Scrierile Primelor Secole:

Martirajul lui Polycarp
de Philip Schaff


Notă introductivă la epistola referitoare la martirajul lui Policarp

Dovezile interne fac un pas înainte în stabilirea caracterului demn de încredere pe care Eusebius îl conferă acestui tip de martirologii, care, cu siguranţă nu este cea dintâi, dacă o acceptăm pe cea a lui Ignatius ca fiind autentică. În calitate de enciclică a uneia din „cele şapte biserici”, adresată alteia din acestea şapte, şi fiind mărturia reunirii acestora cu altele în unitatea „Bisericii Sfinte şi Catolice”, ea reprezintă o dovadă foarte interesantă, nu numai ca şi articol al crezului, ci şi în ce priveşte semnificaţia originală şi acceptarea acestuia. Mai mult decât atât, este o dovadă a tăriei lui Cristos, desăvârşit prin slăbiciuni omeneşti; şi astfel, ne oferă o asigurare a harului pe măsura zilelor noastre, în vremuri de nevoie. Atunci când văd în ea exemplul nobilei armate de martiri, inclusiv femei şi copii, care au suferit în acele zile pentru „mărturia lui Isus”, ca să transmită cunoştinţa Evangheliei acestor veacuri lăudăroase în care noi trăim, mărturisesc faptul că eu însumi sunt edificat prin ceea ce citesc, îndeosebi pentru că sunt smerit şi ruşinat atunci când compar modelul de atunci al creştinului cu ceea ce este astăzi un creştin, fie el în starea cea mai bună.

Faptul că această Epistolă conţine inserări cu greu poate fi pus la îndoială, atunci când o comparăm cu cea neterminată a lui Eusebius. În ceea ce priveşte „mirosul parfumat” care venea din foc, multe esenţe de lemn produc un astfel de miros atunci când ard; şi lăsând deoparte căldura orientală a coloritului, nimic nu pare a fi incredibil în cadrul naraţiunii, cu excepţia „porumbelului” (cap. xvi), care, oricum, este probabil o variantă deformată a textului, 419 după cum au sugerat traducătorii. Tăişul a fost înfipt în partea stângă a trupului martirului; această lovitură, despicându-i inima, a făcut să se reverse un şuvoi, nu doar să se prelingă câteva picături. Dar, deşi această îmbunătăţire a textului grecesc reprezintă o ipoteză plauzibilă, nu întâlnim ceva similar în copia citată de Eusebius. Pe de altă parte, este de observat mărturia cu adevărat catolică şi scripturală: „Îi iubim pe martiri, dar ne închinăm Fiului lui Dumnezeu: pentru noi nu este cu putinţă să ne închinăm altcuiva.”

Episcopul Jacobson atribuie mai mult de cincizeci de pagini acestei martirologii, într-o versiune în limba latină însoţită de note ample. Spre aceasta îl îndrum pe studentul care ar putea dori să privească această istorie atractivă în lumina unei învăţături critice şi, deseori, a unui admirabil comentariu.
În continuare urmează nota introductivă originală:

Scrisoarea următoare pretinde a fi fost scrisă de biserica din Smirna, către biserica din Philomelium şi prin această biserică adresată întregii lumi creştine, pentru a oferi o relatare succintă a circumstanţelor martirajului lui Polycarp. Este cea mai timpurie dintre scrierile despre martiri şi, în general, a fost considerată ca fiind deopotrivă cea mai interesantă şi autentică. Totuşi, nu puţini sunt cei care apreciază că mai multe pasaje conţin interpolări iar alţii îi atribuie o dată mult mai târzie decât mijlocul celui de-al doilea secol, pe seama căruia a fost, în general, pusă. Nu putem spune cât de mult datorează ea scriitorilor (cap. xxii) care au transcris-o succesiv. O mare parte a ei a fost inclusă în Istoria ecleziastică a lui Eusebius (iv.15); este instructiv să observăm că unele dintre fenomenele miraculoase cele mai uimitoare înregistrate de forma actuală a textului nu se regăsesc în naraţiunea acelui istoric timpuriu al Bisericii. Multe discuţii s-au stârnit în legătură cu câteva particularităţi cuprinse în acest martiriu; însă nu vom intra în aceste dispute, dat fiind faptul că scopul nostru se rezumă la a prezenta cititorului, într-o traducere cât mai fidelă cu putinţă, acest monument extrem de interesant al antichităţii creştine.

Capitulul I – Subiectul despre care scriem

V-am scris, fraţilor, în ceea ce-i priveşte pe martiri şi, în special, pe binecuvântatul Policarp, care a pus capăt persecuţiei, pecetluind-o cu martirajul său. Aproape toate evenimentele care s-au petrecut anterior [acestuia], au avut loc pentru ca Domnul să ne poată arăta din înalt cum un martiraj devine Evanghelie. Pentru că el a aşteptat să fie izbăvit, aşa cum făcuse şi Domnul, aşa încât şi noi să putem deveni urmaşii lui, uitându-ne nu numai la lucrurile care ne privesc pe noi înşine, ci având consideraţie şi faţă de vecinii noştri. Întrucât a dori nu doar salvarea proprie, ci şi pe a tuturor fraţilor face parte din dragostea adevărată şi corect întemeiată.

Capitolul II – Statornicia minunată a martirilor

Toate martirajele care au avut loc potrivit voii lui Dumnezeu au fost binecuvântate şi nobile. Pentru că se cuvine ca noi, care dăm dovadă 422 de o mai mare pietate decât alţii, să Îi atribuim lui Dumnezeu autoritatea asupra tuturor lucrurilor. Şi într-adevăr, 423cine ar putea să nu admire nobleţea cugetului lor şi răbdarea lor, însoţită de acea dragoste faţă de Domnul de care au dat dovadă? Cine, când ei, fiind sfâşiaţi de bici, aşa încât carnea trupurilor lor se putea vedea până la vene şi artere, totuşi au îndurat cu răbdare, în vreme ce chiar cei ce priveau au fost cuprinşi de milă şi de jale. Însă ei au atins o asemenea culme de nobleţe, încât nici unul dintre ei nu a lăsat să-i scape vreun geamăt sau vreun vaiet; astfel, ei ne-au dovedit tuturor că acei martiri sfinţi ai lui Cristos, în momentele în care au suferit astfel de torturi, erau absenţi din trup, sau mai degrabă că Domnul a stat atunci alături de ei, comunicând cu ei. Şi, privind la harul lui Cristos, ei au dispreţuit toate torturile lumii, răscumpărându-se pe ei înşişi de la pedeapsa veşnică, prin [suferinţa] unui singur ceas. Acesta este motivul pentru care focul călăilor lor sălbatici li se părea răcoros. Pentru că ei au păstrat înaintea ochilor scăparea de acel foc etern, care nu se va stinge niciodată, şi au privit înainte, cu ochii inimii, spre acele lucruri bune care sunt pregătite pentru cei ce rabdă; lucruri „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit,” 424 dar care le-au fost revelate de Domnul, aşa încât ei nu mai erau oameni, ci deveniseră deja îngeri. Şi, în acelaşi fel, cei care au fost daţi la fiare sălbatice au îndurat torturi înspăimântătoare, fiind întinşi pe paturi pline de cuie şi supuşi la felurite mijloace de tortură, pentru ca, dacă era cu putinţă, prin aceste suferinţe prelungi, tiranul să-i determine să se dezică [de Cristos].

Capitolul III – Statornicia lui Germanicus. Este cerută moartea lui Policarp

Într-adevăr, diavolul a inventat multe lucruri împotriva lor; dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – diavolul nu i-a putut învinge. Pentru că nobilul Germanicus a întărit timiditatea celorlalţi prin propria răbdare şi a luptat eroic 425cu fiarele sălbatice. Întrucât, atunci când proconsulul a căutat să-l convingă şi l-a îndemnat 426 să arate compasiune faţă de vârsta pe care o avea, el a atras spre sine fiara, provocând-o, dornic să scape cu atât mai repede din această lume nedreaptă şi lipsită de evlavie. Dar la vederea acestor lucruri, întreaga mulţime, minunându-se de nobleţea cugetului arătată de această grupare evlavioasă de creştini, 427 a strigat: „ La o parte cu ateii! Căutaţi-l pe Polycarp!”

Capitolul IV – Quintus apostatul

Un frigian numit Quintus, care venise de curând din Frigia, s-a temut când a văzut fiarele sălbatice. Acesta este omul care i-a convins şi pe alţii să iasă în faţă de bună voie, împreună cu el, [pentru judecată]. După multe stăruinţe, proconsulul l-a convins pe acesta să depună jurământul şi să aducă sacrificii. De aceea, fraţilor, noi nu îi lăudăm pe cei care se denunţă singuri [spre a suferi], întrucât vedem că Evanghelia nu ne învaţă să procedăm astfel.428

Capitolul V – Plecarea şi viziunea lui Policarp

Însă Policarp cel demn de admiraţie, când a auzit prima dată [că era căutat], nu a fost câtuşi de puţin tulburat, ci a hotărât să rămână în oraş. Totuşi, din consideraţie pentru dorinţa multora, a fost convins să părăsească oraşul. S-a dus, aşadar, într-o casă la ţară, nu departe de oraş. A stat acolo cu câţiva [prieteni], preocupându-se zi şi noapte cu nimic altceva decât rugăciunea pentru toţi oamenii şi pentru bisericile din întreaga lume, potrivit obiceiului său. În timp ce se ruga, a avut o viziune cu trei zile înainte de a fi prins; şi iată că perna de sub capul lui părea a fi cuprinsă de flăcări. Ca urmare, întorcându-se spre cei care erau cu el, le-a spus profetic: „Trebuie să fiu ars de viu.”

Capitolul VI – Policarp este trădat de un servitor

Când cei care îl căutau erau aproape, el s-a dus într-o altă locuinţă, unde urmăritorii lui au venit îndată după el. Şi când nu l-au găsit, au pus mâna pe doi tineri [care erau acolo], iar unul dintre ei, fiind supus torturii, a mărturisit. Astfel, nu a mai fost posibil să continue să se ascundă, din moment ce aceia care l-au trădat erau chiar din casa lui. Cârmuitorul de atunci429 (a cărui funcţie este identică cu cea a lui Cleronomus), cu numele Irod, s-a grăbit să-l aducă în arenă. [Toate acestea s-au întâmplat] pentru ca el să-şi împlinească destinul, devenind părtaş al lui Cristos şi pentru ca cei ce l-au trădat să sufere pedeapsa lui Iuda însuşi.
Capitolul VII – Policarp este găsit de urmăritorii lui
Atunci urmăritorii lui, însoţiţi de călăreţi şi luându-i pe cei doi tineri cu ei, şi-au continuat drumul la vremea cinei, în ziua pregătirii 431 cu armele lor obişnuite, ca şi cum ar fi căutat un tâlhar. 432 Ajungând spre seară în locul [unde se afla el], l-au găsit stând întins în odaia de sus 433a unei căsuţe, de unde ar fi putut scăpa, fugind în alt loc; însă el a refuzat, spunând: „Facă-se voia 434lui Dumnezeu.” 435 Deci, când a auzit că au sosit, a coborât şi a vorbit cu ei. Iar în timp ce aceia care erau prezenţi se minunau de vârsta şi statornicia lui, unii dintre ei au spus: „Am depus atât efort pentru a pune mâna pe un bărbat atât de venerabil?” 437 Îndată, în acelaşi ceas, el a cerut să li se servească mâncare şi băutură după pofta inimii, în vreme ce a stăruit să îi îngăduie să se roage o oră fără să fie tulburat. Şi cu permisiunea lor, s-a ridicat şi s-a rugat, fiind plin de harul lui Dumnezeu, astfel încât nu s-a putut opri timp de două ore, spre uimirea celor care l-au auzit şi care, ca urmare, au început să se căiască de faptul că veniseră să prindă un om vârstnic atât de evlavios şi venerabil.

Capitolul VIII – Policarp este adus în oraş

De îndată ce a terminat rugăciunea, în care i-a amintit pe toţi cei cu care se întâlnise vreodată, deopotrivă mari sau mici, iluştri sau obscuri, precum şi întreaga Biserică Catolică din lume, s-a împlinit timpul să plece. Policarp a fost aşezat pe un măgar şi dus în oraş iar acea zi era marea zi de sabat. Cârmuitorul Irod, însoţit de tatăl său (amândoi mergând într-un car439), l-au întâlnit şi l-au luat în carul lor. S-au aşezat lângă el şi au căutat să-l convingă, spunându-i: „Ce este rău în a spune că Cezar este Domn şi în a aduce jertfe în cadrul celorlalte ceremonii care au loc cu asemenea ocazii, asigurându-ţi astfel scăparea?” Dar el, la început, nu le-a răspuns nimic; când ei au continuat să îl îndemne, le-a spus: „Nu voi face ceea ce mă sfătuiţi.” Pierzându-şi speranţa de a-l convinge, ei au început să-i spună cuvinte 441 aspre şi l-au azvârlit cu violenţă afară din car, 442aşa încât, coborând, şi-a dislocat piciorul443 [în urma căzăturii]. Însă fără a fi tulburat 444 şi ca şi cum nu l-ar fi durut nimic, a păşit nerăbdător înainte, în grabă, şi a fost condus în arenă, unde tumultul era atât de mare încât nu putea fi auzit.

Capitolul IX – Policarp refuză să-L defăimeze pe Cristos

Pe când Policarp intra în arenă, a auzit un glas din ceruri spunând: „Fii tare şi poartă-te ca un bărbat, Policarp!” Nimeni nu a văzut cine îi vorbise, dar fraţii noştri care au fost prezenţi au auzit vocea. În timp ce a fost adus în faţă, tumultul a sporit când oamenii au auzit că Policarp fusese prins. Când s-a apropiat, proconsulul l-a întrebat dacă el era Policarp. Când a mărturisit că da, [proconsulul] a căutat să îl convingă să-L renege [pe Cristos], spunând: „Preţuieşte vârsta înaintată pe care o ai” şi alte lucruri asemănătoare, potrivit obiceiului lor, [precum] „Jură pe Cezar; căieşte-te şi spune „La o parte cu ateii.” Însă Policarp, privind cu o înfăţişare neînduplecată întreaga mulţime de păgâni cruzi, a spus: „La o parte cu ateii.” 445Atunci, proconsulul l-a îndemnat, spunându-i: „Jură şi vei fi liber, ocărăşte-L pe Cristos;” Policarp a declarat: „L-am slujit timp de optzeci şi şase de ani şi nu mi-a făcut niciodată vreun rău: cum aş putea atunci să-L blestem pe Regele şi Mântuitorul meu?”

Capitolul X — Policarp se declară creştin

Când proconsulul a stăruit din nou şi i-a spus: „Jură pe Cezar”, el i-a răspuns: „Zadarnic insişti că ar trebui să jur pe Cezar şi să pretind că nu ştiu cine şi ce sunt; de aceea, ascultă-mă declarând cu îndrăzneală: sunt creştin. Şi dacă doreşti să afli care sunt doctrinele 446 creştinismului, stabileşte-mi o zi şi le vei auzi.” Proconsulul a răspuns: „Convinge poporul” Dar Policarp i-a spus: „Am socotit că este drept să-ţi dau ţie socoteală [de credinţa mea]; pentru că noi am fost învăţaţi să dăm toată cinstea cuvenită (care nu atrage nici un rău asupra noastră) puterii şi autorităţilor stabilite de Dumnezeu. 447 Dar în ce-i priveşte pe aceştia, nu-i socotesc demni să primească vreo explicaţie din partea mea.” 448

Capitolul XI — Ameninţările nu au nici un efect asupra lui Policarp

Proconsulul i-a spus atunci: „Am la îndemână şi fiare sălbatice; te voi da lor dacă nu te căieşti.” Dar el a răspuns: „Cheamă-le atunci, căci noi nu suntem obişnuiţi să dăm ceea ce este bun, pentru a adopta răul; 449 şi este bine pentru mine să trec de la răutate la neprihănire.” 450 Proconsulul i-a spus din nou: „Dacă dispreţuieşti fiarele sălbatice, voi porunci să fii mistuit de flăcări dacă nu vrei să te căieşti.” Dar Policarp a răspuns: „Tu mă ameninţi cu un foc ce arde timp de un ceas şi după puţin timp se stinge, dar nu cunoşti focul judecăţii viitoare şi al pedepsei veşnice, păstrate pentru cei neevlavioşi. Dar de ce zăboveşti? Adu ce doreşti.”

Capitolul XII — Policarp este condamnat să fie ars

Pe când spunea aceste lucruri şi altele asemănătoare, el s-a umplut de încredere şi de bucurie şi înfăţişarea lui era plină de har, aşa încât nu numai că n-a fost tulburat de cele ce i se spuseseră, ci, din contră, proconsulul a rămas uimit şi şi-a trimis crainicul să anunţe de trei ori în mijlocul arenei: „Policarp a mărturisit că este creştin.” După ce crainicul a proclamat acest lucru, întreaga mulţime, atât păgânii cât şi evreii care locuiau în Smirna, au strigat tare, cu mânie nestăpânită: „Acesta este învăţătorul Asiei, 451 părintele creştinilor, cel care ne-a răsturnat zeii şi care i-a învăţat pe mulţi să nu aducă jertfe sau să nu se închine zeilor.” Spunând acestea, ei au strigat şi i-au cerut lui Filip the Asiarch 452 să dea drumul unui leu asupra lui Policarp. Însă Filip le-a răspuns că nu avea dreptul să facă astfel, întrucât spectacolul cu fiare sălbatice se încheiase deja. Atunci li s-a părut nimerit să strige într-un glas ca Policarp să fie ars de viu. Se cuvenea ca astfel să se împlinească viziunea care i se revelase cu privire la perna lui, când a văzut-o arzând pe când se ruga şi s-a întors spunând profetic celor credincioşi care erau cu el: „Trebuie să fiu ars de viu.”

Capitolul XIII — Rugul funerar este ridicat

Această hotărâre a fost dusă la îndeplinire chiar mai repede decât a fost rostită; mulţimile au adunat îndată la un loc lemne şi vreascuri de prin prăvălii şi băi; mai ales evreii, potrivit obiceiului lor, au dat o mână de ajutor plini de nerăbdare. Când rugul funerar a fost gata, Policarp şi-a lăsat deoparte veşmintele şi, slăbind curelele, a încercat să-şi dea jos sandalele, lucru cu care nu era obişnuit, întrucât oricare dintre credincioşi era întotdeauna dornic să fie primul care să-i atingă picioarele. Aceasta pentru că, în virtutea vieţii sale sfinte, chiar înainte de martiraj, 454el a fost împodobit 455 cu toate lucrurile bune. Îndată l-au înconjurat cu substanţele care fuseseră pregătite pentru rugul funerar. Când erau gata să îl bată în cuie, el a spus: „Lăsaţi-mă aşa; căci Cel care îmi dă tărie să îndur focul, îmi va da puterea să stau nemişcat în rug, fără să fiu prins în cuie.”

Capitolul XIV — Rugăciunea lui Policarp

Nu l-au mai bătut în cuie, ci doar l-au legat. Iar el, punându-şi mâinile la spate şi fiind legat ca un berbec ales [luat] dintr-o mare turmă pentru jertfă şi pregătit să fie o ardere de tot plăcută lui Dumnezeu, a privit spre cer şi a spus: „O, Doamne, Dumnezeule Atotputernic, Tatăl preaiubitului şi binecuvântatului Fiu Isus Cristos, prin care am primit cunoştinţa Ta, Dumnezeul îngerilor şi puterilor, al oricărei făpturi şi al întregului neam al celor neprihăniţi care trăiesc înaintea Ta, Îţi aduc mulţumiri că m-ai socotit vrednic pentru această zi şi pentru acest ceas, ca să fac parte din numărul martirilor Tăi, în paharul 456lui Cristos, pentru învierea şi viaţa veşnică a sufletului şi a trupului, prin neputrezirea [oferită] de Duhul Sfânt. Fie ca printre ei să fiu primit şi eu astăzi înaintea Ta, ca o jertfă grasă 457şi plăcută, după cum Tu, Dumnezeul 458adevărat, ai stabilit mai dinainte, mi-ai revelat şi acum ai îndeplinit. De aceea Te laud pentru toate lucrurile, Te binecuvântez, Te slăvesc, împreună cu veşnicul şi cerescul Isus Cristos, preaiubitul Tău Fiu, împreună cu care dau slavă Tatălui şi Duhului Sfânt acum şi în veacurile viitoare. Amin.”459

Capitolul XV — Policarp nu este vătămat de foc

Când a rostit acest Amin, cu care a încheiat rugăciunea, cei desemnaţi pentru această slujbă au aprins focul. În timp ce flacăra a ţâşnit cu mare furie460, noi, cei cărora ne-a fost dat să fim martori, am văzut o mare minune şi am fost ocrotiţi pentru a putea spune şi altora ce s-a petrecut. Focul a luat forma unei corăbii, asemenea pânzelor unui vas în bătaia vântului, înconjurând trupul martirului ca un cerc. Iar el nu arăta înăuntru ca o carne arsă, ci ca o pâine coaptă sau ca aurul sau argintul strălucind într-un cuptor. Ba mai mult, am simţit o mireasmă atât de dulce [venind din rug], ca şi cum acolo s-ar fi ars 461 tămâie sau alte asemenea mirodenii scumpe.

Capitolul XVI — Policarp este străpuns cu un pumnal

În cele din urmă, când acei oameni răi au văzut că trupul lui nu poate fi mistuit de foc, au poruncit unui călău să se apropie de el şi să-l străpungă cu un pumnal. Când el a făcut aceasta, a ieşit în afară un porumbel 462şi o mare cantitate de sânge, aşa încât focul s-a stins. Toţi oamenii s-au minunat de diferenţa dintre necredincioşi şi cei aleşi, dintre care făcea parte şi Policarp cel demn de admiraţie. În vremurile noastre, el a fost un învăţător apostolic şi profetic şi episcop al Bisericii Catolice din Smirna. Căci fiecare cuvânt care i-a ieşit din gură s-a împlinit sau se va împlini.

Capitolul XVII — Creştinilor le este refuzat trupul lui Policarp

Însă când duşmanul neamului celor neprihăniţi, cel plin de invidie, răutate şi cruzime, a văzut natura463 impresionantă a martirajului său şi [a considerat] că viaţa fără pată pe care o trăise de la început şi felul în care acum fusese încoronat cu cununa nemuririi, şi-a primit fără îndoială răsplata, a făcut tot posibilul să nu îngăduie ca cea mai mică amintire a lui să fie luată de noi, deşi mulţi au dorit să facă aceasta şi să intre în posesia 464 trupului său sfânt. De aceea, i-a sugerat lui Nicetes, tatăl lui Irod şi fratele lui Alce, să meargă şi să îl roage pe guvernator să nu dea trupul lui să fie îngropat, „ca nu cumva”, zicea el, „să Îl uite pe Cel care a fost răstignit şi să înceapă să se închine la acesta.” A spus aceasta în urma sugestiei şi a persuasiunii insistente a evreilor, care ne-au privit pe când încercam să îl luăm din foc, neştiind că pentru noi nu este cu putinţă nici să Îl uităm vreodată pe Cristos, care a suferit pentru mântuirea celor care vor fi salvaţi din întreaga lume (cel fără pată pentru păcătoşi 465), nici să ne închinăm altcuiva. Într-adevăr, pe El, care este Fiul lui Dumnezeu, Îl adorăm; însă pe martiri, care sunt ucenici şi urmaşi ai Domnului, îi iubim pentru că o merită, din pricina dragostei lor 466extraordinare faţă de Regele şi Stăpânul lor; fie ca şi noi să devenim tovarăşi 467şi împreună ucenici cu aceştia.

Capitolul XVIII — Trupul lui Policarp este ars

Atunci centurionul, văzând conflictul provocat de evrei, a pus trupul 468în mijlocul focului şi l-a ars. Prin urmare, noi am luat după aceea oasele, ca fiind mai preţioase decât cele mai alese bijuterii şi mai pure469 decât aurul şi le-am pus într-un loc potrivit. Atunci când vom avea ocazia să fim strânşi împreună, cu bucurie şi veselie, Domnul ne va îngădui să sărbătorim aniversarea470 martirajului său, atât în amintirea celor care şi-au încheiat deja drumul, 471cât şi ca exerciţiu şi pregătire pentru cei care vor călca pe urmele lor.

Capitolul XIX — Lauda martirului Policarp

Deci aceasta este istorisirea despre binecuvântatul Policarp, care, fiind al doisprezecelea martir din Smirna (numărându-i şi pe cei din Filadelfia), ocupă totuşi un loc aparte472 în amintirea tuturor oamenilor, aşa încât chiar păgânii înşişi vorbesc pretutindeni despre el. El nu a fost doar un învăţător ilustru, ci şi un martir proeminent, al cărui martiraj toţi doresc să îl imite, întrucât a fost pe deplin în concordanţă cu Evanghelia lui Cristos. Prin răbdare, el l-a învins pe guvernatorul nedrept şi a dobândit astfel cununa nemuririi, iar acum, împreună cu apostolii şi cu toţi cei neprihăniţi [din cer], Îl slăveşte cu bucurie pe Dumnezeu Tatăl şi Îl binecuvântează pe Domnul nostru Isus Cristos, Mântuitorul sufletelor noastre, Stăpânul trupurilor noastre şi Păstorul Bisericii Catolice din întreaga lume. 473

Capitolul XX — Această scrisoare trebuie transmisă fraţilor

Deci, fiindcă ne-aţi cerut să vă încunoştinţăm pe larg despre ceea ce s-a întâmplat în realitate, deocamdată v-am trimis această scurtă relatare, prin fratele nostru Marcu. Aşadar, când veţi fi citit această epistolă, 474trimiteţi-o fraţilor aflaţi mai departe, pentru ca şi ei să Îl poată glorifica pe Domnul, care îi alege astfel pe unii dintre slujitorii Săi. A aceluia care poate să ne aducă pe toţi, prin harul şi bunătatea Lui, în împărăţia Lui veşnică, prin singurul Lui Fiu, Isus Cristos, a Lui să fie slava, cinstea, puterea şi măreţia în veci. Amin. Salutaţi-i pe toţi sfinţii. Cei care sunt cu noi vă salută şi Evarestus, care a scris această Epistolă, împreună cu toată casa lui.

Capitolul XXI — Data martirajului

Binecuvântatul Policarp a suferit martirajul în a doua zi a lunii Xanthicus, care abia începuse, 476în a şaptea zi dinaintea calendelor lui mai, de sabatul cel mare, la ceasul al optulea. 477 El a fost prins de Irod, în vreme ce Filip Trallian era Mare Preot şi Statius Quadratus proconsul, dar Isus Cristos este Rege pentru totdeauna; a Lui să fie gloria, cinstea, măreţia şi un tron veşnic din neam în neam. Amin.

Capitolul XXII — Salutări

Vă dorim, fraţilor, toată fericirea, în vreme ce umblaţi potrivit cu doctrina Evangheliei lui Isus Cristos; împreună cu El dăm slavă lui Dumnezeu Tatăl şi Duhului Sfânt, pentru mântuirea sfinţilor Săi aleşi, după al căror exemplu 479a suferit binecuvântatul Policarp; fie ca prin urmarea paşilor lui să ajungem şi noi în împărăţia lui Isus Cristos!
Caius a transcris aceste lucruri 480după o copie a lui Irineus (care a fost un ucenic al lui Policarp), el însuşi un apropiat al lui Irineus. Iar eu, Socrates, le-am transcris în Corint după o copie a lui Caius. Harul fie cu voi toţi.

Iar eu, Pionius, le-am scris după copia scrisă anterior, cercetându-le cu atenţie. Binecuvântatul Policarp mi le-a arătat într-o revelaţie, după cum voi arăta în cele ce urmează. Am cules aceste date când aproape se şterseseră prin trecerea timpului; fie ca Domnul Isus Cristos să mă culeagă şi pe mine împreună cu aleşii Săi în împărăţia cerurilor; a Lui, a Tatălui şi a Duhului Sfânt să fie slava în veci de veci. Amin