp vor bate din palme cu ramurile lor: în locul spinilor vor creşte chiparoşi şi mirt în locul mărăcinilor. Şi Domnul va fi un nume şi un semn veşnic şi El nu va da greş!” Cu privire la aceste cuvinte şi la altele asemănătoare, scrise de profeţi, o, Trypho, am spus eu că unii fac trimitere la prima venire a lui Cristos, în care El S-a arătat lipsit de glorie, obscur, cu înfăţişarea unui muritor, dar alţii fac referire la cea de-a doua venire, când El va veni în slavă, deasupra norilor; şi naţiunea voastră Îl va vedea şi Îl va cunoaşte pe Cel pe care L-a străpuns, aşa cum au prevestit Daniel şi Osea, unul din cei doisprezece profeţi.”

CAPITOLUL XV – ÎN CE CONSTĂ ADEVĂRATUL POST

„De aceea, învăţaţi să ţineţi adevăratul post al lui Dumnezeu, aşa cum spune Isaia, ca să fiţi plăcuţi Lui. Isaia a strigat astfel: ‚Strigă cu glas tare, nu te opri: ridică-ţi glasul ca o trâmbiţă şi arată poporului Meu nelegiuirile sale şi casei lui Iacov păcatele ei. Ei Mă caută zilnic şi doresc să ştie care sunt căile Mele, ca şi cum ar fi un popor care a săvârşit neprihănirea şi care nu a uitat judecata lui Dumnezeu. Îmi cer judecăţi drepte şi vor să se apropie de Dumnezeu, spunând: ‚De ce postim şi Tu nu vezi? De ce ne sunt sufletele apăsate şi Tu nu ştii?’ Pentru că în ziua postului vostru voi vă împliniţi plăcerile voastre şi îi asupriţi pe cei ce vă sunt supuşi. Iată că voi postiţi pentru lupte şi certuri şi îl loviţi cu pumnii pe cel umil. De ce postiţi astăzi pentru Mine, ca glasul să vi se audă tare? Nu acesta este postul pe care L-am ales, o zi în care omul să-şi chinuiască sufletul. Nici dacă vă curbaţi grumazul ca un inel sau dacă vă îmbrăcaţi în sac şi cenuşă să nu numiţi acesta post şi o zi plăcută Domnului. Nu acesta este postul pe care l-am ales, spune Domnul, ci dezlegaţi toate legăturile nedrepte, rupeţi înţelegerile legămintelor strâmbe, daţi drumul celor asupriţi şi feriţi-vă de orice înţelegere inechitabilă. Împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi du-l în locuinţa ta pe săracul fără adăpost; dacă vezi pe cineva gol, îmbracă-l şi nu te ascunde de cei ce sunt carne din carnea ta. Atunci va străluci lumina ta ca zorile şi acoperământul tău se va ridica repede: neprihănirea ta va merge înaintea ta şi gloria lui Dumnezeu te va îmbrăca. Atunci tu vei striga şi Domnul te va auzi: pe când încă vei vorbi, El va spune: ‚Iată-Mă, sunt aici.’ Dacă îndepărtezi din mijlocul tău jugul, asuprirea şi cârtirea, dacă îţi vei da cu bucurie pâinea celui flămând, dacă vei sătura sufletul apăsat, atunci va răsări lumina ta în întuneric, întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare, Dumnezeul tău va fi cu tine continuu, dorinţele sufletului tău vor fi satisfăcute, oasele tale se vor întări şi vei fi ca o grădină udată, ca o fântână cu apă sau ca un pământ unde apa nu lipseşte’. ‚Aşadar, tăiaţi-vă împrejur inimile’, aşa cum cer cuvintele lui Dumnezeu în toate aceste pasaje.”

CAPITOLUL XVI – CIRCUMCIZIA A FOST DATĂ CA SEMN, PENTRU CA IUDEII SĂ POATĂ FI ATRAŞI DE LA FAPTELE LOR RELE CĂTRE CRISTOS ŞI CĂTRE CREŞTINI

„Dumnezeu Însuşi a proclamat prin Moise, spunând astfel: ‚Tăiaţi împrejur împietrirea inimilor voastre şi nu vă mai înţepeniţi grumazul. Căci Domnul, Dumnezeul vostru este deopotrivă Domnul Domnilor şi un Dumnezeu mare, puternic şi înfricoşător, care nu are în vedere faţa omului şi care nu poate fi răsplătit’. În Levitic spune: ‚Pentru că au păcătuit împotriva Mea, M-au dispreţuit şi s-au ridicat împotriva Mea şi Eu M-am ridicat împotriva lor şi îi voi nimici în ţara vrăjmaşilor lor. Atunci se va întoarce inima lor netăiată împrejur’. Căci tăierea împrejur în trup, care a început cu Avraam, a fost dată ca semn, ca să puteţi fi separaţi de celelalte neamuri şi de noi şi ca numai voi să suferiţi ceea ce suferiţi acum pe drept – faptul că ţara vă este pustie, oraşele voastre arse în foc, străinii vă mănâncă roadele în prezenţa voastră şi nici unul din voi nu poate merge la Ierusalim. Căci nu puteţi fi recunoscuţi între ceilalţi oameni după alt semn decât după circumcizia trupului vostru. Presupun că nici unul dintre voi nu va îndrăzni să spună că Dumnezeu nu prevede evenimentele viitoare şi nu stabileşte dinainte ceea ce merită fiecare. Prin urmare, aceste lucruri care vi s-au întâmplat vouă au avut loc în mod corect şi drept, căci voi L-aţi ucis pe Cel Sfânt şi pe profeţii Lui înainte de El, iar acum îi respingeţi pe cei ce nădăjduiesc în El şi în Cel ce L-a trimis – Dumnezeul cel Atotputernic şi Creatorul tuturor lucrurilor – blestemându-i în sinagogile voastre pe cei ce cred în Cristos. Căci voi nu aveţi puterea să puneţi mâna pe noi, din pricina celor ce stăpânesc acum. Dar aţi făcut aceasta ori de câte ori aţi putut. De aceea, prin Isaia, Dumnezeu vă cheamă şi vă spune: ‚Iată cum a pierit cel neprihănit şi nimănui nu îi pasă. Căci omul neprihănit este luat dinaintea nedreptăţii. El îşi va găsi mormântul în pace şi este luat din mijlocul acestor lucruri. Apropiaţi-vă, copii ai fărădelegii, sămânţă de adulteri şi copii din curvie. Pe cine aţi batjocorit, împotriva cui v-aţi deschis gura şi împotriva cui v-aţi dat drumul limbii?’”

CAPITOLUL XVII – IUDEII AU TRIMIS ÎN ÎNTREAGA LUME OAMENI CARE SĂ ÎMPRĂŞTIE CALOMNII CU PRIVIRE LA CREŞTINI

„Alte popoare nu ne-au pricinuit nouă şi lui Cristos acest rău în măsura în care voi aţi făcut-o, căci voi sunteţi autorii prejudecăţilor rele împotriva Celui Sfânt şi a noastră, a celor care nu ne lăsăm de El. Căci după ce L-aţi răstignit pe singurul om nevinovat şi neprihănit – prin ale cărui lovituri sunt vindecaţi cei ce se apropie prin El de Tatăl– când aţi aflat că a înviat din morţi şi S-a înălţat la cer, aşa cum au prevestit profeţii că va face, nu numai că nu v-aţi pocăit de ticăloşia comisă, ci aţi ales oameni şi i-aţi trimis din Ierusalim pretutindeni, să spună că a apărut erezia nelegiuită a creştinilor şi ei au declarat împotriva noastră lucruri pe care toţi cei ce ne cunosc nu le spun. Prin urmare, voi sunteţi pricina nu doar a lipsei voastre de cucernicie, ci a tuturor celorlalţi oameni. Şi Isaia strigă pe bună dreptate: ‚Din pricina voastră este vorbit de rău numele Meu printre neamuri’ şi ‚Vai de sufletul lor! Căci au pus la cale un plan rău împotriva lor înşişi, spunând: ‚Să-l legăm pe cel neprihănit, căci nu ne este pe plac’. De aceea vor mânca roadele faptelor lor. Vai de cel nelegiuit, căci i se va întoarce răul, potrivit lucrării mâinilor lui’. Din nou, cu alte cuvinte spune: ‚Vai de cei ce târăsc după ei nedreptatea, ca şi cum ar fi legată cu o funie lungă şi păcatele lor ca şi cu hamul jugului unui viţel: Iuţeala lui să se apropie şi să vină sfatul Sfântului lui Israel, ca să-l cunoaştem. Vai de cei ce numesc răul bine şi binele rău, de cei ce înlocuiesc lumina cu întunericul şi întunericul cu lumina, care iau ceea ce e amar drept dulce şi drept dulce ceea ce este amar!’ În consecinţă, voi aţi depus un mare zel în a declara pretutindeni lucruri pline de amărăciune, întunecate şi nedrepte împotriva singurei Lumini fără pată şi neprihănite trimise de Dumnezeu.

Căci El nu v-a fost pe plac atunci când a strigat printre voi: ‚Este scris: ‚Casa Mea este o casă de rugăciune, dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari!’’ El a mai răsturnat mesele schimbătorilor de bani din templu şi a exclamat: ‚Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Căci voi daţi zeciuială din mentă şi mărar, dar nu respectaţi iubirea de Dumnezeu şi dreptatea. Voi, morminte văruite! Arătaţi frumos pe dinafară dar înăuntru sunteţi plini de oasele morţilor’. Iar cărturarilor le-a zis: ‚Vai de voi, cărturarilor! Căci voi aveţi cheile dar voi înşivă nu intraţi şi îi împiedicaţi pe cei care intră; călăuze oarbe!’”

CAPITOLUL XVIII – CREŞTINII AR RESPECTA LEGEA DACĂ NU AR ŞTI DE CE A FOST INSTITUITĂ

„Din moment ce ai citit, o, Trypho, aşa cum ai mărturisit tu însuţi, doctrinele propovăduite de Mântuitorul nostru, nu cred că am procedat nechibzuit adăugând câteva lucruri scurte pe care El le-a rostit cu privire la afirmaţiile profetice. Spălaţi-vă deci şi fiţi curaţi, îndepărtaţi nedreptatea din sufletele voastre, după cum Dumnezeu vă cere să vă spălaţi în această albie şi să fiţi circumcişi cu adevărata circumcizie. Căci şi noi am respecta circumcizia în trup, sabaturile şi toate sărbătorile, dacă nu am şti din ce cauză v-au fost poruncite – şi anume, din pricina păcatelor şi a împietririi inimilor voastre. Căci dacă noi îndurăm cu răbdare toate lucrurile născocite împotriva noastră de oamenii răi şi de demoni, aşa încât chiar în mijlocul unor cruzimi de nespus, al morţii şi al chinurilor, ne rugăm cerând îndurare pentru cei ce ne pricinuiesc astfel de lucruri şi nu dorim câtuşi de puţin să ne răzbunăm pe vreunul din ei, aşa cum ne-a poruncit noul Legiuitor, cum nu am respecta acele ritualuri care nu ne fac nici un rău, Trypho, precum circumcizia trupească, sabaturile şi sărbătorile?”

CAPITOLUL XIX – CIRCUMCIZIA NU A FOST CUNOSCUTĂ ÎNAINTE DE AVRAAM. LEGEA A FOST DATĂ DE MOISE DIN PRICINA ÎMPIETRIRII INIMILOR LOR

„În această privinţă nu ştim ce să spunem, pe bună dreptate, pentru că, în vreme ce înduraţi asemenea lucruri, voi nu respectaţi toate celelalte obiceiuri despre care discutăm.”

„Cu toate acestea, circumcizia nu este necesară pentru toţi oamenii, ci numai pentru voi, pentru ca, după cum am spus deja, să suferiţi aceste lucruri pe care le înduraţi acum pe drept. Noi nici nu primim acel botez inutil în bazine, care nu are nimic de-a face cu acest botez al vieţii. De aceea Dumnezeu a anunţat că voi L-aţi uitat pe El, fântâna vie, şi v-aţi săpat puţuri crăpate, care nu ţin apă. Chiar voi, care sunteţi circumcişi în trup, aveţi nevoie de circumcizia noastră, dar noi, care o avem pe aceasta din urmă, nu o mai cerem pe prima. Căci dacă ar fi fost necesară, aşa cum credeţi voi, Dumnezeu nu l-ar fi creat pe Adam necircumcis, nu ar fi primit darurile lui Abel care, nefiind circumcis, I-a adus jertfe şi nu ar fi fost mulţumit de lipsa circumciziei lui Enoh, care nu a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Lot, care nu era circumcis, a fost salvat din Sodoma şi îngerii înşişi şi Domnul l-au scos afară. Noe a reprezentat începutul rasei noastre; totuşi, a intrat în corabie cu copiii lui, nefiind circumcis. Melhisedec, preotul Celui Prea Înalt, nu era circumcis şi Avraam, primul care a primit circumcizia în trup, i-a dat zeciuială şi Melhisedec l-a binecuvântat: după cele spuse de el a declarat Dumnezeu, prin gura lui David, că Îl va aşeza pe preotul cel veşnic. Prin urmare, numai pentru voi a fost necesară această circumcizie, pentru ca poporul să nu fie un popor şi naţiunea să nu fie o naţiune, aşa cum declară Osea, unul din cei doisprezece profeţi. Mai mult, toţi acei oameni neprihăniţi menţionaţi deja, deşi nu au ţinut nici un fel de sabaturi, au fost plăcuţi lui Dumnezeu, fiind urmaţi de Avraam şi de toţi descendenţii lui, până la Moise, sub conducerea căruia poporul vostru s-a arătat nedrept şi nemulţumitor faţă de Dumnezeu, făcându-şi un viţel în pustiu: de aceea, Dumnezeu, adaptându-Se naţiunii voastre, le-a poruncit să aducă jertfe, în numele Lui, pentru ca ei să nu slujească idolilor. Totuşi, voi nu aţi respectat acest precept, nu, ci v-aţi jertfit copiii demonilor. Şi vi s-a poruncit să ţineţi sabaturile ca să-L păstraţi pe Dumnezeu în amintirea voastră. Căci cuvântul Lui anunţă astfel: ‚Ca să ştiţi că Eu sunt Dumnezeul care v-a răscumpărat’”.

CAPITOLUL XX – DE CE A FOST PRESCRISĂ ALEGEREA CĂRNII

„În plus, vi s-a poruncit să vă abţineţi de la anumite feluri de mâncare, ca să-L păstraţi pe Dumnezeu înaintea ochilor voştri atunci când mâncaţi şi beţi, întrucât voi eraţi înclinaţi şi gata să vă îndepărtaţi de cunoaşterea Lui, aşa cum afirmă şi Moise: ‚Poporul a mâncat şi a băut şi s-a ridicat să joace.’ La fel: ‚Iacov a mâncat, a fost mulţumit şi s-a îngrăşat; cel ce era preaiubit a dat din picior: s-a îngrăşat, s-a mărit, s-a înmulţit şi L-a uitat pe Dumnezeu, care l-a făcut.’ Căci vi s-a spus prin Moise, în cartea Geneza, că Dumnezeu i-a dat voie lui Noe, care era un om neprihănit, să mănânce din orice animal, dar nu carne cu sânge, adică animale moarte.” Şi pentru că el era gata să spună: „ca şi iarba verde,” eu am anticipat: „De ce nu primiţi această declaraţie – ‚şi iarba verde’ – în sensul în care a fost făcută de Dumnezeu, adică aşa cum Dumnezeu a dat ierburile pentru întreţinerea omului, la fel a dat şi animalele pentru hrana trupului? Dar voi spuneţi că, după Noe, a fost făcută o distincţie, pentru că noi nu mâncăm anumite ierburi. Este incredibil felul în care interpretaţi voi lucrurile. Nu mă voi ocupa de aceasta, deşi pot spune şi pot susţine că orice vegetale reprezintă hrană şi pot fi mâncate. Deşi noi facem distincţie între ierburi şi nu le mâncăm pe toate, ne abţinem de la unele nu pentru că sunt folosite de toţi sau pentru că sunt necurate, ci pentru că sunt amare, otrăvitoare sau au ţepi. Dar mâncăm şi ne punem mâinile peste toate acele ierburi care sunt dulci, foarte hrănitoare şi bune, fie că ele cresc în apă sau pe uscat. Astfel, Dumnezeu v-a poruncit de asemenea, prin gura lui Moise, să vă abţineţi de la a mânca animalele necurate, nepotrivite şi sălbatice: când voi, deşi mâncaţi mană în deşert şi vedeaţi toate faptele minunate pe care Dumnezeu le-a făcut pentru voi, aţi făcut şi v-aţi închinat unui viţel de aur. De atunci El strigă fără încetare şi pe bună dreptate: ‚Ei sunt nişte copii nesăbuiţi, în care nu este credinţă’”.

CAPITOLUL XXI – SABATURILE AU FOST INSTITUITE DIN PRICINA PĂCATELOR POPORULUI, NU CA O FAPTĂ A NEPRIHĂNIRII

„Am spus deja faptul că Dumnezeu v-a poruncit să respectaţi sabatul şi v-a impus alte precepte drept semne, din pricina lipsei voastre de evlavie şi a părinţilor voştri – după cum El declară că, de dragul neamurilor, ca numele Lui să nu fie profanat printre ele, a îngăduit ca unii dintre voi să rămână în viaţă – iar acest fapt poate fi dovedit de cuvintele Lui, narate astfel de Ezechiel: ‚Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău; umblă în legile Mele, păzeşte judecăţile Mele şi nu lua parte la obiceiurile Egiptului; sfinţeşte sabaturile Mele şi ele vor fi un semn între Mine şi tine, ca să ştii că Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău. Cu toate acestea, voi v-aţi răzvrătit împotriva Mea şi copiii voştri nu au umblat în legile Mele, nici nu au păstrat judecăţile Mele, ca să le împlinească; dacă vreun om împlineşte aceste judecăţi, va trăi prin ele. Dar ei Mi-au întinat sabaturile şi am spus că-Mi voi turna mânia asupra lor în pustiu, ca să-Mi vărs furia asupra lor. Totuşi, nu am făcut-o, ca numele Meu să nu fie profanat cu totul printre păgâni. I-am condus înaintea ochilor lor şi Mi-am întins mâna spre ei în pustiu, ca să-i împrăştii printre păgâni şi să-i dispersez în diferitele ţări, pentru că nu au împlinit judecăţile Mele, ci au dispreţuit legile Mele, Mi-au pângărit sabaturile şi ochii lor au urmat planurile părinţilor lor. De aceea le-am dat şi Eu legi care nu erau bune şi judecăţi prin care nu vor trăi. Şi Eu le voi pângări darurile, ca să distrug tot ce iese din pântece, atunci când trec printre ei.’

CAPITOLUL XXII – LA FEL AU FOST ŞI SACRIFICIILE ŞI JERTFELE

„Ca să aflaţi că sacrificiile v-au fost poruncite din pricina păcatelor naţiunii voastre şi din pricina idolatriei ei, nu pentru că erau necesare, ascultaţi modul în care El vorbeşte despre aceasta prin Amos, unul din cei doisprezece, spunând: ‚Vai de voi, cei care doriţi ziua Domnului! Care va fi scopul acestei zile pentru voi? Ea este întuneric şi nu lumină, ca atunci când un om fuge din faţa unei leu şi dă peste un urs, intră în casă, îşi sprijină mâinile de perete şi îl muşcă un şarpe. Nu va ziua Domnului întuneric şi nu lumină, chiar un întuneric gros, fără nici un fel de strălucire? Am urât, am dispreţuit zilele voastre de sărbătoare şi nu voi primi mireasma adunărilor voastre solemne: aşadar, deşi Îmi aduceţi arderi de tot şi jertfe, nu le voi primi, nici nu voi ţine cont de jertfele împăciuitoare ale prezenţei voastre. Îndepărtaţi de Mine mulţimea cântecelor şi a psalmilor voştri; nu voi auzi instrumentele voastre. Să coboare judecata, năpustindu-se ca apa şi neprihănirea ca un torent de neoprit. Mi-aţi adus jertfe şi sacrificii în pustiu, o, casă a lui Israel? spune Domnul. Aţi luat cortul lui Moloh şi steaua zeului vostru, Rafan, chipurile pe care vi le-aţi făcut pentru voi înşivă? Vă voi duce în robie dincolo de Damasc, spune Domnul, al cărui nume este Dumnezeul Atotputernic. Vai de cei stau fără grijă în Sion şi care se încred în muntele Samariei: cei se sunt numiţi printre conducători au cules întâile roade ale naţiunilor – casa lui Israel a intrat ea însăşi. Treceţi cu toţii pe la Calne şi vedeţi; de acolo, mergeţi până la Hamatul cel mare şi de acolo coborâţi-vă la Gat, unde locuiesc străinii, cea mai nobilă dintre toate aceste împărăţii, să vedeţi dacă hotarele lor sunt mai mari decât ale voastre. Voi, care veniţi în ziua cea rea, care vă apropiai, care ţineţi sabaturi false, vă culcaţi în paturi de fildeş şi staţi întinşi în tihnă în aşternuturi, mâncaţi mieii turmei şi viţeii ce sug din mijlocul cirezii; ei aplaudă în sunetul instrumentelor muzicale, se cred statornici şi nu trecători, beau vin din cupe şi se ung cu cel mai bun untdelemn, dar nu se întristează de asuprirea lui Iosif. De aceea vor merge în robie, printre cei dintâi dintre nobilii prinşi în război şi casa celor ce fac răul va fi îndepărtată şi nechezatul cailor va fi luat din Efraim’. Din nou, prin Ieremia spune: ‚Adunaţi-vă trupurile şi jertfele şi mâncaţi, căci nu am poruncit părinţilor voştri nici sacrificii, nici daruri în ziua în care i-am luat de mână ca să-i scot din Egipt’. Prin David, în psalmul patruzeci şi nouă, El spune astfel: ‚Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a vorbit şi a chemat pământul de la răsăritul soarelui până la apusul lui. Din Sion iese desăvârşirea frumuseţii Lui. Dumnezeu, Dumnezeul nostru va veni făţiş şi nu va tăcea. Înaintea Lui arde focul şi împrejurul Lui va fi o furtună puternică. El va striga spre ceruri, sus, şi spre pământ, ca să-Şi judece poporul. Adunaţi-i pe sfinţii Lui, pe cei care au făcut un legământ cu El prin jertfe. Şi cerurile vor declara neprihănirea Lui, căci Dumnezeu este judecătorul. Ascultă, o, poporul Meu, şi îţi voi vorbi; ascultă, Israele, şi voi mărturisi că Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tău. Nu te condamn pentru jertfele tale, căci arderile tale de tot sunt necurmat înaintea Mea. Nu voi lua tauri din casa ta, nici ţapi din staulele tale: căci ale Mele sunt toate fiarele câmpului şi berbecii munţilor. Eu cunosc toate păsările cerului şi frumuseţea câmpului este a Mea. Dacă Mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, căci a Mea este lumea şi tot ce cuprinde ea. Oare mănânc Eu carnea taurilor sau beau sângele ţapilor? Adu lui Dumnezeu jertfa laudei şi împlineşte-ţi jurămintele înaintea Celui Prea Înalt. Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei glorifica’. Dar Dumnezeu spune celui rău: ‚De ce declari tu legile Mele şi ai în gură legământul Meu, când tu urăşti poveţele Mele şi arunci cuvintele Mele înapoia ta? Când vezi un hoţ te uneşti cu el şi te însoţeşti cu adulterii. Gura ta rosteşte răul şi limba ta îmbrăţişează înşelăciunea. Stai şi vorbeşti împotriva fratelui tău, îl bârfeşti chiar pe fiul mamei tale. Ai făcut aceste lucruri şi Eu am tăcut; te-ai gândit că Eu sunt ca tine, în răutatea ta. Te voi condamna şi îţi voi pune păcatele sub ochi. Luaţi aminte voi, cei care Îl uitaţi pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă sfâşii în bucăţi şi să nu aibă cine să vă scape. Jertfa laudei Mă va glorifica şi celui ce face astfel îi voi arăta mântuirea Mea’. Prin urmare, El nu primeşte de la voi jertfe, nici nu a poruncit la început să fie aduse pentru că avea El nevoie de ele, ci din pricina păcatelor voastre. Într-adevăr templul din Ierusalim este numit de El casa sau curtea Lui, nu pentru că El avea nevoie de templu, ci pentru ca voi, considerându-l casa lui Dumnezeu, să vă daţi Lui şi să nu vă închinaţi la idoli. De aceea spune Isaia astfel: ‚Ce casă Mi-aţi construit? zice Domnul. Cerul este tronul Meu şi pământul este aşternutul picioarelor Mele’”.

CAPITOLUL XXIII – PĂREREA IUDEILOR CU PRIVIRE LA LEGE ESTE O JIGNIRE LA ADRESA LUI DUMNEZEU

„Dacă nu recunoaştem aceasta, văzând că Moise a impus asemenea datini, suntem predispuşi să adoptăm opinii nechibzuite, ca şi cum nu am avea acelaşi Dumnezeu care a existat în vremea lui Enoh şi a celorlalţi, care nici nu erau circumcişi în trup, nici nu respectau sabaturile sau alte ritualuri; sau putem crede că Dumnezeu nu a dorit ca fiecare neam de oameni să săvârşească aceleaşi fapte neprihănite continuu, iar a admite aşa ceva pare ridicol şi absurd. De aceea trebuie să recunoaştem că El, care este mereu acelaşi, a poruncit aceste instituţii şi altele asemănătoare din pricina oamenilor păcătoşi şi trebuie să declarăm că El este binevoitor, preştient, nu are nevoie de nimic, este neprihănit şi bun. Dar dacă nu este aşa, spuneţi-mi, domnilor, ce credeţi despre acele probleme pe care le investigăm?” Când nu mi-a răspuns nimeni, am zis: „Prin urmare, Trypho, voi proclama înaintea ta şi a celor care doresc să devină prozeliţi mesajul divin pe care l-am auzit de la acel om. Vezi că elementele naturii nu sunt inutile şi că ele nu ţin sabaturile? Rămâi aşa cum te-ai născut. Căci dacă nu era nevoie de circumcizie înainte de Avraam sau de datina sabaturilor, de sărbători şi de sacrificii înainte de Moise, nici acum nu sunt ele mai necesare, după ce, potrivit voii lui Dumnezeu, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel fără păcat S-a născut dintr-o fecioară din tulpina lui Avraam. Atunci când Avraam însuşi nu era circumcis, el era îndreptăţit şi justificat pe baza credinţei lui în Dumnezeu, aşa cum spune Scriptura. În plus, Scripturile şi faptele însele ne forţează să recunoaştem că El a primit circumcizia ca semn, nu în vederea neprihănirii. Aşadar, cu privire la popor s-a consemnat, pe bună dreptate, că sufletul care nu va fi circumcis în a opta zi va fi nimicit din familia lui. Mai departe, inabilitatea sexului feminin de a primi circumcizia trupească demonstrează că aceasta a fost dată ca un semn şi nu ca o faptă a neprihănirii. Căci Dumnezeu a dat şi femeilor abilitatea de a respecta toate lucrurile neprihănite şi virtuoase, dar vedem că forma trupească a bărbatului a fost făcută diferită de cea a femeii. Totuşi, ştim că nici un om nu este neprihănit sau lipsit de evlavie numai din cauza aceasta, ci [este considerat neprihănit] din pricina pietăţii şi a dreptăţii”.

CAPITOLUL XXIV – CIRCUMCIZIA CREŞTINILOR ESTE MULT MAI BUNĂ

„Acum, domnilor”, am spus, „putem arăta că a opta zi – care a fost promulgată de Dumnezeu prin aceste rituri – avea o anumită contribuţie misterioasă, pe care nu o poseda cea de-a şaptea zi. Ca să nu par că divaghez spre alte subiecte, înţelegeţi ceea ce spun: sângele acelei circumcizii este învechit şi noi ne încredem în sângele mântuirii. Acum există un alt legământ şi din Sion a ieşit o altă lege. Isus Cristos îi circumcide pe toţi cei care doresc – după cum am declarat mai sus – cu cuţite de piatră, ca să fie un popor neprihănit, un neam care ţine credinţa, care păstrează adevărul şi menţine pacea. Veniţi deci cu mine toţi cei ce vă temeţi de Dumnezeu, care doriţi să vedeţi binele Ierusalimului. Veniţi, haideţi să mergem spre lumina Domnului, căci El Şi-a eliberat poporul, casa lui Iacov. Veniţi, toate popoarele, să ne adunăm împreună la Ierusalim, care nu va mai fi lovit de război pentru păcatele poporului. ‚Căci Eu M-am arătat celor ce nu Mă căutau, am fost găsit de cei ce nu întrebau de Mine’; El exclamă prin Isaia: ‚Am zis: ‚Iată-Mă’ unor neamuri care nu erau chemate după numele Meu. Mi-am întins toată ziua mâinile spre un popor neascultător şi răzvrătit, care umblă pe o cale rea, în voia păcatelor lor. Este un popor care se răscoală împotriva Mea’.

CAPITOLUL XXV – IUDEII SE LAUDĂ ÎN ZADAR CĂ SUNT FIII LUI AVRAAM

„Cei ce se îndreptăţesc pe ei înşişi şi spun că sunt fiii lui Avraam vor dori, măcar într-o mică măsură, să primească moştenirea împreună cu voi, după cum strigă Duhul Sfânt, prin gura lui Isaia, spunând astfel în vreme ce îi personifică: ‚Întoarce-Te din cer şi priveşte din locuinţa sfinţeniei şi gloriei Tale. Unde este râvna şi tăria Ta? Unde este mulţimea îndurărilor Tale? Căci Tu ne-ai sprijinit, o, Doamne. Căci Tu eşti Tatăl nostru, fiindcă Avraam nu ne ştie şi Israel nu ne recunoaşte. Dar Tu, o, Doamne, Tatăl nostru, Tu ne izbăveşti: numele Tău este asupra noastră de la început. O, Doamne, de ce ne-ai făcut să ne rătăcim de la calea Ta şi ne-ai împietrit inimile, ca să nu ne temem de Tine? Întoarce-Te de dragul slujitorilor Tăi, al seminţiilor moştenirii Tale, ca să moştenim muntele Tău cel sfânt. Am ajuns ca la început, când Tu nu stăpâneai peste noi şi numele Tău nu era chemat asupra noastră. Dacă vei deschide cerurile, munţii vor tremura înaintea Ta şi se vor topi ca ceara înaintea focului; focul îi va mistui pe duşmani şi numele Tău va fi făcut cunoscut printre vrăjmaşi; neamurile se vor învălmăşi la vederea feţei Tale. Munţii vor tremura înaintea Ta când vei face lucruri glorioase. Încă de la început, nu am auzit despre un alt Dumnezeu, nici ochii noştri nu au văzut un alt Dumnezeu în afară de Tine; noi am văzut lucrările Tale şi mila pe care o vei arăta celor ce se pocăiesc. El va ieşi înaintea celor ce împlinesc dreptatea şi aceştia îşi vor aminti căile Tale. Iată că Tu eşti plin de mânie şi noi păcătuim. De aceea, toţi am greşit şi am ajuns necuraţi; toată neprihănirea noastră este ca o cârpă pe care o femeie o lasă deoparte: suntem ofiliţi, din pricina nelegiuirilor noastre şi ne va lua vântul. Nu este nimeni care să cheme numele Tău sau care să-şi amintească să se alipească de Tine, căci Ţi-ai întors faţa de la noi şi ne-ai părăsit din cauza păcatelor noastre. Întoarce-Te acum, o, Doamne, căci noi toţi suntem poporul Tău. Cetatea sfinţeniei Tale a ajuns pustiită. Sionul a devenit o pustietate, Ierusalimul un blestem; casa noastră, sfinţenia noastră şi slava pe care o binecuvântau părinţii noştri a fost arsă în foc şi toate neamurile cele slăvite au căzut o dată cu ea. Pe lângă aceste [nenorociri], o, Doamne, Te-ai ascuns, taci şi ne-ai smerit adânc.’”

Şi Trypho a remarcat: „Ce vrei să spui? Că nici unul din noi nu va moşteni nimic pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu?”

CAPITOLUL XXVI – NU EXISTĂ MÂNTUIRE PENTRU IUDEI DECÂT PRIN CRISTOS

Iar eu i-am răspuns: „Eu nu spun asta; dar cei care L-au persecutat şi Îl persecută pe Cristos, nu vor moşteni nimic pe muntele cel sfânt dacă nu se pocăiesc. Dar neamurile care au crezut în El şi s-au pocăit de păcatele pe care le-au comis vor primi moştenirea împreună cu patriarhii, cu profeţii şi cu urmaşii lui Iacov care au înfăptuit dreptatea, deşi neamurile nici nu ţin sabaturile, nici nu sunt circumcise, nici nu respectă sărbătorile. Cu siguranţă ei vor primi moştenirea cea sfântă a lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu vorbeşte astfel prin Isaia: ‚Eu, Domnul Dumnezeu, Te-am chemat în neprihănire, Te voi lua de mână şi Te voi întări, căci Te-am dat ca un legământ al poporului şi ca o lumină pentru neamuri, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe cei legaţi în lanţuri şi pe cei ce stau în întuneric.’ El spune din nou: ‚Ridicaţi un steag pentru popor, căci, iată, Domnul a făcut să se audă până la marginile pământului cuvintele Lui. Spuneţi fiicelor Sionului: ‚Iată că Mântuitorul tău vine, aducând cu El răsplata şi faptele Lui stau înaintea feţei Lui: El îi va numi un popor sfânt, răscumpărat de Domnul. Şi tu vei fi numită o cetate căutată şi nu una părăsită. Cine este acesta care vine din Edom, în haine roşii din Boţra, cu straie frumoase, înaintând cu mare tărie? Eu rostesc dreptatea şi judecata mântuirii. De ce sunt veşmintele tale roşii şi straiele tale ca ale celui ce calcă în teasc? Eşti plin de struguri zdrobiţi. Eu singur am călcat în teasc şi nici un om din popor nu este cu Mine; i-am zdrobit în mânia Mea, i-am strivit la pământ şi le-am vărsat sângele pe pământ. Căci i-a ajuns ziua răzbunării şi a venit anul răscumpărării. M-am uitat şi nu era nimeni care să Mă ajute; am cumpănit şi nu M-a sprijinit nimeni: şi braţul Meu Mi-a venit în ajutor, furia Mea a venit peste ei, i-am zdrobit în mânia Mea şi le-am vărsat sângele pe pământ.’”

CAPITOLUL XXVII – DE CE A ÎNVĂŢAT DUMNEZEU PRIN PROFEŢI ACELEAŞI LUCRURI CA ŞI PRIN MOISE

Şi Trypho a spus: „De ce alegi şi citezi numai ceea ce doreşti din scrierile profetice, dar nu faci referire la cele ce poruncesc expres păzirea sabatului? Căci Isaia vorbeşte astfel: ‚Dacă îţi vei opri piciorul în ziua de sabat, ca să nu-ţi împlineşti plăcerile tale în ziua cea sfântă, dacă vei numi sabaturile desfătările sfinte ale Dumnezeului tău, dacă nu îţi vei ridica piciorul să lucrezi, dacă gura ta nu va rosti vreun cuvânt, atunci te vei încrede în Domnul şi El va face să urci spre lucrurile bune ale ţării, El te va hrăni cu moştenirea tatălui tău, Iacov: căci gura Domnului a vorbit.’”

Şi eu am răspuns: „Am trecut peste ele, prieteni, nu pentru că aceste profeţii îmi erau potrivnice, ci pentru că aţi înţeles şi înţelegeţi că, deşi Dumnezeu vă porunceşte prin toţi profeţii să faceţi aceleaşi lucruri pe care le-a poruncit şi prin Moise, El continuă să le proclame din pricina împietririi inimilor voastre şi a nerecunoştinţei voastre faţă de El, pentru ca, dacă vă pocăiţi chiar în felul acesta, să puteţi să Îi fiţi pe plac, să nu vă jertfiţi copiii demonilor, să nu fiţi părtaşi hoţilor, să nu iubiţi darurile, să nu vânaţi răzbunarea, să nu daţi greş în a face dreptate orfanilor, nici să nu fiţi fără băgare de seamă cu privire la dreptatea datorată văduvei, nici să nu aveţi mâinile pline de sânge. ‚Căci fiicele Sionului umblă cu gâtul întins, se etalează clipind din ochi şi plimbându-se în rochiile lor. Toate s-au abătut din drum.’ El exclamă: ‚Toţi au ajuns nefolositori. Nu este nimeni care să înţeleagă, nici unul măcar. Cu limba lor spun înşelăciuni, gâtlejul lor este un mormânt deschis, sub buzele lor este venin de aspidă, în căile lor e nimicire şi mizerie şi nu cunosc calea păcii.’ După cum, la început, aceste lucruri v-au fost poruncite din pricina răutăţii voastre, apoi din pricina statorniciei voastre cu privire la ele şi a înclinaţiei crescânde spre ele, El vă cheamă prin aceleaşi precepte să vi le amintiţi şi să le cunoaşteţi. Dar voi sunteţi un popor împietrit şi fără pricepere, deopotrivă orb şi olog, copii în care nu este credinţă, aşa cum El Însuşi spune, oameni care Îl cinstesc doar cu buzele, dar care sunt departe de El cu inimile, propovăduind doctrinele voastre, nu pe ale Lui. Căci, spuneţi-mi: a dorit Dumnezeu să păcătuiască preoţii care aduc jertfe în sabat sau cei ce circumcid – şi care o fac în sabat, din moment ce El porunceşte ca în a opta zi, chiar dacă se întâmplă să fie de sabat, cei născuţi să fie întotdeauna circumcişi? Sau nu puteau copiii să fie tăiaţi împrejur cu o zi înainte sau după sabat, dacă El ştia că este un păcat săvârşirea acestui act în sabat? Sau de ce nu i-a învăţat pe cei care sunt numiţi neprihăniţi şi plăcuţi Lui, care au trăit înainte de Moise şi de Avraam şi care nu au fost circumcişi în trupul lor şi care nu au respectat sabaturile, să păzească aceste porunci?”

CAPITOLUL XXVIII – ADEVĂRATA NEPRIHĂNIRE SE PRIMEŞTE PRIN CRISTOS

Trypho a răspuns: „Te-am auzit aducând acest argument puţin mai înainte şi i-am acordat atenţie, căci, ca să spun adevărul, este demn de atenţie şi răspunsul care-i mulţumeşte pe cei mai mulţi – şi anume că aşa i s-a părut lui Dumnezeu că este bine – nu mă satisface. Căci la acesta recurg cei care nu pot răspunde la întrebare”.

Atunci am spus: „Din moment ce aduc din Scripturi şi din faptele însele dovezile şi insuflarea lor, nu întârziaţi şi nu ezitaţi să vă puneţi încrederea în mine, chiar dacă nu sunt tăiat împrejur, căci v-a rămas puţin timp în care să deveniţi prozeliţi. Dacă venirea lui Cristos v-o va lua înainte, vă veţi pocăi şi veţi plânge în zadar, căci El nu vă va auzi. ‚Desţeleniţi pământul vostru necultivat’, a strigat Ieremia către popor, ‚şi nu semănaţi între spini. Circumcideţi-vă pe voi înşivă pentru Domnul şi circumcideţi-vă inima’. Prin urmare, nu semănaţi între spini, într-un pământ necultivabil, unde nu puteţi obţine roade. Cunoaşteţi-L pe Cristos şi iată că pământul nedesţelenit, bun şi roditor este în inimile voastre. ‚Căci iată că vin zile, zice Domnul, când voi trece pe la toţi cei tăiaţi împrejur în trup: Egiptul, Iuda, Edomul şi fiii lui Moab. Căci toate neamurile sunt netăiate împrejur, dar toată casa lui Israel este netăiată împrejur cu inima’. Vedeţi că Dumnezeu nu se referă la tăierea împrejur dată ca semn? Căci ea nu era de folos egiptenilor, fiilor lui Moab sau ai lui Edom. Dar chiar dacă un om este scit sau persan, dacă are cunoştinţa lui Dumnezeu şi a lui Cristos şi respectă decretele cele veşnice şi drepte, el e tăiat împrejur cu tăierea împrejur cea bună şi folositoare, este un prieten al lui Dumnezeu şi Dumnezeu se bucură de darurile şi de ofrandele lui. Dar vă voi pune înainte, prieteni, chiar cuvintele lui Dumnezeu, care a spus poporului, prin Maleahi, unul din cei doisprezece profeţi: ‚Nu găsesc nici o plăcere în voi, zice Domnul, şi nu voi primi jertfele din mâinile tale; de la răsăritul soarelui, până la apusul lui numele Meu va fi glorificat printre neamuri şi pretutindeni se aduc jertfe în numele Meu, jertfe curate, căci numele Meu este cinstit printre neamuri, spune Domnul, dar voi îl necinstiţi’. El a spus prin David: ‚Un popor pe care nu l-am cunoscut M-a slujit şi, atunci când urechea lor M-a auzit, M-a ascultat’.

CAPITOLUL XXIX – CRISTOS NU ESTE DE NICI UN FOLOS CELOR CARE RESPECTĂ LEGEA

„Să Îl glorificăm pe Dumnezeu, toate neamurile strânse împreună, căci şi El S-a coborât la noi. Să Îl glorificăm pe El, Regele slavei şi Domnul oştirilor. Căci El Şi-a arătat harul şi faţă de neamuri şi preţuieşte sacrificiile noastre mai mult decât pe ale voastre. Atunci, ce nevoie am eu de circumcizie, când Dumnezeu depune mărturie în favoarea mea? Ce nevoie am de celălalt botez eu, care am fost botezat cu Duhul Sfânt? Cred că, menţionând aceasta, îi voi convinge şi pe cei a căror înţelegere este limitată. Căci aceste cuvinte nici nu au fost pregătite de mine, nici nu au fost înfrumuseţate de arta omului, ci David le-a cântat, Isaia le-a predicat, Zaharia le-a proclamat şi Moise le-a scris. Eşti familiarizat cu ele, Trypho? Ele se găsesc în Scripturile voastre, sau mai degrabă nu în ale voastre, ci în ale noastre. Căci noi le credem, dar voi, deşi le citiţi, nu observaţi spiritul lor. Nu fiţi jigniţi sau nu ne reproşaţi absenţa circumciziei cu care ne-a creat Dumnezeu şi să nu vi se pară ciudat faptul că noi bem apă fierbinte în zilele de sabat, din moment ce Dumnezeu direcţionează conducerea universului în ziua de sabat ca şi în toate celelalte zile, iar preoţilor li s-a poruncit să aducă jertfe în această zi ca şi în celelalte şi există atât de mulţi oameni neprihăniţi, care nu au oficiat nici una din aceste ceremonii ale legii şi totuşi Dumnezeu a confirmat că I-au fost plăcuţi.”

CAPITOLUL XXX – CREŞTINII POSEDĂ ADEVĂRATA NEPRIHĂNIRE

„Numai răutăţii voastre i se poate reproşa faptul că Dumnezeu poate fi acuzat de cei fără pricepere că nu i-a învăţat aceleaşi porunci drepte pe toţi oamenii. Căci asemenea instituţii nu li s-au părut rezonabile şi demne de Dumnezeu multor oameni, care nu au primit harul să ştie că poporul vostru a fost chemat la convertire şi la pocăinţa duhului, în vreme ce ei se găseau într-o stare păcătoasă, trudiţi sub apăsarea unor boli spirituale şi că profeţia anunţată după moartea lui Moise este veşnică. Iar acest fapt este menţionat în Psalmi, prieteni. Faptul că noi, cei care am ajuns înţelepţi prin ei, mărturisim că poruncile Domnului sunt mai dulci decât mierea şi decât fagurul de miere, este dovedit prin faptul că, deşi suntem ameninţaţi cu moartea, noi nu ne lepădăm de numele Lui. Mai mult, toţi pot vedea că noi, cei care credem în El, ne rugăm ca El să ne păzească de duhuri străine, rele şi înşelătoare – după cum declară în mod figurat cuvântul profeţiei, personificându-l pe unul din cei ce cred în El. Căci noi Îl rugăm continuu pe Dumnezeu, prin Isus Cristos, să ne ferească de demoni, care sunt ostili închinării înaintea lui Dumnezeu, şi pe care i-am slujit în trecut, pentru ca, după convertirea noastră prin El, la Dumnezeu, să putem fi fără pată. Noi Îl numim pe El Sprijinitor şi Răscumpărător şi chiar şi demonii se tem de puterea acestor nume. Şi acum, ei sunt învinşi când sunt exorcizaţi în numele lui Isus Cristos, care a fost crucificat în timpul lui Pilat din Pont, guvernatorul Iudeii. Şi astfel este vădit pentru toţi că Tatăl Lui I-a dat o putere atât de mare, încât demonii sunt supuşi numelui şi suferinţelor Lui”.

CAPITOLUL XXXI – DACĂ PUTEREA LUI CRISTOS ESTE ATÂT DE MARE ACUM, CU CÂT MAI MARE VA FI LA A DOUA LUI VENIRE!

„Dar dacă o putere atât de mare a urmat şi încă urmează suferinţelor Lui, cât de mare va fi cea care va urma venirii Lui în slavă! Căci El va veni pe nori ca Fiu al omului, cum a prevestit Daniel, şi îngerii Lui vor veni împreună cu El. Acestea sunt cuvintele lui: ‚M-am uitat până s-au aşezat nişte scaune de domnie şi Cel Îmbătrânit de zile a şezut jos; veşmintele Lui erau albe ca zăpada şi părul capului Lui alb ca lâna curată. Tronul Lui era ca nişte flăcări de foc şi roţile lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi venea dinaintea Lui. Mii de mii Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile. Am auzit glasul marilor cuvinte rostite de corn şi fiara a fost înfrântă şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc. Şi celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o prelungire a vieţii până la o vreme şi la un timp anumit. Într-o viziune din timpul nopţii am văzut pe unul ca Fiul omului venind pe norii cerului. El a venit la Cel Îmbătrânit de zile şi a stat înaintea Lui. Cei ce stăteau în jur L-au adus mai aproape şi I S-a dat putere şi cinste împărătească şi toate neamurile de pe pământ, după familiile lor, şi toată slava Îl slujesc. Stăpânirea Lui este veşnică şi nu va trece niciodată; împărăţia Lui nu va fi nimicită. Duhul meu s-a înfiorat înăuntrul meu şi viziunile din capul meu m-au tulburat. M-am apropiat de unul din cei ce stăteau acolo şi l-am întrebat care era înţelesul exact al acestor lucruri. Drept răspuns, el mi-a vorbit şi mi-a arătat înţelesul lor: aceste fiare mari sunt patru împărăţii, care vor fi distruse de pe pământ şi nu vor primi o stăpânire veşnică. Atunci am dorit să aflu întocmai despre cea de-a patra fiară, care le distrusese pe toate [celelalte] şi era cumplită, cu dinţii de fier şi cu gheare de aramă, care devora, distrugea şi călca în picioare ceea ce rămânea; doream să ştiu ce însemnau cele zece coarne de pe capul ei, dintre care unul a ieşit deasupra şi a făcut să cadă trei din cele dinainte. Şi acel corn avea ochi şi o gură care rostea cuvinte mari, iar înfăţişarea lui o întrecea pe a celorlalte. Şi iată că acel corn a făcut război împotriva sfinţilor şi i-a învins, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Prea Înalt. Şi a venit vremea ca sfinţii Celui Prea Înalt să ia în stăpânire împărăţia. Cu privire la cea de-a patra fiară, mi s-a spus: pe pământ va exista o a patra împărăţie, care va învinge toate aceste împărăţii, va înghiţi întregul pământ, îl va distruge şi îl va pustii cu totul. Cele zece coarne sunt zece împăraţi care se vor ridica şi unul se va ridica după ei; îi va întrece pe primii în fapte rele şi îşi va supune trei împăraţi. Va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt, îi va da la o parte pe restul sfinţilor Celui Prea Înalt şi va căuta să schimbe vremurile şi timpurile. Sfinţii vor fi daţi în mâinile lui o vreme, vremi şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata şi ei îi vor lua stăpânirea, care va fi distrusă şi nimicită pentru totdeauna. Iar împărăţia, puterea şi locul împărăţiilor de sub ceruri au fost date poporului sfânt al Celui Prea Înalt, să le stăpânească într-o împărăţie veşnică. Şi toate puterile Îi vor fi supuse şi Îl vor asculta. Acesta este finalul lucrurilor. Eu, Daniel, am fost cuprins de o mare uimire şi mi s-a schimbat glasul; totuşi, am păstrat aceste lucruri în inima mea’”.

CAPITOLUL XXXII – IUSTIN FACE DISTINCŢIA ÎNTRE CELE DOUĂ VENIRI ALE LUI CRISTOS, ÎNTRUCÂT TRYPHO NU ESTE DE ACORD CU FAPTUL CĂ DANIEL ÎL DESCRIE PE CRISTOS CA FIIND CEL PLIN DE GLORIE

Când am încheiat, Trypho a spus: „Aceste pasaje scripturale şi altele, domnule, ne silesc să Îl aşteptăm pe Cel care, ca Fiu al omului, primeşte împărăţia veşnică de la Cel Îmbătrânit de zile. Dar acest aşa-numit Cristos al vostru a fost lipsit de cinste şi glorie, aşa încât cel din urmă blestem din legea lui Dumnezeu a căzut peste El, căci a fost crucificat”.

Atunci i-am răspuns: „Domnule, dacă nu ar fi spus Scriptura, pe care am citat-o deja, că înfăţişarea Lui a fost lipsită de glorie şi cei din vremea Lui nu L-au cunoscut, că va fi îngropat la un loc cu cei bogaţi, că prin rănile Lui noi suntem vindecaţi, că va fi dus ca un miel şi dacă nu aş fi explicat că sunt două veniri ale Lui – una în care L-aţi străpuns şi a doua, cea în care Îl veţi cunoaşte pe cel pe care L-aţi străpuns şi toate seminţiile voastre se vor jeli, fiecare seminţie în parte, femeile separat şi bărbaţii separat – ar fi însemnat că am spus lucruri îndoielnice şi obscure. Dar acum, prin intermediul conţinutului acelor pasaje din Scriptură pe care voi le consideraţi sfinte şi profetice, caut să demonstrez tot [ceea ce am citat], în speranţa că unii dintre voi fac parte din rămăşiţa lăsată spre mântuirea veşnică prin harul Domnului Savaot. De aceea, pentru ca problema cercetată să vă fie mai clară, voi menţiona alte cuvinte spuse de binecuvântatul David, din care veţi vedea că Domnul este numit Cristos, de către Duhul Sfânt al profeţiei şi că Domnul, Tatăl tuturor, L-a luat de pe pământ, aşezându-L la dreapta Lui, până îi va pune pe vrăjmaşii Lui aşternut picioarelor Lui. Acest fapt are loc, într-adevăr, din vremea în care Domnul nostru, Isus Cristos, S-a înălţat la cer, după ce a înviat din morţi. Acum, vremurile se apropie de sfârşit. Iar cel despre care prezice Daniel că va avea stăpânire pentru o vreme, vremuri şi o jumătate de vreme, este deja la uşă, gata să rostească hule şi lucruri îndrăzneţe împotriva Celui Prea Înalt. Dar voi, care nu cunoaşteţi câtă vreme va avea stăpânirea, sunteţi de altă părere. Căci voi interpretaţi termenul ‚vreme’ ca însemnând o sută de ani. Dar dacă este aşa, omul păcatului ar trebui să domnească cel puţin trei sute cincizeci de ani, dacă socotim ceea ce spun sfântul Daniel – ‚vremuri’ – ca fiind numai două vremuri. V-am spus toate aceste lucruri ca pe o digresiune, ca să vă convingeţi, în cele din urmă, de ceea ce a declarat Dumnezeu împotriva voastră: că sunteţi fii nechibzuiţi şi de următoarele: ‚De aceea, iată că voi duce acest popor în robie, aşa voi face; îi voi dezbrăca pe înţelepţi de înţelepciunea lor şi voi ascunde priceperea de cei chibzuiţi’; încetaţi să vă înşelaţi pe voi înşivă şi pe cei ce vă ascultă şi învăţaţi de la noi, care am primit înţelepciunea prin harul lui Cristos. Cuvintele spuse de David sunt acestea: ‚Domnul a zis Domnului Meu: Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale. Domnul va trimite din Sion toiagul tăriei Tale: Stăpâneşte în mijlocul duşmanilor Tăi! Căpetenia puterii Tale va fi cu Tine ziua, în frumuseţea sfinţilor Tăi. Te-am născut din pântecele dimineţii, înaintea luceafărului. Domnul a jurat şi nu-I va părea rău: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec. Domnul este la dreapta Ta: El a zdrobit împăraţi în ziua mâniei Lui; El va judeca printre păgâni şi totul va fi plin [de] trupuri moarte. El va bea din pârâu în timpul mersului; de aceea Îşi va înălţa capul’”.

CAPITOLUL XXXIII – PSALMUL 110 NU VORBEŞTE DESPRE EZECHIA. EL DOVEDEŞTE CĂ, MAI ÎNTÂI, CRISTOS VA FI SMERIT ŞI APOI VA FI PLIN DE SLAVĂ

„Şi”, am continuat, „nu sunt în necunoştinţă cu privire la faptul că voi îndrăzniţi să explicaţi acest psalm ca şi cum s-ar referi la Ezechia; dar voi dovedi că vă înşelaţi, chiar prin următoarele cuvinte: ‚Domnul a jurat şi nu-I va părea rău’ – este scris apoi: ‚Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec’, cu ceea ce precedă şi succede acest pasaj. Nici chiar voi nu veţi îndrăzni să obiectaţi că Ezechia a fost fie un preot, fie este preotul cel veşnic al lui Dumnezeu. Dar aceste expresii arată că este vorba despre Isus. Dar urechile voastre sunt închise şi inimile voastre insensibile. Căci prin această declaraţie: ‚ Domnul a jurat şi nu-I va părea rău: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec’, Dumnezeu a arătat printr-un jurământ (din pricina necredinţei voastre), că El era Mare Preot, după rânduiala lui Melhisedec. După cum Melhisedec a fost descris de Moise drept preot al Celui Prea Înalt, a fost preot al celor necircumcişi şi l-a binecuvântat şi l-a circumcis pe Avraam, care i-a dat zeciuială, la fel a arătat Dumnezeu că Preotul Lui cel veşnic, pe care Duhul Sfânt Îl numeşte şi Domn, va fi preotul celor necircumcişi. De asemenea, El îi va primi şi îi va binecuvânta pe cei necircumcişi care se apropie de El, adică pe cei care cred în El şi care caută binecuvântările Lui. Aceste cuvinte de la sfârşitul psalmului arată că, mai întâi, El va fi smerit ca om şi apoi va fi înălţat: ‚El va bea din pârâu în timpul mersului,’ şi ‚de aceea Îşi va înălţa capul’”.

CAPITOLUL XXXIV – NICI PSALMUL 72 NU SE APLICĂ LUI SOLOMON, DE ALE CĂRUI GREŞELI CREŞTINII SE CUTREMURĂ

„Mai departe, ca să vă conving că voi nu aţi înţeles nimic din Scripturi, vă voi aminti alt psalm, dictat lui David de Duhul Sfânt, psalm despre care voi spuneţi că se referă la Solomon, care a fost şi el regele vostru. Dar psalmul se referă tot la Cristos. Însă voi vă înşelaţi pe voi înşivă prin formulări ambigue. Căci acolo unde se spune: ‚Legea Domnului este desăvârşită’, voi nu înţelegeţi că este vorba de legea care avea să vină după Moise, ci de cea dată de Moise, deşi Dumnezeu a declarat că va stabili o nouă lege şi un nou legământ. Iar acolo unde s-a spus: ‚Doamne, dă judecata Ta împăratului’, voi spuneţi că psalmul vorbeşte despre Solomon, din moment ce acesta era rege, deşi cuvintele afirmă expres faptul că referirea este făcută cu privire la Regele cel veşnic, la Cristos. Căci Cristos este Rege, Preot, Dumnezeu, Domn, înger şi om, conducător, piatră, Fiul cel născut, cel dintâi supus suferinţelor, care S-a întors apoi în cer, urmând să vină în slavă şi despre El s-a propovăduit că are împărăţia cea veşnică: eu dovedesc aceasta pe baza întregii Scripturi. Dar ca să înţelegeţi ce am spus, vă citez cuvintele psalmului; ele sunt acestea: ‚O, Dumnezeule, dă judecata Ta împăratului şi dreptatea Ta fiului împăratului, ca să judece pe poporul Tău cu dreptate şi pe săracii Tăi cu nepărtinire. Munţii vor aduce pace poporului şi dealurile dreptate. El va face dreptate săracilor din popor, va scăpa pe copiii celor nevoiaşi şi va umili pe cel defăimător. El va dăinui cât soarele şi mai mult decât luna, pentru toate generaţiile. El va coborî ca ploaia din nori, ca stropii de apă ce cad pe pământ. Neprihănirea va înflori în zilele Lui, pacea va fi îmbelşugată, până când luna nu va mai fi. El va stăpâni de la o mare la alta şi de la râuri până la marginile lumii. Etiopienii vor cădea cu faţa la pământ înaintea Lui şi duşmanii Lui vor linge ţărâna. Împăraţii Tarsisului şi ai insulelor vor aduce daruri; la fel şi împăraţii din Arabia şi din Seba, toţi împăraţii pământului se vor închina Lui şi toate popoarele Îi vor sluji: căci El l-a izbăvit pe sărac din mâna celui puternic şi pe nevoiaşul care nu avea nici un ajutor. Va avea milă de sărac şi de nevoiaş şi va scăpa sufletele celor lipsiţi: El le va răscumpăra sufletele de la plata cametei şi din faţa nedreptăţii şi numele Lui va fi cinstit de ei. El va trăi şi I Se va da din aurul Arabiei şi se vor ruga necurmat pentru El: Îl vor binecuvânta toată ziua. Va exista o temelie pe pământ, care va fi înălţată pe vârfurile munţilor: roadele Lui vor fi în Liban şi oamenii din cetăţi vor înflori ca iarba pământului. Numele Lui va fi binecuvântat în veci. Numele Lui va dăinui mai mult decât soarele şi toate seminţiile pământului vor fi binecuvântate în El, toate neamurile Îl vor numi binecuvântat. Binecuvântat fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, singurul care face lucruri minunate şi binecuvântat fie numele Lui slăvit în veac şi în veci de veci; şi întregul pământ va fi umplut de slava Lui. Amin, amin’. Iar la încheierea acestui psalm pe care l-am citat, este scris: ‚Imnurile lui David, fiul lui Isai, s-au încheiat’. Ştiu că Solomon a fost un rege mare şi renumit, care a construit templul din Ierusalim, dar este evident că nici unul din lucrurile menţionate în psalm nu i s-au întâmplat lui. Căci nici nu i s-au închinat lui toţi regii, nici nu a stăpânit până la marginile pământului, nici vrăjmaşii lui nu i-au căzut înainte, lingând ţărâna. De asemenea, risc să repet ceea ce este scris în cartea Regilor ca fiind săvârşit de el, şi anume felul în care, sub influenţa unei femei, s-a închinat idolilor din Sidon, ceea ce nici cei dintre neamuri, care Îl cunosc pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor prin Isus Cristos cel răstignit, nu îndrăznesc să facă, ci mai degrabă rabdă orice tortură şi răzbunare, chiar până la moarte, decât să se închine la idoli sau să mănânce din carnea oferită idolilor.”

CAPTOLUL XXXV – ERETICII CONFIRMĂ CREDINŢA CATOLICĂ

Trypho a spus: „Totuşi, mi se pare că mulţi din cei ce spun că Îl mărturisesc pe Isus şi sunt numiţi creştini mănâncă din carnea oferită idolilor şi declară că, drept urmare, ei nu sunt afectaţi în vreun fel”. Eu am răspuns: „Faptul că există astfel de oameni, care se declară creştini şi Îl recunosc pe Isus drept Domn şi Cristos, însă nu învaţă doctrinele Lui, ci pe cele ale duhurilor greşelii, ne face pe noi, care suntem ucenici ai doctrinei adevărate şi curate a lui Isus Cristos, să fim mai credincioşi şi mai statornici în nădejdea anunţată de El. Căci lucrurile pe care El le-a prevestit că vor avea loc în numele Lui le vedem împlinindu-se sub ochii noştri. Căci El a spus: ‚Vor veni mulţi în numele Meu, îmbrăcaţi pe dinafară ca nişte oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori’. Apoi ‚Vor fi schisme şi erezii’ şi ‚feriţi-vă de profeţii mincinoşi, care vor veni la voi îmbrăcaţi ca nişte oi, dar care sunt pe dinăuntru nişte lupi răpitori’. Şi ‚Se vor ridica mulţi Cristoşi şi apostoli mincinoşi şi îi vor amăgi pe mulţi din cei credincioşi’. Prin urmare, există şi au existat, prietenii mei, mulţi care au venit în numele lui Isus, dar care au învăţat pe alţii să spună şi să facă lucruri lipsite de cucernicie şi blasfemiatoare. Noi îi numim după numele omului de la care a pornit fiecare doctrină şi fiecare opinie. (Căci unii într-un fel, alţii în altul propovăduiesc blasfemii la adresa Creatorului tuturor lucrurilor, Cristos, despre care Dumnezeu a prezis că va veni şi la adresa Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi Iacov; noi nu avem nimic în comun cu aceşti oameni, căci ştim că ei sunt atei, lipsiţi de pietate şi de evlavie, sunt păcătoşi şi Îl mărturisesc pe Isus numai cu numele, fără să fie închinători ai Lui. Totuşi, ei se numesc creştini, la fel cum unii dintre neamuri scriu numele lui Dumnezeu pe lucrările mâinilor lor şi iau parte la rituri infame şi necuviincioase.) Unii sunt numiţi marcieni, alţii valentinieni, alţii basilidieni, saturnilieni sau poartă alte nume, fiecare după numele celui ce a iniţiat o opinie anume, la fel cum şi cei ce se consideră filozofi, aşa cum am spus înainte, cred că trebuie să poarte numele filozofiei pe care o urmează, după numele părintelui unei doctrine anume. Ca urmare a acestor lucruri, noi ştim că Isus cunoştea dinainte ce avea să se întâmple după El, datorită multelor evenimente despre care a prevestit că se vor întâmpla celor ce cred în El şi Îl mărturisesc pe El, Cristosul. Căci El a prezis tot ceea ce suferim noi, chiar faptul că vom fi ucişi de prieteni; este limpede, deci, că nici un cuvânt sau vreo acţiune de-a Lui nu dă greş. De aceea, noi ne rugăm pentru voi şi pentru toţi ceilalţi oameni care ne urăsc, pentru ca voi să vă pocăiţi împreună cu noi şi să nu mai rostiţi blasfemii la adresa Celui care, prin lucrările Lui, prin faptele măreţe împlinite chiar acum în numele Lui, prin cuvintele învăţate şi prin profeţiile anunţate cu privire la El, este fără vină şi mai presus de orice reproş în toate lucrurile, Cristos Isus. Dorim ca voi, crezând în El, să fiţi salvaţi la a doua Lui venire în slavă, ca să nu fiţi condamnaţi de El la foc.”

CAPITOLUL XXXVI – EL DOVEDEŞTE CĂ ISUS CRISTOS ESTE NUMIT DOMNUL OŞTIRILOR

Atunci el a răspuns: „Să zicem că aceste lucruri sunt aşa cum spui tu – şi anume că a fost prezis cu privire la Cristos faptul că El va suferi, că va fi numit o piatră şi că, după prima Lui venire, când se spusese că El va suferi, se va întoarce în slavă şi va fi Judecătorul tuturor, Rege veşnic şi Preot. Acum arată dacă acest om este Cel cu privire la care s-au făcut aceste profeţii”.

Eu am spus: „Fie cum doreşti, Trypho, mă voi apropia de aceste dovezi pe care le cauţi la locul potrivit; dar acum, permite-mi să relatez profeţiile, ca să demonstrez că acest Cristos este numit deopotrivă Dumnezeu, Domnul oştirilor şi al lui Iacov, de către Duhul Sfânt. Interpreţii voştri sunt nechibzuiţi, după cum spune Dumnezeu, din moment ce ei spun că această referinţă îl priveşte pe Solomon, nu pe Cristos, când a adus chivotul mărturiei în templul pe care l-a construit. Psalmul lui David este acesta: ‚Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi toţi cei ce o locuiesc. El l-a întemeiat pe mări şi l-a întărit pe râuri. Cine se va sui pe muntele Domnului? Cine va sta în locul Lui cel sfânt? Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată, cel ce nu a primit suflet în zadar şi care nu jură cu viclenie faţă de aproapele său. Acesta va primi binecuvântare de la Domnul şi îndurare de la Dumnezeu, Mântuitorul lui. Acesta este neamul celor care Îl caută pe Domnul, care caută faţa Dumnezeului lui Iacov. Voi, conducători, ridicaţi porţile; ridicaţi-vă, porţi veşnice, să intre Împăratul slavei. Cine este acest împărat al slavei? Domnul oştirilor, El este împăratul slavei’. Prin urmare, se vede că Solomon nu este Domnul oştirilor, ci atunci când Cristos al nostru a înviat din morţi şi S-a înălţat la cer, căpeteniilor din ceruri, sub conducerea lui Dumnezeu, li se porunceşte să deschidă porţile cerului, ca să intre Cel ce este Împăratul slavei şi să stea la dreapta Tatălui, până când acesta îi va face pe vrăjmaşii Lui aşternut picioarelor Lui, aşa cum s-a arătat în alt psalm. Căci atunci când căpeteniile cerului au văzut înfăţişarea Lui lipsită de frumuseţe, de glorie şi de cinste, nu L-au recunoscut şi au întrebat: ‚Cine este acest Împărat al slavei?’ Şi Duhul Sfânt, fie de la Tatăl, fie de la El Însuşi, a răspuns: ‚Domnul oştirilor, El este Împăratul slavei’. Căci toţi vor recunoaşte că nici unul din cei ce păzeau porţile templului din Ierusalim nu ar fi îndrăznit să spună, cu privire la Solomon, deşi acesta a fost un rege atât de glorios, sau cu privire la chivotul mărturiei: ‚Cine este acest Împărat al slavei?’

CAPITOLUL XXXVII – ACELAŞI LUCRU ESTE DOVEDIT DE ALŢI PSALMI

„Mai mult, în psalmul 46 se face referire la Cristos astfel: ‚Dumnezeu înaintează cu un strigăt şi Domnul cu glasul unei trâmbiţe. Cântaţi Dumnezeului nostru, cântaţi; cântaţi Împăratului nostru, cântaţi; căci Dumnezeu este Împărat peste tot pământul: cântaţi cu pricepere. Domnul împărăţeşte peste popoare, El stă pe tronul Lui cel sfânt. Conducătorii naţiunilor s-au adunat împreună cu Dumnezeul lui Avraam, căci vitejii lui Dumnezeu sunt înălţaţi pe pământ’. Iar în psalmul 98, Duhul Sfânt vă mustră şi prezice că Cel pe care voi nu Îl doriţi ca rege este Rege şi Domn, atât al lui Samuel, cât şi al lui Aaron, al lui Moise şi, pe scurt, al tuturor celorlalţi. Şi cuvintele psalmului sunt următoarele: ‚Domnul împărăţeşte, să se mânie popoarele: El [este] Cel ce stă pe heruvimi; să se clatine pământul. Să mărturisească numele Tău cel mare, căci este sfânt şi înfricoşat şi cinstea Împăratului iubeşte dreptatea. Tu ai pregătit echitatea şi ai îndeplinit judecata şi neprihănirea în Iacov. Înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru, închinaţi-vă înaintea aşternutului picioarelor Lui, căci El este sfânt. Moise şi Aaron sunt printre preoţii Lui şi Samuel printre cei ce cheamă numele Lui. Ei L-au chemat pe Domnul (spune Scriptura) şi El i-a ascultat. El le-a vorbit în stâlpul din nor, căci ei au păzit mărturia Lui şi porunca pe care le-a dat-o. O, Doamne, Dumnezeul nostru, Tu i-ai ascultat: o, Dumnezeule, Tu le-ai arătat bunăvoinţă şi [totuşi] Te-ai răzbunat pentru toate plăsmuirile lor. Înălţaţi pe Dumnezeu, Dumnezeul nostru şi închinaţi-vă pe muntele Lui cel sfânt, căci Domnul, Dumnezeul nostru este sfânt’”.

CAPITOLUL XXXVIII – ESTE SUPĂRĂTOR PENTRU IUDEI FAPTUL CĂ SE SPUNE DESPRE CRISTOS CĂ TREBUIE SĂ FIE ADORAT. TOTUŞI, IUSTIN CONFIRMĂ ACEASTA POTRIVIT PSALMULUI 45

Şi Trypho a spus: „Domnule, era bine pentru noi dacă am fi ascultat de învăţătorii noştri, care au stabilit o lege, potrivit căreia noi nu trebuie să avem nici un fel de relaţii cu voi şi nici să comunicăm cu voi cu privire la aceste întrebări. Căci voi rostiţi multe blasfemii, prin faptul că încercaţi să ne convingeţi că acest om răstignit a fost cu Moise şi cu Aaron şi le-a vorbit în stâlpul din nor, apoi că a devenit om, a fost răstignit, s-a înălţat la cer, că va veni din nou pe pământ şi că i se cuvine închinarea’.

Atunci i-am răspuns: „Eu ştiu că, aşa cum spune cuvântul lui Dumnezeu, această mare înţelepciune a lui Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor şi Cel Atotputernic, este ascunsă de voi. De aceea, din compasiune pentru voi, mă străduiesc din răsputeri să vă fac să înţelegeţi aceste probleme care vi se par paradoxale, iar dacă nu o veţi face, eu voi fi nevinovat în ziua judecăţii. Căci veţi auzi cuvinte care vi se vor părea chiar mai paradoxale, dar nu fiţi încurcaţi, ci mai degrabă rămâneţi ascultători plini de râvnă şi cercetători, dispreţuind tradiţia învăţătorilor voştri, pe care Duhul Sfânt îi condamnă pentru incapacitatea lor de a înţelege adevărurile lui Dumnezeu şi pentru preferinţa lor pentru predicarea propriilor doctrine. Prin urmare, în psalmul 44 [45], aceste cuvinte se referă în acelaşi fel la Cristos: ‚Inima mea a scos la iveală un lucru bun; voi spune Împăratului lucrările mele. Limba mea este pana unui scriitor pregătit. Eşti mai frumos decât fiii oamenilor: harul este turnat pe buzele Tale, de aceea Dumnezeu Te-a binecuvântat pe vecie. Încinge-Ţi sabia pe coapse, Tu, Cel plin de putere. Grăbeşte-Te în frumuseţea Ta, propăşeşte şi împărăţeşte, din pricina adevărului, a blândeţii şi a neprihănirii şi dreapta Ta Te va conduce în chip minunat. Săgeţile Tale sunt ascuţite, oamenii vor cădea sub Tine; în inima duşmanilor Împăratului [se înfig săgeţile]. Tronul Tău dăinuie în veci de veci: sceptrul împărăţiei Tale este unul de dreptate. Tu ai iubit neprihănirea şi au urât nedreptatea; de aceea, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus de tovarăşii Tăi. [El Te-a uns] cu mir, cu untdelemn şi casia pe veşmintele Tale, în palatele Tale de fildeş, unde Te înveselesc. Fiicele împăraţilor sunt aduse în cinstea Ta. Împărăteasa a stat la dreapta Ta, înveşmântată în haine împodobite cu aur. Ascultă, o, fiică, ia aminte şi pleacă-ţi urechea; uită pe poporul tău şi casa tatălui tău: şi Împăratul va dori frumuseţea ta. Pentru că El este Domnul tău, să te închini şi tu înaintea Lui. Fiica Tirului [va veni acolo] cu daruri. Şi cele mai bogate din popor se vor pleca înaintea feţei tale. Fiica Împăratului este plină de slavă, îmbrăcată în veşminte brodate cu mâna. Fecioarele care o urmează vor fi aduse înaintea Împăratului şi însoţitoarele ei sunt aduse la Tine. Ele vor fi aduse cu bucurie şi veselie, vor fi conduse în casa Împăratului. În locul părinţilor Tăi Ţi s-au născut fii, pe care îi vei numi stăpânitori peste întregul pământ. Îmi voi aminti numele Tău în fiecare generaţie: de aceea poporul Te va mărturisi în veac şi în veci de veci’”.

CAPITOLUL XXXIX – IUDEII ÎI URĂSC PE CREŞTINII CARE CRED ASTFEL. CÂT DE MARE ESTE DIFERENŢA DINTRE UNII ŞI ALŢII!

„Acum, nu este surprinzător”, am continuat eu, „faptul că voi ne urâţi pe noi, cei care avem aceste păreri şi care dovedim că sunteţi vinovaţi de o continuă împietrire a inimii. Într-adevăr, Ilie, vorbind cu Dumnezeu despre voi, spune astfel: ‚Doamne, i-au ucis pe profeţii Tăi, au surpat altarele Tale: am rămas numai eu singur şi caută să-mi ia viaţa’. Şi El îi răspunde: ‚Mai am încă şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal’. De aceea, după cum Dumnezeu nu Şi-a revărsat mânia datorită celor şapte mii de oameni, nici acum nu Şi-a aplicat judecata şi nici nu o aplică, ştiind că, în fiecare zi, unii [dintre voi] devin ucenici în numele lui Cristos şi părăsesc drumul greşit. Aceştia primesc daruri, după cum sunt vrednici, fiind luminaţi de numele acestui Cristos. Căci unul primeşte un duh de înţelegere, altul un duh de sfătuire, de tărie, de vindecare, de previziune, de învăţătură sau de teamă de Domnul”.

La acestea, Trypho mi-a zis: „Aş vrea să fii conştient că eşti exaltat când vorbeşti despre aceste lucruri”.

Eu i-am spus: „Ascultă, prietene, căci nu sunt nebun şi nu mi-am pierdut controlul, dar a fost profeţit că, după înălţarea lui Isus la cer, ne va izbăvi din înşelăciunea în care eram şi ne va da daruri. Cuvintele sunt acestea: ‚S-a suit la ceruri, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor’. La fel, noi, care am primit daruri de la Cristos, care S-a înălţat la cer, dovedim cuvintele profeţiei cu privire la voi – ‚înţelepţi prin voi înşivă şi pricepuţi în ochii voştri’ – cei care sunteţi nechibzuiţi şi Îl cinstiţi pe Dumnezeu şi pe Cristosul Lui numai cu buzele. Dar noi, care cunoaştem întregul adevăr, Îl cinstim prin amândouă, cu cunoştinţa şi cu inima noastră, până la moarte chiar. Dar voi ezitaţi să mărturisiţi că El este Cristosul, aşa cum dovedesc Scripturile şi evenimentele împlinite în numele Lui, poate pentru acest motiv, ca să nu fiţi persecutaţi de conducători, care, sub influenţa duhului celui rău şi înşelător, şarpele, nu vor înceta să condamne la moarte şi să-i persecute pe cei care mărturisesc numele lui Cristos până va veni El din nou, să îi nimicească pe toţi şi să răsplătească fiecăruia după meritul lui”.

Trypho a răspuns: „Acum dovedeşte-ne că acest om, despre care spui că a fost răstignit şi că s-a înălţat la cer este Cristosul lui Dumnezeu. Căci ai dovedit îndeajuns, prin spusele Scripturii citate înainte, că Scriptura declară suferinţele lui Cristos, venirea Lui în slavă, faptul că va primi stăpânirea veşnică peste toate neamurile şi că fiecare împărăţie Îi va fi supusă: dovedeşte acum că acest om este El”.

Eu am răspuns: „Acest fapt a fost deja dovedit, domnilor, pentru cei ce au urechi, prin chiar faptele pe care le-aţi recunoscut. Dar, ca să nu credeţi că sunt în încurcătură şi că nu pot demonstra ce aţi cerut, după cum am promis, voi face aceasta la locul potrivit. Acum rezum argumentele privitoare la subiectul pe care îl discutăm”.

CAPITOLUL XL – EL REVINE LA LEGEA MOZAICĂ ŞI DOVEDEŞTE CĂ ACEASTA CONŢINEA IMAGINEA LUCRURILOR REFERITOARE LA CRISTOS

„Misterul mielului care Dumnezeu a poruncit să fie jertfit de Paşti, reprezenta modelul lui Cristos, cu al cărui sânge, pe măsura credinţei în El, cei care cred în El îşi ung casele şi pe ei înşişi. Puteţi înţelege cu toţii că, de aceea, creaţia lui Dumnezeu – şi anume Adam – a fost o casă pentru duhul care venea de la Dumnezeu. Voi dovedi faptul că această poruncă a fost temporară astfel: Dumnezeu nu îngăduie ca mielul de Paşti să fie jertfit altundeva decât acolo unde era chemat numele Lui, ştiind că vor veni zile, după suferinţele lui Cristos, când până şi Ierusalimul va fi dat duşmanilor voştri şi toate jertfele vor înceta, iar mielul cu privire la care se poruncise să fie fript în întregime, era un simbol al suferinţelor crucii, prin care avea să treacă Cristos. Căci mielul e fript şi aranjat în formă de cruce. Căci o vergea este trecută din partea de jos a mielului, până la cap şi una de-a lungul spatelui, de care erau ataşate picioarele mielului. Iar cei doi ţapi care erau aduşi ca ofrandă în timpul postului, dintre care unul era alungat ca [ţap] ispăşitor şi celălalt era jertfit, anunţau în mod asemănător cele două veniri ale lui Cristos: prima, când bătrânii poporului vostru şi preoţii au pus mâna pe El, L-au condamnat la moarte şi L-au alungat ca pe [ţapul] ispăşitor, şi a doua venire, pentru că în acelaşi loc din Ierusalim Îl veţi recunoaşte pe Cel pe care L-aţi necinstit şi care a fost jertfit pentru toţi păcătoşii dornici să se pocăiască şi să ţină postul despre care vorbeşte Isaia – prin dezlegarea înţelegerilor rău-voitoare, respectarea celorlalte precepte enumerate, de asemenea, de acesta şi pe care le-am citat – fapte pe care le fac cei ce cred în Isus. În plus, sunteţi conştienţi că oferirea celor doi ţapi, cu privire la care se poruncise să fie jertfiţi în timpul de post, nu era îngăduit să aibă loc altundeva decât în Ierusalim”.

CAPITOLUL XLI – DARUL DE FLOAREA FĂINII ERA UN SIMBOL AL EUHARISTIEI

„Iar darul de floarea făinii, domnilor”, am spus, „care se prevedea că trebuia adus de către cei curăţaţi de lepră, era simbolul pâinii Euharistiei, celebrarea prescrisă de Domnul nostru, Isus Cristos, în amintirea suferinţelor pe care El le-a îndurat pentru cei al căror suflet este purificat de toată nedreptatea, aşa încât să-I putem mulţumi lui Dumnezeu că a creat lumea, cu toate lucrurile din ea, de dragul omului, şi că ne-a izbăvit din răul în care ne aflam şi pentru că a răsturnat cu totul stăpânirile şi puterile prin Cel care a suferit potrivit voii Sale. Aşadar, Dumnezeu vorbeşte prin gura lui Maleahi, unul din cei doisprezece [profeţi], aşa cum am spus înainte, despre jertfele aduse în acele vremuri de către voi: ‚Nu găsesc nici o plăcere în voi, spune Domnul, şi nu voi primi jertfele din mâinile voastre, căci, de la răsăritul soarelui până la asfinţit, numele Meu este glorificat printre neamuri şi pretutindeni se aduce tămâie în numele Meu şi daruri curate, căci numele Meu este mare între oameni, zice Domnul, dar voi îl pângăriţi’. El vorbeşte deci despre acele neamuri, adică despre noi, care pretutindeni Îi aducem jertfă pâinea şi paharul Euharistiei, afirmând deopotrivă că noi slăvim numele Lui, iar voi îl pângăriţi. Porunca privitoare la circumcizie, care îi obliga [pe ei] să circumcidă întotdeauna copiii în a opta zi, era întruchiparea adevăratei circumcizii, prin care am fost circumcişi din amăgire şi nedreptate prin Cel ce a înviat din morţi în prima zi după sabat, [şi anume] prin Domnul nostru, Isus Cristos. Căci întâia zi după sabat, care rămâne cea dintâi zi dintre celelalte, este numită, cea de-a opta, potrivit numărului zilelor perioadei de până la circumcizie, şi [totuşi] rămâne cea dintâi”.

CAPITOLUL XLII – CLOPOŢEII DE PE ROBA PREOTULUI ÎI PREFIGURAU PE APOSTOLI

„În plus, cerinţa ca acei doisprezece clopoţei să fie prinşi de [roba] marelui preot, care atârnau până jos, la picioare, era un simbol al celor doisprezece apostoli, care depind de puterea lui Cristos, preotul cel veşnic, iar prin glasul lor a fost umplut întregul pământ de gloria şi de harul lui Dumnezeu şi al Cristosului Său. De aceea spune şi David: ‚Sunetul lor a umplut pământul şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii’. Isaia vorbeşte ca şi cum i-ar personifica pe apostoli, când aceştia Îi spun lui Cristos că ei nu cred în faima lor, ci în puterea Celui care i-a trimis. ‚Doamne, cine a crezut vestirea noastră şi cine a văzut braţul Domnului? Noi am propovăduit înaintea Lui, ca şi cum [atunci ar fi fost] un prunc, o rădăcină într-un pământ uscat’. (Ceea ce urmează în profeţie am citat deja.) Dar când pasajul vorbeşte ca de pe buzele multora: ‚Am propovăduit înaintea Lui’ şi adaugă ‚ca şi cum ar fi fost un copil’ semnifică faptul că cei răi vor ajunge să-I fie supuşi, Îi vor asculta poruncile şi toţi se vor face ca un copil. Un astfel de lucru se întâmplă într-un trup: deşi membrele sunt numeroase, toate sunt numite ca fiind una şi formează un trup. Căci, într-adevăr, o comunitate şi o biserică, deşi cuprinde mulţi indivizi, este una, numită şi desemnată cu un singur nume. Pe scurt, domnilor”, am spus eu, „enumerând toate celelalte lucruri stabilite de Moise, pot demonstra că ele erau prototipuri, simboluri şi declaraţii cu privire la lucrurile care aveau să I se întâmple lui Cristos şi cu privire la cei despre care se prevăzuse că vor crede în El şi la acele lucruri care aveau să fie făcute de Cristos Însuşi. Ceea ce am enumerat până acum mi se pare suficient, de aceea mă întorc din nou la cursul discursului”.

CAPITOLUL XLIII – EL CONCLUZIONEAZĂ CĂ LEGEA S-A SFÂRŞIT LA VENIREA LUI CRISTOS, CARE S-A NĂSCUT DIN FECIOARĂ

„După cum circumcizia a început cu Avraam, iar sabaturile, sacrificiile, darurile şi sărbătorile cu Moise şi am dovedit că acestea au fost poruncite din pricina împietririi inimii poporului vostru, la fel a fost necesar, potrivit voii Tatălui, ca aceste lucruri să sfârşească la venirea Celui născut din fecioară, din spiţa lui Avraam, din seminţia lui Iuda şi a lui David, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, despre care se proclamase că avea să vină pentru întreaga lume, să fie legea şi legământul veşnic, aşa cum arată profeţiile menţionate anterior. Iar noi, care ne-am apropiat de Dumnezeu prin El, am primit circumcizia spirituală, nu pe cea carnală, ceea ce Enoh şi cei ca el au înţeles. Noi am primit-o prin botez, prin mila lui Dumnezeu, căci noi eram păcătoşi. Şi toţi oamenii o pot primi, deopotrivă. Dar, întrucât misterul naşterii Lui solicită atenţie, voi vorbi despre el. Cu privire la provenienţa lui Cristos, Isaia a afirmat, în cuvintele citate deja, că nu era legată de om: ‚Cine poate spune care este provenienţa Lui? Căci viaţa Lui a fost luată de pe pământul celor vii: pentru păcatele poporului Meu a fost dat la moarte’. Duhul profeţiei a afirmat astfel că originea Celui care avea să moară, pentru ca noi, oamenii păcătoşi, să putem fi vindecaţi prin rănile Lui, era de o asemenea natură încât nu putea fi identificată. Mai mult, Duhul Profeţiei a prezis prin Isaia că cei ce cred în El vor cunoaşte felul în care El a venit în lume: ‚Şi Domnul i-a vorbit din nou lui Ahaz şi i-a zis: ‚Cere pentru tine un semn din partea Domnului, Dumnezeului tău, fie în locurile de jos, fie în cele de sus’. Şi Ahaz a zis: ‚Nu voi cere, ca să nu-L ispitesc pe Domnul’, iar Isaia a spus atunci : ‚Ascultaţi totuşi, casa lui David! Este puţin lucru pentru voi să luptaţi cu oamenii? Atunci de ce luptaţi cu Domnul? De aceea, Domnul Însuşi vă va da un semn. Iată că fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi Îi va pune numele Emanuel. El va mânca smântână şi miere înainte să cunoască sau să prefere răul sau să aleagă binele, căci înainte de a cunoaşte răul şi binele, pruncul va lepăda răul şi va alege binele. Şi înainte ca pruncul să ştie să-şi strige părinţii, va primi puterea Damascului şi prada Sameriei, în prezenţa împăratului Asiriei. Şi ţara va fi părăsită, căci veţi îndura cu greu prezenţa celor doi împăraţi ai ei. Dar Dumnezeu va aduce asupra ta, a poporului tău şi asupra casei tatălui tău zile cum nu au mai fost peste tine de când s-a despărţit Efraim de Iuda, adică pe împăratul Asiriei’. Acum este limpede pentru toţi că, în neamul lui Avraam, nimeni nu s-a născut trupeşte din fecioară şi nu s-a spus despre nimeni să se fi născut [din fecioară], în afară de Cristosul nostru. Dar din moment ce voi şi învăţătorii voştri îndrăzniţi să ‚afirmaţi că în profeţia lui Isaia nu se spune: ‚Iată că fecioara va rămâne însărcinată’, ci ‚Iată că tânăra va rămâne însărcinată şi va naşte un fiu’; [din moment ce] voi explicaţi această profeţie ca şi cum [se referă] la Ezechia, care a fost împăratul vostru, doresc că discut cu voi pe scurt acest aspect în contradictoriu şi să arăt că acea referinţă Îl priveşte pe Cel pe care noi Îl recunoaştem drept Cristos”.

CAPITOLUL XLIV – IUDEII ÎŞI PROMIT LOR ÎNŞIŞI MÂNTUIREA ÎN ZADAR, CĂCI EA NU SE POATE PRIMI DECÂT PRIN CRISTOS

„Căci astfel, în ce vă priveşte, eu voi fi fără vină în toate privinţele, dacă încerc să vă conving cu seriozitate, prin demonstraţiile următoare. Dar dacă rămâneţi insensibili sau slabi în [a lua] o hotărâre, din pricina morţii pe care o suferă mulţi dintre creştini şi nu sunteţi dispuşi să vă declaraţi de acord cu adevărul, voi veţi fi autorii propriilor voastre [nenorociri]. Voi vă înşelaţi singuri, închipuindu-vă că, dacă sunteţi sămânţa lui Avraam, potrivit trupului, veţi moşteni în întregime lucrurile bune pe care Dumnezeu a anunţat că le va da prin Cristos. Căci nimeni, nici chiar copiii lui Avraam nu pot aştepta nimic, ci numai cei care, în gândirea lor, sunt asimilaţi credinţei lui Avraam şi care au recunoscut toate tainele: căci unele porunci v-au fost date cu privire la închinarea înaintea lui Dumnezeu şi cu trăirea neprihănirii, iar altele au fost menţionate cu privire la taina lui Cristos, din pricina împietririi inimii poporului vostru. Dumnezeu arată că astfel stau lucrurile, în Ezechiel, [când] a spus următoarele: ‚Dacă Noe, Iacov şi Daniel Mi-ar cere să le scap fiii sau fiicele, nu le-aş împlini cererea’. Iar în Isaia, cu privire la aceeaşi problemă, El a spus astfel: ‚Şi Domnul Dumnezeu a spus: ‚Ei vor ieşi şi se vor uita la mădularele [trupurilor] oamenilor care au păcătuit, căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge şi vor fi o miasmă pentru orice făptură’. Prin urmare, e potrivit să îndepărtaţi această speranţă din sufletele voastre şi să vă grăbiţi să cunoaşteţi în ce fel iertarea de păcate şi speranţa moştenirii lucrurilor bune promise pot fi ale voastre. Dar nu există nici o altă [cale] decât aceasta – să Îl cunoaşteţi pe Cristos, să vă spălaţi în fântâna care îndepărtează păcatele, despre care vorbea Isaia şi apoi să trăiţi vieţi lipsite de păcat”.

CAPITOLUL XLV – CEI CE AU FOST NEPRIHĂNIŢI ÎNAINTE ŞI ÎN TIMPUL LEGII, VOR FI MÂNTUIŢI DE CRISTOS

Iar Trypho a spus: „Chiar dacă par că întrerup aceste lucruri, despre care spui că trebuie investigate, totuşi, întrebarea pe care vreau să o pun nu suferă amânare. Îngăduie-mi să o pun”.

Eu i-am răspuns: „Întreabă orice doreşti, aşa cum îţi vine în minte şi voi căuta, după aceste întrebări şi răspunsuri, să continuu şi să completez discursul”.

Atunci el a zis: „Spune-mi, cei ce au trăit potrivit legii lui Moise vor învia la fel ca Iacov, Enoh şi Noe, sau nu?”

Eu i-am răspuns: „Atunci când am citat, domnule, cuvintele lui Ezechiel potrivit cărora ‚Dacă Noe, Iacov şi Daniel Mi-ar cere să le scap fiii sau fiicele, nu le-aş împlini cererea’, ci fiecare, vrea să spună, va fi mântuit pe baza propriei lui neprihăniri, am spus şi că cei ce şi-au dus viaţa conform legii lui Moise, vor fi la rândul lor mântuiţi. Căci lucrurile din legea lui Moise, care sunt bune, cucernice, neprihănite şi care au fost poruncite celor ce o ascultau şi ceea ce a fost poruncit din pricina împietririi inimii poporului, a fost consemnat şi împlinit de cei ce se aflau sub lege. Întrucât cei ce au împlinit ceea ce e bun în mod universal, natural şi etern sunt plăcuţi lui Dumnezeu, vor fi mântuiţi prin Cristos şi vor învia la fel ca şi acei oameni neprihăniţi dinaintea lor, precum Noe, Enoh, Iacov şi oricare alţii şi împreună cu cei ce L-au cunoscut pe acest Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care a existat dinaintea luceafărului dimineţii şi a lunii, Cel care S-a întrupat şi S-a născut din fecioară în spiţa de neam a lui David, pentru ca, începând cu această perioadă, şarpele care a păcătuit de la început şi îngerii asemănători lui să fie nimiciţi, iar moartea să fie dispreţuită şi dată deoparte la a doua venire a lui Cristos Însuşi şi să înceteze să mai existe. Atunci unii vor fi pedepsiţi pentru totdeauna în judecata şi condamnarea focului, iar alţii vor trăi în nemurire, eliberaţi de suferinţă, de putrezire şi de durere”.

CAPITOLUL XLVI – TRYPHO ÎNTREABĂ DACĂ UN OM CARE ŞI ACUM ŢINE LEGEA VA FI MÂNTUIT. IUSTIN ARATĂ CĂ ACEASTA NU CONTRIBUIE CU NIMIC LA NEPRIHĂNIRE

„Dar dacă unii, chiar şi acum, doresc să trăiască respectând instituţiile stabilite de Moise şi totuşi cred în acest Isus, care a fost răstignit şi Îl recunosc drept Cristosul lui Dumnezeu şi faptul că El este Judecătorul suprem al tuturor şi că Lui îi aparţine împărăţia cea veşnică, pot fi şi ei mântuiţi?” m-a întrebat el.

Şi eu am răspuns: „Să vedem împreună dacă un om poate să respecte toate normele mozaice.”

El a răspuns: „Nu. Căci ştim că, aşa cum ai spus, nu este cu putinţă să jertfim oriunde mielul de Paşti, nici să aducem ţapii în timpul postului sau [să aducem] toate celelalte daruri”.

Eu am spus: „Atunci spun-ţi ţie însuţi câteva din lucrurile care pot fi îndeplinite, căci te vei convinge că, deşi un om nu respectă sau nu îndeplineşte poruncile eterne, poate fi cu siguranţă mântuit”.

El a replicat: „Să ţinem sabatul, să ne circumcidem, să păzim lunile noi şi să ne spălăm dacă atingem vreunul din lucrurile interzise de Moise sau după întreţinerea de relaţii sexuale”.

Eu am spus: „Crezi că Avraam, Isaac, Iacov, Noe, Iov şi toţi ceilalţi oameni neprihăniţi dinaintea lor şi de după ei, precum şi Sara, soţia lui Avraam, Rebeca, soţia lui Isaac, Rahela, soţia lui Iacov şi Lea şi toate celelalte, până la mama lui Moise, slujitoarea cea credincioasă, care nu au respectat nici una din aceste [reguli], vor fi mântuiţi?”

Şi Trypho mi-a răspuns: „Nu au fost Avraam şi urmaşii lui circumcişi?”

Eu am spus: „Ştiu că Avraam şi urmaşii lui au fost circumcişi. Am relatat pe larg înainte motivul pentru care ei au fost circumcişi şi, dacă ceea ce am spus nu vă convinge, să cercetăm din nou problema. Dar sunteţi conştienţi că, până la Moise, nici unul din cei neprihăniţi nu a respectat vreunul din ritualurile despre care vorbim şi nu a primit vreo poruncă pe care să o respecte, în afară de circumcizie, care a început cu Avraam”.

El mi-a răspuns: „Ştim aceasta şi recunoaştem că ei sunt mântuiţi”.

În schimb, eu i-am spus: „Înţelegeţi că Dumnezeu, prin Moise, v-a dat astfel de porunci din pricina împietririi inimii poporului vostru, pentru ca, prin numărul lor mare, prin fiecare act să Îl păstraţi pe Dumnezeu înaintea ochilor voştri şi să nu începeţi niciodată să vă purtaţi nedrept sau fără evlavie. Căci El v-a poruncit să vă faceţi [tivuri] de culoare purpurie, ca să nu-L uitaţi pe Dumnezeu şi v-a cerut să purtaţi filacterii şi anumite lucruri pe care, într-adevăr, le considerăm sfinte, fiind scrise pe pergament subţire – mijloace prin care aţi fost stârniţi să vi-L amintiţi constant pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, v-a convins că nu aveţi în inimile voastre nici cea mai vagă amintire a închinării înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, nici chiar aşa nu v-aţi îndepărtat de idolatrie, căci în vremea lui Ilie, când [Dumnezeu] a numărat din nou pe cei care nu îşi plecaseră genunchiul înaintea lui Baal, a spus că numărul era de şapte mii, iar în Isaia vă mustră că v-aţi jertfit copiii idolilor. Dar noi, pentru că refuzăm să aducem jertfe celor cărora obişnuiam să le aducem, suntem supuşi unor pedepse mari şi ne bucurăm în moarte – crezând că Dumnezeu ne va învia prin Cristosul Lui şi ne va da o natură nepieritoare, nemuritoare şi netulburată. Noi ştim că poruncile impuse din pricina împietririi inimii poporului vostru nu contribuie cu nimic la îndeplinirea neprihănirii şi a evlaviei”.

CAPITOLUL XLVII – IUSTIN COMUNICĂ CU CREŞTINII CARE RESPECTĂ LEGEA. NU PUŢINI CATOLICI FAC ASTFEL

Iar Trypho a întrebat din nou: „Dar dacă cineva, cunoscând aceste lucruri, după ce recunoaşte că acest om este Cristos, crede în El şi Îl ascultă, doreşte totuşi să respecte aceste [norme], va fi mântuit?”

Eu am spus: „După părerea mea, Trypho, un astfel de om va fi mântuit dacă nu caută, pe orice cale, să-i convingă pe alţii – adică pe acele neamuri care au fost circumcise din greşeală pentru Cristos – să respecte aceleaşi lucruri ca şi el, spunându-le că nu vor fi mântuiţi dacă nu o fac. Aşa ai făcut tu însuţi la începutul acestui discurs, când ai declarat că nu voi fi mântuit dacă nu respect aceste norme”.

Atunci, el a răspuns: „Atunci de ce ai spus: ‚După părerea mea, un astfel de om va fi mântuit’, dacă nu ar fi şi unii care ar afirma contrariul?”

„Există astfel de oameni, Trypho”, am răspuns; „şi aceştia nu se aventurează să aibă vreo relaţie sau să le ofere ospitalitate unor asemenea oameni; dar eu nu sunt de acord cu ei. Dar dacă unii, din pricina slăbiciunii minţii lor, doresc să respecte normele date de Moise, aşteptând să obţină prin ele o anumită virtute, porunci despre care noi credem că au fost date din cauza împietririi inimii poporului, alături de speranţa lor în Cristos şi [doresc să împlinească] faptele veşnice şi naturale ale neprihănirii şi pietăţii şi totuşi aleg să trăiască împreună cu creştinii şi cu cei credincioşi, cum am mai spus, fără să încerce să îi convingă să se circumcidă ca şi ei, să ţină sabatul sau să respecte alte asemenea ceremonii, atunci susţin că putem să ne unim şi să ne asociem cu ei în toate lucrurile, ca unii care suntem înrudiţi şi fraţi. Dar dacă, Trypho”, am continuat, „unii din neamul vostru, care spun că ei cred în acest Cristos, îi silesc pe cei dintre neamuri care cred în El, să trăiască în toate privinţele după legea lui Moise sau nu se asociază îndeaproape cu ei, eu nu sunt de acord cu ei. Dar cred că şi cei care au fost convinşi de ei să respecte legea alături de mărturisirea lui Dumnezeu în Cristos, probabil vor fi mântuiţi. Mai departe, susţin că cei care au mărturisit şi au cunoscut că acest om este Cristos şi totuşi, din anumite motive, nu s-au întors la lege, au negat că acest om este Cristosul şi nu s-au pocăit înainte să moară, cu nici un chip nu vor fi mântuiţi. Mai susţin că cei ce sunt din sămânţa lui Avraam, care trăiesc potrivit legii şi nu cred în acest Cristos înainte să moară, nu vor fi nici ei mântuiţi, mai cu seamă cei care L-au anatemizat şi Îl anatemizează întocmai pe acest Cristos în sinagogi şi toate lucrurile prin care ar fi putut obţine mântuirea şi ar fi putut scăpa de răzbunarea focului. Căci bunătatea şi îndurarea plină de dragoste a lui Dumnezeu, bogăţiile Lui fără margini, îl fac neprihănit şi fără păcat pe cel care, aşa cum spune Ezechiel, se pocăieşte de păcate şi îl consideră păcătos, nedrept şi lipsit de evlavie pe cel ce se îndepărtează de la pietate şi neprihănire spre nedreptate şi lipsă de evlavie. De aceea a spus şi Domnul nostru, Isus Cristos: ‚Vă voi judeca în ce priveşte lucrurile pe care vi le-am dat’”.

CAPITOLUL XLVIII – ÎNAINTE SĂ FIE DOVEDITĂ DIVINITATEA LUI CRISTOS, EL [TRYPHO] CERE SĂ SE STABILEASCĂ FAPTUL CĂ EL ESTE CRISTOS

Şi Trypho a spus: „Am auzit ce crezi despre aceste lucruri. Reia discursul de unde l-ai întrerupt şi du-l până la capăt. Căci o parte din el mi se pare paradoxal şi cu totul imposibil de dovedit. Atunci când spui că acest Cristos a existat ca şi Dumnezeu, dinaintea veacurilor, apoi că El S-a născut şi a devenit om şi totuşi nu este om născut din om – această afirmaţie nu mi se pare doar paradoxala, ci şi nebunească”.

La aceasta, i-am răspuns: „Ştiu că această declaraţie pare paradoxală, mai ales celor din neamul vostru, care nu sunt niciodată dispuşi să înţeleagă şi să împlinească [cerinţele] lui Dumnezeu, ci [sunt gata să le împlinească] pe cele ale învăţătorilor voştri, aşa cum spune Dumnezeu Însuşi. Cu siguranţă, Trypho”, am continuat, „[dovada] că acest om este Cristosul lui Dumnezeu nu dă greş, chiar dacă nu pot demonstra că a existat înainte, ca Fiu al Creatorului tuturor lucrurilor, fiind Dumnezeu şi că S-a născut ca om dintr-o fecioară. Dar din moment ce am dovedit cu siguranţă că acest om este Cristosul lui Dumnezeu, oricine ar fi El, chiar dacă nu demonstrez că El era pre-existent şi că a devenit om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi, având un trup, potrivit voii Tatălui, cu privire la acest ultim lucru este corect să spuneţi că eu m-am înşelat şi nu să negaţi că El este Cristosul, deşi ar trebui să se vadă că El a venit ca om născut din om şi [nimic mai mult] nu e dovedit [decât aceasta], că El a devenit Cristos prin alegere. Căci sunt unii, prietenii mei”, am spus, „din neamul nostru, care Îl recunosc drept Cristos, în vreme ce susţin că El este un om obişnuit. Eu nu sunt de acord cu ei şi nici nu vreau să fiu – deşi cei mai mulţi din cei care au [acum] aceleaşi păreri ca şi mine cred aceasta – din moment ce Cristos Însuşi ne-a poruncit să nu ne punem credinţa în doctrine omeneşti, ci în cele proclamate de profeţii cei binecuvântaţi şi propovăduite de El Însuşi”.

CAPITOLUL XLIX – CELOR CARE OBIECTEAZĂ CĂ ILIE NU A VENIT ÎNCĂ, EL LE RĂSPUNDE CĂ ACESTA ESTE PRECURSORUL PRIMEI VENIRI

Şi Trypho a spus: „Cei ce afirmă că el a fost un om, care a fost uns prin alegere şi apoi a devenit Cristos, mi se par mai credibili decât tine, care susţii opiniile pe care le-ai exprimat. Căci noi toţi aşteptăm ca acest Cristos să fie un om [născut] din om şi că atunci când va veni Ilie, îl va unge. Dar dacă acest om pare să fie Cristos, trebuie ca el să fie un om [născut] din oameni dar, dat fiind faptul că Ilie nu a venit încă, trag concluzia că acest om nu este El [Cristosul]”.

Atunci l-am întrebat: „Nu spune Scriptura, în cartea lui Zaharia, că Ilie va veni înainte de ziua cea mare şi înfricoşătoare a Domnului?”

Şi el a răspuns: „Cu siguranţă”.

„Prin urmare, dacă Scriptura vă sileşte să recunoaşteţi că au fost prezise două veniri ale lui Cristos – una în care Se va arăta suferind, necinstit şi fără frumuseţe, dar în cealaltă va veni în slavă, ca Judecător al tuturor, aşa cum a fost arătat în multe din pasajele citate înainte – nu ar trebui să presupunem că în cuvântul Domnului se proclamă că Ilie va fi precursorul zilei celei mari şi teribile, care este cea de-a doua Lui venire?”

„Desigur”, a răspuns el.

„În consecinţă, în învăţătura Lui, Domnul nostru a anunţat”, am continuat eu, „că acest lucru va avea loc, spunând şi că Ilie va veni. Şi noi ştim că aceasta se va petrece atunci când Domnul nostru, Isus Cristos, va veni din cer în slavă; primele manifestări ale acestui eveniment au fost precedate de Duhul lui Dumnezeu care era în Ilie, ca un crainic, în [persoana lui] Ioan, un profet din mijlocul naţiunii voastre, după care nu a mai apărut nici un alt profet printre voi. El a strigat, pe când stătea pe malul râului Iordan: ‚Eu vă botez cu apă, spre pocăinţă, dar va veni Cel ce este mai puternic decât mine şi căruia eu nu sunt vrednic să Îi duc încălţămintea: El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. El va vântura şi Îşi va curăţa pe deplin făina şi va strânge grânele într-un hambar. Dar pleava o va arde în focul care nu se stinge’. Pe acest profet l-a pus în închisoare regele vostru, Irod, iar când şi-a sărbătorit ziua de naştere şi nepoata lui l-a încântat prin dansul ei, el i-a spus să îi ceară orice dorea. Mama fecioarei a îndemnat-o să ceară capul lui Ioan, care era în închisoare. Ea l-a cerut şi [Irod] a trimis şi a poruncit să fie adus capul lui Ioan pe o tavă. De aceea Cristos, [când era] pe pământ, a spus celor care afirmau că Ilie trebuia să vină înainte de Cristos: ‚Ilie va veni şi va restaura toate lucrurile; dar Eu vă spun că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci i-au făcut tot ce au vrut’. Este scris: ‚Atunci ucenicii au înţeles că le vorbea despre Ioan Botezătorul’”.

Şi Trypho a spus: „Şi această afirmaţie mi se pare paradoxală – şi anume că Duhul profetic al lui Dumnezeu, care era în Ilie, era şi în Ioan”.

La aceasta, eu am răspuns: „Nu crezi că acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul lui Iosua, fiul lui Nave (Nun), care i-a urmat lui Moise la conducerea poporului, atunci când lui Moise i s-a poruncit să îşi pună mâinile peste Iosua şi Dumnezeu i-a spus: ‚Voi lua din duhul care este în tine şi îl voi pune în el?’”

Şi el a spus: „Cu siguranţă”.

„Aşadar”, am spus, „după cum, pe când Moise era încă printre oameni, Dumnezeu a luat din duhul care era în Moise şi l-a pus în Iosua, la fel a putut să facă Dumnezeu ca [duhul] lui Ilie să vină peste Ioan, pentru ca, la fel cum Cristos, la prima Lui venire a părut lipsit de slavă, prima venire a duhului, care a rămas pur în Ilie, să fie văzută ca lipsită de glorie. Căci Domnul a spus că va duce un război împotriva lui Amalec, în mod ascuns şi nu puteţi nega faptul că Amalec a căzut. Dar dacă se spune că numai la venirea glorioasă a lui Cristos se va duce războiul cu Amalec, cât de mare va fi împlinirea Scripturii, care zice: ‚Dumnezeu va purta război împotriva lui Amalec, cu mână ascunsă!’ Puteţi vedea că puterea ascunsă a lui Dumnezeu era în Cristos cel răstignit, înaintea căruia tremură demonii şi toate stăpânirile pământului”.

CAPITOLUL L – ESTE DOVEDIT ÎN ISAIA CĂ IOAN ESTE PRECURSORUL LUI CRISTOS

Trypho a spus: „Mi se pare că ai trecut prin mari conflicte cu mulţi oameni cu privire la toate lucrurile pe care le cercetăm şi, de aceea, eşti gata să răspunzi la toate întrebările pe care ţi le pun. Mai întâi, spune-mi cum poţi să arăţi că există un alt Dumnezeu în afară de Creatorul tuturor lucrurilor şi apoi faptul că El S-a supus naşterii din fecioară”.

Eu am replicat: „Mai întâi de toate, permite-mi să citez anumite pasaje din profeţia lui Isaia, care se referă la funcţia de premergător îndeplinită de Ioan Botezătorul, profetul dinaintea Domnului nostru, Isus Cristos”.

„Sunt de acord”, a spus el.

Atunci am spus: „Isaia a prezis astfel rolul de premergător al lui Ioan: ‚Şi Ezechia i-a spus lui Isaia: ‚Bun este cuvântul pe care l-a rostit Domnul; fie pace şi neprihănire în timpul zilelor mele’ şi ‚Încurajaţi poporul; voi, preoţilor, vorbiţi inimii Ierusalimului şi întăriţi-o, căci umilirea ei este împlinită. Păcatul ei este ispăşit, căci a primit din mâna Domnului de două ori cât păcatele ei. Un glas strigă în pustiu: ‚Pregătiţi căile Domnului; neteziţi cărările Dumnezeului nostru. Orice vale va fi înălţată şi orice munte şi deal vor fi plecate; locurile strâmte vor fi îndreptate şi cele abrupte se vor face drumuri netede. Slava Domnului se va vedea şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu: căci Domnul a vorbit. Un glas zice: ‚Strigă!’ şi eu am spus: ‚Ce să strig?’ ‚Orice făptură este ca iarba şi toată slava omului ca floarea ierbii. Iarba păleşte şi floarea ei cade, dar cuvântul Domnului rămâne în veac. Tu, cel ce aduci veşti bune Sionului, suie-te pe munte; tu, cel ce aduci veşti bune Ierusalimului, ridică-ţi glasul cu putere. Ridică-te şi nu te teme; spune cetăţilor lui Iuda: ‚Iată-L pe Dumnezeul vostru! Iată că Domnul vine cu putere şi [braţul] Lui cu autoritate. Iată că răsplata Lui este cu El şi faptele Lui merg înaintea Lui. El Îşi va paşte turma ca un păstor, va lua mieii în braţele [Lui] şi Se va bucura de cea care are miei sugari. Cine a măsurat apa cu mâna [lui], cerul cu palma şi ţărâna cu pumnul [lui]? Cine a cântărit munţii şi [a pus] văile în cântar? Cine a cunoscut gândul Domnului? Cine a fost sfătuitorul Lui şi cine i-a dat sfaturi? Sau cu cine S-a sfătuit El şi cine L-a învăţat? Cine I-a arătat dreptatea? Sau cine L-a făcut să priceapă calea înţelegerii? Toate neamurile sunt ca o picătură într-o găleată, ca praful în cumpănă, ca scuipatul. Dar Libanul nu ajunge să fie ars şi nici fiarele câmpului ca ardere de tot. Toate naţiunile sunt un nimic şi nu sunt bune de nimic’”.

CAPITOLUL LI – SE DOVEDEŞTE CĂ ACEASTĂ PROFEŢIE S-A ÎMPLINIT

Când am încheiat, Trypho a spus: „Toate cuvintele profeţiei pe care o repeţi, domnule, sunt neclare şi nu au puterea de a dovedi ceea ce doreşti să demonstrezi”.

Atunci am răspuns: „Dacă profeţii nu ar fi încetat să existe în naţiunea voastră după acest Ioan, Trypho, evident că ceea ce am spus cu privire la Isus Cristos poate fi privit, probabil, ca fiind ambiguu. Dar dacă Ioan a venit mai întâi, chemându-i pe oameni să se pocăiască, iar Cristos, pe când [Ioan] era încă pe malul râului Iordan, a venit şi a pus capăt profeţiei şi botezului lui şi a predicat El Însuşi, spunând că împărăţia cerurilor era aproape, că El trebuia să sufere multe din partea cărturarilor şi a fariseilor, să fie răstignit, a treia zi să învie, să Se arate în Ierusalim, să mănânce şi să bea cu ucenicii Lui şi a prezis că, în intervalul dintre [prima şi a doua] Lui venire, aşa cum am spus înainte, se vor ridica preoţi şi profeţi falşi în numele Lui, ceea ce se şi întâmplă – cum pot fi aceste lucruri neclare când faptele te pot convinge? Mai mult, El S-a referit la faptul că nu va mai fi nici un profet în poporul vostru şi la faptul că oamenii au recunoscut că Noul Testament, cu privire la care Dumnezeu Îşi anunţase înainte [intenţia Lui] de a-l promulga, era atunci prezent, Cristos Însuşi, în următorii termeni: ‚Legea şi profeţii au ţinut până la Ioan Botezătorul; începând de la el, împărăţia cerurilor se ia cu năvală şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea. Şi dacă puteţi primi aceasta, el era Ilie care trebuia să vină. Cel ce are urechi de auzit, să audă’”.

CAPITOLUL LII – IACOV A PREVESTIT DOUĂ VENIRI ALE DOMNULUI

„Patriarhul Iacov a profeţit că vor fi două veniri ale lui Cristos şi că, în cea dintâi va suferi şi după venirea Lui nu va mai fi nici profet, nici rege în poporul vostru (am continuat eu) şi popoarele care au crezut în Cristos, Cel ce a suferit, vor aştepta venirea Lui viitoare. Din acest motiv a rostit Duhul Sfânt aceste adevăruri într-o parabolă, în mod tainic, întrucât”, am adăugat, „s-a spus: ‚Iuda, fraţii tăi te laudă: mâinile tale [vor fi] pe grumazul duşmanilor tăi; fiii tatălui tău se vor închina înaintea ta. Iuda este un pui de leu; fiule, te-ai ridicat din pântecele mamei tale. El se aşază ca un leu şi ca puiul [unui leu]: cine îl va scula? Cârmuirea nu se va îndepărta de Iuda sau conducerea dintre coapsele lui, până va veni cel pentru care este păstrată. El va fi dorinţa popoarelor, Îşi va lega mânzul de vie şi mânzul unei măgăriţe de butucul de vie. Îşi va spăla hainele în vin şi mantaua în sângele strugurilor, ochii Îi vor străluci de vin şi dinţii Îi vor fi albi ca laptele’. În plus, nu vă veţi aventura să afirmaţi cu neruşinare şi nu veţi putea dovedi că în poporul vostru au încetat să fie profeţi şi regi, de la începuturile lor, până în vremea când Isus Cristos a venit şi a suferit. Căci, deşi afirmaţi că Irod, după [domnia] căruia a suferit El, era un aşchenolit, recunoaşteţi că era un mare preot în neamul vostru, aşa încât era cineva care să aducă jertfe, potrivit legii lui Moise şi să respecte celelalte ceremonii; de asemenea, [aţi avut] o succesiune de profeţi până la Ioan, (chiar şi atunci când poporul vostru a fost dus captiv în Babilon, când ţara voastră era pustiită de război şi vasele sfinte erau luate); niciodată nu a încetat să fie un profet printre voi, care era domnul, stăpânul şi conducătorul poporului vostru. Căci Duhul care era în profeţi i-a uns pe regi şi i-a întronat. Dar după arătarea şi moartea lui Isus Cristos al nostru în poporul vostru, nu a mai fost şi nu mai este nicăieri vreun profet: mai mult, aţi încetat să mai trăiţi sub conducerea unui rege al vostru, ţara vă este pustie şi uitată ca o colibă într-o vie şi afirmaţia Scripturii prin gura lui Iacov: ‚El va fi dorinţa popoarelor’ reprezenta simbolic cele două veniri ale Lui şi faptul că popoarele vor crede în El, ceea ce puteţi discerne şi voi în cele din urmă. Căci, din toate popoarele, cei ce sunt pioşi şi neprihăniţi prin credinţa în Cristos, aşteaptă venirea Lui viitoare.

CAPITOLUL LIII – IACOV A PREZIS CĂ ISUS CRISTOS VA MERGE PE UN MĂGAR ŞI ZAHARIA O CONFIRMĂ

„Iar expresia: ‚Îşi va lega mânzul de vie şi mânzul unei măgăriţe de butucul de vie’ declara dinainte atât faptele săvârşite de El la prima Lui venire, cât şi credinţa pe care popoarele o vor avea în El. Căci ele erau asemenea unui mânz neînhămat, care nu avea un jug în jurul gâtului, până când a venit Cristos şi Şi-a trimis ucenicii să îi înveţe. Şi ei au purtat jugul cuvântului Lui şi şi-au aplecat grumazul să îndure toate [greutăţile], de dragul lucrurilor bune promise de El şi aşteptate de ei. Şi, într-adevăr, Domnul nostru, Isus Cristos, când a intrat în Ierusalim, a cerut ucenicilor Lui să Îi aducă o măgăriţă, împreună cu mânzul ei, care erau legaţi la intrarea în satul numit Betfaghe. După ce a şezut pe el, Isus a intrat în Ierusalim. Faptul că acest lucru a fost săvârşit de El aşa cum era profeţit în termeni clari cu privire la Cristos, iar împlinirea a fost recunoscută, a devenit o dovadă evidentă a faptului că El era Cristosul. Şi, deşi toate acestea s-au petrecut şi sunt dovedite cu Scriptura, voi sunteţi încă împietriţi. Ba mai mult, Zaharia, unul din cei doisprezece [profeţi] a prorocit că se va întâmpla astfel, în următoarele cuvinte: ‚Bucură-te, fiica Sionului; strigă şi vesteşte, fiica Ierusalimului; iată că împăratul tău vine la tine, neprihănit, aducând mântuirea, blând şi smerit, călare pe un măgar, pe mânzul unei măgăriţe’. Duhul profeţiei a menţionat, ca şi patriarhul Iacov, că El va folosi o măgăriţă şi mânzul ei şi că El, cum am spus înainte, a cerut ucenicilor să aducă ambele animale; [acest fapt] prevestea că voi, cei din sinagogă, veţi crede în El împreună cu neamurile. După cum mânzul neînhămat era simbolul neamurilor, la fel măgăriţa înhămată era un simbol al poporului vostru. Căci voi aveţi legea, care a fost impusă [asupra voastră] de profeţi. În plus, profetul Zaharia a prezis că acelaşi Cristos va fi lovit şi că ucenicii Lui vor fi împrăştiaţi – şi aceasta s-a petrecut, de asemenea. După răstignirea Lui, ucenicii care L-au însoţit s-au împrăştiat, până după învierea Lui din morţi, când i-a convins că fusese profeţit cu privire la El că avea să sufere; fiind încredinţaţi astfel, ei au mers în toată lumea şi au propovăduit aceste adevăruri. Prin urmare, noi suntem tari în credinţa în El şi în învăţătura Lui, întrucât avem convingerea [aceasta a noastră] pe baza profeţilor şi a celor care, în întreaga lume sunt închinători ai lui Dumnezeu, în numele Celui răstignit. Zaharia mai spune următoarele: ‚O, sabie, ridică-te împotriva Păstorului Meu şi a oamenilor poporului Meu, spune Domnul oştirilor. Loveşte Păstorul şi turma Lui va fi risipită’”.

CAPITOLUL LIV – CE SEMNIFICĂ SÂNGELE STRUGURILOR

„Iar acea expresie consemnată în scris de Moise şi profeţită prin patriarhul Iacov, şi anume: ‚Îşi va spăla hainele în vin şi mantaua în sângele strugurilor’, semnifică faptul că El îi va spăla pe cei ce cred în El cu sângele Său. Căci Duhul Sfânt îi numeşte ‚hainele Lui’ pe cei ce primesc iertarea de păcate prin El. El este întotdeauna prezent printre ei cu putere, dar va fi prezent în mod vizibil la cea de-a doua venire. Este evident motivul pentru care Scriptura menţionează sângele strugurilor – căci sângele lui Cristos nu era de provenienţă umană, ci venea din puterea lui Dumnezeu. Întrucât nu în calitate de om, ci de Dumnezeu a produs El acel sânge al viţei, după cum [Scriptura] a prevestit, de asemenea, că sângele lui Cristos nu va proveni din sămânţa omului, ci din puterea lui Dumnezeu. Dar această profeţie, domnilor, pe care am repetat-o, dovedeşte că Isus Cristos nu este om născut din oameni, în cursul firesc al omenirii”.

CAPITOLUL LV – TRYPHO CERE SĂ SE DOVEDEASCĂ, FĂRĂ METAFORE, FAPTUL CĂ ISUS CRISTOS ESTE DUMNEZEU. IUSTIN PROMITE CĂ O VA FACE

Trypho a răspuns: „Îmi voi aminti această expunere a ta, dacă întăreşti [soluţia ta] pentru această dificultate prin alte argumente: dar acum reia discursul şi arată-ne că Duhul profeţiei recunoaşte alt Dumnezeu afară de Creatorul tuturor lucrurilor şi ia aminte să nu vorbeşti despre soare şi lună, despre care este scris că au fost date de Dumnezeu popoarelor, să li se închine ca unor dumnezei. Deseori, profeţii folosesc acest mod de vorbire şi spun: ‚Dumnezeul tău este Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul domnilor’, adăugând frecvent: ‚[Dumnezeul] cel mare, puternic şi înfricoşat’. Astfel de expresii sunt folosite nu pentru că aceştia sunt într-adevăr dumnezei, ci pentru că Scriptura ne învaţă că Dumnezeul cel adevărat, care a creat toate lucrurile, este singurul Domn al celor consideraţi a fi dumnezei şi domni. Iar pentru ca Duhul Sfânt să convingă cu privire la aceasta, El a spus prin David cel sfânt: ‚Dumnezeii popoarelor, care sunt consideraţi dumnezei, sunt idoli şi demoni, nu dumnezei’. El dă la iveală blestemul care este asupra celor care li se închină”.

Eu i-am răspuns: „Nu voi recurge la aceste de dovezi, Trypho, căci sunt conştient că cei ce se închină acestor [idoli] şi altora de acest fel sunt condamnaţi. Ci voi aduce astfel de [dovezi], încât nimeni nu va putea obiecta. Ţi se vor părea străine, deşi le citeşti în fiecare zi; acest fapt ne face să înţelegem că, din pricina răutăţii voastre, Dumnezeu v-a retras abilitatea de a discerne înţelepciunea Scripturilor Lui; totuşi, [există] unele excepţii cărora, potrivit harului îndelungii Sale răbdări, după cum a spus Isaia, le-a lăsat o sămânţă a mântuirii, ca neamul vostru să nu fie nimicit în întregime, ca Sodoma şi Gomora. Aşadar, fiţi atenţi la lucrurile pe care vi le voi arăta din Scripturi, care nu au nevoie să fie explicate, ci numai ascultate”.

CAPITOLUL LVI – DUMNEZEUL CARE I S-A ARĂTAT LUI MOISE ESTE ALTUL DECÂT DUMNEZEU TATĂL

„Moise, slujitorul cel binecuvântat şi credincios al lui Dumnezeu, declară că Cel care i s-a arătat lui Avraam sub stejarul din Mamre este Dumnezeu, însoţit de doi îngeri şi trimis să judece Sodoma de către un Altul, care rămâne întotdeauna în locurile cereşti, care nu poate fi văzut de vreun om şi care nu poate avea vreo relaţie cu cineva, Cel despre care noi credem că este Creatorul şi Tatăl tuturor lucrurilor; Moise vorbeşte astfel: ‚Dumnezeu i s-a arătat sub stejarul din Mamre, pe când stătea în uşa cortului la vremea prânzului. Ridicându-şi ochii, s-a uitat şi iată că trei oameni stăteau înaintea lui. Când i-a văzut, a alergat înaintea lor din uşa cortului, s-a plecat la pământ şi a spus’ (ş.a.m.d); ‚Avraam s-a dus în zorii zilei în locul unde stătuse înaintea Domnului şi a privit spre Sodoma şi Gomora şi spre ţinuturile dimprejur şi iată că o văpaie se ridica de la pământ, ca fumul unui cuptor’”. Când am încheiat de citat aceste versete, i-am întrebat dacă le înţeleseseră.

Ei eu răspuns afirmativ, dar că pasajele amintite nu aduseseră nici o dovadă că există alt Dumnezeu sau Domn în afară de Creatorul tuturor, sau că Duhul Sfânt spune acest lucru.

Atunci am răspuns: „Voi căuta să vă conving, din moment ce aţi înţeles Scriptura, [de adevărul] a ceea ce spun, şi anume că există şi că se menţionează că există un alt Dumnezeu şi Domn, supus Creatorului tuturor lucrurilor; acesta este numit şi ‚un Înger’, întrucât El anunţă oamenilor ceea ce Creatorul tuturor lucrurilor – deasupra căruia nu există un alt Dumnezeu – doreşte să îi înştiinţeze’. Citând încă o dată pasajul anterior, l-am întrebat pe Trypho: „Crezi că Dumnezeu i s-a arătat lui Avraam sub stejarul din Mamre, cum afirmă Scriptura?”

El a spus: „Cu siguranţă”.

„Era unul din cei trei”, am spus, „pe care i-a văzut Avraam şi pe care Duhul Sfânt al profeţiei îi descrie ca fiind oameni?”

El a spus: „Nu, ci Dumnezeu i s-a arătat înaintea viziunii cu cei trei. Apoi, cei trei pe care Scriptura îi numeşte oameni, erau îngeri – doi dintre ei au fost trimişi să nimicească Sodoma, iar unul să aducă Sarei vestea cea bună că va naşte un fiu, iar după ce şi-a împlinit misiunea, a plecat”.

„Atunci”, am spus eu, „cum se face că unul dintre cei trei, care era în cort şi care a spus: ‚Când Mă voi întoarce, Sara va avea un fiu’, apare după ce Sara a născut un fiu şi este declarat de cuvântul profetic drept Dumnezeu? Ca să discerneţi clar ceea ce spun, ascultaţi cuvintele folosite expres de către Moise; ele sunt acestea: ‚Iar Sara l-a văzut pe fiul roabei egiptene, Agar, pe care aceasta îl născuse lui Avraam, râzând de Isaac, fiul ei, şi i-a spus lui Avraam: ‚Alungă-o pe roaba aceasta şi pe fiul ei, căci fiul ei nu va împărţi moştenirea cu fiul meu, Isaac’. Situaţia era dureroasă pentru Avraam din pricina fiului său. Dar Dumnezeu i-a spus lui Avraam: ‚Nu fi îndurerat din pricina băiatului şi a roabei. Ascultă glasul Sarei în tot ce ţi-a spus, căci în Isaac vei avea o sămânţă’. Aţi observat că Cel ce a spus sub stejar că Se va întoarce, căci ştia că va trebui să îl sfătuiască pe Avraam să facă ceea ce dorea Sara, S-a întors, aşa cum este scris şi este Dumnezeu, după cum declară cuvintele, când spun astfel: ‚Dumnezeu i-a spus lui Avraam: ‚Nu fi îndurerat din pricina băiatului şi a roabei?’” am întrebat.

Trypho a răspuns: „Desigur; dar cu aceasta nu ai dovedit că există un alt Dumnezeu afară de Cel care i s-a arătat lui Avraam şi care S-a arătat şi celorlalţi patriarhi şi profeţi. Totuşi, ai dovedit că ne-am înşelat crezând că cei trei care erau cu Avraam în cort erau îngeri”.

Am răspuns din nou: „Dacă nu v-aş fi dovedit din Scripturi că unul din cei trei este Dumnezeu şi este numit Înger pentru că, aşa cum am spus deja, El aduce mesaje celor cărora Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor doreşte [să le fie aduse aceste mesaje], atunci ar fi rezonabil să credeţi acelaşi lucru ca şi întregul vostru neam, cu privire la Cel care i S-a arătat lui Avraam în formă umană, ca şi cei doi îngeri care au venit cu El”.

„Cu siguranţă”, a spus el, „căci aceasta a fost convingerea noastră până acum”.

Atunci am răspuns: „Întorcându-ne la Scripturi, voi căuta să vă conving că Cel care i S-a arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Moise, şi care este numit Dumnezeu, diferă de Cel care a creat toate lucrurile – distinct ca număr, vreau să spun, nu [distinct] ca voinţă. Căci eu afirm că El nu a făcut niciodată vreun lucru pe care Cel care a creat lumea – şi deasupra căruia nu există un alt Dumnezeu – să nu fi dorit ca El să-l facă şi în care să Se implice”.

Trypho a spus: „Dovedeşte acum că aşa stau lucrurile, ca să credem şi noi. Căci nu înţelegem ce vrei să spui afirmând că El nu a făcut şi nu a spus nimic împotriva voii Creatorului tuturor lucrurilor”.

Atunci am spus: „Pasajul pe care tocmai l-am citat vă va lămuri. El spune astfel: ‚Soarele răsărea pe faţa pământului când a intrat Lot în Segor (Ţoar); şi Domnul a făcut să plouă asupra Sodomei cu foc şi pucioasă de la Domnul, din cer, şi a nimicit aceste cetăţi şi împrejurimile lor’”.

Atunci al patrulea din cei ce rămăseseră cu Trypho a spus: „Prin urmare, în mod necesar, unul din cei doi îngeri care a mers la Sodoma şi pe care Moise îl numeşte în Scriptură Domn diferă de Cel care este, de asemenea, Dumnezeu şi care i S-a arătat lui Avraam”.

„Nu numai pe acest temei”, am spus, „trebuie să admitem că şi altcineva este numit Domn de către Duhul Sfânt, în afară de Cel care este considerat Creatorul tuturor lucrurilor şi nu numai pe baza [celor spuse] de Moise, ci şi [a celor spuse] de David. Căci el scrie: ‚Domnul a zis Domnului meu: ‚Şezi la dreapta Mea, până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale’, aşa cum am citat deja. Apoi, cu alte cuvinte: ‚Tronul Tău, Dumnezeule, dăinuieşte în veci de veci. Împărăţia ta are un sceptru al dreptăţii; de aceea Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus de tovarăşii Tăi’. Prin urmare, dacă voi afirmaţi că Duhul Sfânt numeşte Dumnezeu şi Domn şi pe altcineva în afară de Tatăl tuturor lucrurilor şi de Cristosul Lui, spuneţi-mi şi vă voi dovedi din Scripturi că Cel pe care Scriptura Îl numeşte Domn nu este unul din cei doi îngeri care au mers la Sodoma, ci Cel care era cu ei şi este numit Dumnezeu şi care I s-a arătat lui Avraam”.

Trypho a spus: „Dovedeşte-o; căci, precum vezi, ziua trece şi noi nu suntem pregătiţi pentru asemenea răspunsuri periculoase, întrucât nu am auzit niciodată pe cineva cercetând, investigând sau dovedind aceste lucruri, nici nu am fi tolerat conversaţia ta dacă nu ai fi legat totul de Scripturi, căci eşti plin de zel în a aduce dovezi din ele şi eşti de părere că nu există nici un Dumnezeu deasupra Creatorului tuturor lucrurilor”.

Atunci am răspuns: „Sunteţi conştienţi deci că Scriptura spune: ‚Şi Domnul i-a spus lui Avraam: ‚De ce a râs Sara, spunând ‚Voi rămâne oare însărcinată? Căci sunt în vârstă.’ Este vreun lucru cu neputinţă la Dumnezeu? Când se va împlini vremea Mă voi întoarce la voi şi Sara va avea un fiu’, iar după un interval, spune: ‚Şi oamenii s-au ridicat de acolo şi au privit spre Sodoma şi Gomora şi Avraam a mers cu ei să îi petreacă. Şi Domnul a spus: ‚Nu voi ascunde de Avraam, slujitorul Meu, ce am de gând să fac’. Din nou, puţin mai departe, spune: ‚Domnul a zis: ‚Strigătul Sodomei şi Gomorei este mare şi păcatele lor sunt grele. Mă voi coborî să văd dacă au făcut potrivit strigătului ajuns la Mine, iar dacă nu, voi şti.’ Atunci oamenii s-au întors şi au plecat spre Sodoma. Dar Avraam stătea înaintea Domnului, s-a apropiat şi a spus: ‚Vei nimici Tu pe cel neprihănit împreună cu cel rău?’” (ş.a.m.d, căci nu cred că este potrivit să scriu din nou aceleaşi cuvinte pe care le-am mai scris o dată, ci numai pe cele necesare pentru a dovedi lui Trypho şi însoţitorilor lui. Apoi am trecut la cele ce urmează şi care cuprind aceste cuvinte): „Şi Domnul a plecat de îndată ce a încetat de vorbit cu Avraam şi [Avraam] s-a întors la locuinţa lui. Şi cei doi îngeri au venit în câmpia Sodomei, iar Lot şedea la poarta Sodomei’; şi ceea ce urmează până la cuvintele: ‚Dar cei doi l-au tras pe Lot în casă şi au închis uşa’, şi apoi ‚îngerii au pus mâna pe el, pe soţia lui şi pe fiicele lui, căci Domnul fusese îndurător cu El. Şi după ce l-au scos din cetate, i-au zis: ‚Scapă-ţi viaţa. Nu privi înapoi şi nu te opri în împrejurimi, fugi la munte, ca să nu fii luat împreună cu [ei]’. Şi Lot le-a zis: ‚Te rog, o, Doamne, robul Tău a găsit har în ochii Tăi şi Ţi-ai arătat dreptatea faţă de mine, scăpându-mi viaţa, dar nu pot fugi la munte înainte să mă ajungă nenorocirea şi voi pieri. Iată, această cetate este aproape, pot fugi în ea şi este mică: acolo voi scăpa, căci este mică şi fiecare suflet va trăi’. Şi El i-a spus: ‚Iată că te ascult şi în această privinţă şi nu voi distruge cetatea despre care ai vorbit. Grăbeşte-te să te salvezi acolo, căci nu voi face nimic până nu ajungi în ea’. De aceea Lot a numit cetatea Segor (Ţoar). Răsărea soarele pe faţa pământului când a intrat Lot în Segor (Ţoar). Şi Domnul a făcut să plouă asupra Sodomei cu foc şi pucioasă de la Domnul, din cer, şi a nimicit aceste cetăţi şi toate împrejurimile lor’”. După o altă pauză, am adăugat: „Nu v-am convins acum, prieteni, că unul din cei trei, care este deopotrivă Dumnezeu şi Domn şi care slujeşte Celui care este în ceruri, este Domnul celor doi îngeri? Căci atunci când [îngerii] au pornit spre Sodoma, El a rămas în urmă şi a avut părtăşie cu Avraam în cuvintele consemnate de Moise, iar când a plecat, după acea discuţie, Avraam s-a întors la locuinţa lui. Când a venit [în Sodoma], cei doi îngeri nu au mai vorbit cu Lot, ci El Însuşi, după cum arată clar Scriptura şi El era Domnul care a fost însărcinat de Domnul care [rămâne] în ceruri, Creatorul tuturor lucrurilor, să aplice Sodomei şi Gomorei [judecăţile] pe care Scriptura le descrie în aceşti termeni: ‚Domnul a făcut să plouă asupra Sodomei şi Gomorei cu foc şi pucioasă de la Domnul, din cer’”.

CAPITOLUL LVII – IUDEII OBIECTEAZĂ, ÎNTREBÂND DE CE SE SPUNE DESPRE EL CĂ A MÂNCAT, DACĂ ERA DUMNEZEU. RĂSPUNSUL LUI IUSTIN

Atunci când am tăcut, Trypho a spus: „Este limpede că Scriptura ne sileşte să admitem acest lucru, dar rămâne o problemă cu privire la care, pe bună dreptate, suntem în încurcătură – şi anume, cu privire la faptul că se spune despre [Domnul] că a mâncat ceea ce Avraam a pregătit şi I-a pus înainte – şi trebuie să recunoşti aceasta”.

Eu am răspuns: „Este scris că ei au mâncat şi dacă noi credem că este scris că cei trei au mâncat şi nu doar cei doi – care erau într-adevăr îngeri şi care sunt hrăniţi în ceruri, după cum este evident, deşi nu sunt hrăniţi cu o mâncare asemănătoare celei folosite de muritori (căci, cu privire la substanţa manei care i-a hrănit pe părinţii voştri în pustiu, Scriptura spune că ei au mâncat hrana îngerilor), [dacă noi credem că cei trei au mâncat], atunci aş spune că pasajul care afirmă că ei au mâncat, are aceeaşi semnificaţie ca şi expresia ‚focul a mistuit toate lucrurile’; totuşi, cu siguranţă că sensul nu este că ei au mâncat, mestecând cu dinţii şi cu fălcile. Deci, nici chiar aici nu ar trebui să fim în încurcătură, dacă am cunoaşte cât de puţin exprimarea figurată şi ne-am putea ridica deasupra ei”.

Trypho a spus: „Este posibil ca [întrebarea] referitoare la modul de a mânca să fie explicată astfel: [să spunem că modul] în care este scris se referă la faptul că ei au luat şi au mâncat ceea ce pregătise Avraam: acum explică-ne cum acest Dumnezeu, care i S-a arătat lui Avraam şi care este slujitorul lui Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, S-a născut dintr-o fecioară, a devenit om, cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi, cum ai spus înainte”.

Atunci am replicat: „Permite-mi mai întâi, Trypho, să adun câteva dovezi cu privire la acest subiect, pentru ca prin numărul lor mare să poţi fi convins [de adevărul] lui şi apoi îţi voi explica ceea ce ceri”.

El a spus: „Fă aşa cum ţi se pare bine, căci eu voi fi pe deplin mulţumit”.

CAPITOLUL LVIII – ACELAŞI FAPT ESTE DOVEDIT DE VIZIUNILE CARE I S-AU ARĂTAT LUI IACOV

Atunci am continuat: „Intenţionez să vă citez din Scripturi, nu pentru că sunt dornic să fac doar o expunere măiastră de vorbe, căci nu deţin o asemenea facultate, căci numai harul lui Dumnezeu mi-a fost dat pentru înţelegerea Scripturilor Sale şi vă îndemn pe toţi să deveniţi părtaşi ai acestui har gratuit şi bogat, ca să nu ajungeţi, în lipsa lui, să fiţi condamnaţi la judecata pe care Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor o va ţine prin Domnul meu, Isus Cristos”.

Trypho a spus: „Ceea ce faci este vrednic de închinare înaintea lui Dumnezeu, dar mi se pare că simulezi ignoranţa atunci când spui că nu deţii un bagaj de cuvinte meşteşugite”.

Eu am răspuns din nou: „Aşa să fie, dacă tu o crezi. Totuşi, sunt convins că spun adevărul. Dar acordaţi-mi atenţie, ca să adaug dovezile care au mai rămas”.

„Începe”, a spus el.

Şi am continuat: „Fraţii mei, Moise a scris din nou că Cel care este numit Dumnezeu şi care s-a arătat patriarhilor este numit deopotrivă Înger şi Domn, ca să înţelegeţi prin aceasta că El este slujitorul Tatălui tuturor lucrurilor, după cum aţi recunoscut deja şi să rămâneţi fermi, convinşi de argumente adiţionale. Prin urmare, cuvântul lui Dumnezeu [consemnat] de Moise, atunci când se referă la Iacov, fiul lui Avraam, spune astfel: ‚S-a întâmplat că, atunci când oile zămisleau, am văzut cu ochii mei în vis că ţapii şi berbecii care săreau pe turmele de oi şi capre erau bălţaţi, pestriţi şi pătaţi cu negru. Şi îngerul lui Dumnezeu mi-a zis în vis: ‚Iacov, Iacov’. Şi eu am spus: ‚Ce este, Doamne?’ Iar El mi-a zis: ‚Ridică-ţi ochii şi vezi că ţapii şi berbecii care sar pe turmele de oi şi capre sunt bălţaţi, pestriţi şi pătaţi cu negru. Căci am văzut ce îţi face Laban. Eu sunt Dumnezeul care ţi S-a arătat la Betel, unde ai uns un stâlp şi ai jurat înaintea Mea. Acum ridică-te, ieşi din ţara aceasta, pleacă spre ţara unde te-ai născut şi Eu voi fi cu tine’. Din nou, cu alte cuvinte, vorbind despre acelaşi Iacov, se spune astfel: ‚El s-a sculat în noaptea aceea, şi-a luat cele două neveste, cele două roabe, cei unsprezece copii şi a trecut peste pârâul Iaboc. El i-a luat, i-a trecut pârâul şi a trimis toate avuţiile sale. Dar Iacov a rămas în urmă singur şi un Înger s-a luptat cu el până dimineaţa. Îngerul a văzut că nu îl putea înfrânge şi l-a lovit în coapsă. Şi partea lovită i s-a înţepenit în timp ce lupta cu El. Şi El i-a zis: ‚Lasă-Mă să plec, căci se ivesc zorile’. Dar Iacov a spus: ‚Nu te voi lăsă până nu mă vei binecuvânta’. Şi El i-a zis: ‚Care îţi este numele?’ El a răspuns: ‚Iacov’. Îngerul a zis: ‚Numele tău nu va mai fi Iacov, ci Israel, căci ai triumfat cu Dumnezeu şi vei fi puternic faţă de oameni’. Şi Iacov I-a cerut: ‚Spune-mi numele Tău’. Dar El a zis: ‚De ce Îmi ceri numele?’ şi l-a binecuvântat acolo. Şi Iacov a pus locului aceluia numele Peniel, căci a zis: ‚am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi sufletul meu s-a bucurat’. În alte cuvinte se spune din nou, cu privire la acelaşi Iacov: ‚Şi Iacov a venit în ţara Canaan, la Luz, care este Betelul, căci acolo i Se arătase Dumnezeu când fugea de faţa fratelui său, Esau. Şi Debora, doica Rebecăi, a murit şi a fost îngropată lângă Betel, sub un stejar: şi Iacov a numit acel loc Stejarul întristării. Şi Dumnezeu i S-a arătat din nou lui Iacov la Luz, când ieşea din Mesopotamia în Siria şi l-a binecuvântat. Dumnezeu i-a zis: ‚Numele tău nu va mai fi Iacov, ci Israel’. El este numit Dumnezeu şi El este şi va fi Dumnezeu”. Când toţi au fost de acord cu aceste lucruri, am continuat: „Mai mult, cred că este necesar să vă repet cuvintele care relatează că El este deopotrivă Înger, Dumnezeu şi Domn, cel care i S-a arătat lui Avraam ca om, care S-a luptat cu Iacov, având formă umană şi pe care L-a văzut Iacov pe când fugea de fratele său, Esau. Ele sunt următoarele: ‚Şi Iacov a plecat de la fântâna de lângă stejar şi a mers spre Haran. S-a oprit într-un loc şi a dormit acolo, căci soarele apusese. A adunat pietre din acel loc şi şi le-a pus sub cap. Şi a dormit în locul acela. A visat şi iată că o scară era aşezată pe pământ şi capătul ei atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu urcau şi coborau pe ea. Domnul a stat deasupra ei şi a zis: ‚Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău şi al lui Isaac. Nu te teme: pământul pe care stai ţi-l voi da ţie şi seminţei tale, sămânţa ta va fi ca nisipul şi se va întinde spre apus, spre miazăzi, spre miazănoapte şi spre răsărit: în tine şi în sămânţa ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Iată că Eu sunt cu tine, te voi păzi oriunde vei merge şi te voi aduce din nou în această ţară, căci nu te voi părăsi până nu voi împlini tot ce ţi-am spus’. Iacov s-a trezit din somn şi a zis: ‚Cu siguranţă Domnul este în acest loc şi eu nu am ştiut’. S-a temut şi a spus: ‚Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor’. Iacov s-a ridicat dimineaţa, a luat piatra pe care şi-o pusese sub cap, a aşezat-o ca pe un stâlp de aducere aminte şi a turnat untdelemn pe vârful ei. Şi Iacov a numit locul acela Casa lui Dumnezeu; numele pe care acesta îl avusese înainte era Ulammaus’”.

CAPITOLUL LIX – ALT DUMNEZEU DECÂT TATĂL A VORBIT CU MOISE

După ce am spus aceste cuvinte, am continuat: „Îngăduiţi-mi mai departe să vă arăt, din cartea Exodului, cum acelaşi Unul este deopotrivă Înger, Dumnezeu, Domn şi om, i S-a arătat în formă umană lui Avraam şi lui Isaac şi i-a apărut în flacăra focului din rug lui Moise şi a vorbit cu el”. După ce au spus că vor asculta cu bucurie, cu răbdare şi cu sete, am continuat: „Aceste cuvinte se află în cartea care poartă numele de ‚Exodul’: ‚După multe zile, împăratul Egiptului a murit şi copiii lui Israel gemeau din pricina muncilor’ şi continuă până la textul: ‚mergi şi strânge-i pe bătrânii lui Israel şi spune-le: ‚Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov mi S-a arătat şi mi-a zis: ‚Vă văd pe voi şi lucrurile care vi se întâmplă în Egipt’”. Pe lângă aceste cuvinte, am continuat: „Aţi observat, domnilor, că acest Dumnezeu despre care Moise vorbeşte ca despre un Înger care i-a vorbit din flacăra focului, declară faţă de Moise că El este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov?”

CAPITOLUL LX - PĂRERILE IUDEILOR CU PRIVIRE LA CEL CARE S-A ARĂTAT ÎN RUG

Atunci Trypho a spus: „Noi nu înţelegem acest fapt din pasajul citat de tine, ci [numai aceasta] că un înger s-a arătat în flacăra focului, dar Dumnezeu a vorbit lui Moise, aşa încât erau două persoane împreună, un înger şi Dumnezeu, care au apărut în acea viziune”.

Eu am răspuns din nou: „Chiar dacă ar fi aşa, prieteni, ca un înger şi Dumnezeu să fi fost împreună în viziunea lui Moise, după cum v-a fost dovedit prin pasajele citate înainte, nu Creatorul tuturor lucrurilor este Dumnezeul care i-a spus lui Moise că El era Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, ci Cel cu privire la care am dovedit că S-a arătat lui Avraam, împlinind voia Creatorului tuturor lucrurilor şi punând în aplicare hotărârea Lui de judecare a Sodomei; deci, chiar dacă ar fi aşa cum spuneţi, că erau doi, un înger şi Dumnezeu, nici cel ce are cea mai mică pricepere nu se va aventura să afirme că Tatăl şi Creatorul tuturor lucrurilor a părăsit toate chestiunile cereşti şi a devenit vizibil pe o mică porţiune a pământului”.

Trypho a spus: „Din moment ce s-a dovedit înainte că Cel ce este numit Dumnezeu şi Domn şi care i S-a arătat lui Avraam, a primit de la Domnul care este în ceruri ceea ce a revărsat asupra ţării Sodomei, chiar dacă Dumnezeul care i-a apărut lui Moise a fost însoţit de un înger, vom înţelege că Dumnezeul care a vorbit cu Moise din rug nu era Creatorul tuturor lucrurilor, ci Cel despre care s-a dovedit că S-a arătat lui Avraam, Isaac şi Iacov. Acesta este numit şi perceput şi ca Îngerul lui Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, întrucât El aduce la cunoştinţa oamenilor poruncile Tatălui şi Creatorului tuturor lucrurilor”.

Eu am răspuns: „Acum, Trypho, voi arăta cu siguranţă că, în viziunea lui Moise, aceeaşi persoană care este numită ‚un Înger’ şi care este Dumnezeu, i s-a arătat lui Moise şi a avut părtăşie cu el. Căci Scriptura spune astfel: ‚Îngerul Domnului i S-a arătat în flacăra focului din rug, el a văzut că rugul e cuprins de foc, fără să se mistuie. Şi Moise a zis: ‚Mă voi întoarce să văd această privelişte minunată şi de ce nu se mistuie rugul’. Când Domnul a văzut că el se întoarce să privească, l-a strigat din mijlocul rugului’. Aşadar, în acelaşi fel în care Scriptura Îl numeşte Înger pe Cel care i s-a arătat lui Iacov în vis şi apoi [spune] că acelaşi Înger care i s-a arătat în vis i-a vorbit şi i-a spus: ‚Eu sunt Dumnezeul care ţi s-a arătat pe când fugeai dinaintea feţei lui Esau, fratele tău’; [din nou] spune că, în judecata care a venit asupra Sodomei în zilele lui Avraam, Domnul a aplicat pedeapsa Domnului care [locuieşte] în ceruri; la fel şi aici, Scriptura arată că Îngerul Domnului i-a apărut lui Moise, apoi declară că acesta este Domn şi Dumnezeu, vorbind despre aceeaşi persoană, despre care arătă, prin multe mărturii citate deja, că este slujitorul Dumnezeului care este deasupra lumii şi deasupra căruia nu există vreun alt [Dumnezeu]”.

CAPITOLUL LXI – ÎNŢELEPCIUNEA VINE DE LA TATĂL, DUPĂ CUM FOCUL IA NAŞTERE DIN FOC

„Vă voi aduce o altă mărturie, prietenii mei”, am spus, „din Scripturi, că Dumnezeu, înaintea tuturor creaturilor a zămislit un Început, [care era] o anumită putere raţională ce [purcedea] de la El şi care este numită de Duhul Sfânt când Gloria Domnului, când Fiul, sau Înţelepciunea, sau un Înger, alteori Dumnezeu, Domn sau Cuvânt. Cu altă ocazie El Îşi spune Căpetenia oştirii, atunci când i S-a arătat în formă umană lui Iosua, fiul lui Nave (Nun). El poate fi numit cu toate aceste nume, întrucât El slujeşte voii Tatălui şi a fost zămislit din Tatăl, în urma unui act de voinţă. La fel se întâmplă şi printre noi: când rostim un cuvânt, noi îi dăm naştere, dar fără să se împuţineze cuvintele [care rămân] în noi prin rostirea celuilalt; aşa se întâmplă şi cu focul, care nu se micşorează când aprinde [altul], ci rămâne la fel, iar cel care a fost aprins de el pare să existe de la sine, fără a-l diminua pe cel din care a fost aprins. Cuvântul Înţelepciunii, care este acest Dumnezeu născut din Tatăl tuturor lucrurilor, şi Cuvântul, Înţelepciunea, Puterea şi Slava Celui care a zămislit, este dovada în această privinţă atunci când spune următoarele, prin Solomon: ‚Dacă îţi voi spune ce se petrece în fiecare zi, voi aminti lucruri din veşnicie şi le voi recapitula. Dumnezeu m-a făcut începutul căilor lucrărilor Lui. El m-a aşezat din veşnicie, de la început, înainte ca El să întocmească pământul, adâncurile, înainte să ţâşnească izvoarele cu apă, înainte să fie aşezaţi munţii. El m-a zămislit înaintea tuturor dealurilor. Dumnezeu a făcut ţara şi deşertul şi cele mai înalte locuri locuite de sub cer. Când a isprăvit cerurile, eram împreună cu El şi când Şi-a aşezat tronul pe aripile vânturilor; când a întărit norii de sus, izvoarele adâncului, când a aşezat temeliile pământului, eram cu El. El Se bucura de mine; în fiecare zi şi în orice vreme mă desfătam de chipul Lui, căci El Se desfăta de desăvârşirea lumii locuite şi de fiii oamenilor. De aceea, fiule, ascultă-mă acum. Binecuvântat este omul care mă ascultă şi muritorii care păzesc căile mele, stând zilnic la uşile mele şi privind stâlpii intrărilor mele. Căci uşile mele sunt uşile vieţii şi voinţa a fost pregătită de Domnul. Dar cei ce păcătuiesc împotriva mea, îşi rănesc sufletele, iar cei mă urăsc iubesc moartea”.

CAPITOLUL LXII – CUVINTELE „SĂ FACEM OM” CONCORDĂ CU MĂRTURIA PROVERBELOR

„Acelaşi sentiment a fost exprimat, prieteni, de cuvântul lui Dumnezeu [scris] de Moise, care indică, privitor la Cel pe care Îl scoate în relief, că Dumnezeu vorbeşte în acelaşi fel la crearea omului, în următoarele cuvinte: ‚Să facem om după chipul şi asemănarea noastră. Ei să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ. Şi Dumnezeu a creat omul: l-a făcut după chipul lui Dumnezeu, i-a creat bărbat şi femeie. Dumnezeu i-a binecuvântat şi a zis: ‚Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi stăpâniţi-l’. Ca să nu puteţi schimba [forţa] cuvintelor citate şi să repetaţi, ceea ce afirmă învăţătorii voştri – fie că Dumnezeu Şi-a spus Lui Însuşi ‚Să facem’, aşa cum noi ne spunem deseori nouă înşine, când suntem gata să facem ceva: ‚Să o facem’, fie că Dumnezeu a vorbit elementelor înconjurătoare, raţiunii, pământului şi altor substanţe asemănătoare, din care noi credem că a fost format omul: ‚Să facem’ – voi cita din nou cuvintele relatate de Moise însuşi, din care putem afla fără îndoială că [Dumnezeu] a vorbit cu cineva care, numeric vorbind, era diferit de El Însuşi şi era totodată o Fiinţă raţională. Acestea sunt cuvintele: ‚Şi Dumnezeu a zis: ‚Iată că Adam a ajuns ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul’. Prin faptul că spune: ‚ca unul dintre noi’, [Moise] declară că [există un anumit] număr de persoane asociate între ele şi că acestea sunt cel puţin două. Nu voi spune că dogma acelei erezii despre care se spune că există printre voi este adevărată sau că învăţătorii ei pot dovedi că [Dumnezeu] a vorbit cu îngerii sau că forma omului a fost modelată de îngeri. Dar această Odraslă care a venit de la Tatăl era împreună cu acesta înainte de toate creaturile şi Tatăl avea părtăşie cu El, după cum arată limpede Scriptura prin Solomon, că Cel pe care Solomon Îl numeşte Înţelepciune a fost zămislit ca un Început, înainte de toate creaturile, şi ca o Odraslă de către Dumnezeu, care a declarat acelaşi lucru şi în viziunea dată lui Iosua, fiul lui Nave (Nun). Aşadar, ascultaţi următoarele cuvinte din cartea lui Iosua, pentru ca ceea ce vă spun să vă fie clar; ele zic astfel: ‚S-a întâmplat că, pe când Iosua era lângă Ierihon, şi-a ridicat ochii şi a văzut un om stând înaintea lui. Iosua s-a apropiat de El şi i-a zis: ‚Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?’ Iar El i-a zis: ‚Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului şi acum am venit’. Iosua a căzut cu faţa la pământ şi i-a spus: ‚Doamne, ce porunceşti robului Tău?’ Căpetenia oştirii Domnului i-a zis lui Iosua: ‚Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfânt’. Iar Ierihonul era închis şi întărit şi nimeni nu ieşea din el. Şi Domnul i-a zis lui Iosua: ‚Iată că dau în mâinile tale Ierihonul, pe împăratul lui [şi] pe vitejii lui’”.

CAPITOLUL LXIII – SE DOVEDEŞTE CĂ ACEST DUMNEZEU S-A ÎNTRUPAT

Trypho a spus: „Ai dovedit acest aspect în mod convingător şi cu multe argumente, prietene. Acum rămâne să demonstrezi că El a devenit om, prin fecioară, potrivit voii Tatălui Său, că a fost răstignit şi că a murit. Dovedeşte-ne clar şi că, după aceasta, El a înviat din morţi şi S-a înălţat la cer”. Eu am răspuns: „Deja am demonstrat aceasta prin cuvintele profeţiei citate înainte, prieteni, pe care o voi aminti şi o voi expune de dragul vostru, căutând să vă fac să cădeţi de acord cu mine asupra acestei probleme. Aşadar, pasajul consemnat de Isaia: ‚Cine va putea spune care este originea Lui? Căci viaţa I-a fost luată de pe pământ’ – nu vi se pare că se referă la Cel care nu Îşi are originea în oameni şi despre care s-a spus că va fi dat la moarte de către Dumnezeu pentru păcatele poporului? Despre sângele Lui vorbea Moise (aşa cum am menţionat înainte), când spunea, alegoric vorbind, că El Îşi va spăla hainele în vinul strugurilor, căci sângele Lui nu venea din sămânţă omenească, ci din voia lui Dumnezeu. Apoi, ceea ce spune David: ‚În splendoarea sfinţeniei Tale Te-am născut din pântecele dimineţii, înaintea luceafărului. Domnul a jurat şi nu-i va părea rău: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec’, nu vă arată că [El era] din vechime şi că Dumnezeu şi Tatăl tuturor lucrurilor vroia ca El să Se nască dintr-un pântece omenesc? În alte cuvinte, care au fost deja citate [el spune]: ‚Tronul tău, Dumnezeule, dăinuieşte în veci de veci: sceptrul împărăţiei Tale este un sceptru al dreptăţii. Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nedreptatea: de aceea Dumnezeu, Dumnezeul Tău, Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus de tovarăşii Tăi. [El Te-a uns] cu mir, cu untdelemn şi cu casia pe veşmintele Tale, în palatele de fildeş, acolo unde eşti înveselit. Fiicele împăraţilor sunt aduse în cinstea Ta. Împărăteasa a stat la dreapta Ta, îmbrăcată cu haine brodate cu aur. Ascultă, o, fiică, pleacă-ţi urechea şi uită poporul tău şi casa tatălui tău. Iar împăratul va dori frumuseţea ta; pentru că El este Domnul tău, tu te vei închina înaintea Lui’. Prin urmare, aceste cuvinte atestă explicit faptul că în favoarea Lui depune mărturie Cel ce a întocmit toate aceste lucruri, arătând că El este vrednic de închinare, ca Dumnezeu şi Cristos. Mai mult, faptul că Dumnezeu vorbeşte prin cuvântul Său celor ce cred în El ca unui singur suflet, ca unei singure sinagogi, ca unei singure biserici, ca unei fiice şi faptul că El se adresează aşa bisericii care a izvorât din numele Lui şi care este părtaşă numelui Lui (căci noi toţi suntem numiţi creştini), este proclamat în mod distinct în următoarele cuvinte, care ne învaţă, de asemenea, să uităm vechile [noastre] obiceiuri strămoşeşti, când vorbesc astfel: ‚Ascultă, o, fiică, pleacă-ţi urechea şi uită poporul tău şi casa tatălui tău. Iar împăratul va dori frumuseţea ta; pentru că El este Domnul tău, tu te vei închina înaintea Lui’”.

CAPITOLUL LXIV – IUSTIN ADUCE ALTE DOVEZI IUDEULUI, CARE NEAGĂ CĂ AR AVEA NEVOIE DE ACEST CRISTOS

Trypho a spus în acel moment: „Să fie recunoscut ca Domn, Cristos şi Dumnezeu, aşa cum declară Scriptura, de către voi, neamurile, care aţi fost numiţi cu toţii creştini după numele Lui. Dar nu ne cere nouă, celor care suntem slujitorii Dumnezeului care L-a făcut pe acest [Cristos], să Îl mărturisim sau să ne închinăm Lui”.

Eu i-am replicat: „Dacă aş fi uşuratic şi pus pe ceartă ca voi, Trypho, nu aş mai continua să vorbesc cu voi, din moment ce voi nu sunteţi pregătiţi să înţelegeţi ce vi s-a spus, ci numai să întoarceţi nişte răspunsuri pedante; dar acum, pentru că mă tem de judecata lui Dumnezeu, nu formulez o părere prematură despre vreunul din neamul vostru, şi anume dacă unii din ei vor fi mântuiţi sau nu prin harul Domnului Savaot. De aceea, deşi acţionaţi greşit, voi continua să răspund fiecărei chestiuni pe care o veţi aduce la iveală şi fiecărei contraziceri a voastre. De fapt, mă port la fel cu toţi oamenii din orice popor, care doresc să examineze împreună cu mine sau să mă întrebe cu privire la acest subiect. Aşadar, dacă aţi fi dat atenţie pasajelor din Scriptură citate de mine anterior, aţi fi înţeles deja că cei ce sunt mântuiţi din neamul vostru sunt mântuiţi prin acest [om] şi fac parte din turma Lui şi, cu siguranţă, nu m-aţi fi întrebat cu privire la această chestiune. Voi repeta din nou cuvintele lui David, citate înainte, şi vă implor să le înţelegeţi, să nu acţionaţi greşit, stârnindu-vă unii pe alţii, dând naştere la alte contradicţii. Cuvintele spuse de David sunt acestea: ‚Domnul împărăţeşte; să se mânie popoarele: El [este] cel ce stă pe un heruvim; să se cutremure pământul. Domnul este mare în Sion şi El este mai presus de toate popoarele. Să mărturisească ele numele Tău cel mare. Căci este înfricoşat şi sfânt şi cinstea împăratului iubeşte dreptatea. Tu ai întărit dreptatea şi ai făcut dreptate şi judecată în Iacov. Înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru şi închinaţi-vă înaintea aşternutului picioarelor Lui, căci El este sfânt. Moise şi Aaron, dintre preoţii Lui şi Samuel, dintre cei ce chemau numele Lui, au chemat pe Domnul şi El i-a ascultat. El le-a vorbit din stâlpul de nor căci au păzit legea şi poruncile pe care li le-am dat’. Iar din celelalte cuvinte ale lui David, citate de asemenea anterior, despre care voi, în mod nechibzuit, afirmaţi că se referă la Solomon, [pentru că] au fost dedicate lui Solomon, se poate dovedi că nu se referă la el şi că acest [Cristos] a existat înainte să fie soarele şi că aceia din neamul vostru care vor fi mântuiţi, vor fi salvaţi prin El. [Cuvintele] sunt acestea: ‚O, Dumnezeule, dă judecata Ta împăratului şi dreptatea Ta fiului lui, ca să judece pe poporul Tău cu dreptate şi pe săracii Tăi cu nepărtinire. Munţii vor aduce pace poporului şi dealurile neprihănire. El va face dreptate săracilor din popor, va scăpa pe copiii săracului şi va smeri pe bârfitor: El va dăinui cât soarele şi mai mult decât luna, pentru toate generaţiile’ şi continuă până la ‚numele Lui va dăinui mai mult decât soarele şi toate seminţiile pământului vor fi binecuvântate în El. Toate poarele Îl vor numi binecuvântat. Binecuvântat fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, singurul care face lucruri minunate şi binecuvântat fie numele Lui slăvit, în veci de veci şi tot pământul va fi umplut de slava Lui. Amin, amin’. Vă amintiţi că alte cuvinte spuse de David, pe care le-am menţionat înainte, declarau că El va veni din cerurile preaînalte şi că Se va întoarce în acelaşi loc, pentru ca voi să Îl recunoaşteţi ca fiind Dumnezeul venit de sus şi om care a trăit printre oameni; vă amintiţi [cum se declară] că El va veni din nou, că cei ce L-au străpuns Îl vor vedea şi că se vor tângui. [Cuvintele] sunt acestea: ‚Cerurile declară slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi vorbeşte alteia şi o noapte arată altei nopţi cunoştinţa, fără vorbe sau cuvinte al căror glas să fie auzit. Sunetul lor a străbătut întregul pământ şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii. El Şi-a aşezat locuinţa în soare şi acesta, ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se bucură asemenea unui uriaş care îşi aleargă cursa: porneşte din înaltul cerului şi se întoarce acolo şi nimeni nu rămâne ascuns de căldura lui”.

CAPITOLUL LXV – IUDEUL OBIECTEAZĂ, SPUNÂND CĂ DUMNEZEU NU ÎŞI ÎMPARTE SLAVA CU NIMENI. IUSTIN EXPLICĂ PASAJUL

Trypho a spus: „Fiind clătinat de atât de multe versete, nu ştiu ce să spun despre pasajul scris de Isaia, în care Dumnezeu spune că nu Îşi împarte slava cu nimeni, zicând astfel: ‚Eu sunt Domnul, Dumnezeu; acesta este numele Meu; şi slava Mea nu o voi da altuia, nici cinstea Mea’”.

Şi eu am răspuns: „Dacă ai spune aceste cuvinte, Trypho, şi apoi ai păstra tăcerea în simplitate şi fără intenţii rele, fără a repeta ceea ce este înainte, nici adăugând ceea ce urmează, ai fi iertat; dar dacă [nu ai făcut astfel], pentru că ţi-ai închipuit că ai putea arunca îndoiala asupra pasajului, pentru ca eu să spun că versetele Scripturii se contrazic unele pe altele, ai greşit. Dar nu mă voi aventura să presupun sau să spun aşa ceva. Iar dacă ai fi menţionat un verset care pare a fi de acest fel şi dacă ar exista pretextul [de a spune] că el este contrar [altuia], dat fiind faptul că sunt pe deplin convins că nici o parte a Scripturii nu o contrazice pe alta, aş admite mai degrabă că eu nu înţeleg ceea ce e consemnat şi aş căuta să îi conving pe cei care îşi închipuie că Scripturile sunt contradictorii, să fie mai degrabă de aceeaşi părere ca şi mine. Deci, Dumnezeu ştie cu ce intenţie ai scos la iveală această dificultate. Dar îţi voi aminti ceea ce spune pasajul, ca să poţi recunoaşte chiar din acest [loc] faptul că Dumnezeu Îşi dă gloria numai lui Cristos. Voi lua câteva pasaje scurte, domnilor, care sunt legate de ceea ce a spus Trypho şi pe cele care le sunt alăturate, în ordine consecutivă. Căci nu voi repeta versetele din alte secţiuni, ci pe cele care sunt reunite în una. Acordaţi-mi şi voi atenţia. [Cuvintele] sunt acestea: ‚Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul care a creat cerurile, le-a întocmit iute, care a aşezat pământul şi tot ce este pe el, a dat suflare oamenilor de pe el şi duh celor care umblă pe el: ‚Eu, Domnul, Dumnezeu, Te-am chemat în dreptate, Te voi lua de mână şi Te voi întări; căci Te-am dat ca legământ al poporului şi ca lumină a neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe cei legaţi cu lanţuri şi din închisoare pe cei ce stau în întuneric. Eu sunt Domnul, Dumnezeu. Acesta este numele Meu: slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor. Iată că lucrurile dintâi s-au împlinit; vă vestesc lucruri noi şi ele vă sunt arătate înainte să fie vestite. Cântaţi Domnului o cântare nouă: El stăpâneşte până la marginile pământului. [Cântaţi], voi care mergeţi pe mare şi care navigaţi mereu [pe ea]; voi, insule şi locuitorii voştri. Bucură-te, o, pustietate, aşezările din tine şi locuinţele. Locuitorii din Chedar se vor bucura şi cei din munţi vor striga tare de pe vârfurile lor: vor de slavă lui Dumnezeu; vor vesti virtuţile Lui printre ostroave. Domnul, Dumnezeul oştirilor va înainta, va pune capăt războiului, stârnind râvna şi va striga tare şi cu putere împotriva duşmanilor Săi’”. Când am repetat aceste lucruri, le-am spus: „Aţi înţeles, prietenii mei, că va da slava Sa Celui pe care L-a pus ca lumină a neamurilor şi nimănui altcuiva şi că Dumnezeu nu Îşi păstrează slava pentru Sine însuşi, cum a spus Trypho?”

Atunci Trypho a răspuns: „Am înţeles şi acest lucru. Prin urmare, treci mai departe la restul discursului”.

CAPITOLUL LXVI – EL DOVEDEŞTE DIN ISAIA CĂ DUMNEZEU S-A NĂSCUT DINTR-O FECIOARĂ

Iar eu mi-am reluat discursul de unde îl întrerupsesem în etapa anterioară, când arătam că El S-a născut din fecioară şi că această naştere a Lui fusese prezisă de Isaia şi am citat din nou aceeaşi profeţie: ‚Şi Domnul i-a vorbit din nou lui Ahaz şi i-a zis: ‚Cere pentru tine un semn din partea Domnului, Dumnezeului tău, fie în locurile de jos, fie în cele de sus’. Şi Ahaz a zis: ‚Nu voi cere, ca să nu-L ispitesc pe Domnul’, iar Isaia a spus atunci: ‚Ascultaţi totuşi, casa lui David! Este puţin lucru pentru voi să luptaţi cu oamenii? Atunci de ce luptaţi cu Domnul? De aceea, Domnul Însuşi vă va da un semn. Iată că fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi Îi va pune numele Emanuel. El va mânca smântână şi miere; înainte să cunoască sau să prefere răul, El va alege binele, căci înainte de a cunoaşte răul şi binele, pruncul va lepăda răul şi va alege binele. Înainte ca pruncul să ştie să-şi strige părinţii, va primi puterea Damascului şi prada Samariei, în prezenţa împăratului Asiriei. Şi ţara va fi părăsită, căci veţi îndura cu greu prezenţa celor doi împăraţi ai ei. Dar Dumnezeu va aduce asupra ta, a poporului tău şi asupra casei tatălui tău zile cum nu au mai fost peste tine de când s-a despărţit Efraim de Iuda, adică pe împăratul Asiriei’”. Şi eu am continuat: „Este evident pentru toţi că, în neamul lui Avraam, nimeni nu s-a născut trupeşte dintr-o fecioară şi nu se spune despre nimeni că s-ar fi născut astfel [dintr-o fecioară], în afară de acest Cristos al nostru”.

CAPITOLUL LXVII – TRYPHO ÎL COMPARĂ PE ISUS CU PERSEU ŞI PREFERĂ
[SĂ SPUNĂ] CĂ EL A FOST ALES SĂ FIE [CRISTOS] DIN PRICINA RESPECTĂRII LEGII. IUSTIN VORBEŞTE DESPRE LEGE CA FIIND DE DOMENIUL TRECUTULUI

Trypho a răspuns: „Scriptura nu spune: ‚Iată că fecioara va rămâne însărcinată şi va naşte un fiu’, ci: ‚Iată că tânăra va rămâne însărcinată şi va naşte un fiu’, continuând aşa cum ai citat. Dar întreaga profeţie se referă la Ezechia şi s-a dovedit că s-a împlinit în el, potrivit cuvintelor ei. În plus, în fabulele grecilor este scris că Perseu a fost născut de Danae, care era fecioară. Cel pe care ei îl numesc Zeus s-a coborât asupra ei sub forma unei ploi aurii. S-ar cuveni să îţi fie ruşine să faci asemenea afirmaţii similare cu ale lor şi mai degrabă [ar trebui] să spui că acest Isus S-a născut ca om, din oameni. Iar dacă dovedeşti din Scripturi că El este Cristosul şi că, din pricina vieţii perfecte şi conforme legii pe care a dus-o, a meritat cinstea de a fi ales să fie Cristosul, [este bine], dar nu te aventura să spui fenomene monstruoase, ca să nu fii acuzat că vorbeşti nechibzuit, ca şi grecii”.

Eu i-am răspuns atunci: „Trypho, doresc să te conving de acest fapt pe tine şi pe toţi oamenii şi chiar dacă spui lucruri chiar mai rele, în batjocură şi în râs, nu mă vei clinti de la modelul meu fix. Dar voi demonstra mereu – din cuvintele pe care crezi că pot fi prezentate [de către tine] ca dovadă [a propriilor tale opinii] – ceea ce am declarat împreună cu mărturia Scripturilor. Tu nu acţionezi cinstit şi realist în încercarea de a desface acele lucruri cu privire la care am fost de acord în mod constant, şi anume, acele porunci anume pe care Moise le-a instituit din pricina împietririi inimii poporului tău. Căci tu ai spus că, datorită trăirii Lui potrivit legii, El a fost ales şi a devenit Cristos, dacă s-a dovedit într-adevăr că El a fost Cristosul”.

Trypho a spus: „Tu ai recunoscut că El a fost circumcis şi a respectat şi celelalte ceremonii ale legii poruncite de Moise”.

Eu am răspuns: „Am recunoscut acest fapt şi îl recunosc: totuşi, am admis că El a suportat toate acestea nu pentru că era îndreptăţit prin ele, ci pentru a încheia dispensaţia pe care Tatăl Său, Creatorul tuturor lucrurilor, Domn şi Dumnezeu, a dorit ca El [să o încheie]. Admit că El a îndurat răstignirea şi moartea, întruparea şi toate suferinţele pe care poporul vostru le-a pus asupra Lui. Dar din moment ce nu eşti de acord din nou cu lucrurile la care ai consimţit înainte, Trypho, răspunde-mi: patriarhii cei neprihăniţi, care au trăit înainte de Moise şi care nu au respectat nici una din acele [porunci] care, aşa cum arată Scriptura, îşi au începutul instituţiei [lor] din vremea lui Moise, sunt mântuiţi [şi au reuşit să ajungă la] moştenirea celor binecuvântaţi?”

Şi Trypho a spus: „Scripturile mă silesc să admit acest lucru”.

„Te întreb din nou, în acelaşi fel”, am spus, „Dumnezeu le-a cerut părinţilor voştri să aducă daruri şi jertfe pentru că avea nevoie de ele sau din pricina împietririi inimilor lor şi a înclinaţiei lor spre idolatrie?”

„Scripturile mă silesc, de asemenea, să admit”, a spus el, „că din cea de-a doua pricină”.

„În acelaşi fel”, am spus, „nu au prevăzut Scripturile că Dumnezeu a promis că va face un nou legământ, în afară de cel care [a fost făcut] pe muntele Horeb?”

El a răspuns că şi aceste lucruri fusese prevăzute.

Atunci am spus din nou: „Nu a fost pus vechiul legământ asupra părinţilor voştri cu frică şi cutremur, ca să nu îşi poată pleca urechea spre Dumnezeu?"

El a recunoscut acest fapt.

„Şi atunci?” am spus eu, „Dumnezeu a promis că va exista un nou legământ, diferit de cel vechi şi a spus că va fi pus asupra lor fără frică şi cutremur, fără fulgere, aşa încât să arate care sunt poruncile şi faptele despre care Dumnezeu ştie că sunt veşnice şi potrivite fiecărei naţiuni şi care sunt poruncile date de El potrivit împietririi inimii poporului vostru, aşa cum exclamă El, de asemenea, prin profeţi”.

„Cei ce iubesc adevărul şi nu cearta”, a spus el, „trebuie să consimtă şi în această privinţă”.

Atunci am replicat: „Nu ştiu cum de vorbeşti despre oameni cărora le place cearta [din moment ce] tu însuţi te-ai purtat deseori exact în acest fel, contrazicând frecvent lucrurile cu care fuseseşi de acord înainte”.

CAPITOLUL LXVIII – EL SE PLÂNGE DE ÎNCĂPĂŢÂNAREA LUI TRYPHO ŞI RĂSPUNDE OBIECŢIEI ACESTUIA; EL ÎI ACUZĂ PE IUDEI DE REA-CREDINŢĂ

Trypho a spus: „Tu încerci să dovedeşti un lucru incredibil şi aproape imposibil [şi anume], că Dumnezeu S-a întrupat şi a devenit om”.

„Dacă aş încerca”, am spus eu, „să dovedesc aceasta prin doctrinele şi argumentele oamenilor, nu ar trebui să mă asculţi. Dar dacă citez frecvent Scripturile şi atât de multe pasaje se referă la acest fapt şi vă cer să le înţelegeţi, vă împietriţi şi nu recunoaşteţi gândul şi voia lui Dumnezeu. Dar dacă doriţi să rămâneţi mereu aşa, eu nu voi fi afectat câtuşi de puţin şi vă voi părăsi, păstrând pentru totdeauna aceleaşi [păreri] pe care le-am avut înainte de a vă întâlni”.

Trypho a spus: „Ascultă, prietene, tu ai ajuns să stăpâneşti aceste [adevăruri] cu multă muncă şi trudă. La fel şi noi trebuie să scrutăm cu atenţie tot ceea ce întâlnim, ca să fim de acord cu acele lucruri pe care Scriptura ne obligă [să le credem]”.

Eu am răspuns: „Nu îţi cer să nu cauţi cu seriozitate, prin toate mijloacele, să investighezi problemele cercetate, dar [îţi cer] ca, atunci când nu ai nimic de spus, să nu contrazici lucrurile cu care ai fost de acord”.

Trypho a spus: „Ne vom strădui să facem astfel”.

Eu am continuat din nou: „Pe lângă întrebările pe care vi le-am pus, vreau să vă mai pun altele, căci prin ele voi căuta să grăbesc finalizarea acestui discurs”.

Şi Trypho a spus: „Pune-le”.

Atunci am spus: „Credeţi că se spune şi despre altcineva că este vrednic de închinare şi e numit Domn şi Dumnezeu în Scripturi (afară de Creatorul tuturor), şi Cristos, despre care atât de multe pasaje dovedesc faptul că a devenit om?”

Trypho a răspuns: „Cum am putea admite acest fapt, când am făcut o examinare atât de vastă legată de întrebarea dacă mai există şi altcineva afară de Tatăl?”

Eu am spus din nou: „Trebuie să vă întreb aceasta, ca să ştiu dacă aveţi o altă părere decât cea pe care aţi admis-o cu ceva timp în urmă”.

El a replicat: „Părerea noastră nu este diferită, domnule”.

Atunci am spus: „Din moment ce admiteţi aceste lucruri, iar Scriptura spune: ‚Cine poate spune care a fost originea Lui?’, nu s-ar cuveni să presupuneţi că El nu venea din sămânţa rasei umane?”

Trypho a spus: „Atunci cum îi spune Cuvântul lui David că Dumnezeu Îşi va scoate un Fiu din coapsele lui, că va instaura împărăţia Lui şi că Îl va aşeza pe tronul slavei Sale?”

Eu am spus: „Trypho, dacă profeţia rostită de Isaia: ‚Iată că fecioara va rămâne însărcinată’ nu s-ar referi la casa lui David, ci la altă casă din cele doisprezece seminţii, poate că problema ar prezenta o oarecare dificultate. Dar din moment ce profeţia se referă la casa lui David, Isaia a explicat felul în care se va împlini ceea ce Dumnezeu îi spusese lui David în mod tainic. Dar poate că nu sunteţi conştienţi, prieteni, că există multe lucruri care au fost scrise neclar, tainic sau sub formă de parabolă şi acţiuni simbolice, pe care le-au explicat profeţii care au trăit după cei care le-au spus sau le-au făcut”.

„Desigur”, a spus Trypho.

„Prin urmare, dacă voi arăta că această profeţie a lui Isaia se referă la Cristosul nostru şi nu la Ezechia, aşa cum spuneţi voi, nu vă voi constrânge şi în această problemă să nu îi credeţi pe învăţătorii voştri, care îndrăznesc să afirme că explicaţia dată de cei şaptezeci de bătrâni care au mers la Ptolemeu, regele Egiptului, nu este adevărată în anumite privinţe? Căci, cu privire la unele declaraţii ale Scripturii, care le condamnă părerile nechibzuite şi stupide, ei afirmă că nu au fost scrise astfel. Dar despre alte declaraţii, pe care îşi închipuie că le pot deforma, pentru a le armoniza cu acţiunile umane, ei spun că nu se referă la Isus Cristos al nostru, ci la cei cărora le place lor să le atribuie. Astfel, de exemplu, ei v-au învăţat că pasajul pe care îl discutăm acum se referă la Ezechia, fapt care, aşa cum am promis, voi arăta că este greşit. Iar pentru că sunt siliţi să admită unele pasaje pe care li le menţionăm şi care dovedesc limpede suferinţa pe care avea să o îndure Cristos, faptul că Lui I Se aduce închinare şi [este numit] Dumnezeu, ei afirmă că acest om nu este Cristos. Ei recunosc faptul că El va veni să sufere, să domnească, să I se aducă închinare şi să fie Dumnezeu. La fel, voi arăta că şi această părere este ridicolă şi prostească. Dar pentru că sunt presat să vă răspund mai întâi la ceea ce mi-aţi spus în batjocură, vă voi răspunde şi voi replica apoi la cele ce urmează”.

CAPITOLUL LXIX – DIAVOLUL, CARE IMITĂ ADEVĂRUL, A INVENTAT MITURI DESPRE BACCUS, HERCULE ŞI AESCULAP

„Fii sigur, Trypho”, am continuat, „că eu sunt înrădăcinat în cunoştinţa şi credinţa Scripturilor vizavi de contrafacerile pe care cel numit diavolul le-a săvârşit printre greci, după cum unii au fost înşelaţi de vrăjitorii din Egipt şi alţii de profeţii mincinoşi din vremea lui Ilie. Căci atunci când ei spun că Baccus, fiul lui Jupiter, s-a născut din legătura [lui Jupiter] cu Semele, că el a fost descoperitorul vinului şi atunci când relatează că, fiind sfâşiat în bucăţi, a murit, apoi a înviat şi s-a înălţat la cer, când ei introduc vinul în misterele lui, nu observ eu că [diavolul] a imitat profeţia vestită de patriarhul Iacov şi consemnată de Moise? Iar când ei spun că Hercule era puternic, a călătorit în întreaga lume, că s-a născut lui Jupiter din Alcmena şi că s-a înălţat la cer când a murit, nu observ că Scriptura, care vorbeşte despre Cristos ca fiind puternic, asemenea unui ‚uriaş care aleargă în cursa lui’, a fost imitată în acelaşi mod? Iar când el, [diavolul] îl prezintă pe Aesculap ca fiind cel care învia morţii şi vindeca toate bolile, nu pot spune că şi în această privinţă el a imitat profeţiile referitoare la Cristos? Dar pentru că nu v-am citat astfel de pasaje, care spun că Isus Cristos va face asemenea lucruri, trebuie să vă amintesc unul dintre ele, din care puteţi înţelege felul în care cei ce au fost lipsiţi de cunoaşterea lui Dumnezeu, adică neamurile, care, ‚deşi au ochi, nu văd şi deşi au inimă, nu înţeleg’ şi s-au închinat chipurilor de lemn, [felul în care chiar lor] le-a profeţit Scriptura că vor renunţa la aceste [deşertăciuni] şi vor nădăjdui în acest Cristos. Este scris astfel: ‚Bucură-te, pustie însetată: să se bucure pustia şi să înflorească asemenea crinului; pustia Iordanului va înflori şi se va bucura şi i se va da slava Libanului şi cinstea Carmelului. Poporul meu va vedea înălţarea Domnului şi slava lui Dumnezeu. Întăriţi-vă voi, mâini nepăsătoare şi genunchi slăbiţi. Voi, cei slabi de inimă, fiţi mângâiaţi: fiţi tari şi nu vă temeţi. Iată că Dumnezeul nostru judecă şi va judeca după dreptate. El va veni şi ne va mântui. Atunci se vor deschide ochii orbilor şi urechile celor surzi vor auzi. Şchiopul va sări ca un cerb şi limba celui gângav va vorbi limpede, căci în pustiu vor ţâşni ape şi o vale va apărea în locurile uscate. Pământul pârjolit se va preface în iazuri şi un izvor de apă [va ţâşni] în pustietate’. Izvorul apei vii care a ţâşnit de la Dumnezeu în pământul lipsit de cunoaşterea Lui, şi anume pe teritoriul neamurilor, a fost acest Cristos, care S-a arătat şi neamului vostru şi i-a vindecat pe cei schilozi, surzi, ologi în trup de la naştere, făcându-i să sară, să audă şi să vadă, prin cuvântul Lui. Prin faptul că i-a ridicat pe morţi şi le-a dat viaţă, prin faptele Lui i-a constrâns pe cei din vremea Lui să Îl recunoască. Dar deşi au văzut asemenea lucrări, ei au afirmat că erau vrăjitorii. Căci au îndrăznit să Îl numească vrăjitor şi înşelător al neamului. Totuşi, El a făcut astfel de lucrări şi i-a convins pe cei care erau [destinaţi să] creadă în El. Căci oricine lucrează într-un trup imperfect, dar care respectă doctrinele proclamate de El, va fi înviat de El la a doua Sa venire, într-o stare deplin sănătoasă, după ce va fi făcut nemuritor, nesupus putrezirii şi eliberat de durere”.

CAPITOLUL LXX – ŞI MISTERELE LUI MITRA SUNT DENATURATE, PORNIND DE LA PROFEŢIILE LUI DANIEL ŞI ISAIA

„Când cei ce consemnează misterele lui Mitra spun că acesta s-a născut dintr-o piatră şi numesc peşteră locul unde sunt iniţiaţi cei ce cred în el, nu observ eu că spusele lui Daniel, legate de piatra care a fost tăiată dintr-un munte mare fără ajutorul vreunei mâini, au fost imitate de ei şi că au căutat, de asemenea, să imite în întregime cuvintele lui Isaia? Căci şi ei au citat cuvintele neprihănirii. Trebuie să vă repet la ce se refereau cuvintele lui Isaia, ca să ştiţi despre ce este vorba. Ele sunt următoarele: ‚Voi, cei de departe, ascultaţi ce am făcut; cei ce sunt aproape vor cunoaşte puterea mea. Păcătoşii sunt îndepărtaţi din Sion, tremurul îi va apuca pe cei nelegiuiţi. Cine vă va vesti locul cel veşnic? Cel ce umblă în neprihănire şi vorbeşte fără vicleşug, cel ce urăşte păcatul şi nedreptatea, cel ce nu îşi pătează mâinile cu mită, îşi închide urechile, să nu audă judecăţile nedrepte, setoase de sânge şi îşi închide ochii, să nu vadă răul: acela va locui în peştera înaltă a stâncii celei puternice. I se va da pâine şi apa îi [va fi] asigurată. Îl vei vedea pe Împărat în slavă şi ochii tăi vor privi departe. Sufletul tău va căuta cu stăruinţă frica de Domnul. Unde este scribul? Unde sunt sfătuitorii? Unde este cel care îi numără pe cei ce sunt hrăniţi – pe cei mari şi mici? Al cui sfat nu l-au ascultat ei şi nu au cunoscut adâncimea glasurilor, de nu au auzit? Poporul rămas s-a stricat şi cel ce aude nu înţelege’. Este evident că această profeţie [face aluzie] la pâinea pe care Cristos al nostru ne-a dat-o să o mâncăm, în amintirea întrupării Lui de dragul credincioşilor Săi, pentru care El a suferit şi la paharul pe care ni l-a dat să îl bem, cu mulţumire, în amintirea sângelui Său. Această profeţie dovedeşte că noi Îl vom vedea pe acest Împărat venind în slavă şi termenii ei declară răsunător că se ştia faptul că poporul cunoscut dinainte că va crede în El va căuta cu stăruinţă frica de Domnul. Mai mult, Scripturile sunt explicite deopotrivă atunci când spun că cei ce sunt recunoscuţi drept cunoscători ai Scripturilor şi care aud profeţiile, nu au deloc pricepere. Iar când aud, Trypho”, am spus, „că Perseu s-a născut din fecioară, înţeleg că şarpele cel înşelător a contrafăcut şi acest fapt”.

CAPITOLUL LXXI – IUDEII RESPING INTERPRETAREA CAPITOLULUI ANTERIOR, DIN CARE, ÎN PLUS, AU ÎNDEPĂRTAT UNELE PASAJE

„Eu sunt departe de a avea încredere în învăţătorii voştri, care refuză să admită că interpretarea făcută de cei şaptezeci de bătrâni care erau cu Ptolemeu, [regele] egiptenilor, este una corectă şi încearcă să formuleze alta. Aş dori să observaţi că ei au scos cu totul multe pasaje din traducerile făcute de cei şaptezeci de bătrâni care erau cu Ptolemeu şi care dovedeau că acest om care a fost răstignit, a fost proclamat clar drept Dumnezeu şi om, că avea să fie răstignit şi să moară. Întrucât sunt conştient că întregul vostru popor neagă acest fapt, nu voi aborda aceste aspecte, ci îmi voi continua discuţia folosind acele pasaje pe care voi le acceptaţi. Căci aţi fost de acord cu cele pe care vi le-am supus atenţiei, mai puţin afirmaţia: ‚Iată că fecioara va rămâne însărcinată’, pe care o contraziceţi, spunând că ar trebui citită: ‚Iată că tânăra va rămâne însărcinată’. Şi v-am promis că voi dovedi că profeţia nu se referea la Ezechia, aşa cum aţi fost învăţaţi, ci la acest Cristos al meu; iar acum voi trece la această dovadă”.

Trypho a remarcat: „Îţi cerem mai întâi să ne spui câteva pasaje despre care pretinzi că au fost anulate în întregime”.

CAPITOLUL LXXII – IUDEII AU ÎNDEPĂRTAT PASAJE DIN EZRA ŞI IEREMIA

Eu am spus: „Voi face cum doriţi. Aşadar, din declaraţiile lui Ezra cu privire la legea Paştelui, ei au scos următoarele: ‚Şi Ezra a spus poporului: ‚Aceste Paşti sunt Mântuitorul şi scăparea noastră. Şi dacă aţi înţeles şi inima voastră l-a primit, El va fi smerit pe lemn şi apoi vom nădăjdui în El; atunci acest loc nu va fi uitat veşnic, zice Dumnezeul oştirilor. Dar dacă veţi crede în El şi dacă nu veţi asculta declaraţia Lui, veţi ajunge de râsul popoarelor’. Iar din cuvintele lui Ieremia au scos următoarele: ‚Eu [am fost] ca un miel dus la măcelărie; ei au pus la cale un plan împotriva mea, zicând: ‚Veniţi să-L punem pe lemn şi să Îl ştergem de pe pământul celor vii şi nimeni nu îşi va mai aminti numele Lui’. Pentru că acest pasaj din spuse lui Ieremia este scris încă în unele copii [ale Scripturilor] din sinagogile iudeilor, (căci numai de puţină vreme au fost scoase) şi întrucât aceste cuvinte demonstrează că iudeii s-au sfătuit cu privire la Cristos Însuşi, să-L răstignească şi să-L dea la moarte, se spune despre El că a fost dus ca o oaie la măcelărie, aşa cum a prezis Isaia, şi aici este prezentat ca un miel inofensiv. Dar pentru că erau în încurcătură cu privire la aceste cuvinte, ei s-au dedat la blasfemie. Apoi, din cuvintele lui Ieremia au fost scoase următoarele: ‚Domnul, Dumnezeu Şi-a amintit de poporul mort al lui Israel, care zece în morminte şi a coborât să le propovăduiască mântuirea Lui’.

CAPITOLUL LXXIII – [CUVINTELE] „DE PE LEMN” AU FOST SCOASE DIN PSALMUL 96

„Din psalmul 95 (96), au scos câteva din cuvintele lui David: ‚de pe lemn’. Căci atunci când pasajul zice: ‚Spuneţi printre neamuri: ‚Domnul împărăţeşte de pe lemn’’, ei au lăsat doar: ‚Spuneţi printre neamuri: ‚Domnul împărăţeşte’. Însă despre nimeni din poporul vostru nu s-a spus vreodată că a împărăţit ca Dumnezeu şi Domn printre neamuri, afară de Cel care a fost răstignit şi despre care şi Duhul Sfânt afirmă în acelaşi psalm că a fost înviat din morţi şi eliberat din [mormânt], declarând că nu este nimeni asemenea Lui printre dumnezeii popoarelor, căci aceştia sunt idoli ai demonilor. Dar vă voi repeta întregul psalm, ca să înţelegeţi ce s-a spus. El zice astfel: ‚Cântaţi Domnului o cântare nouă, să cânte Domnului întregul pământ. Cântaţi Domnului şi binecuvântaţi-I numele; vestiţi din zi în zi mântuirea Lui. Povestiţi printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui. Căci Domnul este mare şi foarte vrednic de laudă: El este mai de temut decât toţi dumnezeii. Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt idoli, dar Domnul a făcut cerurile. Mărturisirea şi frumuseţea sunt în prezenţa Lui; sfinţenia şi măreţia sunt în sanctuarul Său. Daţi Domnului, voi, popoare şi ţări, daţi Domnului slavă şi cinste. Daţi slavă numelui Lui. Aduceţi jertfe şi intraţi în curţile Lui. Lăudaţi pe Domnul în templul Lui cel sfânt. Întregul pământ să se dea la o parte înaintea Lui, spuneţi printre neamuri: ‚Domnul împărăţeşte’. Căci El a întocmit lumea şi ea nu se va clătina. El va judeca neamurile cu dreptate. Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul. Să se clatine marea, cu tot ce cuprinde ea, să se bucure câmpiile şi tot ce este pe ele. Toţi copacii pădurii să se bucure înaintea Domnului: căci El vine, El vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele cu adevărul Său’”.

Aici Trypho a remarcat: „Dumnezeu ştie dacă, într-adevăr, conducătorii poporului au şters [sau nu] vreo porţiune din Scripturi, aşa cum spui tu, dar pare greu de crezut”.

„Desigur”, am spus, „pare incredibil. Căci ar fi mai monstruos decât viţelul pe care l-au făcut, când s-au săturat de mană, sau decât jertfirea copiilor către demoni sau decât uciderea profeţilor. Dar”, am spus eu, „mi se pare că nu ai auzit pasajele despre care am spus că au fost furate de ei. Căci ceea ce am citat este mai mult decât suficient pentru a dovedi aspectele în discuţie, în afară de cele reţinute de noi şi care vor mai fi amintite”.

CAPITOLUL LXXIV – ÎNCEPUTUL PSALMULUI 96 ESTE ATRIBUIT TATĂLUI [DE CĂTRE TRYPHO]. DAR [EL SE REFERĂ] LA CRISTOS, PRIN CUVINTELE: „SPUNEŢI PRINTRE POPOARE CĂ DOMNUL”, ETC.

Atunci Trypho a spus: „Ştiu că ai citat aceste cuvinte pentru că noi te-am rugat. Dar nu mi se pare că cel din urmă psalm pe care l-ai citat din cuvintele lui David se referă la altcineva decât la Tatăl şi Creatorul cerurilor şi al pământului. Însă tu ai afirmat că se referă la Cel ce a suferit şi cu privire la care cauţi să dovedeşti că este Cristos”.

Eu am răspuns: „Vă rog să mă urmăriţi în timp ce voi vorbi despre declaraţia rostită de Duhul Sfânt în acest psalm şi veţi cunoaşte că nu vorbesc în mod păcătos şi că noi nu am fost vrăjiţi, căci astfel veţi deveni capabili să înţelegeţi voi înşivă multe alte afirmaţii ale Duhului Sfânt. ‚Cântaţi Domnului o cântare nouă, să cânte Domnului întregul pământ. Cântaţi Domnului şi binecuvântaţi-I numele; vestiţi din zi în zi mântuirea Lui, printre toate popoarele minunile Lui’. El cere locuitorilor întregului pământ, care au cunoscut taina acestei mântuiri, suferinţele lui Cristos, prin care El i-a mântuit, să cânte şi să dea laudă lui Dumnezeu, Tatăl tuturor lucrurilor şi să recunoască faptul că trebuie să Îl laude şi să se teamă de El, că El este Creatorul cerurilor şi al pământului, care a împlinit această mântuire pentru rasa umană, că El a fost răstignit, a murit şi a fost socotit vrednic de către El (Dumnezeu) să stăpânească peste întregul pământ. Acest fapt [se vede limpede] şi după ţara în care [El a spus] că îi va aduce [pe părinţii voştri]; [căci El vorbeşte astfel]: ‚Acest popor [se va duce după alţi dumnezei], Mă va uita şi vor încălca legământul Meu, pe care l-am făcut cu ei în ziua aceea; şi Eu îi voi uita, Îmi voi întoarce faţa de la ei şi ei vor fi nimiciţi; multe nenorociri şi chinuri se vor abate asupra lor şi ei vor spune în ziua aceea: ‚Toate aceste nenorociri ni s-au întâmplat pentru că Domnul, Dumnezeul nostru nu este în mijlocul nostru’. Şi Eu Îmi voi întoarce faţa de la ei în ziua aceea, din pricina tuturor relelor pe care le-au săvârşit prin faptul că s-au dus după alţi dumnezei’”.

CAPITOLUL LXXV – SE DOVEDEŞTE CĂ ISUS ERA NUMELE LUI DUMNEZEU ÎN CARTEA EXODULUI

„În plus, în cartea Exodului, am observat de asemenea că numele lui Dumnezeu Însuşi, care, spune El, nu a fost revelat lui Avraam sau lui Iacov, era Isus şi a fost declarat în mod tainic prin Moise. Este scris astfel: „Şi Domnul i-a vorbit lui Moise: ‚Spune acestui popor: ‚Iată că trimit îngerul Meu înaintea feţei tale, să te păzească şi să te ducă în ţara pe care am pregătit-o pentru tine. Luaţi aminte la El, ascultaţi-L şi nu fiţi neascultători. El nu vă va părăsi, căci numele Meu este în El’. Înţelegeţi acum că Cel care i-a condus pe părinţii voştri în ţară este numit cu numele Isus şi mai întâi este chemat Auses (Osea). Dacă veţi înţelege aceasta, veţi observa că numele celui despre care i-a spus lui Moise: ‚căci numele Meu este în El’, era Isus. Într-adevăr, El a fost numit şi Israel şi numele lui Iacov a fost schimbat tot în Israel. Isaia arată că profeţii trimişi să aducă veşti din partea lui Dumnezeu sunt numiţi de El îngerii sau apostolii Lui. Căci Isaia spune într-un loc: ‚Trimite-mă’. Şi este limpede pentru toţi că profetul al cărui nume a fost schimbat, Isus [Iosua], a fost mare şi puternic. Deci, dacă ştim că Dumnezeu S-a revelat pe Sine în atât de multe forme lui Avraam, lui Iacov şi lui Moise, cum de suntem în încurcătură şi nu credem că, potrivit voii Tatălui tuturor lucrurilor, a fost posibil ca El să Se nască din fecioară, devenind om, mai ales după ce avem astfel de pasaje, din care se observă clar că El a devenit aşa, conform voii Tatălui?”

CAPITOLUL LXXVI – ALTE PASAJE DOVEDESC ACEEAŞI MAIESTATE ŞI STĂPÂNIRE A LUI CRISTOS

„Atunci când Daniel vorbeşte despre ‚unul asemenea Fiului omului’, care a primit împărăţia veşnică, nu vizează el acelaşi lucru? Căci el declară, prin cuvintele ‚asemenea Fiului omului’ că El S-a arătat şi a fost om, dar nu din sămânţă omenească. El a proclamat acelaşi lucru în mod tainic atunci când a vorbit despre piatra care s-a dezlipit fără ajutorul vreunei mâini. Expresia ‚s-a dezlipit fără ajutorul vreunei mâini’ semnifica faptul că nu era vorba de o lucrare a omului, ci [de o lucrare] a voii Tatălui şi Dumnezeului tuturor lucrurilor, care I-a dat naştere. Iar când Isaia spune: ‚Cine poate spune care este originea Lui?’ se referea la faptul că descendenţa Lui nu putea fi stabilită. Dar nici un om născut din oameni nu are o origine care nu poate fi stabilită. Când Moise spune că El Îşi va spăla hainele în sângele strugurilor, nu semnifică aceasta ceea ce v-am spus deseori – şi anume o prevestire a faptului că El avea sânge, dar nu de om, după cum nu omul, ci Dumnezeu a dat naştere sângelui viei? Iar când Isaia Îl numeşte Îngerul sfatului celui măreţ, nu prevestea că El avea să fie Învăţătorul acelor adevăruri pe care le-a propovăduit când a venit [pe pământ]? Căci numai El a propovăduit deschis acele sfaturi măreţe pe care Tatăl le-a pregătit deopotrivă pentru toţi cei ce au fost şi Îi vor fi plăcuţi Lui şi pentru cei care s-au răzvrătit împotriva Lui, oameni sau îngeri, când a spus: ‚Vor veni unii de la răsărit [şi de la apus] şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor, dar copiii împărăţiei vor fi aruncaţi afară, în întuneric’. Şi ‚mulţi vor veni la Mine în ziua aceea şi vor zice: ‚Doamne, Doamne, nu am mâncat, nu am băut, nu am profeţit şi nu am scos noi demoni în numele Tău?’ Iar Eu le voi spune: ‚Îndepărtaţi-vă de la Mine’. În alte cuvinte, prin care îi va condamna pe cei care nu sunt vrednici de mântuire, El a spus: ‚Mergeţi în întunericul de afară, pe care Tatăl l-a pregătit pentru Satan şi pentru îngerii lui’. Din nou, cu alte cuvinte, a spus: ‚Vă dau putere să călcaţi peste şerpi, peste scorpioni şi peste toată puterea celui rău’. Iar acum nouă, celor care credem în Domnul nostru Isus, care a fost răstignit în timpul lui Pilat din Pont, ne sunt supuşi demonii şi duhurile rele atunci când îi exorcizăm. Profeţii au declarat în mod tainic suferinţele lui Cristos şi faptul că, după ce la va îndura, El va deveni apoi Domnul tuturor; totuşi, această [declaraţie] nu a putut fi înţeleasă de nici un om, până când El Însuşi nu i-a convins pe apostoli că astfel de afirmaţii erau relatate expres în Scripturi. Căci El a exclamat înainte de crucificare: ‚Fiul omului trebuie să sufere multe lucruri, să fie respins de cărturari şi de farisei, să fie răstignit, dar a treia zi va învia’. Iar David a prevestit că El avea să Se nască înaintea soarelui şi a lunii, potrivit voii Tatălui şi L-a făcut cunoscut drept Cristos, Dumnezeu puternic şi vrednic de închinare”.

CAPITOLUL LXXVII – EL REVINE LA EXPLICAREA PROFEŢIEI LUI ISAIA

Atunci Trypho a spus: „Admit faptul că asemenea argumente sunt suficiente pentru a convinge pe cineva, dar aş vrea ca [tu] să ştii că eu îţi cer dovada pe care ţi-ai propus frecvent să mi-o prezinţi. Începe deci şi lămureşte-ne, ca să vedem cum dovedeşti că acel [pasaj] se referă la Cristos al vostru. Căci noi afirmăm că profeţia vorbeşte despre Ezechia”.

Eu am răspuns: „Voi face cum doriţi. Dar arătaţi-mi voi mai întâi cum se poate spune despre Ezechia faptul că, înainte de a şti să îşi strige tatăl sau mama, a primit puterea Damascului şi prada Samariei, în prezenţa împăratului Asiriei. Căci nu se poate face concesia de a admite explicaţia voastră, potrivit căreia Ezechia a dus război împotriva locuitorilor Damascului şi Samariei, în prezenţa împăratului Asiriei. ‚Căci înainte ca pruncul să ştie să-şi strige tatăl sau mama’, spune cuvântul profetic, ‚El va lua puterea Damascului şi prăzile Samariei, în prezenţa împăratului Asiriei’. Dacă Duhul profeţiei nu ar fi făcut afirmaţia însoţită de adăugirea: ‚înainte ca pruncul să ştie să-şi strige tatăl sau mama, va lua puterea Damascului şi prăzile Samariei’, ci ar fi spus numai: ‚va da naştere unui fiu şi el va lua puterea Damascului şi prăzile Samariei’, atunci aţi fi putut spune că Dumnezeu a prezis că el va lua aceste lucruri, pentru ştiuse dinainte ce se va întâmpla. Însă afirmaţia profeţiei este însoţită de această adăugire: ‚înainte ca pruncul să ştie să-şi strige tatăl sau mama, va lua puterea Damascului şi prăzile Samariei’. Nu puteţi dovedi ca acest lucru să se fi întâmplat vreunuia dintre iudei. Dar noi putem dovedi că s-a întâmplat în cazul lui Cristos al nostru. În vremea naşterii Sale, magii care au venit din Arabia şi I s-au închinat au mers întâi la Irod, care era atunci stăpânitorul ţării voastre şi pe care Scriptura îl numeşte împăratul Asiriei, din pricina caracterului său păcătos şi lipsit de evlavie. Căci ştiţi”, am continuat, „că Duhul Sfânt anunţă deseori astfel de evenimente prin parabole şi asemănări, aşa cum a făcut cu toţi locuitorii Ierusalimului, cărora le spune adesea: ‚Tatăl vostru este un amorit şi mama voastră o hetită’”.

CAPITOLUL LXXVIII – DIN CELE SCRISE ULTERIOR, EL DOVEDEŞTE CĂ ACEASTĂ PROFEŢIE SE POTRIVEŞTE NUMAI LUI CRISTOS

„În vremea când magii au venit la Irod din Arabia şi i-au spus că, potrivit unei stele care se arătase pe cer, ştiau că se născuse un împărat în ţara voastră şi veniseră să se închine Lui, Irod a aflat atunci de la bătrânii poporului vostru că, în profeţi, era scris astfel cu privire la Betleem: ‚Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi o căpetenie care va hrăni pe poporul Meu’. În consecinţă, magii din Arabia au venit la Betleem, s-au închinat Pruncului şi I-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. După ce s-au închinat pruncului, în Betleem, ei au fost înştiinţaţi printr-o revelaţie şi nu s-au mai întors pe la Irod. Lui Iosif, soţul Mariei, care voise la început să o lase pe logodnica sa, crezând că ea rămăsese însărcinată în urma relaţiei de curvie cu un bărbat, i s-a poruncit într-o viziune să nu o părăsească pe soţia lui şi îngerul care i s-a arătat i-a spus că ceea ce se zămislise în pântecul ei era de la Duhul Sfânt. Atunci el s-a temut şi nu a părăsit-o. Cu ocazia primului recensământ făcut în Iudea, în timpul lui Cyrenius, el a plecat din Nazaret, unde locuia, spre Betleem, de care aparţinea, ca să fie înscris, căci familia lui era din seminţia lui Iuda, care locuia atunci în acea regiune. Apoi, i s-a poruncit să plece în Egipt împreună cu Maria, şi să rămână acolo cu Pruncul, până când o altă revelaţie avea să îl înştiinţeze să se întoarcă în Iudea. Atunci când Pruncul S-a născut în Betleem, întrucât Iosif nu a găsit un loc de găzduire în sat, a poposit într-o peşteră din apropiere; pe când erau ei acolo, Maria L-a născut pe Cristos şi L-a pus într-o iesle, unde L-au găsit magii care au venit din Arabia. V-am repetat”, am continuat eu, „ceea ce Isaia a prezis despre semnul prevestitor al peşterii, dar de dragul celor care ni s-au alăturat astăzi, vă voi aminti din nou pasajul”. Apoi am repetat pasajul din Isaia pe care l-am scris deja, adăugând faptul că, cei ce conduceau misterele lui Mitra erau stârniţi de diavolul să spună că erau iniţiaţi de Mitra într-un loc, numit printre ei peşteră. „Prin urmare, Irod, când magii din Arabia nu s-au întors la el, cum le ceruse să facă, ci au plecat în ţara lor pe un alt drum, potrivit poruncii care le fusese dată, iar Iosif cu Maria şi cu Pruncul plecaseră în Egipt, aşa cum li se arătase să facă, dat fiind faptul că nu Îl cunoştea pe Pruncul căruia I se închinaseră magii, a poruncit să fie masacraţi toţi copiii din Betleem. Ieremia a profeţit prin Duhul Sfânt că se va întâmpla acest lucru, spunând astfel: ‚Un glas s-a auzit în Rama, plângere şi bocet mult; Rahela îşi jelea copiii şi nu vroia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau’. De aceea, din pricina glasului auzit din Rama, din Arabia (căci şi acum există în Arabia un loc numit Rama), plânsetul avea să vină în locul unde a fost îngropată Rahela, soţia lui Iacov, cel numit şi Israel, patriarhul cel sfânt, la Betleem, în vreme ce femeile îşi jeleau copiii ucişi şi nu puteau fi mângâiate din pricina celor întâmplate. Căci acea expresie a lui Isaia: ‚El va lua puterea Damascului şi prăzile Samariei’, prezicea că puterea demonului cel rău care locuia în Damasc avea să fie înfrântă de Cristos de îndată ce S-a născut. Şi s-a dovedit că aceasta s-a întâmplat. Căci magii, care erau legaţi prin puterea acelui demon, din pricina faptelor rele pe care le săvârşiseră, prin faptul că au venit să se închine lui Cristos ei s-au răsculat împotriva stăpânirii care îi ţinea captivi. Şi Scriptura arată că această [stăpânire] se afla în Damasc. Mai mult, acea putere păcătoasă şi nedreaptă este numită în parabolă Samaria. Şi nici unul dintre voi nu poate nega faptul că Damascul era şi este în regiunea Arabiei, deşi acum aparţine de ceea ce se numeşte Siro-Fenicia. Aşadar, s-ar cuveni, domnilor, să învăţaţi ceea ce nu aţi înţeles, de la cei care au primit har de la Dumnezeu, adică de la noi, creştinii, şi să nu luptaţi, pe toate căile, să vă păstraţi doctrinele, necinstindu-le pe cele ale lui Dumnezeu. De aceea, acest har ne-a fost transferat nouă, aşa cum spune Isaia, vorbind astfel: ‚Acest popor se apropie de Mine, Mă cinsteşte cu buzele, dar inima îi este departe de Mine. Zadarnic Mi se închină, în vreme ce păzeşte poruncile şi învăţăturile oamenilor. De aceea, iată că voi începe să nimicesc acest popor şi îl voi nimici. Voi lua înţelepciunea celor înţelepţi şi priceperea celor pricepuţi va fi una cu nimic”.

CAPITOLUL LXXIX – EL ÎI DOVEDEŞTE LUI TRYPHO CĂ ÎNGERII CEI RĂI S-AU RĂZVRĂTIT ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU

În acest moment, Trypho, care era oarecum mânios, dar respecta Scripturile, după cum arăta înfăţişarea lui, mi-a zis: „Cuvintele lui Dumnezeu sunt sfinte, dar expunerile tale sunt simple invenţii, aşa cum se vede limpede din cele explicate de tine, care sunt chiar blasfemii, căci tu afirmi că îngerii au păcătuit şi s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu”.

Dorind să îl fac să mă asculte, i-am răspuns pe un ton mai blând: „Eu admir, domnule, pietatea alor voştri şi mă rog ca şi tu să păstrezi aceeaşi atitudine faţă de cel căruia Îi slujesc îngerii, după cum spune Daniel; căci [unul] asemenea Fiului omului a fost dus la cel Îmbătrânit de zile şi orice împărăţie I-a fost dată în vecii vecilor. Dar ca să ştiţi, domnule”, am continuat, „că nu insolenţa ne-a făcut să adoptăm această interpretare, pe care voi o condamnaţi, vă voi aduce dovezi din Isaia însuşi, căci el afirmă că îngerii cei răi au locuit şi locuiesc în Tanis, în Egipt. Acestea sunt cuvintele [lui]: ‚Vai de voi, copii răzvrătiţi! Aşa vorbeşte Domnul: ‚Aţi luat hotărâri fără Mine şi aţi [făcut] legăminte care nu vin din Duhul Meu, ca să adăugaţi păcat după păcat. Aţi păcătuit coborând în Egipt (fără să Mă întrebaţi), ca să fiţi sprijiniţi de faraon şi să căutaţi adăpost la umbra egiptenilor. Căci umbra lui faraon vă va da de ruşine şi îi va face de ocară pe cei ce se încred în egipteni. Căci voievozii din Tanis sunt îngeri răi. Vor munci în zadar pentru un popor care nu îi va sprijini, ci [le va fi lor]spre ruşine şi ocară’. Mai departe, Zaharia spune, aşa cum voi înşivă aţi relatat, că diavolul a stat lângă mâna dreaptă a preotului Iosua, ca să i se împotrivească şi [Domnul] a spus: ‚Domnul care a cucerit Ierusalimul te mustră’. Este scris şi în Iov, aşa cum aţi spus şi voi, cum îngerii au venit înaintea Domnului şi diavolul a venit împreună cu ei. Şi Moise a consemnat, la începutul Genezei, că şarpele a ademenit-o pe Eva şi a fost blestemat. Ştim că în Egipt erau vrăjitori care au imitat puterea cea mare arătată de Dumnezeu prin slujitorul Său credincios, Moise, iar voi sunteţi conştienţi că David a spus: ‚Dumnezeii popoarelor sunt demoni’”.

CAPITOLUL LXXX – OPINIA LUI IUSTIN CU PRIVIRE LA DOMNIA DE O MIE DE ANI. MAI MULŢI CATOLICI O RESPING

Trypho a răspuns: „Am remarcat la tine, domnule, că eşti foarte dornic să fii în siguranţă în toate privinţele, din moment ce te ţii strâns de Scriptură. Dar spune-mi, recunoşti într-adevăr că acest loc, Ierusalimul, va fi reconstruit şi te aştepţi ca poporul tău să fie reunit şi să se bucure cu Cristos, cu patriarhii şi cu profeţii, atât oameni din poporul tău şi alţi prozeliţi care li s-au alăturat înainte să vină Cristos sau ai cedat şi ai admis acest fapt ca să pară că ne-ai învins în aceste controverse?”

Atunci am răspuns: „Nu sunt un individ atât de josnic, Trypho, încât să spun un lucru şi să gândesc altul. Am recunoscut înainte că eu şi mulţi alţii suntem de această părere şi [credem] că aşa se va întâmpla, după cum sunteţi, desigur, conştienţi. Pe de altă parte, ţi-am făcut de cunoscut că mulţi din cei aparţin credinţei curate şi evlavioase şi sunt creştini adevăraţi, cred altfel. În plus, am subliniat că unii care sunt numiţi creştini, dar sunt nelegiuiţi, eretici lipsiţi de evlavie, învaţă pe alţii doctrine cu totul blasfemiatoare, ateiste şi nebuneşti. Dar ca să ştii că nu spun aceste lucruri numai înaintea ta, voi întocmi, în măsura în care pot, o declaraţie pe baza tuturor argumentelor prezentate între noi. Căci eu nu aleg să îi urmez pe oameni sau doctrinele lor, ci pe Dumnezeu şi învăţăturile [date] de El. Dacă ai fost înşelat de unii care se numesc creştini, dar care nu recunosc acest [adevăr] şi îndrăznesc să rostească blasfemii la adresa Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi Iacov, care spun că nu există o înviere a morţilor şi că sufletele lor sunt luate în cer atunci când mor, nu îţi închipui că aceştia sunt creştini. La fel, cel care ar cântări corect, nu ar admite că Saducheii sau secte similare ale Geniştilor, Meristeilor, Galieleenilor, Eleniştilor, Fariseilor sau Baptiştilor sunt iudei (nu asculta fără răbdare când îţi spun ce gândesc), ci sunt numiţi [numai] iudei şi copii ai lui Avraam, care Se închină lui Dumnezeu cu buzele, aşa cum declară Dumnezeu Însuşi, dar inima le este departe de Dumnezeu. Însă noi şi alţii, care suntem echilibraţi în toate privinţele, suntem siguri că va exista o înviere a morţilor şi o perioadă de o mie de ani în Ierusalim, care va fi construit atunci, va fi împodobit şi mărit, aşa cum declară profeţii Ezechiel, Isaia şi alţii”.

CAPITOLUL LXXXI – EL ÎNCEARCĂ SĂ DOVEDEASCĂ ACEASTĂ OPINIE PE BAZA CĂRŢILOR ISAIA ŞI APOCALIPSA

„Isaia a vorbit astfel cu privire la perioada de o mie de ani: ‚Va fi un cer şi un pământ nou şi nimeni nu-şi va aduce aminte de cele trecute, nimănui nu îi vor veni în minte; ci vă veţi bucura şi vă veţi veseli de lucrurile pe care le voi face. Căci, iată, Eu fac din Ierusalim o veselie şi din poporul Meu o bucurie; Mă voi veseli datorită Ierusalimului şi Mă voi bucura de poporul Meu. Glasul plânsetelor nu se va mai auzi în cetate, nici glasul ţipetelor. Acolo nu vor mai fi copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cei de o sută de ani vor fi tineri şi cel ce moare la o sută de ani va fi blestemat ca păcătos. Vor zidi case şi vor locui în ele. Vor sădi vii şi ei le vor mânca rodul şi le vor bea vinul. Nu vor zidi case pentru ca alţii să le locuiască, nu vor sădi pentru ca alţii să mănânce. Căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor şi lucrul mâinilor lor va fi îmbelşugat. Aleşii Mei nu vor trudi în zadar şi nu vor da naştere la copii supuşi blestemului, căci ei vor fi o sămânţă neprihănită şi binecuvântată de Domnul, împreună cu urmaşii lor. Atunci, Eu voi răspunde înainte să Mă cheme, pe când ei vor vorbi încă, Eu voi spune: ‚Ce este?’ atunci lupii şi mieii vor paşte împreună, leul se va hrăni cu paie, ca boul, dar şarpele [va mânca] ţărână drept pâine. Nu se vor lovi şi nu se vor purta rău unii cu alţii pe muntele cel sfânt, zice Domnul’. Noi am înţeles că expresia folosită printre aceste cuvinte: ‚zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor şi lucrul mâinilor lor va fi îmbelşugat’, prezice în chip ascuns cei o mie de ani. Căci întrucât lui Adam i s-a spus că, în ziua în care va mânca din pom va muri, ştim că el nu a împlinit o mie de ani. Am observat şi că expresia: ‚Ziua Domnului este ca o mie de ani’, se leagă de acest subiect. În plus, printre noi a trăit un anumit om, al cărui nume era Ioan, unul dintre apostolii lui Cristos, care a profeţit, printr-o revelaţie care i-a fost făcută, că aceia care vor crede în Cristos al nostru vor locui o mie de ani în Ierusalim. Noi credem, în general şi pe scurt, că învierea cea veşnică şi judecata tuturor oamenilor va avea loc, de asemenea. După cum a spus Domnul nostru: ‚copiii cei înviaţi ai lui Dumnezeu nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi asemenea îngerilor’”.

CAPITOLUL LXXXII – DARURILE PROFETICE ALE IUDEILOR AU FOST TRANSFERATE CREŞTINILOR

„Darurile profetice rămân cu noi şi în ziua de astăzi. De aceea, ar trebui să înţelegeţi că [darurile] care existau înainte în poporul vostru ne-au fost transferate nouă. Şi după cum au existat profeţi mincinoşi contemporani cu profeţii voştri sfinţi, la fel sunt şi acum printre noi mulţi învăţători falşi, cu privire la care Domnul nostru ne-a avertizat dinainte să ne ferim. Aşadar, noi nu suntem deficitari în nici o privinţă, căci ştim că El cunoştea dinainte toate lucrurile care aveau să ni se întâmple după învierea Lui din morţi şi după înălţarea la cer. Căci El a spus că vom fi daţi la moarte şi urâţi din pricina numelui Său, că se vor ridica mulţi profeţi şi Cristoşi falşi în numele Lui şi îi vor înşela pe mulţi, şi aşa s-a întâmplat. Căci mulţi au propovăduit învăţături nelegiuite, blasfemiatoare şi lipsite de sfinţenie, care au fost născocite în numele Lui. Ei au învăţat pe alţii şi încă învaţă acele lucruri care provin din duhul necurat al diavolului şi care au fost puse în inimile lor. De aceea suntem noi nerăbdători să vă convingem să nu fiţi îndrumaţi greşit de asemenea oameni, căci ştim că oricine poate spune adevărul şi, totuşi, nu o face, va fi judecat de Dumnezeu, după cum a atestat Dumnezeu prin Ezechiel, când a spus: ‚Te-am pus păzitor peste casa lui Iuda. Dacă cel păcătos păcătuieşte şi tu nu în înştiinţezi, el va muri în păcatul lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă îl înştiinţezi, vei fi nevinovat’. Din această pricină noi, de teamă, suntem foarte serioşi în dorinţa de a vorbi [cu oamenii] potrivit Scripturilor, dar nu îndemnaţi de iubirea de bani, de slavă sau de plăceri. Căci nimeni nu ne poate acuza de vreunul din aceste [vicii]. Noi nici nu dorim să trăim asemenea conducătorilor poporului vostru, pe care Dumnezeu îi mustră când spune: ‚Căpeteniile voastre sunt tovarăşi ai hoţilor, iubesc mita şi caută răsplata’. Dacă voi cunoaşteţi printre noi anumiţi oameni de acest fel, nu rostiţi blasfemii la adresa Scripturilor şi a lui Cristos din pricina lor, nici nu căutaţi cu stăruinţă să daţi interpretări false”.

CAPITOLUL LXXXIII – SE DOVEDEŞTE CĂ PSALMUL: „DOMNUL A ZIS DOMNULUI MEU”, ETC., NU SE POTRIVEŞTE LUI EZECHIA

„Învăţătorii voştri au îndrăznit să spună că pasajul: ‚Domnul a zis Domnului Meu: ‚Şezi la dreapta Mea, până îi voi face pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale’ se referă la Ezechia, ca şi cum i s-ar fi cerut să şadă în partea dreaptă a templului când regele Asiriei i-a trimis solie, l-a ameninţat şi Isaia i-a spus să nu se teamă. Ştim şi recunoaştem că a avut loc ceea ce Isaia a spus, şi anume că regele Asiriei a încetat să mai facă război împotriva Ierusalimului în zilele lui Ezechia, iar îngerul Domnului a ucis în jur de 185.000 de oameni din oastea asirienilor. Dar este limpede că psalmul nu se referă la el. căci este scris astfel: ‚Domnul a zis Domnului Meu: ‚Şezi la dreapta Mea, până îi voi face pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale. El va trimite toiagul de cârmuire la Ierusalim şi acesta va stăpâni în mijlocul duşmanilor Tăi. În frumuseţea sfinţilor, Te-am născut înaintea luceafărului de dimineaţă. Domnul a jurat şi nu Îi va părea rău: ‚Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec’. Cine nu recunoaşte deci că Ezechia nu este preot în veac după rânduiala lui Melhisedec? Şi cine nu ştie că el nu a trimis un toiag al cârmuirii la Ierusalim, nici nu a stăpânit în mijlocul duşmanilor lui, ci că Dumnezeu i-a îndepărtat pe vrăjmaşii lui de el, după ce s-a jelit şi a plâns? Dar Isus al nostru, care nu a venit încă în slavă, a trimis în Ierusalim un toiag al puterii şi anume, cuvântul chemării şi al pocăinţei [adresat] tuturor popoarelor peste care stăpâneau demonii, aşa cum spune David: ‚Dumnezeii popoarelor sunt demoni’. Şi cuvântul Lui puternic i-a făcut pe mulţi să uite de demonii pe care obişnuiau să îi slujească şi să creadă în Dumnezeul Atotputernic, pentru că dumnezeii popoarelor sunt demoni. Am menţionat anterior că afirmaţia: ‚În frumuseţea sfinţilor, Te-am născut din pântece înaintea luceafărului de dimineaţă’ se referă la Cristos”.

CAPITOLUL LXXXIV – PROFEŢIA „IATĂ, FECIOARA”, ETC., SE POTRIVEŞTE NUMAI LUI CRISTOS

„În plus, profeţia: ‚Iată, fecioara va rămâne însărcinată şi va naşte un fiu’ a fost rostită cu privire la El. Căci dacă Cel la care se referă Isaia nu avea să Se nască dintr-o fecioară, cu privire la cine declară Duhul Sfânt: ‚Iată că Domnul Însuşi îţi va da un semn: iată, fecioara va rămâne însărcinată şi va naşte un fiu’? Căci dacă El avea să Se nască în urma unei relaţii sexuale, ca toţi ceilalţi întâi născuţi, de ce a spus Dumnezeu că va da un semn care nu era comun tuturor întâilor născuţi? Dar ceea ce este cu adevărat un semn şi care avea să fie demn de încredere pentru omenire – şi anume faptul că întâiul născut din toată creaţia se va întrupa în pântecul unei fecioare, devenind un prunc – era anticipat de Duhul profeţiei şi prevestit, după cum v-am repetat, în diferite feluri, pentru ca, atunci când evenimentul avea să aibă loc, să fie cunoscut drept o acţiune a puterii şi a voii Creatorului tuturor lucrurilor, după cum Eva a fost creată din una din coastele lui Adam şi toate vieţuitoarele au fost create prin cuvântul lui Dumnezeu la început. Dar cu privire la aceste probleme, voi îndrăzniţi să pervertiţi interpretările bătrânilor voştri, care au fost cu Ptolemeu, împăratul Egiptului, afirmând că Scriptura nu este aşa cum au interpretat-o ei, ci spune: ‚Iată că tânăra va rămâne însărcinată’, ca şi cum faptul că o femeie ar rămâne însărcinată în urma unor relaţii sexuale ar fi reprezentat nişte evenimente măreţe: de fapt, aceasta se întâmplă tuturor femeilor tinere, cu excepţia celor sterpe. Însă, dacă vrea, Dumnezeu le poate face şi pe acestea din urmă [să rămână însărcinate]. Căci mama lui Samuel, care era stearpă, a rămas însărcinată prin voia lui Dumnezeu, la fel şi soţia sfântului patriarh Avraam, şi Elisabeta, care l-a născut pe Ioan Botezătorul, şi altele. Aşadar, nu trebuie să presupuneţi că este imposibil pentru Dumnezeu să facă vreun lucru pe care îl doreşte. Mai ales atunci când a fost prevestit că acest lucru se va întâmpla, să nu îndrăzniţi să pervertiţi sau să interpretaţi greşit profeţiile, căci aceasta vă va face rău vouă înşivă, nu lui Dumnezeu”.

CAPITOLUL LXXXV – EL DOVEDEŞTE CĂ ISUS CRISTOS ESTE DOMNUL OŞTIRILOR, DIN PSALMUL 24, ŞI CĂ ARE AUTORITATE ASUPRA DEMONILOR

„Mai mult, unii dintre voi îndrăznesc să explice profeţia care spune: ‚Conducători, ridicaţi porţile; ridicaţi-vă, porţi veşnice, să intre Împăratul slavei’ ca referindu-se tot la Ezechia, iar alţii dintre voi [o prezintă] drept o profeţie care îl vizează pe Solomon, dar nu se poate dovedi că ar avea legătură nici cu primul, nici cu cel din urmă, nici cu vreunul din împăraţii voştri, ci numai cu Cristos al nostru, care S-a arătat fără frumuseţe şi glorie, după cum a spus Isaia, David şi întreaga Scriptură. El este Domnul oştirilor, prin voia Tatălui, care I-a conferit [demnitatea] aceasta; El a înviat din morţi şi S-a înălţat la cer, aşa cum arată psalmul şi celelalte pasaje, când Îl numesc Domnul oştirilor. De acest fapt vă puteţi convinge cu uşurinţă, dacă vreţi, prin întâmplările care au loc sub ochii voştri. Căci fiecare demon care este exorcizat în numele acestui Fiu al lui Dumnezeu – cel dintâi născut din toată creaţia, care a devenit om prin fecioară, care a suferit, a fost răstignit în timpul lui Pilat din Pont de către poporul vostru, a murit, a înviat din morţi şi S-a înălţat la cer – este înfrânt şi supus. Dar dacă exorcizaţi vreun demon în numele unuia dintre cei care au fost printre voi – fie împăraţi, fie oameni neprihăniţi, fie profeţi sau patriarhi – nu vi se va supune. Dar dacă vreunul din voi l-ar exorciza în [numele] Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi Iacov, poate că vi se va supune. Desigur că exorciştii voştri, am mai spus, folosesc vrăjitoria când exorcizează, la fel ca şi neamurile, şi folosesc fumul şi incantaţiile. Cuvântul lui David a arătat şi faptul că există îngeri şi puteri, cărora cuvântul profeţiei [le porunceşte], prin David, să ridice porţile, pentru ca Cel ce a înviat din morţi, Isus Cristos, Domnul oştirilor prin voia Tatălui, să poată intra. Vă readuc în atenţie aceste lucruri, pentru cei care nu au fost cu noi ieri şi, pentru folosul lor, rezum multe din cele spuse ieri. Acum, dacă vă spun aceste lucruri, deşi le-am repetat de multe ori, ştiu că nu fac un lucru absurd. Ar fi ridicol să vezi că soarele, luna şi celelalte stele care continuă să îşi păstreze mereu acelaşi curs, aducând diferitele anotimpuri, să vezi o maşină de calculat pe care o poţi întreba cât face doi ori doi, care a arătat mereu că face patru, continuând să arate acelaşi lucru şi alte asemenea aspecte, care sunt recunoscute cu încredere, sunt menţionate şi recunoscute drept corecte, iar acela care a pus bazele acestor afirmaţii referitoare la pasajele profetice să le lase deoparte şi să nu se refere mereu la aceleaşi pasaje din Scripturi, pentru că ar crede că poate prezenta ceva mai bun decât Scriptura. Pasajul prin care am dovedit că Dumnezeu arată că există deopotrivă îngeri şi oştiri în cer, este acesta: ‚Lăudaţi-L în locurile preaînalte. Lăudaţi-L, toţi îngerii Lui, lăudaţi-L, toate oştirile Lui’”.

Atunci unul din cei care venise cu ei a doua zi, numit Mnaseas, a spus: „Suntem foarte încântaţi că repeţi aceleaşi lucruri din pricina noastră”.

Eu am spus: „Ascultaţi, prieteni, pasajul care mă face să acţionez astfel. Isus ne-a poruncit să îi iubim chiar şi pe vrăjmaşii [noştri], aşa cum a prevăzut şi Isaia în multe pasaje, care conţin şi misterul regenerării noastre şi a celor care Îl aşteaptă pe Cristos să apară în Ierusalim şi caută cu seriozitate ca, prin faptele lor, să Îi fie plăcuţi. Acestea sunt cuvintele spuse de Isaia: ‚Ascultaţi cuvântul Domnului, voi care tremuraţi la auzul lui. Spuneţi fraţi celor ce vă urăsc şi nu vă suferă, ca numele Domnului să fie slăvit. El s-a arătat pentru bucuria voastră şi ei vor fi daţi de ruşine. Se aude un glas răsunător din cetate, din templu, un glas al Domnului care dă răsplata cuvenită celui mândru. Înainte să simtă dureri, a născut şi înainte să vină durerile naşterii a zămislit un copil de parte bărbătească. Cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a văzut un asemenea lucru? S-a născut pământul într-o zi sau se naşte un popor dintr-o dată? Căci Sionul a trecut prin durerile naşterii şi şi-a zămislit copiii. Dar Eu am dat o astfel de speranţă şi celei sterpe, zice Domnul. Iată că Eu am făcut-o şi pe cea care naşte şi pe cea stearpă, zice Domnul. Bucură-te, o, Ierusalime şi ţineţi o adunare de sărbătoare toţi cei ce-l iubiţi. Veseliţi-vă voi, toţi cei ce îl jeliţi, ca să fiţi săturaţi, bând laptele mângâierilor lui şi să vă desfătaţi intrând în slava Lui’”.

CAPITOLUL LXXXVI – ÎN VECHIUL TESTAMENT SUNT DIFERITE IMAGINI ALE LEMNULUI CRUCII PRIN CARE A DOMNIT CRISTOS

Când am citat aceasta, am adăugat: „Ascultaţi dar cum acest Om, despre care Scripturile declară că va veni din nou în slavă, după crucificarea Sa, a fost simbolizat deopotrivă de pomul vieţii, despre care se spune că a fost plantat în paradis, cât şi de evenimentele care se vor întâmpla tuturor celor drepţi. Moise a fost trimis cu un toiag să înfăptuiască eliberarea poporului şi, aflându-se în fruntea poporului, cu toiagul acesta în mână, a împărţit marea. Prin el a văzut apa ţâşnind din stâncă, iar când a aruncat un lemn în apele de la Mara, care erau amare, acestea s-au făcut dulci. Iacov apus nuiele în adăpătoare şi oile unchiului său au zămislit mieii. Acelaşi Iacov se laudă că a trecut râul cu toiagul său. El a spus că a văzut o scară şi Scriptura declară că Dumnezeu stătea la capătul ei. Dar am dovedit din Scripturi că acesta nu era Tatăl. Iacov a turnat untdelemn pe o piatră în acel loc şi Dumnezeul care i S-a arătat confirmă că el a uns un stâlp în cinstea Lui. Am dovedit, de asemenea, că piatra Îl proclama, în mod simbolic, pe Cristos, iar ungerea, fie că era cu untdelemn, fie cu alte miresme, se referea la El, după cum am arătat, aşa cum spun şi cuvintele: ‚De aceea Dumnezeu, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus de tovarăşii Tăi’. Într-adevăr, toţi împăraţii şi cei ce sunt unşi, primesc de la El partea lor, în baza numelui de împărat sau de persoană unsă. La fel şi El a primit de la Tatăl titlurile de Împărat, Cristos, Preot, Înger şi alte asemenea titluri pe care le poartă sau le-a purtat. Toiagul lui Aaron, care a înflorit, l-a declarat pe acesta mare preot. Isaia a profeţit că un toiag de cârmuire va ieşi din rădăcina lui Iese [şi acesta era] Cristos. David spune că omul neprihănit este ‚ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se vestejesc’. Din nou, se spune despre cel neprihănit că va înflori ca finicul. Dumnezeu i S-a arătat lui Avraam dintr-un rug, după cum este scris, lângă stejarul lui Mamre. Poporul a găsit şaptezeci de sălcii şi doisprezece izvoare după ce a trecut Iordanul. David afirmă că Dumnezeu l-a mângâiat cu un toiag şi cu o nuia. Elisei a aruncat un băţ în Iordan şi a recuperat fierul toporului cu care fiii profeţilor plecaseră să taie copaci, ca să ridice o casă în care să citească şi să studieze legea şi poruncile lui Dumnezeu. Şi Cristos al nostru, prin răstignirea Sa pe lemn şi prin purificarea cu apă ne-a răscumpărat, deşi S-a cufundat în cele mai adânci păcate pe care le săvârşisem noi şi a făcut o casă de rugăciune şi adorare. În plus, un toiag l-a indicat pe Iuda drept tatăl fiilor lui Tamar, printr-o mare taină”.

CAPITOLUL LXXXVII – TRYPHO ÎŞI MENŢINE OBIECŢIILE CU PRIVIRE LA CUVINTELE: „SE VA ODIHNI PESTE EL”, ETC. IUSTIN LE EXPLICĂ

Drept urmare, după ce am spus aceste cuvinte, Trypho a zis: „Să nu crezi că încerc, prin ceea ce te întreb, să răstorn afirmaţiile pe care le-ai făcut, dar doresc să primesc informaţii referitoare la aspectele despre care te întreb. Spune-mi deci, când Scriptura afirmă prin Isaia: ‚Un toiag va ieşi din rădăcina lui Isai şi o floare va creşte din rădăcina lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de evlavie; şi duhul temerii de Domnul Îl va umple’. (Ai recunoscut”, a continuat el, „că aceasta se referea la Cristos, despre care ai susţinut că este Dumnezeu pre-existent, care S-a întrupat prin voia Tatălui, născându-Se ca om din fecioară.) Cum se poate dovedi că El era pre-existent dacă a fost umplut cu puterile Duhului Sfânt, pe care Scriptura le enumeră prin Isaia, ca şi cum acestea i-ar fi lipsit?”

Atunci am răspuns: „Ai întrebat cu cea mai mare discreţie şi prudenţă, căci, într-adevăr, aici pare să fie o dificultate, dar ascultă ceea ce spun, ca să înţelegi şi raţiunea acestor cuvinte. Scriptura spune că aceste puteri ale Duhului, care au fost enumerate au venit peste El nu pentru că avea nevoie de ele, ci pentru că ele aveau să se odihnească asupra Lui, găsindu-şi împlinirea în El, căci nu aveau să mai existe profeţi în neamul vostru după vechiul obicei, fapt pe care îl observaţi şi voi. Căci după El nu s-a mai ridicat nici un profet printre voi. Acum, [ca să ştiţi] că profeţii voştri, care au primit una sau două puteri de la Dumnezeu, au făcut şi au spus lucrurile pe care le-am învăţat din Scripturi, fiţi atenţi la următoarele mele remarci. Solomon a avut duhul înţelepciunii, Daniel pe cel al priceperii şi al sfătuirii, Moise pe cel al tăriei şi evlaviei, Ilie pe cel al temerii de Domnul şi Isaia pe cel al cunoştinţei. La fel a fost şi cu ceilalţi: fiecare a posedat o singură putere sau una care se alătura uneori alteia. Aşa a fost şi cu Ieremia, cu cei doisprezece [profeţi], cu David şi, pe scurt, cu toţi ceilalţi care au existat printre voi. Prin urmare, după venirea Lui, în vremea dispensaţiei aduse de El printre voi, era necesar ca astfel de daruri să înceteze printre voi. Ele s-au odihnit peste El pentru ca apoi, aşa cum fusese prezis, să redevină daruri pe care, prin harul puterii Duhului Său, El le împarte celor ce cred în El, după cum socoteşte vrednic pe fiecare. Am spus deja şi o mai spun, că a fost profeţit că El va face aceste lucruri după înălţarea Lui la cer. Prin urmare, s-a spus: ‚El S-a suit în cer, a luat robia roabă şi a dat daruri fiilor oamenilor’. Din nou, o altă profeţie spune: ‚După aceea, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură, peste robii şi peste roabele Mele şi ei vor profeţi’.

CAPITOLUL LXXXVIII – CRISTOS NU DIN PRICINA SĂRĂCIEI A PRIMIT DUHUL SFÂNT

„Acum putem vedea printre noi femei şi bărbaţi care au daruri ale Duhului lui Dumnezeu; a fost profeţit că puterile enumerate de Isaia vor veni asupra Lui, nu pentru că El avea nevoie de putere, ci pentru că aceste puteri aveau să înceteze după El. Aceasta să fie o dovadă pentru voi, şi anume ceea ce v-am spus că au făcut magii din Arabia, care au venit şi s-au închinat Pruncului de îndată ce acesta S-a născut, căci El avea putere încă de la naştere. Pe măsură ce a crescut, folosind mijloacele potrivite, El a atribuit propriile [cerinţe] fiecăreia dintre aceste puteri, a fost întărit cu hrană de tot felul şi a aşteptat în jur de treizeci de ani, până când a venit Ioan înaintea Lui, ca vestitor al sosirii Sale, mergându-I înainte cu practicare botezului, aşa cum am arătat deja. Atunci, când Isus a mers la râul Iordan, unde boteza Ioan, şi când a păşit în apă, s-a aprins un foc în Iordan; iar când El a ieşit din apă, Duhul Sfânt a luminat deasupra Lui ca un porumbel – aşa au scris apostolii acestui Cristos al nostru. Noi ştim că El nu a mers la râu pentru că avea nevoie de botez sau de coborârea Duhului asemenea unui porumbel, la fel cum nu S-a supus întrupării şi răstignirii pentru că avea nevoie de astfel de lucruri, ci din pricina rasei umane, care a căzut încă de la Adam sub puterea morţii, prin ademenirea şarpelui, aşa încât toţi au păcătuit. Căci Dumnezeu, care a dorit ca atât îngerii cât şi oamenii, care au fost înzestraţi cu liberul arbitru, avându-l la dispoziţia lor, să facă ceea ce El le-a dat putere să facă, i-a creat astfel încât, dacă aleg lucrurile plăcute Lui, să îi ferească de moarte şi de pedeapsă. Dar dacă ei au săvârşit răul, îi va pedepsi pe fiecare, după cum socoteşte de cuviinţă. Căci nu intrarea Lui în Ierusalim, călare pe un măgar, care am arătat că a fost profeţită, L-a împuternicit să fie Cristos, ci ea a dat oamenilor o dovadă că El era Cristosul, după cum era nevoie şi în vremea lui Ioan ca oamenii să aibă dovezi, ca să poată şti cine era Cristosul. Atunci când Ioan a rămas lângă Iordan şi a predicat botezul pocăinţei, purtând un brâu de piele şi veşminte din păr de cămilă, hrănindu-se numai cu lăcuste şi cu miere sălbatică, oamenii au crezut că el era Cristos. Dar el a strigat către ei: ‚Eu nu sunt Cristos, ci glasul celui care strigă; căci va veni Cel ce este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să Îi duc încălţămintea’. Când a venit Isus la Iordan, El era considerat fiul tâmplarului Iosif. El nu avea frumuseţe, cum declară Scriptura şi a fost considerat un tâmplar (căci a lucrat în acest meşteşug câtă vreme a fost printre oameni, făcând pluguri şi juguri, pe care le-a folosit ca să-i înveţe pe oameni simbolurile neprihănirii şi ale unei vieţi active); dar atunci Duhul Sfânt, de dragul oamenilor, cum am afirmat anterior, a strălucit asupra Lui sub forma unui porumbel şi, în acelaşi timp, s-a auzit din cer un glas, despre care a vorbit şi David, personificându-L pe Cristos, arătând ce avea să spună Tatăl Fiului: ‚Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut’; astfel, [Tatăl] a spus că El a venit pentru oameni şi că aceştia Îl vor cunoaşte: ‚Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut’”.

CAPITOLUL LXXXIX – NUMAI CRUCEA I SE PARE JIGNITOARE LUI TRYPHO, DIN PRICINA BLESTEMULUI; TOTUŞI EA DOVEDEŞTE CĂ ISUS ESTE CRISTOS

Atunci Trypho a remarcat: „Fii sigur că întregul nostru popor Îl aşteaptă pe Cristos şi noi recunoaştem că toate pasajele pe care le-ai citat se referă la El. Mai mult, eu admit şi că numele de Isus, pe care îl purta fiul lui Nave (Nun), m-a influenţat puternic să adopt această poziţie. Dar ne îndoim de faptul că El trebuia să fie răstignit în mod atât de ruşinos. Căci legea spune că oricine e răstignit, este blestemat, de aceea sunt extrem de neîncrezători cu privire la acest aspect. Într-adevăr, este limpede că Scripturile anunţă cu privire la Cristos că avea să sufere, dar dorim să aflăm dacă poţi dovedi că aceasta avea să se întâmple prin suferinţa blestemată prin lege”.

Eu i-am răspuns: „Aţi avea motive să vă îndoiţi dacă Cristos nu ar fi suferit, dacă profeţii nu ar fi prezis că El avea să fie dat la moarte din pricina păcatelor poporului, dezonorat şi biciuit, pus între cei nelegiuiţi, dus ca o oaie la măcelărie, unul a cărui origine nu o ştia nimeni. Dar dacă acestea trebuia să fie caracteristicile Lui, care să Îl identifice între ceilalţi, cum este cu putinţă să facem altceva decât să credem pe deplin în El? Şi nu vom spune că El este acela şi nu vreun altul, la fel cum fac toţi aceia care au înţeles scrierile profeţilor, atunci când aud numai că El a fost răstignit?”

CAPITOLUL XC – MÂINILE ÎNTINSE ALE LUI MOISE SEMNIFICAU ANTICIPAT CRUCEA

„Arată-ne atunci”, a spus [Trypho], „din Scripturi, ca să ne convingem şi noi, căci ştim că El trebuia să sufere şi să fie dus ca o oaie. Dar dovedeşte-ne că El trebuia să sufere şi să moară atât de ruşinos şi de lipsit de onoare, prin moartea blestemată prin lege. Căci noi nu putem nici măcar să ne gândim la aceasta”.

„Ştiţi”, am spus, „că ceea ce au spus profeţii era învăluit în parabole şi prototipuri, după cum aţi recunoscut şi voi. De aceea nu a fost uşor pentru toţi să înţeleagă cea mai mare parte [din ce au spus ei], întrucât ei au ascuns adevărul prin aceste mijloace, pentru ca cei care sunt dornici să descopere şi să cunoască adevărul, să o poată face cu multă trudă”.

Ei au răspuns: „Am fost de acord cu aceasta”.

„Atunci ascultaţi”, am spus, „cele ce urmează; căci Moise a prezentat cel dintâi acest blestem aparent al lui Cristos, prin semnele pe care le-a făcut”.

„Despre ce [semne] vorbeşti?” a spus el.

„Atunci când poporul”, am răspuns eu, „a purtat război cu Amalek şi fiul lui Nave (Nun), numit Isus (Iosua), a condus lupta, Moise însuşi s-a rugat lui Dumnezeu, întinzându-şi amândouă mâinile, iar Hur şi Aaron le-au susţinut întreaga zi, ca să nu şi le lase jos când obosea. Căci dacă ar fi renunţat la vreo parte a acestui semn, care imita crucea, poporul ar fi fost învins, după cum este consemnat în scrierile lui Moise. Dar pentru că el a rămas în această poziţie, Amalec a fost înfrânt, şi victoria a fost obţinută prin cruce. Căci poporul nu a fost mai puternic pentru că Moise s-a rugat, ci pentru că în vreme ce unul care purta numele de Isus (Iosua) se afla în fruntea bătăliei, Moise însuşi a făcut semnul crucii. Care dintre voi nu ştie că rugăciunea însoţită de plânsete şi lacrimi, cu faţa la pământ sau cu genunchii plecaţi, Îl înduplecă pe Dumnezeu mai degrabă decât celelalte? Dar nici Moise, nici altcineva nu s-a rugat astfel în vreme ce stătea pe piatra ce Îl simboliza pe Cristos, aşa cum am arătat”.

CAPITOLUL XCI – CRUCEA A FOST PREVESTITĂ ÎN BINECUVÂNTAREA LUI IOSIF ŞI PRIN ŞARPELE CARE A FOST RIDICAT

„Dumnezeu arată prin Moise şi în alt fel forţa tainei crucii, când a spus în binecuvântarea cu care Iosif a fost binecuvântat: ‚Ţara lui vine din binecuvântarea Domnului, cu anotimpurile cerului, cu roua, cu izvoarele adânci de jos, cu roadele date la vreme, cu reunirea lunilor, cu înălţimile munţilor veşnici şi cu cele ale dealurilor, cu râurile care curg mereu, cu roadele grăsimii pământului; fie ca lucrurile acceptate de Cel care S-a arătat în rug să vină peste creştetul şi coroana lui Iosif. El să fie slăvit între fraţii lui, frumuseţea lui este [ca] întâiul născut al unui taur, coarnele lui sunt ca ale unicornului şi cu ele va împinge popoarele de la un capăt al pământului la altul’. Nimeni nu poate spune sau dovedi că aceste coarne ale unicornului reprezintă sau prefigurează vreun alt model decât pe cel al crucii. Căci o parte merge în sus, de unde extremitatea cea mai înaltă se ridică în forma unui corn, în vreme ce capetele celuilalte arată pe ambele părţi ca nişte coarne care se îmbină cu cel dintâi. Iar partea din mijloc a lemnului pe care sunt suspendaţi cei răstigniţi, iese în afară ca un corn. Ea mai arată şi ca un corn care se îmbină cu celelalte coarne. Iar expresia: ‚cu ele va împinge popoarele de la un capăt al pământului la altul’ indică ceea ce se întâmplă acum printre toate naţiunile. Căci unii din aceste popoare, prin puterea acestei taine, au fost împinşi aşa încât, fiind străpunşi în inimă, s-au întors de la idolii şi demonii cei inutili şi Îl slujesc pe Dumnezeu. Dar aceeaşi imagine este revelată şi cu privire la nimicirea şi condamnarea necredincioşilor, aşa cum Amalec a fost înfrânt şi Israel a fost victorios când poporul a ieşit din Egipt, prin acest model al mâinilor întinse ale lui Moise şi numele de Isus (Iosua), pe care îl purta fiul lui Nave (Nun). Se pare că simbolul şi semnul care a fost ridicat pentru a contracara şerpii care i-au muşcat pe israeliţi, era menit pentru salvarea celor care cred că prin Cel ce a fost răstignit avea să fie declarată moartea şarpelui şi mântuirea celor care fuseseră muşcaţi de el şi care s-au îndreptat spre Cel care Şi-a trimis Fiul în lume, să fie răstignit. Căci, prin Moise, Duhul profeţiei nu ne-a învăţat să credem în şarpe, din moment ce ne arată că el a fost blestemat de Dumnezeu de la început, iar Isaia ne spune că el va fi dat la moarte ca un vrăjmaş, prin sabia cea puternică, adică prin Cristos”.

CAPITOLUL XCII – DACĂ SCRIPTURA NU ESTE ÎNŢELEASCĂ PRIN HARUL CEL MARE AL LUI DUMNEZEU, VA PĂREA CĂ DUMNEZEU NU ÎNVAŢĂ ÎNTOTDEAUNA ACELEAŞI LUCRURI CU PRIVIRE LA NEPRIHĂNIRE

„Aşadar, dacă un om nu primeşte, prin harul lui Dumnezeu, puterea să înţeleagă ce a fost spus şi făcut prin profeţi, faptul că poate repeta acele cuvinte şi fapte nu îi va folosi, dacă nu poate explica raţiunea lor. Şi nu vor părea ele vrednice de dispreţ multora, dacă sunt relatate de cei care nu le-au înţeles? Dacă cineva vrea să vă întrebe dacă Enoh, Noe şi fiii lui şi toţi ceilalţi care au trăit în împrejurări similare, care nu au fost circumcişi, nici nu au ţinut sabatul, au fost plăcuţi lui Dumnezeu, de ce Dumnezeu a cerut prin alţi conducători şi prin lege, după căderea atât de multor generaţii, ca cei care au trăit de la Avraam la Moise să fie îndreptăţiţi prin circumcizie, iar cei care au trăit după Moise să fie îndreptăţiţi prin circumcizie şi prin celelalte porunci, adică prin sabat, sacrificii, jertfe de băutură şi mâncare? [Dumnezeu va fi defăimat] dacă nu arătaţi, aşa cum am spus, că Dumnezeu care ştia toate lucrurile dinainte, era conştient că poporul vostru va merita să fie alungat din Ierusalim şi că nimănui nu îi va fi îngăduit să intre în cetate. (Căci voi nu sunteţi diferiţi prin nimic altceva decât prin circumcizia trupească, după cum am remarcat înainte. Căci Dumnezeu l-a declarat pe Avraam neprihănit nu pe baza circumciziei, ci pe cea a credinţei. Căci înainte ca el să fie circumcis, s-a spus despre el: ‚Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit neprihănire’. De aceea, noi, care nu suntem circumcişi în trup, dar care credem în Dumnezeu prin Cristos şi care avem acea circumcizie care este în folosul celor care au dobândit-o – şi anume circumcizia inimii – nădăjduim să fim neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu şi plăcuţi Lui, întrucât am primit deja mărturia Lui prin cuvintele profeţilor.) [Mai mult, Dumnezeu va fi defăimat dacă voi nu arătaţi] că vi s-a poruncit să respectaţi sabatul, să aduceţi daruri şi că Dumnezeu a îngăduit să aveţi un loc care să-I poarte numele, pentru ca, aşa cum s-a spus, să nu ajungeţi lipsiţi de evlavie şi nelegiuiţi, închinându-vă la idoli şi uitându-L pe Dumnezeu, ceea ce se pare, într-adevăr, că aţi făcut. (Faptul că Dumnezeu a dat poruncile cu privire la sabat şi la jertfe din aceste motive vi l-am dovedit prin remarcile anterioare, dar din pricina celor care au venit astăzi, doresc să repet aproape tot.) Dacă nu veţi face aşa, Dumnezeu va fi defăimat, ca şi cum nu ar fi cunoscut dinainte toate lucrurile şi nu i-ar fi învăţat pe toţi oamenii să cunoască şi să facă aceleaşi fapte ale neprihănirii (căci se pare că au existat multe generaţii de oameni înainte de Moise); atunci, Scriptura care afirmă că ‚Dumnezeu este credincios şi neprihănit, toate căile Lui sunt drepte şi în El nu este nelegiuire’ nu ar fi adevărată. Dar întrucât Scriptura este adevărată, Dumnezeu doreşte întotdeauna ca nici măcar cei ca voi să nu fie nechibzuiţi şi să nu se iubească pe ei înşişi, ca să puteţi primi salvarea lui Cristos, Cel care I-a fost plăcut lui Dumnezeu şi a fost confirmat de El, aşa cum am spus deja, aducând dovada cuvintelor sfinte ale profeţiei”.

CAPITOLUL XCIII – ACELAŞI FEL DE NEPRIHĂNIRE ESTE DAT TUTUROR. CRISTOS O CUPRINDE ÎN DOUĂ PRECEPTE

„[Dumnezeu] pune înaintea fiecărei rase de oameni ceea ce este drept întotdeauna şi în mod universal şi întreaga neprihănire. Fiecare neam ştie că adulterul, relaţiile păcătoase, uciderea şi altele asemenea sunt păcătoase. Şi deşi toţi se îndeletnicesc cu altfel de practici, ei nu scapă de cunoştinţa faptului că acţionează greşit ori de câte ori fac astfel, cu excepţia celor posedaţi de un duh necurat şi care au fost pervertiţi prin educaţie, obiceiuri rele şi instituţii păcătoase şi care au pierdut sau, mai degrabă, au stins şi au înăbuşit ideile lor normale. Vedem că astfel de persoane nu sunt dornice să se supună aceloraşi lucruri pe care le impun altora şi îşi reproşează unii altora, având o conştiinţă ostilă, faptele pe care le comit. De aceea, cred că Domnul şi Mântuitorul nostru, Isus Cristos, a spus bine atunci când a însumat întreaga neprihănire şi evlavie în două porunci. Ele sunt acestea: ‚Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău cu toată inima ta, cu toată tăria ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi’. Căci un om care Îl iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima, cu toată tăria, având o minte temătoare de Dumnezeu, nu va adora vreun alt dumnezeu, iar pentru că Dumnezeu o doreşte, Îl va adora şi pe Îngerul care este preaiubit de acelaşi Domn şi Dumnezeu. Iar omul care îl iubeşte pe aproapele său ca pe sine, îi va dori acestuia aceleaşi lucruri bune pe care le doreşte pentru sine, căci nimeni nu îşi doreşte pentru sine lucruri rele. Prin urmare, cel care îşi iubeşte aproapele se va ruga şi va lucra pentru ca aproapele lui să se bucure de aceleaşi beneficii ca şi el. Nimeni altcineva nu este aproapele cuiva decât fiinţa raţională şi afectivă asemănătoare lui – omul. Aşadar, pentru că întreaga neprihănire se împarte în două ramuri, şi anume privitoare la Dumnezeu şi la om, Scriptura spune că oricine Îl iubeşte pe Domnul, Dumnezeu cu toată inima, cu toată tăria şi pe aproapele său ca pe sine, este într-adevăr un om neprihănit. Dar voi nu aţi arătat niciodată că manifestaţi prietenie sau iubire nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de profeţi sau faţă de voi înşivă, ci, aşa cum este evident, rămâneţi nişte idolatri şi ucigaşi ai oamenilor neprihăniţi, aşa încât aţi pus mâna chiar pe Cristos Însuşi. Până în ziua de astăzi rămâneţi în ticăloşia voastră şi nu îi puteţi suferi pe cei care dovedesc faptul că acest om care a fost răstignit de voi este Cristosul. Mai mult decât atât, presupuneţi că El a fost răstignit pentru că S-a împotrivit lui Dumnezeu şi pentru că a fost blestemat de acesta, supoziţie care este produsul minţii voastre iraţionale. Căci, deşi aveţi mijloacele pentru a înţelege că acest om este Cristos, pe baza semnelor date de Moise, nu vreţi să o faceţi. În plus, pentru că vă închipuiţi că noi nu avem nici un fel de argumente, puneţi orice întrebare vă vine în minte, în vreme ce voi înşivă sunteţi în încurcătură în ce priveşte argumentele, ori de câte ori întâlniţi un creştin bine înrădăcinat în ceea ce crede”.

CAPITOLUL XCIV – ÎN CE SENS ESTE BLESTEMAT CEL CE ATÂRNĂ PE LEMN

„Spuneţi-mi, nu Dumnezeu i-a poruncit prin Moise să nu se facă nici un fel de chip sau de asemănare a vreunui lucru din cer, de sus, sau de pe pământ, pentru ca apoi să îi ceară lui Moise să facă şarpele de aramă în pustiu şi să îl ridice drept semn prin care cei muşcaţi de şerpi erau salvaţi? Totuşi, El nu este nedrept. Căci prin aceasta, aşa cum am remarcat anterior, El proclama taina prin care a declarat că va frânge puterea şarpelui, care l-a făcut pe Adam să păcătuiască şi [va aduce] celor ce cred în Cel [care a fost prevestit] prin acest semn, Cel care avea să fie răstignit, salvarea de dinţii şarpelui, care sunt faptele rele, idolatria şi alte fapte nelegiuite. Dacă nu înţelegem aşa lucrurile, spuneţi-mi un motiv pentru care Moise a ridicat şarpele de aramă drept semn şi le-a cerut celor care erau muşcaţi să privească la şarpe şi cei răniţi erau vindecaţi, în vreme ce el însuşi poruncise, de asemenea, să nu se facă vreun chip după asemănarea vreunui lucru”.

La aceasta, un altul din cei care a venit a doua zi a spus: „Ai spus corect: nu putem oferi un motiv. Căci eu i-am întrebat deseori pe învăţători cu privire la această problemă şi nici unul nu mi-a spus vreun motiv. Aşadar, continuă, căci noi vom fi cu luare aminte în vreme ce dezvălui misterul din pricina căruia învăţăturile profeţilor sunt ponegrite în mod neîntemeiat”.

Atunci am răspuns: „După cum Dumnezeu a poruncit ca semnul să fie dat prin şarpele de aramă, fără ca prin aceasta să Se facă vinovat, în acelaşi fel, deşi în lege este scris un blestem împotriva celor ce sunt răstigniţi, totuşi, nici un blestem nu cade asupra Cristosului lui Dumnezeu, prin care sunt salvaţi toţi cei ce au săvârşit lucruri vrednice de blestem”.

CAPITOLUL XCV – CRISTOS A LUAT ASUPRA LUI BLESTEMUL CUVENIT NOUĂ

„Întreaga rasă umană se va găsi sub blestem, întrucât este scris în legea lui Moise: ‚Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea legii, ca să le facă’. Şi nimeni nu le-a împlinit cu acurateţe pe toate, fapt pe care nu veţi îndrăzni să îl negaţi, ci unii au respectat mai mult, iar alţii mai puţin poruncile stabilite. Dacă cei care sunt sub lege sunt sub blestem pentru că nu au împlinit toate cerinţele, cu cât mai mult se află sub blestem toate popoarele care practică idolatria, care îi seduc pe cei tineri şi săvârşesc alte fărădelegi? Deci, dacă Tatăl tuturor a dorit ca blestemul întregii familii umane să fie luat de Cristos asupra Lui, ştiind că, după ce a fost răstignit şi a murit, Îl va învia din morţi, de ce protestaţi cu privire la faptul că El a acceptat să sufere aceste lucruri potrivit voii Tatălui, ca şi cum ar fi fost blestemat, în loc să vă plângeţi pe voi înşivă? Deşi Tatăl Lui a făcut ca El să sufere aceste lucruri în locul oamenilor, faptele voastre nu au fost săvârşite în ascultare de voia Tatălui. Căci voi nu aţi trăit evlavia atunci când i-aţi ucis pe profeţi. Şi să nu spună vreunul dintre voi: ‚Dacă Tatăl Lui a dorit ca El să sufere aceste lucruri, pentru ca rasa umană să fie vindecată prin rănile Lui, atunci nu am făcut nimic rău’. Puteţi afirma aceasta dacă vă pocăiţi de păcatele voastre şi Îl recunoaşteţi pe El drept Cristos, căci atunci, aşa cum am spus înainte, aveţi iertarea de păcate. Dar dacă Îl blestemaţi pe El şi pe cei ce cred în El şi, atunci când vă stă în putere, îi condamnaţi la moarte, cum ar fi posibil să nu fiţi traşi la răspundere ca nişte oameni nelegiuiţi şi păcătoşi, cu totul împietriţi şi fără pricepere, care aţi pus mâna pe El?”

CAPITOLUL XCVI – ACEL BLESTEM PREVESTEA LUCRURILE PE CARE AVEAU SĂ LE FACĂ IUDEII

„Căci afirmaţia din lege: ‚Blestemat este oricine e atârnat pe lemn’, confirmă speranţa noastră în Cristos cel răstignit, nu pentru că Cel răstignit a fost blestemat de Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu a prezis ceea ce aveaţi să faceţi voi toţi şi cei ca voi, care nu ştiu că El era cel care a existat înaintea tuturor, Preotul cel veşnic al lui Dumnezeu, rege şi Cristos. Vedeţi limpede acum că aceasta s-a întâmplat, căci voi îi blestemaţi în sinagogi pe toţi cei care sunt numiţi creştini, după numele Lui, iar alte neamuri duc efectiv la îndeplinire acest blestem, condamnându-i la moarte pe cei care se declară creştini. Noi vă spunem tuturor: sunteţi fraţii noştri, numai recunoaşteţi adevărul lui Dumnezeu. În timp ce nici ei, nici voi nu sunteţi convinşi de noi, ci căutaţi să ne faceţi să renegăm numele lui Cristos, noi alegem mai degrabă să ne supunem morţii, fiind deplin încredinţaţi că Dumnezeu ne va răsplăti cu tot binele pe care ni l-a promis prin Cristos. Pe lângă toate acestea, noi ne rugăm pentru voi, ca Isus Cristos să aibă milă de voi. Căci El ne-a învăţat să ne rugăm şi pentru duşmanii noştri, spunând: ‚Iubiţi pe vrăjmaşii voştri; fiţi buni şi îndurători, aşa cum este Tatăl vostru ceresc’, căci vedem că Dumnezeul cel Atotputernic este bun şi îndurător, întrucât face ca soarele Lui să răsară şi peste cei ce nu Îi sunt mulţumitori şi peste cei drepţi şi trimite ploaie şi peste cei sfinţi şi peste cei răi, şi ne învaţă că El îi va judeca pe toţi aceştia”.

CAPITOLUL XCVII – ALTE PREVESTIRI ALE CRUCII LUI CRISTOS

„Atunci când Hur şi Aaron i-au sprijinit mâinile profetului Moise, acesta nu şi-a ţinut braţele în această poziţie până seara fără un plan anume. Căci Domnul, într-adevăr, a rămas pe lemn aproape până seara şi L-au îngropat pe înserat; apoi, a treia zi, a înviat din morţi. Acest fapt a fost declarat astfel de David: ‚Cu glasul Meu am strigat către Domnul şi El M-a auzit de pe muntele Lui cel sfânt. M-am întins, am adormit şi M-am trezit, căci Domnul M-a sprijinit’. La fel, Isaia menţionează cu privire la El felul în care avea să moară: ‚Mi-am întins mâinile spre un popor neascultător şi răzvrătit, a cărui cale nu este bună’. Isaia însuşi a spus referitor la faptul că El avea să învie: ‚Îngroparea Lui a fost luată dintre voi şi îl voi da pe cel bogat pentru moartea Lui’. Cu alte cuvinte, în psalmul 21, David se referă astfel la suferinţe şi la cruce, în mod tainic: ‚Mi-au străpuns mâinile şi picioarele; Mi-au numărat toate oasele. M-au cântărit cu privirea şi s-au uitat la Mine. Şi-au împărţit hainele Mele între ei şi au tras la sorţi pentru cămaşa Mea’. Atunci când L-au răstignit, i-au străpuns mâinile şi picioarele când au bătut cuiele, iar cei ce L-au răstignit, şi-au împărţit hainele Lui între ei şi fiecare a tras la sorţi pentru partea pe care o alegea şi primea potrivit sorţului. Voi susţineţi că acest psalm nu se referă la Cristos, căci voi sunteţi orbi în toate privinţele şi nu înţelegeţi că nimeni din poporul vostru care a fost numit vreodată Rege sau Cristos nu a avut străpunse mâinile şi picioarele în timpul vieţii şi nu a murit în acest mod tainic, adică pe cruce, în afară de Isus”.

CAPITOLUL XCVIII – PREVESTIRI CU PRIVIRE LA CRISTOS ÎN PSALMUL 22

„Voi repeta întregul psalm, ca să auziţi reverenţa pe care El o avea faţă de Tatăl şi felul în care El Îi supune Tatălui toate lucrurile şi Se roagă să fie izbăvit de El de la această moarte. În acelaşi timp, El declară în psalm cine sunt cei care s-au ridicat împotriva Lui şi arată că El a ajuns într-adevăr un om capabil să simtă suferinţa. Cuvântul spune aşa: ‚Dumnezeule, Dumnezeul meu, vino în ajutor, pentru ce mă părăseşti? Cuvintele păcatelor mele nu îmi aduc scăparea. O, Dumnezeul meu, strig la Tine ziua şi nu-mi răspunzi, strig şi noaptea şi tot n-am odihnă. Dat Tu, cel lăudat de Israel, locuieşti în locul cel sfânt. Părinţii noştri s-au încrezut în Tine, s-au încrezut şi Tu i-ai scăpat. Au strigat la Tine şi au fost izbăviţi, s-au încrezut în Tine şi nu au fost daţi de ruşine. Dar Eu sunt vierme, nu om, am ajuns de ocara şi de dispreţul poporului. Toţi cei ce mă văd râd dispreţuitor, îşi deschid gura şi dau din cap: ‚S-a încrezut în Domnul: să-l izbăvească şi să îl scape, dacă îl iubeşte’. Tu eşti Cel ce m-ai scos din pântece şi ai fost nădejdea mea de la sânul mamei mele; am fost îndreptat spre Tine încă din pântecele mamei mele. Tu eşti Dumnezeul meu din pântecele mamei mele; nu Te îndepărta de mine, căci se apropie necazul şi nu este nimeni care să mă ajute. O mulţime de tauri mă înconjoară, tauri graşi m-au împresurat. Îşi deschid gura împotriva mea ca un leu lacom, care rage. Toate oasele mi se varsă ca apa şi mi se despart. Inima mi se topeşte ca ceara înăuntrul meu. Mi se usucă puterea ca lutul şi mi se lipeşte limba de cerul gurii. M-ai adus în ţărâna morţii. Mulţi câini mă înconjoară şi adunarea celor răi m-a împresurat. Mi-au străpuns mâinile şi picioarele şi pot să-mi numere toate oasele. S-au uitat şi m-au privit, şi-au împărţit între ei hainele mele şi pentru cămaşa mea trag la sorţi. Nu Îţi îndepărta ajutorul de mine, o, Doamne; grăbeşte de-mi ajută. Scapă-mi sufletul de sabie şi sufletul din ghearele câinilor. Scapă-mă din gura leului şi scoate-mă din coarnele unicornilor. Eu voi vesti numele Tău fraţilor mei, Te voi lăuda în mijlocul adunării. Voi, cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L: sămânţa lui Iacov, slăviţi-L. Să se teamă de El toată sămânţa lui Israel’”.

CAPITOLUL XCIX – LA ÎNCEPUTUL PSALMULUI SE GĂSESC ULTIMELE CUVINTE ALE LUI CRISTOS

„După ce am spus aceste cuvinte, am continuat: ‚Prin cuvintele pe care le voi explica din nou, voi dovedi că întregul psalm se referă la Cristos. Ceea ce se spune la început - ‚O, Dumnezeule, Dumnezeul meu, vino în ajutor; pentru ce mă părăseşti?’ – anunţă ce avea să se spună în vremea lui Cristos. Atunci când a fost răstignit, El a spus: ‚O, Dumnezeule, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?’ Iar ce urmează: ‚Cuvintele păcatelor mele nu îmi aduc scăparea. O, Dumnezeul meu, strig la Tine ziua şi nu-mi răspunzi, strig şi noaptea şi tot n-am odihnă’ au fost cuvintele rostite de El, ca şi cele referitoare la ce avea să facă. Căci în ziua în care avea să fie răstignit, El i-a luat pe trei din ucenicii Lui, pe Muntele Măslinilor, aflat în faţa templului din Ierusalim, şi S-a rugat aceste cuvinte: ‚Tată, dacă este cu putinţă, îndepărtează de la Mine paharul acesta’. Apoi S-a rugat din nou: ‚Facă-se nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu’, arătând prin aceasta că El devenise cu adevărat un om supus suferinţei. Ca să nu spună nimeni că atunci El nu ştia că avea să sufere, El adaugă îndată în psalm: ‚Nu îmi lipseşte priceperea’, după cum Dumnezeu nu era în neştiinţă atunci când l-a întrebat pe Adam unde era sau pe Cain unde era Abel, ci [a făcut astfel] pentru a-i convinge pe toţi ce fel de om era şi pentru ca, prin consemnarea [Scripturii] să putem cunoaşte deplin: la fel, Cristos a declarat că nu El era cel ignorant, ci ei, care au crezut că El nu era Cristosul şi şi-au închipuit că Îl pot da la moarte şi că El, ca orice muritor, va rămâne în Hades”.

CAPITOLUL C – CU CE ÎNŢELES ESTE [NUMIT] CRISTOS IACOV, ISRAEL ŞI FIUL OMULUI

„Apoi, ceea ce urmează – ‚Dar Tu, cel lăudat de Israel, locuieşti în locul cel sfânt’ – declară că El avea să facă ceva demn de laudă şi de uimire, urmând să învie din morţi a treia zi după răstignire, fapt venit din partea Tatălui. Am arătat deja că El este numit deopotrivă Iacov şi Israel şi am dovedit că lucrurile privitoare la El nu au fost considerate tainice numai din pricina binecuvântării lui Iosif şi a lui Iuda, dar şi în Evanghelie este scris că El a spus: ‚Toate lucrurile Mi-au fost date de Tatăl Meu’ şi ‚Nimeni nu-L cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul, nici pe Fiul afară de Tatăl şi de cei cărora Fiul vrea să li-L descopere’. În consecinţă, El ne-a descoperit tot ceea ce am înţeles, prin harul Său, din Scripturi, aşa încât ştim că El este Întâiul născut al lui Dumnezeu, care a existat înaintea tuturor creaturilor, a fost Fiul patriarhilor, căci S-a întrupat într-o fecioară din spiţa lor de neam, devenind un om lipsit de frumuseţe, dezonorat şi supus suferinţei. Pe când vorbea despre suferinţele Lui viitoare, El a spus: ‚Fiul omului trebuie să sufere multe lucruri, să fie respins de farisei şi de cărturari, să fie răstignit şi a treia zi să învie’. El a spus deci că era Fiul omului, fie din pricina naşterii Lui din fecioară, care era, cum am spus, din familia lui David, Iacov, Isaac şi Avraam, fie pentru că Adam era deopotrivă Tatăl Lui şi al celor enumeraţi întâi şi din care descindea Maria. Căci ştim că taţii femeilor sunt şi taţii copiilor pe care îi nasc fiicele lor. [Cristos] l-a numit pe unul din ucenicii Lui – care fusese cunoscut înainte sub numele de Simon – Petru, pentru că acesta L-a recunoscut ca fiind Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, prin descoperirea Tatălui. Întrucât în amintirile apostolilor Lui este consemnat că El era Fiul lui Dumnezeu, iar noi Îl numim Fiul, am înţeles că El a venit de la Tatăl, înainte de toate creaturile, prin puterea şi voinţa Tatălui (căci în scrierile profeţilor El este numit Înţelepciunea, Ziua, Răsăritul, Sabia, Stânca, Toiagul, Iacov şi Israel); El a devenit om prin naşterea din fecioară, pentru ca neascultarea datorată şarpelui să poată fi nimicită în acelaşi fel în care a apărut. Căci în Eva, care era fecioară şi nepângărită, a fost conceput cuvântul şarpelui şi a dat naştere la neascultare şi moarte. Dar fecioara Maria a primit credinţă şi bucurie atunci când îngerul Gabriel i-a adus vestea cea bună că Duhul Domnului va veni peste ea şi că puterea Celui Preaînalt o va umbri; de aceea, Cel sfânt care S-a născut din ea a fost Fiul lui Dumnezeu, iar ea a răspuns: ‚Facă-mi-se după cuvintele tale’. Şi prin ea S-a născut Cel la care am dovedit că se referă atât de multe pasaje şi prin care Dumnezeu nimiceşte deopotrivă pe şarpe, pe îngerii lui şi pe oamenii care sunt ca el, dar aduce izbăvirea de moarte a celor ce se pocăiesc de răutatea lor şi cred în El”.

CAPITOLUL CI – CRISTOS SUPUNE TATĂLUI TOATE LUCRURILE

„Apoi psalmul continuă astfel: ‚Părinţii noştri s-au încrezut în Tine, s-au încrezut şi Tu i-ai scăpat. Au strigat la Tine şi au fost izbăviţi, s-au încrezut în Tine şi nu au fost daţi de ruşine. Dar Eu sunt vierme, nu om, am ajuns de ocara şi de dispreţul poporului’. Aceasta arată că El îi recunoaşte drept părinţi pe cei ce s-au încrezut în Dumnezeu şi au fost izbăviţi de El, care au fost şi părinţii fecioarei din care S-a născut El, devenind om. El prezice că va fi salvat de acelaşi Dumnezeu, dar nu Se laudă că ar înfăptui ceva prin propria voinţă sau putere. La fel S-a purtat când era pe pământ şi i-a răspuns unuia care I s-a adresat numindu-L ‚Bun învăţător’: ‚De ce Mă numeşti bun? Unul singur este bun: Tatăl meu care este în ceruri’. Dar atunci când spune: ‚Eu sunt vierme, nu om, am ajuns de ocara şi de dispreţul poporului’, a profeţit lucruri reale, care I s-au întâmplat. Căci noi, cei care credem în El, suntem ocărâţi pretutindeni şi ‚de dispreţul poporului’, iar El a suferit nedreptăţile pe care le-aţi pus la cale împotriva Lui, fiind respins şi necinstit de poporul vostru. Iar următoarele cuvinte spun: ‚Toţi cei ce mă văd râd dispreţuitor, îşi deschid gura şi dau din cap: ‚S-a încrezut în Domnul: să-l izbăvească şi să îl scape, dacă Îl iubeşte’. El a prevestit că I se va întâmpla şi acest lucru. Căci cei ce L-au văzut răstignit au clătinat fiecare din cap, au strâns din buze şi au strâmbat din nas unul la altul, spunând batjocoritor cuvintele consemnate în memoriile apostolilor Săi: ‚S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu: să Se coboare acum de pe cruce, să vină Dumnezeu Însuşi să îl scape”.

CAPITOLUL CII – PREVESTIREA LUCRURILOR CARE I S-AU ÎNTÂPLAT LUI CRISTOS. DE CE LE-A ÎNGĂDUIT DUMNEZEU

„Ceea ce urmează – ‚ai fost nădejdea mea de la sânul mamei mele; am fost îndreptat spre Tine încă din pântecele mamei. Tu eşti Dumnezeul meu din pântecele mamei mele; nu este nimeni altcineva care să mă ajute. O mulţime de tauri mă înconjoară, tauri graşi m-au împresurat. Îşi deschid gura împotriva mea ca un leu lacom, care rage. Toate oasele mi se varsă ca apa şi mi se despart. Inima mi se topeşte ca ceara înăuntrul meu. Mi se usucă puterea ca lutul şi mi se lipeşte limba de cerul gurii’ – a prezis ce avea să se întâmple. Căci [aşa se explică] afirmaţia: ‚ai fost nădejdea mea de la sânul mamei mele’. După cum am remarcat înainte, de îndată ce S-a născut în Betleem, împăratul Irod, care aflase de la magii din Arabia despre El, a plănuit să Îl omoare, iar Iosif, la porunca lui Dumnezeu, L-a luat pe El şi pe Maria şi a plecat în Egipt. Căci Tatăl stabilise că Cel născut din El avea să fie dat la moarte, dar nu înainte să ajungă la maturitate şi să proclame cuvântul Său. Dar dacă vreunul din voi ne-ar zice: ‚Nu ar fi putut Dumnezeu mai degrabă să îl trimită pe Irod la moarte?’, eu îi răspund anticipat: nu ar fi putut Dumnezeu să îl nimicească de la început pe şarpe mai degrabă decât să spună: ‚Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei?’ Nu ar fi putut Dumnezeu să creeze dintr-o dată o mulţime de oameni? Totuşi, pentru că a ştiut că va fi un lucru bun, a creat atât pe îngeri cât şi pe oameni cu libertatea de a face ce este drept şi a desemnat perioade de timp în care ştia că le va folosi să îşi exerseze liberul arbitru. Ştiind, de asemenea, că va fi un lucru bun, a pregătit o judecată generală şi una individuală, asigurând libertatea voinţei fiecăruia. De aceea, Scriptura spune următoarele cu privire la distrugerea turnului Babel şi la apariţia diferitelor limbi: ‚Şi Domnul a spus: ‚Iată că oamenii sunt un singur popor şi au toţi aceeaşi limbă şi iată ce au început să facă. Nimic nu îi va împiedica să facă ce şi-au pus în gând’. Iar afirmaţia: ‚Mi se usucă puterea ca lutul şi mi se lipeşte limba de cerul gurii’ era tot o profeţie a ceea ce avea El să facă, potrivit voii Tatălui. Căci tăria cuvântului Său puternic, prin care i-a combătut întotdeauna pe farisei, pe cărturari şi pe toţi învăţătorii poporului vostru care i-au pus întrebări, a fost curmată asemeni unui izvor puternic şi bogat, ale cărui ape sunt oprite, atunci când a păstrat tăcerea şi a ales să nu răspundă nimănui în prezenţa lui Pilat; aşa consemnează memoriile apostolilor Lui, ca să se împlinească cele scrise de Isaia astfel: ‚Domnul mi-a dat o limbă ca să ştiu când trebuie să vorbesc’ şi apoi cele spuse prin cuvintele: ‚Tu eşti Dumnezeul meu, nu Te îndepărta de mine’. El a arătat deci că toţi oamenii se cuvine să nădăjduiască în Dumnezeul care a creat toate lucrurile şi să caute numai la El scăparea şi ajutorul, fără a presupune, cum fac ceilalţi oameni, că mântuirea se poate obţine prin naştere, bogăţie, putere sau înţelepciune. Astfel v-aţi purtat voi dintotdeauna: la un moment dat aţi făcut un viţel şi v-aţi arătat mereu nerecunoscători, ucigaşi ai celor drepţi, mândri de descendenţa voastră. Căci dacă Fiul lui Dumnezeu afirmă limpede că poate fi salvat, [nu pentru că] este Fiu, sau pentru că e puternic sau înţelept, ci că nu poate fi salvat fără Dumnezeu, deşi era fără păcat, după cum declară Isaia că El nu a păcătuit prin nimic din cele spuse (căci El nu a săvârşit nici o nelegiuire şi nu s-a găsit nici un vicleşug în gura Lui), cum credeţi voi sau alţii care se aşteaptă să fie mântuiţi fără această nădejde, că nu vă înşelaţi singuri?”

CAPITOLUL CIII – FARISEII SUNT TAURII; LEUL CARE RAGE ESTE IROD SAU DIAVOLUL

„Ceea ce spune psalmul mai departe – 'Căci se apropie necazul şi nu este nimeni care să mă ajute. O mulţime de tauri mă înconjoară, tauri graşi m-au împresurat. Îşi deschid gura împotriva mea ca un leu lacom, care rage. Toate oasele mi se varsă ca apa şi mi se despart’ – prevestea, la fel, evenimentele care I s-au întâmplat. În noaptea aceea, când unii din neamul vostru care fuseseră trimişi de farisei, de cărturari şi de învăţători, au venit asupra Lui pe Muntele Măslinilor, cei pe care Scriptura îi numeşte viţei care împung şi nimicesc înainte de vreme, L-au înconjurat. Expresia: ‚tauri graşi m-au împresurat’ a fost rostită dinainte cu privire la cei care s-au purtat ca şi viţeii, atunci când El a fost dus înaintea învăţătorilor voştri. Scriptura îi descrie drept tauri, căci ştim că aceştia dau naştere viţeilor. După cum taurii dau naştere viţeilor, la fel au fost învăţătorii voştri pricina pentru care copiii lor au mers pe Muntele Măslinilor să pună mâna pe El şi să li-L aducă. Iar expresia: ‚nu este nimeni care să mă ajute’ indică, de asemenea, ce s-a petrecut. Căci nu a fost nici măcar un singur om care să-l sprijine, ca pe un om nevinovat. Expresia ‚Îşi deschid gura împotriva mea ca un leu lacom, care rage’, îl desemnează pe cel care era atunci împărat al iudeilor, Irod, care era succesorul acelui Irod care, pe când S-a născut Cristos, a ucis toţi copilaşii din Betleem care se născuseră cam în aceeaşi vreme, căci şi-a închipuit că, printre ei, se va afla cu siguranţă şi Cel despre care vorbiseră magii din Arabia. El nu cunoştea voia Celui care este mai puternic decât toţi, Cel care le-a poruncit lui Iosif şi Mariei să ia Pruncul, să plece în Egipt şi să rămână acolo până când vor fi înştiinţaţi să se întoarcă în ţara lor. Ei au rămas acolo până când Irod, cel care i-a ucis pe pruncii din Betleem, a murit, fiind succedat de Arhelau. Acesta a murit înainte de perioada crucii, pe care Tatăl o pregătise pentru Cristos. Când Irod i-a urmat lui Arhelau, preluând autoritatea care i-a fost încredinţată, Pilat i l-a trimis pe Isus legat, în chip de compliment. Dumnezeu, care ştia că se va întâmpla astfel, a spus: ‚L-au adus la Asirian, drept dar pentru împărat’. Şi diavolul poate fi leul care rage împotriva Lui, cel pe care Moise îl numeşte şarpe şi care, în Iov şi Zaharia este numit diavol, în vreme ce Isus i se adresează cu Satana, arătând că acesta a dobândit mai multe nume, în urma faptelor săvârşite de el. Căci ‚Sata’, în limba ebraică şi în asiriană înseamnă apostat, iar ‚Nas’ este cuvântul prin interpretarea căruia el a fost numit şarpe, pornind de la termenul ebraic; din aceste două cuvinte s-a format unul singur, cel de Satana. Despre acest diavol, după ce [Isus] a plecat de la Iordan, când glasul I-a spus: ‚Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut’, se spune în memoriile apostolilor că a venit la Isus şi L-a ispitit, spunându-I: ‚Închină-Te mie’. Cristos i-a răspuns: ‚Înapoia Mea, Satano: Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să Îi slujeşti’. După cum îl înşelase pe Adam, el a sperat că va reuşi să-I facă şi lui Isus vreun necaz. În plus, afirmaţia: ‚Toate oasele mi se varsă ca apa şi mi se despart. Inima mi se topeşte ca ceara înăuntrul meu’, era o prevestire a ceea ce I s-a întâmplat în noaptea când oamenii au venit pe Muntele Măslinilor să pună mâna pe El. Căci în memoriile scrise de apostolii Săi şi de cei ce L-au urmat, [este consemnat] că sudoarea Îi cădea ca nişte stropi de sânge pe când Se ruga şi spunea: ‚Dacă este cu putinţă, depărtează paharul acesta’. Inima şi oasele Îi tremurau, iar inima I se topea ca ceara înăuntrul Lui, ca să vedem că Tatăl a vrut ca Fiul Lui să treacă într-adevăr prin asemenea suferinţe de dragul nostru şi să nu spunem că El, fiind Fiul lui Dumnezeu, nu a simţit ce I s-a întâmplat şi ce era pus asupra Lui. Mai departe, expresia: ‚Mi se usucă puterea ca lutul şi mi se lipeşte limba de cerul gurii’ prevestea, cum am remarcat înainte, acea tăcere a Lui, când Cel care i-a acuzat pe toţi învăţătorii voştri că sunt nechibzuiţi nu a dat nici un răspuns nimănui”.

CAPITOLUL CIV – ÎN ACEST PSALM SUNT PREZISE CIRCUMSTANŢELE MORŢII LUI CRISTOS

„Afirmaţia: ‚M-ai adus în ţărâna morţii. Mulţi câini mă înconjoară şi adunarea celor răi m-a împresurat. Mi-au străpuns mâinile şi picioarele şi pot să-mi numere toate oasele. S-au uitat şi m-au privit, şi-au împărţit între ei hainele mele şi pentru cămaşa mea trag la sorţi’ era o prevestire, cum am spus înainte, a morţii la care avea să Îl condamne adunarea celor nelegiuiţi, cei pe care El îi numeşte câini şi vânători, declarând că cei care L-au vânat pe El s-au adunat împreună, căutând cu stăruinţă să Îl condamne. Memoriile apostolilor consemnează că aceste lucruri s-au întâmplat, iar eu am arătat că, după răstignire, cei care L-au crucificat, şi-au împărţit între ei hainele Lui”.



CAPITOLUL CV – PSALMUL PREVESTEŞTE, DE ASEMENEA, RĂSTIGNIREA ŞI SUBIECTUL ULTIMELOR RUGĂCIUNI ALE LUI ISUS PE PĂMÂNT

„Partea următoare a psalmului: ‚Dar Tu, Doamne, nu Îţi îndepărta ajutorul de mine; grăbeşte de-mi ajută. Scapă-mi sufletul de sabie şi viaţa din ghearele câinilor. Scapă-mă din gura leului şi scoate-mă din coarnele unicornilor’ informa şi prevestea evenimentele care aveau să I se întâmple. Căci am dovedit deja că El a fost singurul născut din Tatăl tuturor lucrurilor, conceput într-un mod aparte, era Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu, care a devenit apoi om, prin naşterea din fecioară, după cum am aflat din scrierile apostolilor. În plus, a fost prezis şi faptul că El avea să moară prin răstignire. Căci pasajul: ‚Scapă-mi sufletul de sabie şi viaţa din ghearele câinilor. Scapă-mă din gura leului şi scoate-mă din coarnele unicornilor’ indică suferinţele de care avea să moară, prin răstignire. Căci ‚coarnele unicornilor’ v-am explicat deja că reprezintă crucea. Iar rugăciunea ca sufletul să Îi fie scăpat de sabie, de gura leului, de ghearele câinilor, cerea de fapt ca nimic să nu pună stăpânire pe sufletul Lui; de aceea, atunci când ajungem la sfârşitul vieţii, Îi putem cere acelaşi lucru lui Dumnezeu, care poate da deoparte orice înger rău fără ruşine, care ar vrea să ne ia sufletul. V-am arătat că sufletele supravieţuiesc prin faptul că sufletul lui Samuel a fost chemat de vrăjitoare, aşa cum ceruse Saul. Se pare şi că sufletele altor oameni neprihăniţi şi profeţi au ajuns sub stăpânirea unor asemenea puteri, după cum putem concluziona din întâmplarea cu vrăjitoarea. De aceea, Dumnezeu ne învaţă, prin Fiul Său, pe noi, cei pentru care par să se fi petrecut aceste lucruri, să luptăm cu stăruinţă şi să ne rugăm ca, atunci când murim, sufletele noastre să nu cadă în mâna unor asemenea puteri. Căci atunci când Cristos Şi-a dat duhul pe cruce, a spus: ‚Tată, În mâinile tale Îmi încredinţez duhul’, după cum am aflat din aceleaşi scrieri. El Şi-a îndemnat ucenicii să întreacă felul de viaţă al fariseilor, avertizându-i că, în caz contrar, cu siguranţă nu vor putea fi mântuiţi. Acestea sunt cuvintele consemnate în scrieri: ‚Dacă neprihănirea voastră nu o va întrece pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor’”.

CAPITOLUL CVI – ÎNVIEREA LUI CRISTOS ESTE PREVESTITĂ ÎN CONCLUZIA PSALMULUI

„Partea finală a psalmului arată limpede că Cel care Îl cunoştea pe Tatăl I-a încredinţat acestuia toate lucrurile pe care le-a cerut şi că Acesta avea să Îl învie din morţi. Cristos i-a îndemnat pe toţi cei care se tem de Dumnezeu să Îi aducă laude, pentru că El a avut milă de toate rasele de oameni credincioşi, prin taina Celui care a fost răstignit. El a stat în mijlocul fraţilor Săi, apostolii (care s-au pocăit de faptul că L-au părăsit când a fost răstignit, după ce El a înviat din morţi şi i-a convins că El le spusese înainte să pătimească despre lucrurile pe care trebuia să le sufere şi că acestea fuseseră anunţate dinainte, prin profeţi) şi, cât a fost cu ei, a cântat laude lui Dumnezeu, aşa cum se arată în memoriile apostolilor. Cuvintele spun astfel: ‚Eu voi vesti numele Tău fraţilor mei, Te voi lăuda în mijlocul adunării. Voi, cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L: sămânţa lui Iacov, slăviţi-L. Să se teamă de El toată sămânţa lui Israel’. Faptul că El a schimbat numele unuia dintre apostoli în Petru, lucru atestat de scrierile cu privire la El, la fel ca şi faptul că a schimbat numele a doi fraţi, fiii lui Zebedei, în Boanerghes, adică fiii tunetului – acestea anunţau că prin El a fost schimbat şi numele lui Iacov în Israel şi Osea a fost numit Isus (Iosua), cel sub al cărui nume au fost conduşi în ţara promisă patriarhilor cei care au supravieţuit din poporul ieşit din Egipt. Moise a arătat dinainte faptul că El avea să Se înalţe ca o stea din sămânţa lui Avraam, spunând astfel: ‚O stea se va ridica din Iacov şi o căpetenie din Israel’, iar alt pasaj spune: ‚Iată omul; Răsăritul este numele Lui’. Prin urmare, atunci când s-a ivit o stea pe cer în vremea naşterii Sale, după cum este consemnat în memoriile apostolilor, magii din Arabia au recunoscut prin aceasta semnul, au venit şi I s-au închinat”.

CAPITOLUL CVII – POVESTIREA LUI IONA ARATĂ ACELAŞI LUCRU

„Faptul că El avea să învie a treia zi după răstignire este menţionat în acele scrieri, care spun că unii din poporul vostru L-au întrebat şi I-au zis: ‚Arată-ne un semn’ şi El le-a răspuns: ‚Un neam rău şi preacurvar cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul profetului Iona’. El a vorbit în chip tainic şi cei ce L-au auzit trebuia să înţeleagă faptul că, după răstignire, El va învia a treia zi. El a arătat că neamul vostru a fost mai ticălos şi mai curvar decât locuitorii oraşului Ninive. Căci aceştia din urmă, atunci când Iona le-a predicat, după ce fusese dat afară din burta peştelui, că după trei (în alte versiuni, patruzeci) de zile, aveau să fie nimiciţi cu toţii, au anunţat un post pentru toate făpturile, oameni şi animale, s-au îmbrăcat în sac, tânguindu-se fierbinte, cu o pocăinţă din inimă şi s-au întors de la nelegiuire. Însuşi împăratul cetăţii şi mai marii lui s-au îmbrăcat în sac, au postit, s-au rugat şi cererea lor ca cetatea să nu fie nimicită a fost ascultată. Iona s-a mâniat că în a (patruzecea) treia zi, oraşul nu a fost nimicit, aşa cum anunţase el. Dar Dumnezeu, prin faptul că a făcut să crească un curcubete pentru Iona, care a stat la umbra lui şi s-a ferit de căldură (curcubetele răsărise dintr-o dată, fără ca Iona să-l fi plantat sau să-l fi udat, ci apăruse deodată, ca să-i facă umbră) şi apoi prin faptul că acel curcubete s-a uscat, fapt care l-a mâniat din nou pe Iona, [Dumnezeu] l-a acuzat că era pe nedrept nemulţumit că cetatea nu fusese nimicită şi i-a spus: ‚Ţie ţi-a părut rău de curcubete, pentru care nu ai trudit, nici nu l-ai făcut să crească, ci a răsărit într-o noapte şi a pierit la fel. Iar Eu să nu cruţ Ninivele, cetatea cea mare, unde locuiesc mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni care nu pot deosebi dreapta de stânga, afară de o mulţime de vite?’”

CAPITOLUL CVII – ÎNVIEREA LUI CRISTOS NU I-A CONVERTIT PE IUDEI, CI ACEŞTIA AU TRIMIS PRETUTINDENI OAMENI CARE SĂ ÎL ACUZE PE CRISTOS

„Deşi toţi oamenii din poporul vostru cunoşteau incidentele din viaţa lui Iona, iar Cristos a spus în mijlocul vostru că vă va da semnul lui Iona, îndemnându-vă să vă pocăiţi de faptele voastre rele cel puţin după ce El a înviat din morţi şi să vă tânguiţi înaintea lui Dumnezeu ca şi cei din Ninive, pentru ca poporul şi cetatea voastră să nu fie cucerite şi distruse, aşa cum s-a întâmplat, totuşi, voi nu v-aţi pocăit după ce aţi aflat că El a înviat, ci, aşa cum am spus înainte, aţi trimis oameni aleşi şi împuterniciţi de voi în toată lumea, să proclame că, pornind de la unul numit Isus, un înşelător galilean, s-a răspândit o erezie nelegiuită şi păcătoasă. Ei au spus că acest Isus a fost răstignit, dar că ucenicii Lui i-au furat trupul noaptea, din mormânt, unde fusese pus când a fost coborât de pe cruce şi că aceştia îi înşală acum pe oameni, afirmând că El a înviat din morţi şi că S-a înălţat la cer. În plus, Îl acuzaţi că a propovăduit acele învăţături nelegiuite, păcătoase şi profane, pe care le menţionaţi spre condamnarea celor care Îl mărturisesc pe El drept Cristos, un învăţător venit de la Dumnezeu şi Fiu de Dumnezeu. Pe lângă acestea, chiar când cetatea voastră este cucerită şi ţara pustiită, nu vă pocăiţi, ci îndrăzniţi să rostiţi imprecaţii la adresa Lui şi a tuturor celor ce cred în El. Totuşi, noi nu vă urâm pe voi sau pe cei care, prin mijloacele voastre, au conceput astfel de prejudecăţi împotriva noastră; noi ne rugăm ca şi acum să vă pocăiţi cu toţii şi să primiţi îndurarea lui Dumnezeu, Tatăl tuturor, cel plin de compasiune şi îndelung-răbdător”.

CAPITOLUL CIX – CONVERTIREA NEAMURILOR A FOST PREZISĂ DE MICA

„Îngăduiţi-mi să vă citez o scurtă afirmaţie din profeţia lui Mica, unul din cei doisprezece [profeţi mici], ca să vă arăt că neamurile aveau să se pocăiască de răul în care îşi duseseră viaţa, la auzirea învăţăturii predicate lor de către apostolii din Ierusalim şi pe care au învăţat-o prin aceştia. Ea spune astfel: ‚În zilele din urmă, se va vedea muntele Domnului, întemeiat pe vârfurile munţilor; se va înălţa deasupra dealurilor şi popoarele sterpe se vor îngrămădi spre el. Multe neamuri vor merge şi vor zice: ‚Haideţi, veniţi să ne suim pe muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne lumineze în calea Lui şi noi vom umbla pe cărările Lui: căci din Sion va ieşi legea şi cuvântul Domnului din Ierusalim. El va judeca între multe popoare şi va mustra neamuri puternice, îndepărtate. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor vor face cosoare; un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia, nici nu vor mai învăţa războiul. Fiecare om va sta sub viţa şi sub smochinul lui şi nu va fi cine să îl înspăimânte, căci gura Domnului oştirilor a vorbit. Toate popoarele vor umbla în numele dumnezeilor lor, dar noi vom umbla în numele Domnului, Dumnezeului nostru în veci. În ziua aceea voi strânge pe cei apăsaţi, pe cei izgoniţi şi pe cei pe care îi lovisem. Din cei asupriţi voi face o rămăşiţă şi din cei apăsaţi un neam puternic. Şi Domnul va împărăţi peste ei în Muntele Sionului de acum şi până în vecii vecilor’”.

CAPITOLUL CX – O PARTE A PROFEŢIEI S-A ÎMPLINIT DEJA ÎN CREŞTINI: CEALALTĂ SE VA ÎMPLINI LA CEA DE-A DOUA VENIRE

Când am terminat de spus aceste cuvinte, am continuat: „Ştiu că învăţătorii voştri, domnilor, admit că toate cuvintele acestui pasaj se referă la Cristos; sunt conştient şi că ei susţin că El nu a venit încă sau, dacă spun că a venit, afirmă că nu se ştie cine este, dar atunci când se va arăta plin de slavă, atunci se va şti cine este. Ei spun că atunci se vor petrece evenimentele menţionate în acest pasaj, ca şi cum cuvintele profeţiei nu ar fi avut încă roadă. O, oameni lipsiţi de judecată, care nu înţelegeţi ce a fost dovedit prin aceste pasaje, care anunţă două veniri ale lui Cristos: una în care Se arată lipsit de slavă, supus suferinţei, necinstit şi răstignit şi una în care va veni din cer în slavă, când omul fărădelegii, care spune lucruri străine împotriva Celui Preaînalt, va îndrăzni să facă lucruri nelegiuite pe pământ împotriva noastră, a creştinilor; noi am învăţat adevărata închinare înaintea lui Dumnezeu din lege şi din cuvântul care a înaintat din Ierusalim, prin apostolii lui Isus şi am alergat pentru adăpost la Dumnezeul lui Iacov şi al lui Israel; noi, cei care eram plini de dorinţa războiului, a uciderii reciproce, plini de orice răutate, pe întregul pământ ne-am transformat armele de război – săbiile în fiare de plug, suliţele în unelte de arat – şi cultivăm evlavia, neprihănirea, dărnicia, credinţa şi nădejdea, pe care le avem de la Tatăl Însuşi, prin Cel ce a fost răstignit. Fiecare stă sub via lui, fiind căsătorit cu o singură soţie. Ştiţi ce spun cuvintele profetice: ‚Nevasta lui va fi ca o viţă roditoare’. Acum, este limpede că nimeni nu ne poate înspăimânta sau îngenunchea pe noi, cei de pe întregul pământ, care am crezut în Isus. Căci este evident că, deşi ni se taie capul, suntem răstigniţi, aruncaţi la fiare sălbatice, în lanţuri, în foc, sau supuşi altor torturi, noi nu renunţăm la mărturia noastră. Ci cu cât se întâmplă mai mult astfel de lucruri, cu atât mai mult creşte numărul celor care devin credincioşi şi închinători ai lui Dumnezeu, în numele lui Isus. Atunci când cineva taie părţile viţei care aduc rod, viţa creşte din nou şi dă naştere la alte mlădiţe care înfloresc şi rodesc. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi. Căci viţa sădită de Dumnezeu şi de Cristos, Mântuitorul, este poporul Lui. Dar restul profeţiei se va împlini la a doua Sa venire, căci expresia: ‚cei apăsaţi şi [izgoniţi]’ din lume [implică] faptul că, în măsura în care vă stă în putere vouă şi tuturor celorlalţi oameni, creştinii nu numai că sunt izgoniţi de pe proprietăţile lor, ci chiar din lume, căci voi nu îngăduiţi nici unui creştin să trăiască. Dar voi spuneţi că aceeaşi soartă a lovit şi neamul vostru. Dacă aţi fost alungaţi după ce aţi fost învinşi în luptă, suferiţi pe drept, după cum atestă întreaga Scriptură, însă noi, deşi nu am făcut astfel [de fapte rele], după ce am cunoscut adevărul lui Dumnezeu, suntem luaţi de pe pământ, fiind confirmaţi pentru aceasta de Dumnezeu, împreună cu cei mai neprihăniţi şi cu singurul fără pată şi păcat, Cristos. Căci Isaia strigă: ‚Iată cum piere cel neprihănit şi nimănui nu-i pasă. Se duc oamenii neprihăniţi şi nimeni nu ia aminte’”.

CAPITOLUL CXI – CELE DOUĂ VENIRI ERAU SIMBOLIZATE DE CEI DOI ŢAPI. ALTE IMAGINI ALE PRIMEI VENIRI, ÎN CARE NEAMURILE SUNT ELIBERATE PRIN SÂNGELE LUI CRISTOS

„Simbolul ţapilor aduşi ca jertfă în timpul postului [arată clar] că, încă din vremea lui Moise, a fost declarat simbolic faptul că aveau să fie două veniri ale lui Cristos, după cum am spus înainte. Iar prin ceea ce au făcut Moise şi Iosua, acelaşi lucru era anunţat şi spus dinainte, în mod simbolic. Unul din ei şi-a întins mâinile, rămânând pe deal, cu ele sprijinite, până spre seară; aceasta nu arată nici o altă imagine decât pe cea a crucii; celălalt, al cărui nume a fost schimbat în Isus (Iosua), a condus lupta şi Israel a învins. Acest lucru s-a petrecut în cazul acestor doi oameni sfinţi şi profeţi ai lui Dumnezeu, pentru ca voi să vedeţi că unul singur dintre ei nu putea purta ambele taine, adică imaginea crucii şi pe cea a numelui. Căci aceasta a fost, este şi va fi numai în puterea Aceluia de al cărui nume orice putere se teme şi este tulburată, căci ele vor fi nimicite de El. De aceea, Cristos cel supus suferinţei şi răstignit nu a fost blestemat de lege, ci a arătat că numai El îi va mântui pe cei care nu se vor îndepărta de credinţa în El. Sângele Paştelui, stropit pe stâlpii şi pe pragul uşii fiecărui om, i-a izbăvit pe cei salvaţi din Egipt, atunci când întâii născuţi ai egiptenilor au fost nimiciţi. Căci Paştele a fost Cristos, care a fost apoi răstignit, aşa cum a spus Isaia: ‚El a fost dus ca o oaie la măcelărie’. Este scris că, în ziua de Paşti aţi pus mâna pe El şi L-aţi răstignit în timpul praznicului. După cum sângele mielului de Paşti i-a salvat pe cei ce erau în Egipt, la fel şi sângele lui Cristos îi va izbăvi de moarte pe cei ce au crezut. Ar fi fost Dumnezeu înşelat dacă acest semn nu s-ar fi găsit deasupra uşilor? Eu nu spun aceasta, dar afirm faptul că El a anunţat dinainte salvarea viitoare a rasei umane, prin sângele lui Cristos. Căci semnul sforii cărămizii pe care iscoadele trimise în Ierihon de Iosua, fiul lui Nave (Nun), l-au dat curvei Rahav, spunându-i să o lege de fereastra prin care i-a lăsat să coboare, ca să scape de duşmanii lor, reprezenta, de asemenea, un simbol al sângelui lui Cristos, prin care cei ce au fost cândva oameni curvari sau nelegiuiţi, din toate neamurile, sunt mântuiţi, primind iertarea de păcate şi trăind apoi o viaţă fără păcat”.

CAPITOLUL CXII – IUDEII EXPLICĂ ACESTE SEMNE NESATISFĂCĂTOR ŞI PUERIL ŞI ÎŞI ÎNDREAPTĂ ATENŢIA NUMAI SPRE PROBLEME NESEMNIFIVATIVE

„Dar voi, care explicaţi aceste lucruri într-un mod necorespunzător [şi pământesc], Îl acuzaţi pe Dumnezeu de slăbiciune dacă le ascultaţi astfel şi nu cercetaţi forţa cuvintelor spuse. În acest fel, chiar Moise ar fi considerat un nelegiuit, pentru că el a poruncit să nu se facă nici un chip al celor din cer, de pe pământ sau din mare şi apoi, el însuşi a făcut un şarpe de aramă, l-a ridicat pe un stâlp şi a cerut celor care fuseseră muşcaţi să îl privească şi atunci când se uitau la el, aceştia erau salvaţi. Atunci şarpele pe care (după cum am spus deja) Dumnezeu l-a blestemat la început şi pe care l-a nimicit cu marea sabie, cum spune Isaia, trebuie văzut drept cel care a salvat atunci poporul? Ar trebui să luăm aceste lucruri în accepţiunea nebunească a învăţătorilor voştri şi să nu le [privim] drept semne? Nu ar trebui mai degrabă să legăm stâlpul de asemănarea lui Isus cel răstignit, din moment ce şi Moise, prin braţele sale întinse, împreună cu cel numit Isus (Iosua), a câştigat victoria pentru poporul vostru? În acest fel nu ne vom mai găsi în încurcătură în ce priveşte lucrurile făcute de cel ce a dat legea, atunci când, fără a se îndepărta de Dumnezeu, a convins poporul să nădăjduiască într-un animal prin care au venit iniţial păcatul şi neascultarea. Profetul a făcut acest lucru cu multă înţelepciune şi în chip tainic şi nimic din ce au făcut sau au spus profeţii, fără excepţie, nu poate fi condamnat pe drept de cineva care are cunoştinţa care se găsea în ei. Dar învăţătorii voştri explică numai motivul pentru care acest pasaj vorbeşte despre blestemul femeii şi nu altele, de ce [se folosesc] drept jertfă atâtea măsuri de floarea făinii şi de untdelemn şi fac acest lucru într-un mod sordid şi josnic, fără se îndrăznească vreodată să vorbească sau să explice faptele care sunt vrednice de cercetare sau vă poruncesc să nu ne ascultaţi pe noi, atunci când le explicăm şi să nu intraţi în vorbă cu noi. De aceea, ei merită să audă ceea ce le-a spus Domnul Isus Cristos: ‚Morminte văruite, care arată frumos pe dinafară, dar înăuntru sunt pline de oasele morţilor; voi daţi zeciuială din mentă şi înghiţiţi cămila, călăuze oarbe!’ Dacă voi nu dispreţuiţi învăţăturile celor care se înalţă pe ei înşişi şi vor să fie numiţi ‚Rabi, Rabi’ şi nu vă apropiaţi cu înflăcărare şi cu înţelepciune de cuvintele profeţiei, aşa încât să răbdaţi aceeaşi asuprire din partea poporului vostru ca şi profeţii, scrierile profetice nu vă vor fi de nici un folos”.

CAPITOLUL CXIII – IOSUA ERA O IMAGINE A LUI CRISTOS

„Iată ce vreau să spun: Isus (Iosua), după cum am remarcat deseori, cel care se numea Osea, atunci când a fost trimis să iscodească ţara Canaan, a fost numit de către Moise Isus (Iosua). Voi nu vă întrebaţi, nici nu sunteţi nedumeriţi, nici nu cercetaţi riguros să vedeţi de ce a făcut Moise aşa. De aceea Cristos a scăpat atenţiei voastre şi, deşi citiţi, nu înţelegeţi. Chiar şi acum, când auziţi că Isus este Cristosul nostru, nu pricepeţi că acest nume nu I-a fost dat fără un motiv anume sau din întâmplare. Ci voi încingeţi discuţii teologice cu privire la motivul pentru care a fost adăugată o literă numelui lui Avraam sau de ce a fost schimbat numele Sarei şi vă preocupaţi de asemenea dispute pompoase. Dar de ce nu cercetaţi în acelaşi fel motivul pentru care numele lui Osea, fiul lui Nave (Nun), pe care tatăl săi i l-a dat, a fost schimbat în Isus (Iosua)? Dar nu numai că i-a fost schimbat numele, ci a fost numit şi succesor al lui Moise, fiind singurul dintre contemporanii lui care a ieşit din Egipt, şi a condus poporul care a supravieţuit în Ţara Sfântă. El, nu Moise, a condus poporul în Ţara Sfântă şi le-a împărţit-o celor care au intrat împreună cu el. La fel şi Isus Cristos va pune capăt împrăştierii poporului, va împărţi fiecăruia pământul cel bun, deşi nu în acelaşi fel ca şi Iosua. Cel dintâi le-a dat o moştenire trecătoare, căci el nu era nici Cristos, care e Dumnezeu, nici Fiul lui Dumnezeu, dar cel din urmă, după învierea cea sfântă, ne va da moştenirea cea veşnică. Cel dintâi, după ce a fost numit Isus (Iosua) şi după ce a primit putere de la Duhul Sfânt, a făcut soarele să se oprească. Am dovedit că Isus a fost cel care S-a arătat şi a vorbit cu Moise, cu Avraam şi cu toţi ceilalţi patriarhi, împlinind voia Tatălui; El S-a născut ca om din fecioara Maria şi trăieşte veşnic. După El şi prin El, Tatăl va înnoi cerurile şi pământul deopotrivă. El va străluci cu o lumină veşnică în Ierusalim, El este împăratul Salemului, după rânduiala lui Melhisedec şi Preot veşnic al Celui Preaînalt. Despre primul se spune că a circumcis poporul a doua oară, cu cuţite de piatră (acesta era un semn al circumciziei cu care Isus Însuşi ne-a circumcis, despărţindu-ne de idolii făcuţi din piatră sau din alte materiale) şi că i-a separat pe cei tăiaţi împrejur de cei necircumcişi şi de înşelăciunea lumii, prin cuţite de piatră, adică prin cuvintele Domnului nostru, Isus. Am arătat că profeţii L-au proclamat pe Cristos în mod simbolic, drept o Piatră şi o Stâncă. Prin urmare, vom înţelege că acele cuţite de piatră însemnau cuvintele Lui, prin care atât de mulţi din cei care trăiau în neştiinţă au fost tăiaţi împrejur cu circumcizia inimii, cu care Dumnezeu, prin Isus, a poruncit să fie tăiaţi împrejur cei din vremea respectivă, care au primit circumcizia de la Avraam, spunând că Isus (Iosua) îi va tăia împrejur a doua oară, cu cuţite de piatră, pe cei care au intrat în ţara cea sfântă”.

CAPITOLUL CXIV – CÂTEVA REGULI PENTRU A DISCERNE CEEA CE SE SPUNE DESPRE CRISTOS. CIRCUMCIZIA IUDEILOR ESTE FOARTE DIFERITĂ DE CEA PE CARE O PRIMESC CREŞTINII

„Uneori, Duhul Sfânt a făcut ca un anumit lucru, care era o imagine a viitorului, să fie limpezit. Uneori a rostit cuvinte despre ceva ce avea să se întâmple, ca şi cum s-ar fi desfăşurat atunci sau ar fi avut loc deja. Dacă cei ce citesc nu înţeleg acest mod de a vorbi, nu vor putea să urmărească aşa cum se cuvine cuvintele profeţilor. De exemplu, voi repeta unele pasaje profetice, ca să înţelegeţi ceea ce spun. Atunci când spune prin Isaia, ‚El a fost dus ca o oaie la măcelărie şi ca un miel mut înaintea celor ce îl tund’, El vorbeşte ca şi când suferinţa ar fi avut deja loc. Când spune din nou: ‚Mi-am întins mâinile spre un popor neascultător şi răzvrătit’, sau ‚Doamne, cine a crezut mărturia noastră?’, cuvintele sunt rostite ca şi cum ar anunţa evenimente care s-au petrecut deja. Am arătat că, deseori, Cristos este numit simbolic drept Piatră şi în limbaj figurativ, Iacov sau Israel. Din nou, atunci când spune: ‚Voi privi cerurile, lucrarea degetelor Tale’, dacă nu înţeleg felul Lui de folosi cuvintele, nu voi pricepe corect, ci voi presupune, ca şi învăţătorii voştri, că Tatăl tuturor, Dumnezeul cel fără început, are mâini şi picioare, degete şi suflet, asemenea unei fiinţe create. Acesta este motivul pentru care ei spun că Tatăl Însuşi S-a arătat lui Moise şi lui Iacov. Aşadar, binecuvântaţi suntem noi, cei care am fost circumcişi a doua oară, cu cuţite de piatră. Căci circumcizia voastră este făcută cu instrumente de fier, de aceea rămâneţi împietriţi; dar circumcizia noastră, cea de-a doua, care a fost instituită după a voastră, ne taie împrejur de orice idolatrie şi de orice fel de răutate, prin pietre ascuţite, prin cuvintele [predicate] de apostoli despre piatra din unghi, care a fost tăiată fără ajutorul vreunei mâini. Astfel sunt circumcise inimile noastre de rău, aşa încât suntem fericiţi să murim pentru numele Stâncii celei bune, care face să ţâşnească apă vie din inimile celor care, prin El, L-au iubit pe Tatăl tuturor, care dă din apa vieţii celor dornici să bea. Dar voi nu mă înţelegeţi când vă vorbesc despre aceste lucruri, căci nu aţi priceput ce fusese profeţit că va face Cristos şi nu ne credeţi pe noi, atunci când vă atragem atenţia la ceea ce a fost scris. Căci Ieremia strigă astfel: ‚Vai de voi! Voi aţi uitat de fântâna cea vie şi v-aţi săpat puţuri crăpate, care nu ţin apă. Muntele Sionului va ajunge o pustie, căci am dat Ierusalimului o carte de despărţire înaintea ochilor voştri’”.

CAPITOLUL CXV – PREVESTIRI REFERITOARE LA CREŞTINI ÎN ZAHARIA. CALEA CEA REA DESPRE CARE DISCUTĂ IUDEII

„S-ar cuveni să îl credeţi pe Zaharia atunci când arată, într-o parabolă, taina lui Cristos şi o anunţă în chip ascuns. Cuvintele lui sunt următoarele: ‚Bucură-te şi veseleşte-te, fiica Sionului, căci iată că Eu vin şi voi locui în mijlocul tău, zice Domnul. Multe neamuri se vor alipi de Domnul în ziua aceea, ele vor fi poporul Meu şi Eu voi locui în mijlocul lor. Ele vor cunoaşte că Domnul oştirilor M-a trimis la tine. Domnul va moşteni Iuda, ca partea Lui în pământul sfânt şi va alege din nou Ierusalimul. Orice făptură să se teamă de Domnul, căci El S-a ridicat din norul Lui cel sfânt. El mi l-a arătat pe marele preot, Isus (Iosua) stând înaintea îngerului [Domnului] şi pe diavolul la dreapta lui, ca să-i stea împotrivă. Şi Domnul a zis diavolului: ‚Domnul care a ales Ierusalimul te mustră. Iată, nu este acesta un tăciune scos din foc?’”

Întrucât Trypho era gata să răspundă şi să mă contrazică, am spus: „Aşteaptă şi ascultă mai întâi ceea ce spun, căci nu voi da explicaţia care crezi, ca şi cum nu ar fi existat vreun preot cu numele de Iosua (Isus), în ţara Babilonului, unde poporul vostru era prizonier. Dar chiar dacă aş fi spus aşa, am arătat că, dacă ar fi fost vreun preot numit Iosua (Isus) în poporul vostru, totuşi, profetul nu l-a văzut pe acesta în revelaţie, după cum nu i-a văzut nici pe diavol şi pe îngerul Domnului, prin vedere, treaz fiind, ci într-o transă, atunci când i s-a arătat revelaţia. După cum [Scriptura] spune că fiul lui Nave (Nun), numit Isus (Iosua), a înfăptuit lucrări puternice şi fapte care proclamau dinainte ceea ce avea să facă Domnul nostru, voi trece acum să vă arăt că revelaţia făcută poporului vostru în Babilon, în zilele preotului Isus (Iosua), anunţa lucrurile pe care avea să le înfăptuiască Preotul nostru, care este Dumnezeu şi Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Tatăl tuturor lucrurilor”.

„Într-adevăr, mă întreb”, am continuat eu, „de ce aţi tăcut cu puţină vreme în urmă, când vorbeam şi nu m-aţi întrerupt când am spus că fiul lui Nave (Nun) a fost singurul dintre cei ce au ieşit din Egipt care a intrat în Ţara Sfântă, împreună cu generaţia mai tânără? Căci voi mişunaţi şi vă coborâţi pe răni ca muştele şi chiar dacă cineva ar spune bine zece mii de cuvinte şi unul singur nu v-ar fi pe plac, pentru că nu ar fi pe înţeles îndeajuns sau nu ar fi destul de exact, nu aţi ţine cont de multele cuvinte bune rostite, ci v-aţi lega de acel cuvinţel, fiind plini de râvnă în a-l eticheta drept vinovat şi lipsit de evlavie. Atunci când veţi fi judecaţi de Dumnezeu cu aceeaşi judecată, veţi da socoteală cu greu pentru cutezanţa voastră, fie că este vorba de fapte rele, fie de interpretările greşite pe care le-aţi dat, falsificând adevărul. Căci este drept să fiţi judecaţi cu aceeaşi măsură cu care aţi judecat voi”.

CAPITOLUL CXVI – ARATĂ FELUL ÎN CARE ACEASTĂ PROFEŢIE SE POTRIVEŞTE CREŞTINILOR

„Îmi reiau discursul, ca să vă relatez despre arătarea sfântului Isus Cristos şi afirm că şi această arătare a fost făcută pentru noi, cei care credem în Cristos, Marele Preot, adică în acesta care a fost răstignit. Deşi noi trăiam în relaţii păcătoase şi ne implicam în tot felul de discuţii dezmăţate, prin harul lui Isus, potrivit voii Tatălui, ne-am dezbrăcat de acea ticăloşie mârşavă de care eram plini. Deşi diavolul este întotdeauna gata să ni se opună şi dornic să îi ademenească pe toţi la sine, totuşi, Îngerul lui Dumnezeu, adică Puterea lui Dumnezeu trimisă nouă prin Isus Cristos, îl mustră şi el se îndepărtează de la noi. Noi suntem ca şi scoşi din foc, fiind purificaţi de fostele noastre păcate şi [salvaţi] de apăsarea şi necazul arzător prin care diavolul şi toţi adjutanţii lui ne încearcă, din care Isus, Fiul lui Dumnezeu a promis să ne scape şi să ne îmbrace cu hainele pregătite, dacă împlinim poruncile Lui. El a pregătit [pentru noi] o împărăţie veşnică. După cum acel Isus (Iosua), pe care profetul îl numeşte preot, avea hainele murdare, întrucât se spune că luase de nevastă o curvă şi este numit un tăciune scos din foc, pentru că a primit iertarea de păcate atunci când diavolul care i-a stat împotrivă a fost mustrat, la fel şi noi, care, prin numele lui Isus, am crezut ca unul în Dumnezeu, Creatorul tuturor, am fost dezbrăcaţi, prin numele Fiului Său Întâi născut, de hainele cele murdare, adică de păcatele noastre şi am fost aprinşi de cuvântul chemării Lui, devenind un adevărat neam de mari preoţi ai lui Dumnezeu, după cum mărturiseşte Dumnezeu Însuşi, spunând că pretutindeni printre neamuri Îi sunt aduse jertfe plăcute şi curate. Dar Dumnezeu nu primeşte jertfe de la nimeni, decât prin preoţii Săi.”

CAPITOLUL CXVII – PROFEŢIA LUI MALEAHI PRIVITOARE LA JERTFELE CREŞTINILOR. NU SE POATE SPUNE CĂ EA SE REFERĂ LA RUGĂCIUNILE IUDEILOR RISIPIŢI

„Prin urmare, Dumnezeu, care anticipa toate jertfele pe care le aducem în acest nume şi pe care Isus ne-a poruncit să le aducem, adică în Euharistia pâinii şi a paharului, care sunt aduse de creştinii de pretutindeni de pe faţa pământului, confirmă faptul că acestea Îi sunt plăcute. Însă El le respinge cu totul pe cele aduse de voi şi de preoţii voştri, spunând: ‚Nu voi primi jertfele din mâinile voastre; căci de la răsăritul soarelui până la apusul lui numele Meu este glorificat printre neamuri (zice El), dar voi îl necinstiţi’. Chiar acum, în dragostea voastră pentru dispute, afirmaţi că Dumnezeu nu primeşte jertfele celor care locuiau atunci în Ierusalim şi care erau numiţi israeliţi, ci că Lui Îi sunt plăcute rugăciunile iudeilor risipiţi şi că acestea sunt numite jertfe. Şi eu sunt de acord că rugăciunile şi mulţumirile aduse de oameni vrednici sunt singurele jertfe desăvârşite şi plăcute lui Dumnezeu. Căci şi creştinii au adus numai astfel de jertfe şi prin amintirea înfăptuită prin hrana şi prin băutura lor, prin care sunt readuse în minte suferinţele îndurate de Fiul lui Dumnezeu, cel al cărui nume a ajuns să fie profanat şi blasfemiat pe întregul pământ, din pricina marilor preoţi ai poporului vostru şi a învăţătorilor voştri. Dar Dumnezeu arată că aceste haine murdare, pe care voi le-aţi pus asupra tuturor celor care au devenit creştini, prin numele lui Isus, vor fi îndepărtate de la noi, când El îi va învia pe toţi oamenii din morţi şi unii vor primi neputrezirea, nemurirea, eliberarea de durere în împărăţia cea veşnică şi nepieritoare, iar pe alţii îi va trimite în pedeapsa veşnică a focului. Dar în ce vă priveşte pe voi şi pe învăţătorii voştri, care vă înşelaţi singuri atunci când interpretaţi ceea ce spune Scriptura ca fiind o referire la cei risipiţi din poporul vostru şi consideraţi că rugăciunile şi jertfele aduse de ei pretutindeni sunt plăcute şi curate, aflaţi că nu spuneţi adevărul şi că voi căutaţi prin orice mijloc să vă amăgiţi singuri. Mai întâi de toate, poporul vostru nu se întinde nici acum de la răsăritul soarelui până la apusul lui, ci există popoare în mijlocul cărora n-a locuit niciodată vreunul din neamul vostru. Căci nu există nici măcar un singur neam de oameni, fie barbari, fie greci sau indiferent cum sunt numiţi – fie nomazi, fie călători sau crescători de animale, care trăiesc în corturi, printre care să nu se aducă rugăciuni şi mulţumiri în numele lui Isus cel răstignit. Apoi, aşa cum arată Scripturile, în vremea în care Maleahi a scris aceste lucruri, risipirea actuală a poporului vostru pe întreg pământul nu avusese loc”.

CAPITOLUL CXVIII – EL ÎNDEAMNĂ LA POCĂINŢĂ ÎNAINTE DE VENIREA LUI CRISTOS, CEL ÎN CARE CRED CREŞTINII, FIIND ASTFEL MULT MAI RELIGIOŞI DECÂT IUDEII

„Aşadar, s-ar cuveni să încetaţi cu iubirea voastră de dezbinare şi să vă pocăiţi înainte să vină marea zi a judecăţii, când toţi cei din seminţiile voastre care l-au străpuns pe Cristos se vor tângui, după cum am arătat că a fost declarat prin Scripturi. Am explicat că Domnul a jurat ‚după rânduiala lui Melhisedec’ şi însemnătatea acestei prevestiri, iar profeţia lui Isaia care spune: ‚Îngroparea Lui a fost luată din mijlocul vostru’ se referea, aşa cum am explicat deja, la viitoarea îngropare şi înviere a lui Cristos; am remarcat frecvent că tocmai acest Cristos este Judecătorul tuturor celor vii şi morţi. La fel şi Natan, vorbindu-i lui David despre El, a continuat astfel: ‚Eu voi fi Tatăl Lui, El va fi Fiul Meu şi nu-Mi voi îndepărta îndurarea de El, cum am făcut cu cei dinaintea Lui; Îl voi aşeza în casa Mea şi în împărăţia Lui pentru totdeauna’. Iar Ezechiel spune: ‚Nu va fi nici o altă căpetenie în casă afară de El’, căci El este Preotul cel ales, Împărat veşnic, Cristos, întrucât El este Fiul lui Dumnezeu. Să ne credeţi că Isaia sau ceilalţi profeţi vorbesc despre jertfe de sânge sau de băutură aduse pe altar la cea de-a doua Lui venire, ci despre laude şi mulţumiri adevărate şi duhovniceşti. Noi nu am crezut zadarnic în El şi nu am fost duşi în rătăcire de cei care ne-au învăţat astfel de doctrine, ci aceasta s-a petrecut prin minunata cunoaştere dinainte lui Dumnezeu, pentru ca noi, prin chemarea legământul cel nou şi veşnic, al lui Cristos, să fim găsiţi mai luminaţi şi mai temători de Dumnezeu decât voi, cei care sunteţi consideraţi iubitori de Dumnezeu şi oameni cu pricepere, fără să fiţi astfel. Isaia, fiind plin de admiraţie pentru această lucrare, a spus: ‚Şi împăraţii îşi vor închide gura, căci cei cărora nu li se vestise nimic cu privire la El, Îl vor vedea şi cei ce nu auziseră despre El vor înţelege. Doamne, cine a crezut mărturisirea noastră şi cui i s-a arătat braţul Domnului?’Repet aceste lucruri, Trypho”, am continuat, „atât cât îmi este îngăduit, pentru cei care au venit astăzi cu tine, căutând să fiu scurt şi concis”.

Atunci el mi-a răspuns: „Bine faci. Cu toate că repeţi aceleaşi lucruri, de o lungime considerabilă, te asigur că eu şi însoţitorii mei te ascultăm cu plăcere”.

CAPITOLUL CXIX – CREŞTINII SUNT POPORUL CEL SFÂNT PROMIS LUI AVRAAM. EI AU FOST CHEMAŢI CA ŞI AVRAAM

Atunci am spus din nou: „Credeţi, domnilor, că am fi putut înţelege vreodată aceste lucruri din Scripturi, dacă nu am fi primit harul să discernem, prin voia lui Dumnezeu, care a dorit aceasta? Scopul acestui fapt era ca cele spuse de Moise să se împlinească: ‚M-au provocat prin [dumnezei] străini, Mi-au stârnit mânia prin urâciunile lor. Au adus jertfe demonilor pe care nu îi cunoşteau, unor dumnezei noi, veniţi de curând, pe care părinţii lor nu i-au cunoscut. L-ai părăsit pe Dumnezeul care te-a născut şi L-ai uitat pe Dumnezeul care te-a întocmit. Domnul a văzut lucrul acesta, S-a umplut de gelozie, S-a mâniat din pricina fiilor şi a fiicelor Sale şi a spus: ‚Îmi voi întoarce faţa de la ei şi le voi arăta care le va fi sfârşitul, căci sunt un neam stricat şi nişte copii necredincioşi. Mi-au întărâtat gelozia prin ceea ce nu este Dumnezeu, Mi-au stârnit mânia cu idolii lor. Şi Eu îi voi întărâta le gelozie printr-un popor care nu este un popor, îi voi mânia printr-un neam fără pricepere. Căci din mânia Mea se aprinde un foc şi va arde până în Hades. Va mistui pământul şi roadele lui şi va arde temeliile munţilor. Voi îngrămădi nenorocirea peste ei’. După ce Cel Neprihănit a fost dat la moarte, noi am înflorit ca un alt popor şi am încolţit ca grâul nou, căruia îi merge bine, aşa cum au spus profeţii: ‚Multe popoare se vor îndrepta spre Domnul în ziua aceea ca unul singur şi ele vor locui în mijlocul întregului pământ’. Dar noi nu suntem numai un popor, ci un popor sfânt, cum am arătat deja: ‚Şi îi vor numi poporul cel sfânt, răscumpărat de Domnul’. Aşadar, noi nu suntem un popor demn de dispreţuit, nici un neam de barbari, nici nu suntem asemenea neamurilor ciliene sau frigiene, ci Dumnezeu ne-a ales şi S-a arătat celor care nu întrebau de El. ‚Iată că Eu’, spune El, sunt Dumnezeul poporului care nu chema numele Meu’. Căci nu aceasta este naţiunea pe care i-a promis-o Dumnezeu lui Avraam în vechime, atunci când a declarat că îl va face tatăl multor popoare, însă nu se referea la arabi, egipteni sau idumei, căci Ismael a ajuns părintele unui neam puternic, întocmai ca şi Esau şi acum există o mulţime de amoniţi. Noe a fost părintele lui Avraam şi, de fapt, al tuturor oamenilor, iar alţii au fost progeniturile altora. Atunci ce măsură mai mare de har i-a dat Cristos lui Avraam? Faptul că l-a chemat cu glasul Lui, spunându-i să iasă din ţara unde locuia. Şi El ne-a chemat pe noi toţi cu acelaşi glas şi noi am părăsit deja felul de viaţă în care ne duceam zilele, petrecându-ne timpul preocupaţi de rău, după obiceiul celorlalţi locuitori ai pământului; împreună cu Avraam, noi vom moşteni ţara cea sfântă, când ne vom primi moştenirea pentru o eternitate fără de sfârşit, fiind copii ai lui Avraam printr-o credinţă asemănătoare cu a lui. După cum el a crezut glasul lui Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit drept neprihănire, în acelaşi fel am crezut şi noi glasul Lui, venit prin apostolii lui Cristos şi vestit nouă prin profeţi şi am renunţat la toate lucrurile lumii, până la moarte. Prin urmare, El îi promite lui Avraam un popor de aceeaşi credinţă, temător de Dumnezeu, neprihănit, care Îi face plăcere Tatălui; dar acest popor nu sunteţi voi, cei ‚în care nu este credinţă’”.

CAPITOLUL CXX – PROMISIUNEA CU PRIVIRE LA CREŞTINI A FOST FĂCUTĂ LUI ISAAC, LUI IACOV ŞI LUI IUDA

„Observaţi, de asemenea, că aceleaşi promisiuni le sunt făcute lui Isaac şi lui Iacov. Căci El îi vorbeşte astfel lui Isaac: ‚Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta’, iar lui Iacov: ‚Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta’. El nu spune aceasta nici lui Esau, nici lui Ruben, nici altcuiva, ci numai celor din care avea să iasă Cristosul, la vremea potrivită, din fecioara Maria. Dacă veţi lua în calcul binecuvântarea lui Iuda, veţi înţelege ce spun. Căci sămânţa se împarte de la Iacov, coboară prin Iuda, Fares, Isai şi David. Acesta era simbolul faptului că unii din neamul vostru vor fi găsiţi fii ai lui Avraam, dar vor face parte şi din turma lui Cristos, în vreme ce alţii, care sunt într-adevăr copii ai lui Avraam, vor fi asemenea nisipului de pe malul mării, sterp şi fără rod, în mare cantitate şi fără număr, într-adevăr, dar fără să aducă vreun rod şi bând doar din apa mării. O mare mulţime din poporul vostru este condamnată, căci se găseşte în această categorie, absorbind învăţături ale amărăciunii şi ale nelegiuirii şi respingând cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare, El spune în pasajul referitor la Iuda: ‚Nu va lipsi o căpetenie din Iuda, nici un conducător dintre coapsele sale, până vor veni lucrurile pregătite pentru El. El va fi aşteptarea popoarelor’. Este limpede că nu despre Iuda s-au spus aceste cuvinte, ci despre Cristos. Căci dintre toate neamurile, noi Îl aşteptăm nu pe Iuda, ci pe Cristos, care i-a scos pe părinţii voştri din Egipt. Profeţia se referea chiar la venirea lui Cristos: ‚până când vor veni lucrurile pregătite pentru El. El va fi aşteptarea popoarelor’. Isus a venit deci, aşa cum am arătat pe larg, şi este aşteptat să vină din nou pe nori, El, al cărui nume voi îl profanaţi şi vă trudiţi din greu să îl defăimaţi pe întregul pământ. Aş fi putut, domnilor”, am continuat, „să argumentez împotriva voastră cu privire la textul pe care voi îl interpretaţi spunând că este scris ‚Până vor veni lucrurile pregătite pentru El’, deşi cei şaptezeci de bătrâni nu au explicat astfel textul, ci au spus ‚Până va veni Cel pentru care a fost pregătită stăpânirea’. Dar, întrucât ceea ce urmează indică faptul că se face referire la Cristos (căci se spune: ‚şi El va fi aşteptarea popoarelor’), nu voi începe o controversă verbală cu voi, după cum nu am încercat să aduc dovezi cu privire la Cristos din pasajele Scripturii pe care voi nu le recunoaşteţi, precum cuvintele pe care le-am citat din profetul Ieremia, din Ezra şi din David. Dar acele pasaje pe care le acceptaţi, cu siguranţă că, dacă învăţătorii voştri le-ar fi înţeles, le-ar fi şters, aşa cum au făcut în ce priveşte moartea lui Isaia, pe care l-aţi tăiat în două cu un ferăstrău de lemn. Şi aceasta reprezenta o imagine tainică a lui Cristos, care avea să împartă în două poporul vostru şi să îi ridice pe cei vrednici de cinste pentru împărăţia cea veşnică, împreună cu sfinţii patriarhi şi profeţi. Dar El a spus că pe alţii îi va condamna la focul ce nu poate fi stins, împreună cu oamenii neascultători şi care nu s-au pocăit, din toate neamurile. ‚Căci vor veni unii’, a spus El, ‚de la apus şi de la răsărit şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia cerurilor, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară’. Eu am menţionat aceste lucruri fără să urmăresc altceva decât să spun adevărul, refuzând să mă las constrâns de cineva, chiar dacă ar fi să fiu făcut bucăţi de voi. Căci nu m-am gândit la nici unul din neamul meu, adică samaritenii, când am comunicat ceva în scris Cezarului, ci am declarat că ei greşesc atunci când se încred în vrăjitorul Simon, din neamul lor, despre care ei spun că este Dumnezeu, aflându-se mai presus de orice putere, autoritate şi tărie”.

CAPITOLUL CXXI – FAPTUL CĂ NEMURILE CRED ÎN ISUS ARATĂ ÎN MOD EVIDENT CĂ EL ESTE CRISTOS

Pentru că ei au păstrat tăcerea, am continuat: „[Scriptura], vorbind prin David despre Cristos, prieteni, nu a mai spus că popoarele vor fi binecuvântate ‚în sămânţa Lui’, ci ‚în El’. La fel spune şi textul: ‚Numele Lui se va înălţa veşnic mai presus de soare şi toate popoarele vor fi binecuvântate în El’. Dar dacă toate popoarele sunt binecuvântate în Cristos, iar noi, din toate popoarele, credem în El, atunci El este într-adevăr Cristosul şi noi suntem cei binecuvântaţi de El. Dumnezeu a lăsat în trecut soarele ca obiect al închinării, după cum este scris, dar nu s-a văzut vreodată ca cineva să sufere moartea din pricina credinţei lui în soare, dar puteţi vedea că, în numele lui Isus, oameni din orice popor au îndurat şi îndură tot felul de suferinţe, mai degrabă decât să se lepede de El. Căci cuvântul adevărului şi înţelepciunii Lui este mai arzător şi mai dătător de lumină decât razele soarelui şi pătrunde până în adâncimile inimii şi ale minţii. Aşadar, Scriptura a mai spus: ‚numele Lui se va ridica deasupra soarelui’, Zaharia zice: ‚Numele Lui este Răsăritul’ şi referindu-se tot la El, spune: ‚fiecare seminţie se va jeli’. Dar dacă El a strălucit astfel şi a fost atât de puternic la prima Sa venire, (care a fost lipsită de cinste, de frumuseţe şi dispreţuită), astfel că El nu este necunoscut niciunui popor şi oameni de pretutindeni s-au pocăit de răutatea veche a modului de trai din fiecare neam, aşa încât până şi demonii au fost supuşi numelui Său şi toate puterile şi împărăţiile s-au temut de numele Lui mai mult decât de toţi cei morţi, la venirea Lui cea glorioasă, nu va nimici El pe toţi cei care L-au urât şi care s-au îndepărtat de El fără temei şi nu va da odihnă alor Săi, răsplătindu-i cu tot ce au căutat? Aşadar, nouă ne-a fost dat să Îl auzim, să Îl înţelegem şi să fim mântuiţi de acest Cristos şi să recunoaştem toate [adevărurile revelate] de Tatăl. Prin urmare, El I-a spus: ‚Este mare lucru ca Tu să fii numit slujitorul Meu, să ridici seminţiile lui Iacov şi să îi aduni pe risipiţii lui Israel. Te-am pus ca lumină a neamurilor, ca să fii mântuirea lor, până la marginile pământului’”.

CAPITOLUL CXXII – IUDEII ÎNŢELEG ACESTE TEXTE CA REFERINDU-SE LA PROZELIŢI, FĂRĂ SĂ AIBĂ VREUN TEMEI

„Voi credeţi că aceste cuvinte se referă la străin şi la prozeliţi, dar, de fapt, ele se referă la noi, cei care am fost iluminaţi de Isus. Căci Cristos le-a fost şi lor de mărturie, dar acum voi sunteţi de două ori copiii iadului, după cum a spus El Însuşi. Aşadar, ce au scris profeţii nu se referea la aceste persoane, ci la noi, cei despre care Scriptura spune: ‚Îi voi conduce pe cei orbi pe o cale pe care nu o ştiau şi vor umbla pe cărări pe care nu le cunoşteau. Eu sunt martor, spune Domnul, Dumnezeu, şi slujitorul Meu pe care l-am ales’. Atunci, cui slujeşte Cristos de mărturie? Evident că celor care au crezut. Dar prozeliţii nu numai că nu cred, ci rostesc blasfemii de două ori mai mult decât voi la adresa numelui Său şi vor să ne tortureze şi să ne ucidă pe noi, cei care credem în El. Căci ei caută să fie ca voi în toate privinţele. Cu alte cuvinte El strigă: ‚Eu, Domnul, Te-am chemat în neprihănire, Te voi lua de mână, Te voi întări şi Te voi da ca legământ al poporului, ca o lumină a neamurilor, să deschizi ochii orbilor şi să dai drumul celor legaţi’. Aceste cuvinte, domnilor, se referă într-adevăr tot la Cristos şi privesc popoarele care au fost luminate sau veţi spune din nou că El vorbeşte despre lege şi despre prozeliţi?”

Atunci, unii din cei care veniseră a doua zi, au strigat tare, ca şi cum ar fi fost la teatru: „Nu se referă El la lege şi la cei iluminaţi de ea? Aceştia sunt prozeliţii.”

„Nu”, am spus eu uitându-mă spre Trypho, „căci dacă legea ar putea să lumineze popoarele şi pe cei ce o au, ce nevoie ar mai fi de un nou legământ? Dar pentru că Dumnezeu a anunţat dinainte că va trimite un nou legământ, o lege şi o poruncă veşnică, nu vom înţelege că este vorba de vechea lege şi de prozeliţii ei, ci de Cristos şi de prozeliţii Lui, adică noi, neamurile, pe care El le-a luminat, cum spune undeva: ‚Aşa vorbeşte Domnul: ‚La vremea potrivită Te-am auzit, în ziua mântuirii Te-am ajutat şi Te-am dat ca legământ al poporului, să stăpâneşti pământul şi să-i moşteneşti pe cei părăsiţi’. Care este moştenirea lui Cristos? Nu sunt popoarele? Care este legământul Domnului? Nu este Cristos? Căci El spune în alt loc: ‚Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut. Cere-Mi şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi înălţimile pământului în stăpânire’”.

CAPITOLUL CXXIII – INTERPRETĂRI RIDICOLE ALE IUDEILOR. CREŞTINIII SUNT ADEVĂRATUL ISRAEL

„Aşadar, dat fiind faptul că toate aceste profeţii din urmă se referă la Cristos şi la neamuri, ar trebui să credeţi şi că cele dintâi se referă la El, în acelaşi mod. Căci prozeliţii nu au nevoie de un legământ, pentru că una şi aceeaşi lege este impusă tuturor celor circumcişi, iar Scriptura spune astfel despre ei: ‚Şi străinul li se va alătura şi va fi adăugat casei lui Iacov’. Prozelitul, care este circumcis ca să aibă acces în popor, devine ca unul din voi, în vreme ce noi, cei care am fost socotiţi vrednici să fim numiţi un popor, suntem încă dintre neamuri, căci nu am fost circumcişi. Apoi, este ridicol să vă imaginaţi că ochii prozeliţilor vor fi larg deschişi, iar ai voştri nu şi că voi sunteţi cei orbi şi surzi, în vreme ce ei sunt luminaţi. Ar fi şi mai ridicol să spuneţi că legea a fost dată neamurilor şi că voi nu aţi ştiut aceasta. Atunci aţi fi fost copleşiţi de mânia lui Dumnezeu şi nu aţi fi fost fără de lege şi nişte copii rătăciţi, ci v-aţi fi temut să Îl auziţi pe Dumnezeu spunând: ‚Copii necredincioşi! Cine sunt orbi, dacă nu slujitorii Mei şi cine sunt surzi, dacă nu cei ce îi conduc? Slujitorii lui Dumnezeu au ajuns orbi. Voi vedeţi ades, dar nu băgaţi de seamă; urechile vă sunt deschise, dar nu auziţi’. Vă fac cinste cuvintele lui Dumnezeu cu privire la voi? Este frumoasă mărturia Lui despre slujitorii Săi? Voi nu vă ruşinaţi, deşi auziţi deseori aceste cuvinte. Nu tremuraţi la ameninţarea lui Dumnezeu, căci sunteţi un popor nechibzuit şi cu inima împietrită. ‚De aceea, iată, voi da la o parte acest popor’, spune Domnul, ‚îl voi da deoparte şi voi nimici înţelepciunea înţeleptului şi voi ascunde priceperea celui priceput’. Aceasta pe bună dreptate, căci voi nu sunteţi nici înţelepţi, nici pricepuţi, ci vicleni şi ticăloşi. Sunteţi înţelepţi numai în ce priveşte răul, dar cu totul incapabili să cunoaşteţi sfatul ascuns al lui Dumnezeu sau legământul Lui cel credincios sau să găsiţi cărările cele veşnice. ‚De aceea, zice Domnul, voi ridica în Israel şi în Iuda o sămânţă de oameni şi o sămânţă de dobitoace’, iar prin Isaia, El vorbeşte astfel cu privire la un alt Israel: ‚În ziua aceea, printre asirieni şi egipteni, va fi un al treilea Israel, binecuvântat în ţara pe care Domnul Savaot a binecuvântat-o, spunând: ‚Binecuvântat va fi poporul Meu din Egipt şi Asiria şi Israel, moştenirea Mea’. Din moment ce Dumnezeu binecuvântează acest popor, îl numeşte Israel şi îl declară moştenirea Lui, cum de nu vă pocăiţi de amăgirea în care vă complăceţi, ca şi cum numai voi aţi fi Israelul, şi nu vă opriţi din a blestema poporul pe care Dumnezeu l-a binecuvântat? Atunci când vorbeşte despre Israel şi despre împresurarea lui, El a adăugat astfel: ‚Voi aduce asupra ta, Israele, oameni care te vor stăpâni, tu vei fi moşia lor şi nu vei mai scăpa de ei.’”

„Atunci”, a spus Trypho, „sunteţi voi Israelul şi spune El despre voi aceste lucruri?”

„Dacă într-adevăr”, am spus eu, „nu am fi intrat într-o discuţie lungă cu privire la aceste subiecte, m-aş fi gândit că pui această întrebare din ignoranţă, dar după ce am ajuns la o concluzie în această privinţă, în urma unei demonstraţii pe care aţi aprobat-o, nu cred că eşti în necunoştinţă de cauză cu privire la lucrurile pe care tocmai le-am spus sau că urmăreşti numai o dispută, ci că doreşti să expun şi acestor oameni aceleaşi argumente”. Conform asentimentului exprimat de privirea lui, am continuat: „În Isaia, dacă aveţi urechi de auzit, Dumnezeu vorbeşte simbolic despre Cristos şi Îl numeşte Iacov şi Israel. El spune astfel: ‚Iacov este slujitorul Meu pe care îl sprijin; Israel este alesul Meu. Voi pune Duhul Meu peste El şi El va vesti neamurilor judecata. El nu se va certa, nu va striga şi nici nu I se va auzi glasul pe uliţe: nu va zdrobi trestia frântă şi nu va stinge mucul care mai fumegă, ci va aduce judecata după adevăr. El va străluci şi nu va slăbi până ce va aşeza dreptatea pe pământ. Şi neamurile se vor încrede în numele Lui’. După cum de la Iacov, supranumit Israel, întregul vostru popor a fost numit Iacov sau Israel, la fel şi noi, după Cristos, care ne-a născut pentru Dumnezeu, asemenea lui Iacov, Israel, Iuda, Iosif şi David, ne numim şi suntem adevăraţi fii ai lui Dumnezeu şi respectăm poruncile lui Cristos”.

CAPITOLUL CXXIV – CREŞTINII SUNT FIII LUI DUMENZEU

Când am văzut că au fost tulburaţi pentru că am spus că noi suntem fiii lui Dumnezeu, am anticipat întrebarea lor şi am spus: „Ascultaţi, domnilor, cum vorbeşte Duhul Sfânt despre acest popor, spunând că aceştia sunt cu toţii fii ai Celui Preaînalt şi cum acest Cristos va fi prezent în adunarea lor, judecând pe fiecare om. Cuvintele sunt spuse de David şi, potrivit versiunii voastre, sunt următoarele: ‚Dumnezeu stă în adunarea dumnezeilor, El judecă în mijlocul dumnezeilor. ‚Până când veţi judeca nedrept şi îi veţi accepta pe cei răi? Faceţi dreptate orfanului şi celui sărac; daţi dreptate celui umil şi nevoiaş. Izbăviţi pe cel lipsit şi scăpaţi pe cel sărac din mâna celor răi’. Dar ei nu ştiu nimic şi nici nu au priceput, ci umblă în întuneric, de aceea toate temeliile pământului vor fi clătinate. Eu am zis: ‚Sunteţi dumnezei şi toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt’. Dar voi muriţi ca nişte oameni şi cădeţi asemenea oricăreia dintre căpetenii. Scoală-Te, Dumnezeule! Judecă pământul, căci toate popoarele sunt moştenirea Ta’. Dar în versiunea celor şaptezeci de bătrâni este scris: ‚Iată că muriţi ca nişte oameni şi cădeţi ca una dintre căpetenii’, ca să arate neascultarea oamenilor – adică a lui Adam şi a Evei; iar căderea uneia dintre căpetenii se referă la cel numit şarpele, care a căzut fiind răsturnat de la locul lui, pentru că a amăgit-o pe Eva. Însă discursul meu nu intenţionează să atingă acest aspect, ci să demonstreze că Duhul Sfânt îi mustră pe oameni pentru că ei au fost făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu, nesupuşi suferinţei şi morţii, cu condiţia să respecte poruncile Lui şi au fost socotiţi vrednici de numele de fii ai Lui, şi totuşi ei, ajungând ca Adam şi Eva, obţin moartea pentru ei înşişi. Puteţi lăsa interpretarea psalmului aşa cum doriţi; totuşi, am dovedit că toţi oamenii sunt consideraţi vrednici să devină ‚dumnezei’ şi că au puterea să devină fii ai Celui Preaînalt; fiecare va fi judecat şi condamnat de el însuşi, ca şi Adam şi Eva. Acum am dovedit pe larg: Cristos este numit Dumnezeu”.

CAPITOLUL CXXV – EL EXPLICĂ FORŢA PE CARE O ARE CUVÂNTUL ISRAEL ŞI FELUL ÎN CARE I SE POTRIVEŞTE LUI CRISTOS

„Aş dori, domnilor”, am spus eu, „ să aflu de la voi care este forţa numelui Israel”. Pentru că ei tăceau, am continuat: „Vă voi spune ceea ce ştiu: căci nu cred că e corect să nu vorbesc atunci când ştiu sau, presupunând că voi ştiţi, dar din invidie sau dintr-o ignoranţă voită vă înşelaţi singuri, să fiu în continuare plin de solicitudine. Eu spun toate lucrurile simplu şi sincer, după cum a zis Domnul meu: ‚Un semănător a ieşit să semene sămânţa şi o parte a căzut lângă drum, o parte între spini, alta pe pământ stâncos şi alta în pământ bun’. Aşadar, trebuie să vorbesc în speranţa că voi găsi undeva pământ bun, pentru că acest Domn al meu, ca unul tare şi puternic, vine să ceară înapoi ce este al Lui de la toţi şi nu îşi va condamna ispravnicul dacă vede că acesta, ştiind că Domnul este puternic şi a venit să ceară ce Îi aparţine, a încredinţat totul băncilor şi nu a săpat un loc unde să-l ascundă. Prin urmare, numele Israel înseamnă ‚un om care cucereşte puterea’, căci Isra semnifică un om biruitor, iar El înseamnă putere. Faptul că Isus Cristos avea să acţioneze aşa atunci când a devenit om a fost prevestit de taina luptei lui Iacov cu Cel care i S-a arătat, prin aceea că El a împlinit voia Tatălui, fiind totuşi Dumnezeu şi Întâiul născut din toată creaţia. Când a devenit om, după cum am remarcat anterior, diavolul a venit la El, adică puterea numită şarpele sau Satana, ca să-L ispitească, încercând să Îl facă să cadă, prin faptul că I-a cerut să i Se închine. Dar El l-a nimicit şi l-a dărâmat pe diavol, dovedindu-i răutatea, prin faptul că Îi ceruse să i se închine ca lui Dumnezeu, împotriva Scripturii. Diavolul este un apostat faţă de voia lui Dumnezeu. Isus i-a răspuns: ‚Este scris: ‚Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să Îi slujeşti’. Atunci, fiind învins şi osândit, diavolul a plecat de la El. Pentru că acest Cristos al nostru avea să îndure durerea şi suferinţa, El a făcut o aluzie cu privire la aceasta atingând coapsa lui Iacov şi făcând-o să se micşoreze. Dar, de la început, numele Lui a fost Israel, nume cu care l-a schimbat şi pe cel al binecuvântatului Iacov, atunci când l-a binecuvântat cu numele Său, proclamând astfel că, toţi cei ce au căutat, prin El, refugiu la Tatăl, constituie Israelul cel binecuvântat. Dar voi, care nu aţi înţeles nimic din toate acestea şi nefiind pregătiţi să înţelegeţi, pentru că sunteţi copiii lui Iacov după sămânţa trupească, vă aşteptaţi să fiţi cu siguranţă mântuiţi. Dar am dovedit cu multe cuvinte că vă înşelaţi în această privinţă”.

CAPITOLUL CXXVI – NUMELE DIFERITE ALE LUI CRISTOS, POTRIVIT AMBELOR SALE NATURI. SE DEVEDEŞTE CĂ EL ESTE DUMENZEU ŞI CĂ S-A ARĂTAT PATRIARHILOR

„Dacă aţi fi ştiut, Trypho”, am continuat, „cine este Cel care e numit la un moment dat Înger al marelui sfat, care este numit un Om de către Ezechiel, asemenea Fiului omului de către Daniel, un Prunc de Isaia, Cristos şi Dumnezeu care trebuie adorat, de David, Cristos şi Piatra de către mulţi, Înţelepciune de Solomon, Iosif, Iuda şi o Stea de Moise, Răsăritul de Zaharia, Cel de suferă, Iacov şi Israel de Isaia şi apoi Toiag, Floare, Piatra din capul unghiului şi Fiul lui Dumnezeu, nu aţi mai fi spus blasfemii la adresa Celui care a venit, S-a născut, a suferit, S-a înălţat la cer şi care va veni din nou, când cele doisprezece seminţii ale voastre se vor tângui. Dacă aţi fi înţeles ce au scris profeţii, nu aţi fi negat că El era Dumnezeu, Fiul singurului Dumnezeu fără început şi de necuprins. Căci undeva, în Exod, Moise spune următoarele: ‚Domnul i-a vorbit lui Moise şi i-a zis: ‚Eu sunt Dumnezeul care i S-a arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov şi care a fost Dumnezeul lor. Nu mi-am descoperit lor numele Meu, dar am încheiat cu ei legământul Meu’. Apoi spune astfel: ‚Un om s-a luptat cu Iacov’ şi afirmă că era Dumnezeu, relatând ceea ce a spus Iacov: ‚L-am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viaţă’. Apoi se consemnează că Iacov a numit locul unde Dumnezeu S-a luptat cu el, i S-a arătat şi l-a binecuvântat, Faţa lui Dumnezeu (Peniel). Moise spune şi că Dumnezeu i S-a arătat lui Avraam lângă stejarul lui Mamre, pe când stătea la uşa cortului, la vremea amiazei. El continuă şi spune: ‚Şi-a ridicat ochii, s-a uitat şi iată că trei oameni stăteau înaintea lui. Când i-a văzut, a alergat înaintea lor’. Peste puţin timp, unul din ei i-a promis lui Avraam un fiu: ‚De ce a râs Sara, zicând: ‚Cu adevărat, mai pot avea copil eu, care sunt bătrână?’ Este cu neputinţă ceva pentru Dumnezeu? La vremea cuvenită Mă voi întoarce şi Sara va avea un fiu. Şi ei au plecat de la Avraam’. Apoi el spune astfel despre ei: ‚Oamenii s-au ridicat şi au privit înspre Sodoma’. Atunci, Cel care a fost şi este i-a zis lui Avraam: ‚Nu voi ascunde de Avraam, robul Meu, ce am de gând să fac’. Am citat şi am explicat ce urmează în scrierile lui Moise şi am dovedit”, am spus eu, „că Cel care este descris drept Dumnezeu şi care i S-a arătat lui Avraam, lui Isaac, lui Iacov şi celorlalţi patriarhi, a fost desemnat sub autoritatea Tatălui şi a Domnului şi slujeşte voii Lui”. Apoi am continuat şi am spus ce nu spusesem înainte: „Astfel, când poporul a vrut să mănânce carne, iar Moise îşi pierduse credinţa în El, cel care este numit acolo ‚Îngerul’ şi care a promis că Dumnezeu le va da pe săturate, este deopotrivă Dumnezeu şi Înger şi El a spus şi a făcut aceste lucruri. Căci Scriptura spune astfel: „Şi Domnul i-a spus lui Moise: ‚Nu va fi îndeajuns mâna Domnului? Veţi cunoaşte acum dacă veţi fi sau nu ascunşi în cuvântul Meu’. În alte cuvinte, se spune astfel: ‚Dar Domnul mi-a vorbit: ‚Nu vei trece peste Iordan: Domnul, Dumnezeul tău, care merge înaintea ta, va da la o parte acele popoare’”.

CAPITOLUL CXXVII – ACESTE PASAJE ALE SCRIPTURII NU SE APLICĂ TATĂLUI, CI CUVÂNTULUI

„Aceste cuvinte şi altele sunt consemnate de cel care a dat legea şi de profeţi şi cred că am declarat îndeajuns că, ori de câte ori Dumnezeu spune: ‚Dumnezeu a plecat de la Avraam’, ‚Domnul i-a vorbit lui Moise’, ‚Domnul S-a coborât să vadă turnul pe care îl zideau oamenii’, sau ‚Dumnezeu a închis uşa corăbiei după Noe’, nu trebuie să vă închipuiţi că Însuşi Dumnezeul cel fără început a coborât sau S-a suit din vreun loc. Căci Tatăl cel inefabil şi Domnul tuturor nici nu vine în vreun loc, nici nu Se plimbă, nici nu doarme, nu Se ridică, ci rămâne în locul Lui, oricare ar fi acela, gata să vadă şi gata să audă, fără a avea ochi sau urechi, dar având o putere de nedescris. El vede toate lucrurile, cunoaşte toate lucrurile şi nici unul dintre noi nu scapă privirii Lui. El nu poate fi dus sau restrâns la vreun loc din lume, întrucât El a existat înainte ca lumea să fie creată. Atunci, cum putea El să vorbească cu cineva, să fie văzut de cineva, sau să Se arate pe cea mai mică porţiune a pământului, dacă la Sinai poporul nu a putut privi nici măcar slava Celui pe care Îl trimisese El? Moise însuşi nu a putut să intre în cortul pe care îl ridicase, atunci când acesta s-a umplut cu slava lui Dumnezeu, iar preoţii nu au putut sta în faţa templului când Solomon a adus chivotul în casa pe care o zidise pentru acesta la Ierusalim. De aceea, nici Avraam, nici Isaac, nici Iacov, nici vreun alt om nu L-a văzut pe Tatăl şi pe Domnul cel inefabil al tuturor, inclusiv al lui Cristos, ci [L-au văzut] pe Cel care, potrivit voii Lui, este Fiul Său, deopotrivă Dumnezeu şi Înger, pentru că slujeşte voii Sale. Cu privire la acesta, Dumnezeu a găsit cu cale să Se nască din fecioară; tot El S-a arătat sub forma focului care i-a vorbit lui Moise din rug. Dacă nu înţelegem aşa Scriptura, ar însemna că Tatăl şi Domnul tuturor nu se afla în cer atunci când s-a întâmplat ce a scris Moise: ‚Şi Domnul a făcut să plouă asupra Sodomei cu foc şi pucioasă de la Domnul, din cer’ sau când David a spus: ‚Voi, cârmuitori, ridicaţi porţile; ridicaţi-vă, porţi veşnice, să intre Împăratul slavei’ şi apoi: ‚Domnul a zis Domnului Meu: ‚Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale’”.

CAPITOLUL CXXVIII – CUVÂNTUL NU ESTE TRIMIS CA O PUTERE NEÎNSUFLEŢITĂ, CI CA O PERSOANĂ NĂSCUTĂ DIN SUBSTANŢA TATĂLUI

„Ceea ce am spus a dovedit pe deplin că, fiind Domn, Dumnezeu şi Fiu de Dumnezeu, care Şi-a arătat puterea apărând ca Om, Înger sau sub forma focului din rug, Cristos S-a arătat şi în cazul judecăţii Sodomei”. Atunci am repetat încă o dată tot ceea ce citasem înainte din Exod, cu privire la viziunea rugului şi la numele lui Iosua (Isus) şi am continuat: „Să nu credeţi, domnilor, că vorbesc de prisos atunci când repet frecvent aceste cuvinte, ci pentru că ştiu că unii doresc să anticipeze aceste remarci şi să spună că puterea trimisă de la Tatăl tuturor, care i S-a arătat lui Moise, sau lui Avraam, sau lui Iacov, este numită Înger pentru că Acesta a venit la oameni (căci poruncile Tatălui au fost vestite oamenilor prin El), că se numeşte Slavă, pentru că arătarea ei nu poate fi îndurată uneori, că se numeşte Om şi făptură omenească pentru că apare ocazional, în formele pe care Tatăl le doreşte, că este numit Cuvântul, pentru că aduce oamenilor veşti de la Dumnezeu; dar ei vor să susţină că această putere este indivizibilă şi inseparabilă de Tatăl, la fel cum lumina soarelui pe pământ este indivizibilă şi inseparabilă de soarele de pe cer şi atunci când acesta apune, şi lumina dispare o dată cu el. Ei spun că, la fel şi Tatăl, atunci când vrea, face să se manifeste puterea Sa şi, atunci când doreşte, o face să se întoarcă la Sine. Aceşti oameni spun că astfel, Dumnezeu a creat îngerii. Dar s-a dovedit că sunt îngeri care există mereu şi nu se întorc vreodată la forma în care îşi au originea. Am dovedit pe scurt înainte faptul că această putere, pe care cuvântul profetic o numeşte Dumnezeu şi Înger, nu este [diferită] în ce priveşte numele, asemeni luminii soarelui, ci este distinctă din punct de vedere numeric. Această putere S-a născut din Tatăl, prin puterea şi voinţa Lui, dar nu prin rupere, ca şi cum esenţa Tatălui s-ar fi divizat, căci după ce lucrurile au fost împărţite sau divizate nu mai sunt la fel ca înainte. Am luat ca exemplu focul aprins dintr-un alt foc, pe care îl vedem ca fiind distinct de cel dintâi, fără să se micşoreze însă prin faptul că mai multe focuri au fost aprinse din el, ci el rămâne acelaşi”.

CAPITOLUL CXXIX – ACEST FAPT ESTE CONFIRMAT DIN ALTE PASAJE DIN SCRIPTURĂ

„Acum voi recita din nou cuvintele spuse, ca dovadă a acestui fapt. Când Scriptura spune: ‚Domnul a făcut să plouă cu foc de la Domnul, din cer’, cuvântul profetic indică faptul că sunt doi la număr: Unul aflat pe pământ, despre care se spune că a coborât să asculte strigătul Sodomei; Altul în cer, care este totodată Domn al Domnului de pe pământ; El este Tată şi Dumnezeu – motiv pentru care are puterea şi este Domn şi Dumnezeu. Atunci Scriptura consemnează că Dumnezeu a spus la început: ‚Iată că Adam a ajuns ca unul din Noi’, expresia ‚ca unul din Noi’ indică, de asemenea, numărul. Cuvintele nu admit un sens figurat, aşa cum caută sofiştii să arate, căci aceştia nu au fost în stare nici să spună, nici să înţeleagă adevărul. În cartea Înţelepciunii este scris: ‚Dacă ţi-aş povesti evenimentele fiecărei zile, aş căuta să le enumăr de la început. Domnul m-a făcut începutul căilor Lui pentru lucrările Lui. Din veşnicie, El m-a aşezat la început, înainte să facă pământul şi adâncurile, înainte să apară izvoarele, înainte să fie întemeiaţi munţii; El m-a născut înaintea tuturor dealurilor’”. Când am repetat aceste cuvinte, am adăugat: „Înţelegeţi, ascultătorii mei, dacă sunteţi cu băgare de seamă, că Scriptura a declarat că această Odraslă a fost născută de Tatăl înaintea tuturor lucrurilor create şi oricine va recunoaşte că ceea ce a fost născut este distinct numeric de cel ce dă naştere”.

CAPITOLUL CXXX – EL REVINE LA CONVERTIREA NEAMURILOR ŞI ARATĂ CĂ ACEASTA A FOST PREVESTITĂ

Când toţi şi-au exprimat acordul, am spus: „Voi menţiona acum nişte pasaje pe care nu le-am relatat înainte. Ele sunt consemnate de slujitorul cel credincios, Moise, în mod simbolic, şi spun astfel: ‚Bucuraţi-vă, o, ceruri, de El şi toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine’” şi am adăugat ceea ce urmează în acest pasaj: „‚Bucuraţi-vă, popoare, împreună cu poporul Lui şi toţi îngerii Domnului să fie întăriţi în El: căci El răzbună şi va răzbuna sângele fiilor Lui şi Se va răzbuna pe vrăjmaşii Săi şi va răsplăti celor ce Îl urăsc. Domnul va curăţa ţara poporului Său’. Prin aceste cuvinte, El declară că noi, neamurile, ne bucurăm cu poporul Lui – adică împreună cu Avraam, cu Isaac, cu Iacov, cu profeţii şi, pe scurt, cu toţi cei ce sunt plăcuţi lui Dumnezeu, potrivit lucrurilor cu care am ajuns de acord. Dar nu întregul vostru popor va fi mântuit, căci ştim din Isaia că cei păcătoşi vor fi pradă viermilor şi focului care nu se stinge, în vreme ce vor rămâne nemuritori, aşa încât vor fi o privelişte de groază pentru toate făpturile. Pe lângă acestea”, am spus eu, „vreau să adaug câteva pasaje din cuvintele lui Moise, din care să înţelegeţi că Dumnezeu i-a împrăştiat în vechime pe oameni, după neamurile şi limbile lor şi, dintre acestea, a ales poporul vostru, un neam inutil, neascultător şi necredincios şi a arătat că cei care au fost aleşi din toate neamurile s-au supus voii Lui prin Cristos – pe care Îl numeşte şi Iacov şi Israel – şi aceştia, cum am menţionat înainte, sunt Iacov şi Israel. Căci atunci când spune: ‚Bucuraţi-vă, voi, popoare, împreună cu poporul Lui’, El le dă aceeaşi moştenire şi nu îi numeşte la fel, ci când spune că aceştia, ca neamuri, se vor bucura cu poporul Lui, El îi numeşte neamuri ca reproş la adresa voastră. Căci dacă voi I-aţi stârnit mânia prin idolatria voastră, El i-a socotit pe cei idolatri vrednici să Îi cunoască voia şi să-I primească moştenirea”.

CAPITOLUL CXXXI – NEAMURILE CONVERTITE LA CRISTOS SUNT CU MULT MAI CREDINCIOASE DECÂT IUDEII

„Voi cita pasajul care arată că Dumnezeu a împărţit toate neamurile. El spune aşa: ‚Întreabă-l pe tatăl tău şi îţi va arăta, pe bătrânii tăi şi îţi vor spune cum a împărţit Cel Preaînalt neamurile şi cum i-a împrăştiat pe fiii lui Adam. El a aşezat hotarele popoarelor în funcţie de numărul copiilor lui Israel şi partea Domnului este poporul Lui, Iacov, şi Israel este partea Lui de moştenire’”. După aceea, am adăugat: „Cei şaptezeci de bătrâni au tradus astfel: ‚El a aşezat hotarele popoarelor în funcţie de numărul îngerilor lui Dumnezeu’. Dar pentru că argumentul meu nu este în nici un fel slăbit de aceasta, am adoptat versiunea voastră. Dacă veţi mărturisi adevărul, voi înşivă trebuie să recunoaşteţi că noi, cei care am fost chemaţi de Dumnezeu prin taina dispreţuită şi ruşinoasă a crucii (mărturisirea acesteia, ascultarea de ea şi evlavia noastră ne-au atras chiar pedeapsa cu moartea, din partea demonilor şi a oştirii diavolului, prin ajutorul pe care voi li-l daţi) şi care suferim toate chinurile mai degrabă decât să ne lepădăm chiar cu vorba de El, Cel prin care suntem chemaţi la mântuirea pregătită mai dinainte de Tatăl şi Îi suntem mai credincioşi lui Dumnezeu decât voi, cei care aţi fost răscumpăraţi din Egipt cu mână tare şi prin arătarea unei mari glorii, când marea s-a despărţit în două pentru voi şi a rămas o cărare uscată, iar [Dumnezeu] i-a ucis în mare pe cei care vă urmăreau cu multe arme, cu care splendide, aducând asupra lor valurile care v-au făcut vouă loc să treceţi. Deasupra voastră a strălucit un stâlp de foc ce nu s-a stins şi nu a pălit niciodată, pentru voi El a făcut să cadă ca hrană mana, care era potrivită pentru îngerii din cer, pentru ca voi să nu trebuiască să vă pregătiţi mâncarea; apele de la Mara s-au făcut dulci şi aţi văzut un semn al Celui care avea să fie răstignit, atunci când aţi fost muşcaţi de şerpi, după cum am menţionat deja (căci Dumnezeu a anticipat aceste taine înainte să aibă loc, ca să vă dea har, faţă de care aţi fost mereu vinovaţi prin faptul că nu v-aţi arătat mulţumitori) şi un alt semn prin imaginea mâinilor întinse ale lui Moise şi prin numele lui Osea, care a fost transformat în Isus (Iosua); când aţi luptat împotriva lui Amalec, incident pe care Dumnezeu a poruncit să îl consemnaţi, numele de Isus a rămas în mintea voastră ca fiind Cel ce avea să şteargă amintirea lui Amalec de sub ceruri. Acum este limpede că amintirea lui Amalec a rămas din pricina fiului lui Nave (Nun): dar Dumnezeu arată clar că prin Isus, care a fost răstignit şi prevestit prin toate aceste simboluri ale lucrurilor care aveau să I se întâmple, demonii aveau să fie nimiciţi, să se înspăimânte de numele Lui, iar stăpânirile şi împărăţiile să se teamă de El. Cei care cred în El, din toate neamurile, sunt oameni plăcuţi lui Dumnezeu şi paşnici, fapt indicat de cuvintele citate de mine, Trypho. Atunci când aţi dorit carne, v-au fost date atât de multe prepeliţe încât nu puteau fi numărate; pentru voi a ţâşnit apă din stâncă şi aţi fost umbriţi de un nor, care v-a apărat de căldură şi de frig, fapt care declara semnificaţia unui cer nou. Şireturile încălţămintei nu vi s-au rupt, încălţămintea şi îmbrăcămintea nu vi s-a învechit şi chiar hainele copiilor au crescut o dată cu ei”.

CAPITOLUL CXXXII – CÂT DE MARE A FOST PUTEREA NUMELUI ISUS ÎN VECHIUL TESTAMENT

„Totuşi, după aceasta, v-aţi făcut un viţel, aţi săvârşit adulter cu fiicele străinilor şi aţi slujit idolilor. Apoi ţara v-a fost dată după aşa o manifestare a puterii, încât aţi fost martori minunii când soarele a rămas nemişcat pe cer, la porunca omului numit Isus (Iosua), nu a apus timp de treizeci şi şase de ore şi aţi văzut toate celelalte miracole făcute pentru voi, după cum era nevoie. Pornind de aici, mi se pare potrivit să vorbesc despre altceva, care vă va conduce spre cunoaşterea lui Isus, Cel despre care ştim că a fost Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost răstignit, a înviat din morţi, S-a înălţat la cer şi Se va întoarce să judece pe toţi oamenii, chiar şi pe Adam însuşi. Ştiţi”, am continuat, „că atunci când chivotul mărturiei a fost luat de duşmanii din Aşdod şi o boală teribilă şi incurabilă a izbucnit printre ei, aceştia au înjugat la un car vaci care zămisliseră de curând, ca să vadă dacă fuseseră loviţi de puterea lui Dumnezeu, din pricina chivotului sau nu şi dacă Dumnezeu vroia ca acest chivot să fie dus înapoi de unde fusese luat. Când au făcut aceasta, vacile, fără a fi conduse de vreun om, nu s-au dus spre locul de unde fusese luat chivotul, ci spre ogorul unui om numit Osea, ca şi cel al cărui nume a fost schimbat în Isus (Iosua), după cum am menţionat anterior, cel care a condus poporul în ţară şi care le-a împărţit-o; când vacile au ajuns în acest ogor, au rămas acolo, arătând astfel că fuseseră călăuzite de numele puterii, după cum, altădată, cei care au supravieţuit din poporul care a ieşit din Egipt, au fost conduşi în ţară de cel care primise numele de Isus (Iosua), care se numise înainte Osea”.

CAPITOLUL CXXXIII – CREŞTINII SE ROAGĂ PENTRU IUDEI, CARE AU INIMA ÎMPIETRITĂ

„Deşi aceste lucrări şi altele la fel de minunate şi neaşteptate au fost făcute printre voi şi văzute de voi în diferite momente, totuşi, voi sunteţi condamnaţi de profeţi pentru că aţi ajuns până acolo încât v-aţi oferit copiii demonilor şi aţi îndrăznit să vă purtaţi astfel faţă de Cristos, lucru pe care îl faceţi şi acum. Fie să primiţi îndurare şi mântuire de la Dumnezeu şi de la Cristos pentru toate aceste lucruri. Dumnezeu, care ştia dinainte că aveaţi să faceţi astfel de lucruri, a rostit acest blestem asupra voastră prin profetul Isaia: ‚Vai de sufletul lor, căci ei fac planuri rele împotriva lor înşişi, spunând: ‚Să-l legăm pe cel neprihănit, căci nu ne este pe plac. De aceea, ei vor mânca rodul faptelor lor. Vai de cel rău! Răul îl va ajunge, potrivit lucrării mâinilor lui. O, poporul Meu, cei ce vă asupresc vă culeg rodul şi vor stăpâni peste voi. Poporul Meu, cei ce te numesc binecuvântat te fac să te înşeli şi îţi tulbură drumul. Acum Domnul îşi cheamă poporul la judecată şi va intra să Se judece cu bătrânii şi cu căpeteniile poporului. De ce aţi dat foc viei Mele? Şi de ce se găseşte prada luată de la cel sărac în casele voastre? De ce călcaţi în picioare pe poporul Meu şi vă bateţi joc de înfăţişarea celui umil?’ Apoi, cu alte cuvinte, profetul a vorbit despre aceleaşi lucruri: ‚Vai de cei ce trag după ei nedreptatea cu o funie lungă şi păcatele lor cu hamurile jugului unui viţel; vai de cei ce spun: ‚Să Se grăbească, să vino odată hotărârea Sfântului lui Israel, ca să o cunoaştem’. Vai de cei ce numesc răul bine şi binele rău! Vai de cei ce spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric, care iau amărăciunea drept dulceaţă şi dulceaţa drept amărăciune! Vai de cei ce sunt înţelepţi în ochii lor şi pricepuţi în văzul lor! Vai de cei ce sunt tari printre voi, care beau vin, oameni puternici care amestecă băuturi tari! Vai de cei ce răsplătesc pe cel vinovat şi iau drepturile celui neprihănit! De aceea, după cum un cărbune arde miriştea şi flăcările o mistuie cu totul, tot aşa, rădăcina lor va fi ca lâna şi floarea lor va trece ca praful, căci au nesocotit legea Domnului Savaot şi au dispreţuit cuvântul Domnului, al Sfântului lui Israel. Domnul Savaot S-a mâniat, Şi-a întins mâna împotriva lor şi i-a lovit. A scuturat munţii şi trupurile lor moarte stau ca balega în mijlocul drumului. Cu toate acestea, ei nu s-au pocăit, ci încă îşi ridică braţul’. Chiar mâna voastră se ridică să săvârşească răul, pentru că voi L-aţi ucis pe Cristos şi nu vă pocăiţi de fapta voastră, ci ne şi urâţi şi ne ucideţi ori de câte ori puteţi pe noi, cei care am crezut în Dumnezeu şi Tatăl tuturor, prin Cristos. Voi Îl blestemaţi fără încetare pe El, cât şi pe cei ce sunt de partea Lui, în vreme ce noi toţi ne rugăm pentru voi şi pentru toţi oamenii, după cum ne-a învăţat Cristos, Domnul nostru, când ne-a poruncit să ne rugăm chiar şi pentru vrăjmaşii noştri, să îi iubim pe cei ce ne urăsc şi să îi binecuvântăm pe cei ce ne blestemă”.

CAPITOLUL CXXXIV – CĂSĂTORIILE LUI IACOV SUNT O IMAGINE A BISERICII

„Atunci, dacă învăţătura profeţilor şi a Lui vă mişcă, este mai bine să Îl urmaţi pe Dumnezeu decât pe învăţătorii voştri nepricepuţi şi orbi, care îngăduie şi acum oricărui bărbat să aibă patru sau cinci neveste şi dacă cineva vede o femeie frumoasă şi vrea să o aibă, citează faptele lui Iacov, [numit] Israel, şi ale celorlalţi patriarhi şi ei susţin că nu este greşit să facă un asemenea lucru, căci sunt cu totul ignoranţi în această privinţă. După cum am spus înainte, fiecare act de acest fel a dezvăluit anumite taine mari. Voi arăta ce profeţie s-a împlinit prin căsătoriile lui Iacov, ca să cunoaşteţi că învăţătorii voştri nu au privit niciodată la motivul divin care a determinat fiecare acţiune, ci numai la poftele josnice şi murdare. De aceea, fiţi cu luare aminte la ce vă spun. Căsătoriile lui Iacov erau imagini ale lucrurilor pe care Cristos avea să le împlinească. Nu era corect ca Iacov să se căsătorească cu două surori. El i-a slujit lui Laban pentru [una dintre] fiicele lui şi, fiind înşelat în ce priveşte [câştigarea] celei mai tinere, a mai slujit alţi şapte ani. Lea reprezintă poporul vostru şi sinagoga, iar Rahela Biserica noastră. Şi pentru acestea şi pentru slujitorii amândurora, Cristos slujeşte şi acum. Dacă Noe a dat ca robi celor doi fii sămânţa celui de-al treilea, Cristos a venit să restaureze atât pe cei doi fii, cât şi pe robii din mijlocul lor, dând aceeaşi cinste tuturor celor care respectă poruncile Lui, după cum copiii născuţi lui Iacov din femeile libere şi cei născuţi din roabe erau cu toţii fii ai lui şi egali în drepturi. Fiecare şi-a avut locul lui, după cum am spus înainte, aşa cum a fost prevestit. Iacov i-a slujit lui Laban pentru oile bălţate şi pestriţe, iar Cristos a slujit, chiar până la robia crucii, pentru multele şi diferitele rase ale omenirii, dobândindu-le prin sângele şi taina crucii. Lea avea vederea slabă, căci şi ochii şi sufletele voastre sunt aşa. Rahela a furat zeii lui Laban şi i-a ascuns până în ziua de astăzi, iar noi am pierdut zeii materiali ai părinţilor noştri. Iacov a fost mereu urât de fratele lui, iar acum noi şi Domnul Însuşi suntem urâţi de voi şi de toţi oamenii, deşi vă suntem fraţi. Iacov a fost numit Israel şi am dovedit că Israelul este Cristos, care se numeşte Isus”.

CAPITOLUL CXXXV – CRISTOS ESTE ÎMPĂRATUL LUI ISRAEL ŞI CREŞTINII REPREZINTĂ NEAMUL ISRAELIŢILOR

„Când Scriptura spune: ‚Eu sunt Domnul, Dumnezeu, Sfântul lui Israel, care l-a făcut cunoscut pe Israel, Împăratul vostru’, nu înţelegeţi că, într-adevăr, Cristos este Împăratul cel veşnic? Căci ştiţi că Iacov, fiul lui Isaac, nu a fost niciodată împărat. De aceea, Scriptura ne explică şi spune din nou la ce împărat se referă numele de Iacov şi Israel: ‚Iacov este robul Meu, pe care Îl voi sprijini. Israel este alesul Meu şi sufletul Meu Îl va primi. I-am dat Duhul Meu şi El va vesti neamurilor judecata. El nu va striga şi nu I se va auzi glasul. Nu va zdrobi trestia frântă şi nu va stinge fitilul care mai fumegă, până când va face să biruie judecata. El va străluci şi nu va fi înfrânt, până va aşeza dreptatea pe pământ. Şi popoarele se vor încrede în numele Lui’. Este patriarhul Iacov cel în care se vor încrede neamurile şi voi înşivă? Nu este Cristos? Prin urmare, după cum Cristos este Israel şi Iacov, la fel şi noi, care ne-am născut din Cristos, suntem adevăratul neam al israeliţilor. Dar, mai degrabă, haideţi să fim atenţi la cuvântul: ‚Voi scoate’, spune El, ‚o sămânţă din Iacov şi din Iuda şi ea va moşteni muntele meu cel sfânt. Aleşii şi slujitorii Mei vor primi moştenirea şi vor locui acolo; vor fi turme în inima pădurii şi valea Acor va sluji de culcuş vitelor pentru poporul care M-a căutat. Dar pe voi, care M-aţi părăsit, care aţi uitat muntele Meu ce sfânt, care pregătiţi o masă demonilor şi umpleţi paharul şi îl beţi în cinstea lor, pe voi vă voi da săbiei. Toţi veţi fi măcelăriţi, căci v-am chemat şi nu M-aţi auzit, aţi făcut răul înaintea Mea şi aţi ales ce nu Îmi este plăcut’. Acestea sunt cuvintele Scripturii: înţelegeţi deci că sămânţa lui Iacov despre care se vorbeşte se referă la altcineva şi nu, aşa cum s-ar putea presupune, la poporul vostru. Căci nu este cu putinţă ca sămânţa lui Iacov să fi lăsat o intrare pentru descendenţii lui Iacov sau ca [Dumnezeu] să accepte aceleaşi persoane despre care a spus că nu sunt vrednice să primească moştenirea şi să le-o promită din nou. După cum spune profetul: ‚Acum, casa lui Iacov, veniţi să umblăm în lumina Domnului, căci El a părăsit pe poporul Lui, casa lui Iacov, fiindcă ţara lor este plină, ca la început, de ghicitori şi de idoli’. Trebuie să observăm aici că sunt două seminţe ale lui Iuda şi două neamuri, după cum sunt două case ale lui Iacov: una născută din sânge şi din carne şi alta născută din credinţă şi din Duh”.

CAPITOLUL CXXXVI – PRIN FAPTUL CĂ L-AU RESPINS PE CRISTOS, IUDEII L-AU RESPINS PE DUMNEZEU, CARE L-A TRIMIS

„Vedeţi cum Se adresează El acum poporului, spunând puţin mai înainte: ‚După cum se zice când se găseşte zeamă într-un strugure: ‚Nu-l nimici, căci este o binecuvântare în el’, voi face şi Eu la fel de dragul robului meu: din dragoste pentru El nu îi voi nimici pe toţi’. Apoi, El adaugă: ‚Voi scoate o sămânţă din Iacov şi din Iuda’. Este limpede deci, că dacă El S-a mâniat pe ei şi a ameninţat că va lăsa să scape numai câţiva, El promite că va scoate pe alţii, care vor locui pe muntele Lui. Aceştia sunt cei despre care El a spus că îi va semăna şi că îi va zămisli. Căci voi nici nu Îl suferiţi pe Cel ce vă cheamă, nici nu Îl auziţi pe Cel ce vă vorbeşte, ci aţi făcut răul înaintea Lui. Dar culmea ticăloşiei voastre stă în faptul că Îl urâţi pe Cel Neprihănit şi că L-aţi ucis. La fel vă purtaţi şi cu cei care au primit de la El tot ceea ce sunt şi au şi care sunt evlavioşi, neprihăniţi şi omenoşi. De aceea, ‚vai de sufletul lor, zice Domnul, căci au făcut planuri rele împotriva lor înşişi, zicând: ‚Să-l prindem pe cel neprihănit, căci nu ne este pe plac’. Voi nu obişnuiţi să aduceţi jertfe lui Baal, ca şi părinţii voştri, sau să puneţi mâncare în poieni şi pe înălţimi pentru oştirea cerului, dar nu L-aţi acceptat pe Cristosul lui Dumnezeu. Căci cel care nu Îl cunoaşte pe El, nu cunoaşte voia lui Dumnezeu, iar cel care Îl insultă şi Îl urăşte pe El, Îl insultă şi Îl urăşte pe Cel ce L-a trimis. Şi oricine nu crede în El, nu crede declaraţiile profeţilor, care au predicat despre El şi L-au vestit tuturor”.

CAPITOLUL CXXXVII – EL ÎI ÎNDEAMNĂ PE IUDEI SĂ SE CONVERTEASCĂ

„Nu spuneţi lucruri rele, fraţilor, împotriva Celui care a fost răstignit şi nu trataţi cu dispreţ rănile prin care toţi puteţi fi vindecaţi, după cum am fost şi noi. Căci ar fi bine dacă, fiind convinşi de Scripturi, aţi fi circumcişi de împietrirea voastră, nu prin circumcizia pe care o aveţi din doctrinele care v-au fost transmise, căci aceea a fost dată ca semn, nu ca o faptă a neprihănirii, după cum Scriptura vă sileşte [să recunoaşteţi]. De aceea, daţi-vă acordul şi nu-L împroşcaţi cu batjocură pe Fiul lui Dumnezeu. Nu ascultaţi de învăţătorii voştri făţarnici şi nu Îl dispreţuiţi pe Împăratul lui Israel, cum vă învaţă să faceţi conducătorii sinagogilor voastre, după ce vă spuneţi rugăciunea. Dacă cel ce se atinge de cei plăcuţi lui Dumnezeu este ca unul care se atinge de lumina ochilor Lui, cu cât mai mult este aşa cu cel care se atinge de Preaiubitul Lui! Iar faptul că Preaiubitul lui Dumnezeu este Cristos a fost dovedit cu prisosinţă”.

Pentru că ei tăceau, am continuat: „Prieteni, mă refer acum la Scripturi, aşa cum au fost ele interpretate de cei şaptezeci, căci înainte le-am citat în versiunea voastră, ca să vă aduc dovezi pe care să le puteţi [accepta]. Am menţionat pasajul care spune: ‚Vai de ei, căci au făcut planuri rele împotriva lor înşişi, spunând (după cum au tradus cei şaptezeci): ‚Să-l prindem pe cel neprihănit, căci nu ne este pe plac’, în vreme ce, la începutul discuţiei am folosit versiunea voastră; ‚Să îl legăm pe cel neprihănit, căci ne umple de neplăcere’, dar se pare că aţi fost preocupaţi de altceva şi că aţi ascultat cuvintele, fără să luaţi aminte. Dar acum, când ziua se apropie de sfârşit, căci soarele e gata să apună, voi mai adăuga o remarcă la cele afirmate şi voi încheia. Într-adevăr, am mai spus acest lucru deja, dar cred că este bine să îi acordăm din nou o anumită consideraţie”.

CAPITOLUL CXXXVIII – NOE REPREZINTĂ O IMAGINE A LUI CRISTOS, CARE NE-A REGENERAT PRIN APĂ, PRIN CREDINŢĂ ŞI PRIN LEMN [adică prin cruce]

„Eu ştiu, domnilor”, am spus, „că Dumnezeu i-a spus lui Isaia în Ierusalim: ‚Te-am salvat din potopul lui Noe’. Prin cele spuse de Dumnezeu se vede că taina celor mântuiţi apare în potop. Căci neprihănitul Noe, împreună cu ceilalţi muritori care au scăpat după potop, adică soţia lui, cei trei fii şi nevestele acestora, cu toţii opt la număr, erau un simbol al celei de-a opta zile, când S-a arătat Cristos, după ce a înviat din morţi, fiind pentru totdeauna cel dintâi în putere. Cristos, fiind întâiul născut din toată creaţia, a devenit capul unei neam regenerat de El Însuşi, prin apă, prin credinţă şi prin lemn, care conţinea taina crucii, la fel cum Noe a scăpat prin lemn, când a plutit pe ape, împreună cu familia lui. La fel, când profetul spune: ‚Te-am scăpat în vremurile lui Noe’, după cum am remarcat deja, se adresează celor care, deopotrivă, sunt credincioşi lui Dumnezeu şi care au aceleaşi semne. Atunci când Moise a avut în mână toiagul, a condus poporul vostru prin mare. Voi credeţi că aceste cuvinte au fost spuse numai pentru poporul sau pentru ţara voastră, dar întregul pământ, după cum ne spune Scriptura, a fost inundat şi apele au crescut aşa încât s-au ridicat deasupra tuturor munţilor cu cincisprezece coţi. Este evident deci, că acestea nu erau spuse despre ţară, ci despre poporul care L-a ascultat pe El, pentru care Dumnezeu a pregătit un loc de odihnă în Ierusalim, după cum am dovedit înainte, prin toate simbolurile potopului – adică prin apă, credinţă şi prin lemn; cei pregătiţi dinainte şi care se pocăiesc de păcatele săvârşite, vor scăpa de judecata inevitabilă a lui Dumnezeu”.

CAPITOLUL CXXXIX – BINECUVÂNTĂRILE ŞI BLESTEMELE ROSTITE DE NOE ERAU PROFEŢII CU PRIVIRE LA VIITOR

„Un alt mister de care nu sunteţi conştienţi s-a împlinit şi a fost prevestit în zilele lui Noe, şi anume în binecuvântările cu care Noe i-a binecuvântat pe cei doi fii ai lui şi în blestemul pronunţat cu privire la fiul fiului său, căci Duhul profeţiei nu ar fi blestemat pe fiul care a fost binecuvântat de Dumnezeu împreună cu [fraţii lui]. Dar pentru că pedeapsa pentru păcat cade asupra tuturor descendenţilor fiului care a batjocorit goliciunea tatălui său, blestemul a început o dată cu fiul acestuia. Prin ceea ce Noe a spus, a prezis că Sem va fi stăpân peste averile şi locuinţa lui Canaan şi că descendenţii lui Iafet vor lua în stăpânire averile de care urmaţii lui Sem i-au lipsit pe cei ai lui Canaan şi că îi vor prăda pe urmaşii lui Sem de ceea ce aceştia răpiseră fiilor lui Canaan. Ascultaţi felul în care s-a întâmplat aceasta. Voi, care proveniţi din neamul lui Sem, aţi invadat teritoriile fiilor lui Canaan, prin voia lui Dumnezeu şi le-aţi stăpânit. Este clar că fiii lui Iafet, care v-au invadat, la rândul lor, din pricina judecăţii lui Dumnezeu, v-au luat pământul şi l-au stăpânit. Este scris astfel: ‚Noe s-a trezit din ameţeala vinului şi a aflat ce îi făcuse fiul lui cel mai tânăr. Şi a zis: ‚Blestemat să fie Canaan; el să fie robul fraţilor lui’ şi a mai zis: ‚Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem şi Canaan va fi robul lui. Domnul să lărgească locurile stăpânite de Iafet şi el să locuiască în corturile lui Sem şi Canaan să fie robul lui’. După cum două popoare au fost binecuvântate – cele care se trag din Sem şi din Iafet – şi urmaşii lui Sem aveau să stăpânească mai întâi locuinţa lui Canaan, apoi a fost prevestit că urmaşii lui Iafet aveau să primească aceleaşi averi, iar poporul lui Canaan a fost dat celor două ca rob, la fel şi Cristos a venit potrivit puterii care I-a fost dată de Tatăl cel Atotputernic, i-a chemat pe oameni la prietenie, binecuvântare, la pocăinţă şi la a locui împreună şi a promis, după cum a fost deja dovedit, că toţi sfinţii vor avea în stăpânire aceeaşi ţară. De aceea, oamenii de pretutindeni, fie liberi, fie robi, care cred în Cristos şi recunosc adevărul în cuvintele Lui şi ale profeţilor Lui, ştiu că vor fi cu El în acea ţară şi că vor moşteni binele cel veşnic şi nepieritor”.

CAPITOLUL CXL – TOŢI SUNT LIBERI ÎN CRISTOS. IUDEII NĂDĂJDUIESC ÎN ZADAR SĂ FIE MÂNTUIŢI PENTRU CĂ SUNT FIII LUI AVRAAM

„Aşa cum am remarcat înainte, Iacov, care era el însuşi o imagine a lui Cristos, s-a căsătorit cu cele două slujnice ale soţiilor lui şi a avut fii cu ele, pentru a indica dinainte faptul că Isus Cristos îi va primi şi pe urmaşii lui Canaan care se află printre cei din neamul lui Iafet, considerându-i egali cu cei liberi şi copiii lor sunt deopotrivă moştenitori. Aceştia suntem noi. Dar voi nu puteţi înţelege aceasta, pentru că nu puteţi bea din fântâna vie a lui Dumnezeu, ci din puţuri crăpate, care nu ţin apă, pe care proprii voştri învăţători le-au săpat, după cum arată Scriptura expres: ‚ei învaţă drept doctrină poruncile oamenilor’. Pe lângă aceasta, ei se înşală pe ei înşişi şi pe voi, crezând că împărăţia cea veşnică va fi dată celor împrăştiaţi care sunt ai lui Avraam, potrivit trupului, chiar dacă sunt păcătoşi, necredincioşi şi neascultători de Dumnezeu, în vreme ce Scripturile arată că nu este aşa. Căci dacă ar fi aşa, Isaia nu ar fi spus niciodată: ‚Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul Savaot o sămânţă, am fi fost ca Sodoma şi Gomora’, ca şi Ezechiel: ‚Chiar dacă Noe, Iacov şi Daniel s-ar fi rugat pentru fiii şi fiicele lor, rugăciunea nu le-ar fi fost ascultată’. Dar tatăl nu va pieri pentru fiul lui, nici fiul în locul tatălui său, ci fiecare va pieri pentru păcatul lui sau va fi mântuit pentru neprihănirea lui. Isaia spune din nou: ‚Vor privi locul trupurilor celor care au păcătuit, unde viermele nu moare şi flacăra nu se stinge şi vor fi o privelişte de groază pentru orice făptură’. Şi Domnul nostru, potrivit voii Celui ce L-a trimis, care este Tatăl şi Domnul tuturor, nu ar mai fi spus: ‚Vor veni unii de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor şi fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară’. Mai mult, am dovedit anterior că cei cunoscuţi mai dinainte că vor fi nedrepţi, fie oameni, fie îngeri, nu ajung răi din vina lui Dumnezeu, ci fiecare om ajunge ceea ce este din pricina lui”.

CAPITOLUL CXLI – LIBERUL ARBITRU AL OAMENILOR ŞI AL ÎNGERILOR

„Ca să nu aveţi pretextul să spuneţi că acest Cristos trebuia să fie răstignit, că cei ce au păcătuit trebuia să fie din neamul vostru şi că lucrurile nu ar fi putut fi altfel, am spus pe scurt, anticipând, că Dumnezeu, care a dorit ca oamenii şi îngerii să urmeze voia Lui, a decis să îi creeze liberi să înfăptuiască neprihănirea, având raţiune, ca să ştie de cine sunt creaţi şi prin cine există acum, ei, care nu au existat înainte şi le-a dat o lege potrivit căreia vor fi judecaţi de El dacă fac ceva contrar raţiunii celei drepte. Oamenii şi îngerii deopotrivă vor fi condamnaţi pentru acţiunile lor păcătoase, dacă nu se pocăiesc înainte. Iar dacă Dumnezeu spune în cuvântul Lui că unii îngeri şi oameni vor fi cu siguranţă pedepsiţi, este pentru că ştia dinainte că vor fi invariabil [răi] şi nu pentru că Dumnezeu i-a creat astfel. Aşadar, dacă se pocăiesc, pot primi mila lui Dumnezeu, iar Scriptura prezice că vor fi binecuvântaţi, spunând: ‚Ferice de omul căruia Dumnezeu nu îi impută nici un păcat’, adică cei care s-au pocăit de păcate primesc iertarea lui Dumnezeu şi nu va fi aşa cum vă amăgiţi voi şi alţii care vă seamănă şi care spun că, deşi sunt păcătoşi, celor care Îl cunosc pe Dumnezeu nu li se va imputa nici un păcat. Avem ca dovadă a acestui fapt acea cădere singulară a lui David, care a avut loc atunci când s-a lăudat, şi care i-a fost iertată când s-a jelit şi a plâns, după cum este scris. Dar dacă nici unui astfel de om nu i-a fost acordată iertarea înainte să se pocăiască, ci numai când acest mare rege, un om uns şi profet a jelit şi s-a purtat astfel, cum ar putea cei necuraţi şi părăsiţi cu totul să spere că Domnul nu le va ţine în seamă păcatul dacă ei nu şi-l plâng, nu se jelesc şi nu se pocăiesc? Această singură cădere a lui David, legată de soţia lui Urie, dovedeşte, domnilor”, am spus, „că patriarhii au avut multe soţii nu pentru a comite păcate trupeşti, ci pentru ca o anumită dispensaţie şi toate tainele să se împlinească prin ei. Dacă ar fi îngăduit ca un bărbat să poată lua pe oricine de nevastă sau oricâte neveste doreşte ori în orice fel alege să o facă, ceea ce bărbaţii din poporul vostru fac pretutindeni unde se află pe pământ sau oriunde au fost trimişi, luând femei sub numele căsătoriei, cu atât mai mult i-ar fi fost îngăduit lui David să facă la fel”.

După ce am spus aceste lucruri, dragă Marcus Pompeius, am încheiat.

CAPITOLUL CXLII – IUDEII ÎI MULŢUMESC LUI IUSTIN ŞI PLEACĂ

Atunci Trypho, după o scurtă întârziere, a spus: „Vezi că nu intenţionat am ajuns să discutăm aceste aspecte şi mărturisesc faptul că am fost deosebit de mulţumit de această discuţie şi cred că şi ceilalţi sunt de aceeaşi părere cu mine. Căci am aflat mai multe decât ne aşteptam şi decât puteam aştepta. Dacă am putea să discutăm mai des, ne-ar ajuta mult în cercetarea Scripturilor. Dar, dat fiind faptul că tu”, a spus el, „eşti pe punctul de a pleca şi aştepţi în orice clipă să porneşti cu corabia, nu ezita să îţi aminteşti de noi ca de nişte prieteni atunci când vei fi plecat”.

„În ce mă priveşte”, am răspuns, „dacă aş fi rămas, aş fi dorit să facem zilnic acelaşi lucru. Dar acum, când aştept, cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să pornesc la drum, vă îndemn să stăruiţi în această luptă mare pentru mântuirea voastră şi, cu toată seriozitatea, să puneţi mai mare preţ pe Cristosul Atotputernicului Dumnezeu decât pe învăţătorii voştri”.

După aceste cuvinte, ei au plecat, urându-mi o călătorie neprimejdioasă şi ferită de necazuri, iar eu, rugându-mă pentru ei, am spus: „Nu vă pot dori nimic mai mult, domnilor, decât să recunoaşteţi înţelepciunea dată tuturor oamenilor şi să ajungeţi să fiţi de aceeaşi părere ca şi noi, crezând că Isus este Cristosul lui Dumnezeu”.