Scrierile Primelor Secole:

MARTIRAJUL LUI IGNATIUS


20 decembrie 115 d. Cr.

Notă introductivă la Martirajul lui Ignaţiu

Dizertaţia erudită a lui Pearson, cu privire la dificultăţile reconcilierii presupusului an al martirajului cu istoria lui Traian, etc., este prezentată integral în Jacobson (vol. II, p. 524), opunându-se opţiunii lui Usher pentru anul 107 d.Cr. Pearson acceptă anul 116 d.Cr. De asemenea, consultaţi prefaţa lui Dr. Thomas Smith, 4 din aceeaşi lucrare (p. 518), cu privire la textul original, versiunile latine şi credibilitatea naraţiunii. Translatorii noştri erudiţi par să creadă că textul pe care l-au folosit este lipsit de interpolări. Dacă acei credincioşi simpli ai acelor zile, atât de apropiate de epoca miracolelor, ni se par entuziaşti într-o anumită măsură, să ne amintim de viziunea lui Col. Gardiner, acreditat de Doddridge, de cea a lui Lord Lyttleton (vezi Boswell, anul 1784, capitolul XI), acceptat de Johnson şi contemporanii lui şi naraţiunea interesantă a piosului domn Tennent, din New Jersey, atestat de atât de multe persoane ireproşabile şi inteligente, care au trăit aproape de vremea noastră.

Urmează nota introductivă a translatorilor:

Următoare relatare a martirajului lui Ignaţiu afirmă, în mai multe pasaje, că a fost scrisă de cei care l-au însoţit în drum spre Roma şi care au fost prezenţi cu ocazia morţii sale (capitolele V, VI, VII). Iar dacă este recunoscută veridicitatea acestei relatări, precum şi a epistolelor lui Ignaţiu, nu încape îndoială că persoanele în cauză erau Philo şi Agathopus, poate împreună cu Crocus, toţi aceştia fiind menţionaţi de Ignaţiu (Epistola către Smirna, cap. X, cea către Filadelfia, cap. XI, către Roma, cap. X) ca participanţi la călătoria lui spre Roma, care s-a încheiat cu martirajul său. O serie de îndoieli au fost ridicate de Daille şi de alţii, cu privire la data şi autorul acestei relatări. Unele dintre acestea se întemeiază pe consideraţii interne, dar obiecţia cu cea mai mare greutate constă în faptul că nu poate fi găsită nici o referire la această relatare în primele şase secole ale erei noastre. 5 Cu siguranţă, aceasta este o împrejurare suspectă şi poate da naştere cu uşurinţă unor ezitări în a atribui paternitatea scrierii însoţitorilor şi prietenilor imediaţi ai lui Ignaţiu. Totuşi, pe de altă parte, această relatare a morţii lui Ignaţiu se armonizează perfect cu detaliile povestite de Eusebiu şi Crisostom cu privire la el. Comparativ cu ei, simplitatea lucrării este cu atât mai mult în favoarea ei. Ea nu face referire la legendele care, încetul cu încetul, au fost legate de numele lui Ignaţiu. După cum se ştie prea bine, în decursul timpului, Ignaţiu a ajuns să fie identificat cu copilul pe care Cristos (Matei 18:2) l-a aşezat înaintea ucenicilor Lui, ca model de umilinţă. S-a spus că Mântuitorul l-a ridicat în braţe şi, de atunci, Ignaţiu a primit numele de Theophorus; 6 potrivit explicaţiei pe care legenda o dă acestui nume, el semnifică „cel purtat de Dumnezeu”. Dar în capitolul II al naraţiunii următoare, termenul este explicat ca având următoarea semnificaţie: „cel care Îl are pe Cristos în piept”; această explicaţie simplă şi păstrarea unei tăceri depline cu privire la minunile legate ulterior de numele lui Ignaţiu reprezintă cu siguranţă un argument puternic în favoarea unei datări timpurii şi a veridicităţii probabile a relatării. Unii critici, precum Usher şi Grabe, au considerat că ultima parte a naraţiunii a fost falsificată şi au acceptat-o numai pe prima; însă relatarea are un caracter unitar, care pretinde fie acceptarea ei integrală, fie respingerea întregii lucrări.

 

CAPITOLUL I – DORINŢA LUI IGNAŢIU DE A FI MARTIRIZAT

Nu demult, când Traian a succedat la conducerea Imperiului Roman, Ignaţiu, ucenicul apostolului Ioan, un bărbat care avea în toate privinţele un caracter apostolic, conducea cu mare grijă Biserica din Antiohia, după ce scăpase cu greu de furtunile trecute ale multelor persecuţii din timpul lui Domiţian, aşa încât, ca un bun cârmaci, folosind cârma rugăciunii şi a postului, prin seriozitatea învăţăturii sale şi prin [munca lui spirituală constantă, a rezistat potopului care s-a revărsat împotriva sa, temându-se [numai] să nu piardă pe vreunul din cei al căror curaj era slab sau care nu erau gata să sufere pentru simplitatea lor. De aceea, el s-a bucurat de starea de linişte a Bisericii, atunci când persecuţia a încetat pentru puţin timp, dar era îndurerat în ce-l privea pe el, pentru că nu ajunsese la o adevărată dragoste de Cristos, nici nu atinsese nivelul desăvârşit de ucenic. Aceasta pentru că în sinea sa considera că mărturisirea făcută prin martiraj l-ar aduce într-o relaţie chiar mai intimă cu Domnul. De aceea, continuând să îngrijească de Biserică încă vreo câţiva ani şi luminând înţelegerea tuturor ca o lampă divină prin expunerile lui din [Sfintele] Scripturi, [în cele din urmă] a obţinut ceea ce dorise.

CAPITOLUL II - IGNAŢIU ESTE CONDAMNAT DE TRAIAN

În al nouălea an al domniei sale, înălţându-se [de mândrie] Traian, după victoria pe care o obţinuse împotriva sciţilor, a dacilor şi a multor alte popoare, şi gândindu-se că grupul religios al creştinilor mai trebuia încă să desăvârşească supunerea tuturor lucrurilor sieşi, [după aceea] i-a ameninţat cu persecuţia dacă nu vor consimţi să se închine la demoni, aşa cum făcuseră şi celelalte popoare; astfel, i-a constrâns pe cei care duceau o viaţă evlavioasă fie să aducă sacrificii [idolilor], fie să moară. Prin urmare, nobilul soldat al lui Cristos, [Ignaţiu] temându-se pentru Biserica din Antiohia, potrivit dorinţei sale, a fost adus înaintea lui Traian, care se afle la vremea aceea în Antiohia, dar se grăbea [să pornească] împotriva armenilor şi a parţilor. Când a fost adus înaintea împăratului Traian, [acel prinţ] i-a spus: „Nenorocit ticălos, cine te-a împins să nesocoteşti poruncile noastre şi să-i convingi şi pe alţii să facă la fel, aşa încât să piară în mod mizerabil?” Ignaţiu i-a răspuns: „Nimeni nu ar trebui să-l numească ticălos pe Purtătorul de Dumnezeu; căci toate duhurile rele s-au îndepărtat de slujitorii lui Dumnezeu. Dar, dacă mă numeşti ticălos cu privire la ele, pentru că sunt duşmanul acestor [duhuri], sunt de acord cu tine; întrucât Îl am pe Cristos, Regele cerului [în mine], eu distrug toate planurile acestor [duhuri rele].” Traian a răspuns: „Şi cine este Purtătorul de Dumnezeu?” Ignaţiu a zis: „Cel care Îl are pe Cristos în pieptul lui.” Traian a spus: „Nu ţi se pare că şi noi îi purtăm în gând pe zeii de al căror sprijin ne bucurăm în luptele cu duşmanii noştri?” Ignaţiu a răspuns: „Te înşeli atunci când îi numeşti zei pe demonii popoarelor. Căci există un singur Dumnezeu, care a făcut cerul, pământul, marea şi tot ce cuprind ele, şi un singur Isus Cristos, unicul Fiu al lui Dumnezeu; fie ca de împărăţia Lui să mă bucur şi eu.” Traian a spus: „Te referi la cel care a fost crucificat în timpul lui Pilat din Pont?” Ignaţiu a răspuns: „Mă refer la Cel care a crucificat păcatul meu şi împreună cu el pe cel care a inventat păcatul; El a condamnat [şi a azvârlit] toată înşelăciunea şi răutatea diavolului sub picioarele celor care Îl poartă pe El în inimile lor.” Traian a spus: „Atunci tu Îl porţi în tine pe Cel ce a fost crucificat?” Ignaţiu a răspuns: „Într-adevăr, aşa este; căci este scris: „Eu voi locui în ei şi voi merge cu ei.” Atunci Traian a pronunţat următoarea sentinţă: „Poruncim ca Ignaţiu, care afirmă că Îl poartă în el pe Cel care a fost crucificat, să fie legat de soldaţi şi dus în marele [oraş] Roma, pentru a fi devorat de fiare, spre plăcerea poporului.” Când sfântul martir a auzit această sentinţă, a strigat de bucurie: „Îţi mulţumesc, o, Doamne, că ai consimţit să-mi faci cinstea unei iubiri de Tine desăvârşite şi că ai făcut să fiu legat cu lanţuri de fier, asemenea apostolului Tău Pavel.” Spunând acestea, a strâns cu încântare lanţurile la piept, iar când s-a rugat pentru Biserică şi a încredinţat-o cu lacrimi Domnului, a fost zorit de cruzimea nemiloasă a soldaţilor, precum un berbec ales, conducătorul unei turme evlavioase, ca să fie dus la Roma, să fie hrană pentru fiarele însetate de sânge.

CAPITOLUL III – IGNAŢIU CĂLĂTOREŞTE CU CORABIA SPRE SMIRNA

Aşadar, cu mare râvnă şi bucurie, datorită dorinţei lui de a suferi, a coborât din Antiohia în Seleucia, de unde s-a urcat într-o corabie. După multe suferinţe, a ajuns la Smirna, unde a debarcat cu mare bucurie şi s-a grăbit să-l vadă pe Policarp, [în trecut] ucenic împreună cu sine, care [acum] era episcop al Smirnei. Căci amândoi, în vremurile trecute, fuseseră ucenicii sfântului apostol Ioan. Fiind adus la el, transmiţându-i unele daruri spirituale şi dând slavă lui Dumnezeu în lanţurile sale, Ignaţiu l-a rugat fierbinte să-l sprijine în împlinirea dorinţei sale; el a rugat cu seriozitate întreaga biserică (căci oraşele şi bisericile din Asia îi ieşiseră în întâmpinare acestui om sfânt prin episcopii, prezbiterii şi diaconii lor, care s-au grăbit cu toţii să îl întâlnească şi să primească, dacă va fi cu putinţă, vreun dar spiritual), dar, mai presus de toate, pe sfântul Policarp, ca atunci când va dispărea curând din această lume, din cauza fiarelor sălbatice, să ajungă înaintea feţei lui Cristos.

CAPITOLUL IV – IGNAŢIU SCRIE BISERICILOR

El a spus aceste lucruri şi a mărturisit aşa, ducând dragostea lui pentru Cristos atât de departe încât urma să dobândească cerul prin buna lui mărturisire şi prin seriozitatea celor care i s-au alăturat în rugăciune cu privire la înfruntarea [care se apropia]; pentru a răsplăti bisericile, care veniseră să-l întâlnească prin conducătorii lor, le-a trimis scrisori de mulţumire, care au adus har spiritual, împreună cu rugăciuni şi sfaturi. De aceea, văzându-i pe toţi aceşti oameni atât de îndureraţi pentru el şi temându-se ca nu cumva dragostea frăţietăţii să-i împiedice zelul pentru Domnul, acum când i se deschisese o uşă prielnică pentru a suferi martirajul, a scris bisericii din Roma Epistola care este anexată aici.
(Vezi Epistola prezentată anterior.)

CAPITOLUL V – IGNAŢIU ESTE ADUS LA ROMA

Aranjând prin această Epistolă, aşa cum dorise, situaţia privitoare la fraţii din Roma care nu doreau [martirajul său], a pornit din Smirna, (căci Purtătorul lui Cristos era presat de soldaţi să se grăbească pentru a ajunge la spectacolele publice din măreţul [oraş] Roma, pentru ca, dându-l fiarelor sălbatice în văzul cetăţenilor Romei, să obţină coroana spre care năzuia), a poposit [apoi] la Troa. În drum spre Neapole, a trecut pe jos prin Filipi, din Macedonia şi prin acea parte a Epirului aflată lângă Epidamnus; găsind o corabie în unul din porturi, a străbătut Marea Adriatică, ajungând la Tirene, a trecut pe lângă diferitele insule şi oraşe, până când au zărit Puteoli, când Ignaţiu a fost dornic să debarce acolo, dorind să calce pe urmele paşilor apostolului Pavel. Însă un vânt puternic nu i-a îngăduit să facă astfel, iar corabia a fost purtată cu repeziciune înainte; exprimându-şi doar încântarea faţă de dragostea fraţilor din acel loc, el a trecut mai departe. Prin urmare, având în continuare vânt prielnic, am fost zoriţi, împotriva voinţei noastre, într-o zi şi o noapte, jelind [aşa cum o făceam] apropiata plecare de la noi a acestui om neprihănit. Dar pentru el, aceasta s-a petrecut întocmai aşa cum dorise, întrucât se grăbea să părăsească această lume cât mai repede posibil, ca să ajungă la Domnul pe care Îl iubea. Navigând deci spre portul roman, în vreme ce sporturile imorale erau pe sfârşite, soldaţii au început să fie iritaţi de încetineala noastră, însă episcopul, plin de bucurie, nu a opus rezistenţă grabei lor.

CAPITOLUL VI – IGNAŢIU ESTE DEVORAT DE FIARE LA ROMA

Aşadar, s-au grăbit să înainteze de la locul numit Portus şi (întrucât veştile despre toate lucrurile privitoare la sfântul martir se răspândiseră deja peste hotare) i-am întâlnit pe fraţii plini de teamă şi bucurie; se bucurau într-adevăr pentru că fuseseră găsiţi vrednici să-l întâlnească pe Purtătorul de Dumnezeu, dar se temeau pentru că un asemenea bărbat ales era dus la moarte. Ignaţiu le-a poruncit să păstreze tăcerea celor care, în zelul lor aprins, vroiau să domolească poporul, ca să nu mai ceară nimicirea acestui neprihănit. Fiind conştient de aceasta de îndată, prin Duhul Sfânt, după ce i-a salutat pe toţi, i-a rugat să îi arate o adevărată afecţiune şi, zăbovind mai mult [asupra acestor lucruri] decât în Epistola sa, i-a convins să nu-l invidieze pentru că se grăbea să meargă la Domnul; apoi, după ce a îngenuncheat împreună cu toţi fraţii [alături de el] şi s-a rugat Fiului lui Dumnezeu cu privire la biserici, ca să fie pus capăt persecuţiei şi ca dragostea reciprocă a fraţilor să poată continua, a fost condus în grabă în amfiteatru. Atunci, fiind de îndată aruncat înăuntru, potrivit poruncii date de Cezar cu mai mult timp în urmă, întrucât spectacolul public era gata să se încheie (căci era o zi solemnă, după cum o considerau ei, şi anume cea numită ziua a treisprezecea în limba romanilor, când oamenii obişnuiau să se adune în număr mai mare decât până atunci), a fost astfel aruncat la fiare, aproape, lângă templu. Prin acestea a fost îndeplinită dorinţa sfântului martir Ignaţiu, după cum este scris: „Dorinţa celui neprihănit este plăcută [Domnului],” şi anume să nu-i încurce pe fraţi cu adunarea rămăşiţelor sale, după cum îşi exprimase dorinţa înainte în Epistola sa, ca acesta să-i fie sfârşitul. Au rămas numai părţile mai tari ale rămăşiţelor sale sfinte, care au fost trimise în Antiohia şi învelite în pânză, ca o comoară nepreţuită lăsată sfintei biserici de harul care sălăşluia în martir.

CAPITOLUL VII – IGNAŢIU APARE ÎNTR-O VIZIUNE, DUPĂ MOARTEA SA

Aceste lucruri s-au petrecut în a treisprezecea zi dinaintea Calendelor lui ianuarie, adică în douăzeci decembrie, pe vremea când Sun şi Senecio erau pentru a doua oară consulii romanilor. Noi înşine am fost martori oculari ai acestor lucruri şi L-am rugat pe Domnul, plecându-ne genunchii, cu multă rugăciune, ca El să ne dea nouă, unor oameni slabi, deplina siguranţă cu privire la lucrurile petrecute. Pe când am aţipit puţin, s-a întâmplat ca unii dintre noi să îl vadă pe binecuvântatul Ignaţiu stând deodată lângă noi şi îmbrăţişându-ne, în vreme ce alţii l-au zărit rugându-se din nou pentru noi, iar alţii l-au văzut cu broboane de sudoare, ca şi cum abia ar fi venit de la marea lui trudă, stând alături de Domnul. Când am fost, cu mare bucurie, martorii acestor lucruri şi am comparat cele câteva viziuni, am cântat laude lui Dumnezeu, dătătorul tuturor lucrurilor bune şi ne-am exprimat fericirea cu privire la sfântul [martir]; iar acum v-am adus la cunoştinţă atât ziua cât şi timpul [când s-au petrecut aceste lucruri], pentru ca, adunându-ne împreună, potrivit cu vremea martirajului său, să putem avea părtăşie cu învingătorul şi nobilul martir al lui Cristos, care l-a călcat în picioare pe diavol şi şi-a desăvârşit drumul pe care, din dragoste pentru Cristos, îl dorise, în Isus Cristos, Domnul nostru; prin El şi cu El, fie slava şi puterea Tatălui, împreună cu Duhul Sfânt, pentru totdeauna! Amin.


Prezentat de Richard Merrell, 1989