Soteriologie:  

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ARMINIANĂ


Vă oferim prima ediţie a primei Mărturisirea (arminiene) de credinţă. Cea de-a doua versiune (mult mai scurtă) a fost publicată în 1940! Este un fapt rar. Mărturisirea a fost scrisă în latină de Simon Episcopius. Faimosul lider manifestant Johan Uyttenbogaert a tradus textul în unsprezece zile şi a fost publicată în secret în decembrie 1621. Prima ediţie latină a fost publicată în anul următor, în 1622.

I. DESPRE PREDESTINARE

1. Dumnezeu nu a hotărât niciodată alegerea vreunui om pentru veşnicie, nici nu i-a refuzat-o, doar din plăcerea şi voinţa Sa, fără să prevadă supunerea sau nesupunerea acestuia, numai pentru a demonstra gloria îndurării Sale şi dreptăţii Sale sau puterea stăpânirii Lui absolute.

2. După cum hotărârea lui Dumnezeu cu privire la salvarea şi distrugerea fiecărui om nu este hotărârea unui sfârşit absolut stabilit, la fel nici mijloacele subordonate acelei hotărâri, ca şi cum alegerea şi respingerea ar putea fi aduse la sfârşitul destinat, în mod eficace şi inevitabil.

3. Prin urmare, Dumnezeu nu a creat toţi oamenii, după planul unui singur om, Adam, cu o condiţie integră , nici nu a poruncit căderea sau permiterea ei, nici nu a retras de la Adam harul necesar şi suficient, nici nu face acum ca Evanghelia să fie predicată şi oamenii să fie chemaţi, nici nu le dă darurile Duhului Sfânt – (El nu a făcut aceste lucruri după un plan) ca ele să fie mijloace prin care să aducă o parte din omenire la viaţa veşnică, şi să-i lase pe ceilalţi lipsiţi de ea. Hristos Mijlocitorul nu este numai executantul alegerii, dar şi temelia hotărârii de alegere însăşi. Motivul pentru care unii oameni sunt chemaţi în mod eficace, îndreptăţiţi, perseverează în credinţă, sunt glorificaţi nu este datorat faptului că ei sunt aleşi în mod absolut pentru viaţa veşnică, nici motivul părăsirii celorlalţi şi lăsării lor în cădere, ca şi când Hristos nu le-a acordat şi lor, sau mai mult chemarea lor ineficace, împietrirea şi osânda, nu se datorează faptului că aceşti oameni sunt respinşi în mod absolut de la viaţa veşnică.

4. Dumnezeu nu a hotărât , fără intervenţia efectivă a păcatelor, să lase cea mai mare parte a omenirii în cădere, şi exclusă de la toată speranţa salvării.

5. Dumnezeu a poruncit ca Hristos să fie împăcarea pentru toate păcatele omenirii; şi în virtutea hotărârii Sale a hotărât să îndreptăţească şi să salveze pe aceia care cred în El, şi să administreze oamenilor mijloacele necesare şi suficiente credinţei, astfel încât să fie potrivite cu înţelepciunea şi dreptatea Sa. Dar în nici un caz nu a hotărât, în virtutea unei decizii absolute, să-L dea pe Hristos ca Mijlocitor numai pentru cei aleşi şi să îi înzestreze numai pe ei cu credinţa, printr-o chemare eficace, să-i îndreptăţească, să-i păstreze în credinţă şi să-i glorifice.

6. Nici un om nu este, printr-o decizie absolută şi anterioară, respins de la viaţa veşnică, nici de la mijloacele necesare atingerii ei; astfel ca meritele lui Hristos care cheamă şi toate darurile Duhului să fie de ajutor tuturor oamenilor pentru salvarea lor, şi sunt în realitate de ajutor tuturor oamenilor, cu excepţia pervertirii acestor binecuvântări, prin abuz, de către oameni, spre propria lor distrugere. Dar nici un om nu este destinat la necredinţă, impietate sau la săvârşirea păcatului, ca şi mijloace sau cauze ale osândei lui.

7. Alegerea anumitor persoane este absolută, considerându-se credinţa lor în Isus Hristos şi perseverenţa lor, dar nu fără a se lua în considerare credinţa şi perseverenţa lor în adevărata credinţă ca şi condiţie esenţială în alegerea lor.

8. Respingerea de la viaţa veşnică se face conform luării în considerare a necredinţei anterioare şi a perseverării în necredinţă, dar nu fără luarea în considerare a necredinţei precedente sau a perseverării în aceasta.

9. Toţi copiii credincioşilor sunt sfinţiţi în Hristos, astfel ca nici unul să nu piară dacă pleacă din această viaţă înainte de a avea discernământ. Dar nici un copil al credincioşilor, care pleacă din viaţa aceasta în copilărie, înainte de a face vreun păcat cu discernământ, nu este socotit în numărul celor reprobaţi! La fel cum nici botezul sau rugăciunile Bisericii nu pot în nici un fel să îl ajute pentru a fi salvat.

10. Nici unul din copiii credincioşilor care au fost botezaţi în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, şi care sunt încă în timpul copilăriei, nu sunt număraţi printr-o hotărâre absolută între cei respinşi.

II. DESPRE UNIVERSALITATEA VALORII LUI HRISTOS.

1. Preţul răscumpărării oferit de Hristos Tatălui nu este numai suficient în şi prin el însuşi, pentru răscumpărarea întregii rase umane, dar de asemenea, prin voinţa, harul şi hotărârea lui Dumnezeu Tatăl, a plătit pentru toţi oamenii şi pentru fiecare om; deci, nimeni nu este exclus printr-o decizie anterioară şi absolută a lui Dumnezeu, de la toată beneficiul urmării morţii lui Hristos.

2. Hristos, prin valoarea morţii Sale, L-a împăcat pe Dumnezeu Tatăl cu întreaga omenire – astfel încât El să poată, fără a aduce atingere dreptăţii şi adevărului Lui, să stabilească un nou legământ al harului cu păcătoşii şi cu oamenii osândiţi.

3. Deşi Hristos a adus pentru toţi şi pentru fiecare om împăcarea cu Dumnezeu şi iertarea păcatelor, totuşi conform noului legământ plin de har, nici un om nu este în realitate părtaş la beneficiile aduse de moartea lui Hristos, în nici un alt mod decât prin credinţă; la fel cum nici încălcarea şi ofensele păcătoşilor nu sunt iertate fără ca ei să creadă mai întâi cu adevărat în Hristos.

4. Numai aceia pentru care a murit Hristos sunt îndatoraţi să creadă că Hristos a murit pentru ei. Dar acei numiţi reprobaţi şi pentru care Hristos nu a murit, nu pot fi nici îndatoraţi la credinţă, nici condamnaţi pe drept pentru necredinţă, dar dacă astfel de persoane sunt reprobate, ele ar fi îndatorate să creadă că Hristos nu a murit pentru ele.

III. şi IV. DESPRE LUCRAREA HARULUI ÎN SCHIMBAREA OMULUI.

1. Omul nu are credinţă din el însuşi, nici nu o are din puterea propriei voinţe libere; pentru că în starea de păcat, el nu este capabil să gândească, să voiască sau să facă nimic din ceea ce este bun, nimic din ce este cu adevărat bun în sensul mântuirii; de exemplu, cum este în primul rând credinţa salvatoare. Dar este necesar ca Dumnezeu, în Hristos, prin Duhul Sfânt, să să-l regenereze şi să-l reînnoiască în înţelegerea sa, în sentimentele sale, voinţă şi în ceea ce priveşte toată puterea lui, aşa încât el să fie capabil să înţeleagă corect, să mediteze, să aibă voinţa şi să înfăptuiască lucruri care sunt folositoare în ceea ce priveşte salvarea.

2. Propunem ca harul lui Dumnezeu să fie începutul, înaintarea şi completarea fiecărui lucru bun; astfel încât chiar omul născut din nou să nu poată, fără acest har captivant, care precede, care urmează, care însoţeşte şi conlucrează, să gândească, să voiască, să facă vreun bine sau să reziste ispitelor răului; astfel încât lucrările bune şi faptele bune pe care cineva le poate afla prin gândire să fie atribuite harului lui Dumnezeu, în Hristos.

3. Totuşi, noi nu credem că tot zelul, grija, studiul şi durerile, care sunt folosite pentru a obţine salvarea , înaintea credinţei şi a Duhului reînnoitor, sunt în van şi fără folos, nici nu credem că fac mai mult rău decât bine omului. Din contră, considerăm că a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, a plânge pentru că s-au comis păcate, a căuta sincer şi a dori Duhul reînnoirii şi a harului mântuitor (omul nu este capabil să facă nici unul din aceste lucruri fără harul Divin) nu numai că nu este ceva rău şi nefolositor, ci sunt foarte folositoare şi foarte necesare pentru obţinerea credinţei şi a Duhului înnoitor.

4. Voinţa omului într-o stare căzută, înainte de chemarea lui Dumnezeu, nu are capacitatea şi libertatea de a voi ceva bun, de natură salvatoare, deci negăm faptul că libertatea de a voi ceva ce este bun, în sensul salvării la fel ca şi ceva ce este rău, ar fi prezentă în voinţa omului aflat în orice stare şi condiţie.

5. Harul eficace, prin care orice om este convertit, nu este irezistibil: Dumnezeu afectează într-atât voinţa omului prin Cuvântul Său şi lucrarea interioară a Duhului, încât dă omului capacitatea de a crede sau puterea supranaturală, făcându-l să creadă; totuşi omul este capabil să refuze dispreţuitor şi să respingă acest har, să nu creadă, deci să piară din propria vină.

6. Deşi, conform voinţei libere şi nelimitate a lui Dumnezeu, este o mare diferenţă şi inegalitate a harului Divin, totuşi Duhul Sfânt acordă sau este gata să acorde tuturor şi fiecăruia, căruia Cuvântul credinţei îi este predicat, atât de mult har cât este suficient pentru a promova gradat schimbarea oamenilor; şi deci, har suficient pentru credinţă şi transformare este dat nu numai celor pe care se spune că Dumnezeu vrea să-i salveze conform deciziei alegerii absolute, ci şi acelora care în realitate nu sunt convertiţi.

7. Omul este capabil prin harul Duhului Sfânt, să facă mai mult bine decât face de fapt, şi să nu facă atât rău cât face. Nu credem că Dumnezeu vrea în mod absolut ca omul să nu facă mai mult bine decât face, şi să nu evite mai mult rău; nici nu credem că a fost hotărât definitiv, din veşnicie, ca fiecare din aceste acte să fie sau nu făcute.

8. Pe oricine cheamă Dumnezeu, El o face în mod serios, cu sinceritate, nu cu o intenţie şi voinţă prefăcute de a-i salva. Nici nu suntem de acord cu opinia conform căreia Dumnezeu face chemarea pentru anumiţi oameni, în afară, pe care nu vrea să-i cheme şi în interior, adică pe care nu-i vrea cu adevărat convertiţi, aceasta întâmplându-se chiar înainte ca ei să respingă harul chemării.

9. În Dumnezeu nu este o voinţă secretă care este opusă voinţei revelate în Cuvântul Său, conform căreia El nu vrea convertirea şi salvarea celei mai mari părţi a celor pe care, conform Cuvântului Evangheliei şi voinţei Lui revelate îi cheamă în mod serios şi îi invită la credinţă şi salvare.

10. La cest punct nu admitem nici faptul că ar exista o disimulare sfântă, după cum spun unii oameni, sau o persoană duplicitară în Divinitate.

11. Nu este adevărat că, prin forţa şi eficacitatea voinţei secrete a lui Dumnezeu sau a Deciziei Divine, lucrurile bune sunt făcute în mod necesar, dar şi cele rele, astfel încât cine comite păcatul, nu ar putea conform Deciziei Divine să facă altfel decât să comită păcatul; iar Dumnezeu vrea, decide şi administrează păcatele oamenilor, acţiunile lor crude, nebune şi prosteşti, sacrilegiile blasfemiei propriului Său Nume, El mişcând limba oamenilor care blasfemiază, etc.

12. Considerăm de asemenea ca fiind o dogmă falsă şi oribilă că Dumnezeu, prin mijloace secrete îndeamnă oameni să facă păcatele pe care El le interzice deschis; că cei care păcătuiesc nu acţionează în opoziţie cu adevărata voinţă a lui Dumnezeu şi care este potrivit numită aşa; că ceea ce este nedrept şi contrar poruncii lui Dumnezeu este de fapt agreabil voii Sale; ba chiar, mai mult, este o greşeală capitală să faci voia lui Dumnezeu.


V. DESPRE PERSEVERENŢA ÎN CREDINŢĂ A ADEVĂRAŢILOR CREDINCIOŞI.

1. Perseverenţa în credinţă a credincioşilor nu este efectul deciziei absolute a lui Dumnezeu, prin care El ar fi ales anumite persoane, fără condiţia supunerii lor.

2. Dumnezeu face noi credincioşi prin puteri supranaturale sau cu puterea harului, la fel cum conform înţelepciunii Lui infinite El face ca ei să persevereze şi să învingă ispitele diavolului, cărnii şi lumii; şi nimic din partea lui Dumnezeu nu-i opreşte de la a fi perseverenţi.

3. Este posibil ca adevăraţii credincioşi să cadă de la credinţa adevărată, în păcate ce nu sunt compatibile cu o credinţă adevărată şi îndreptăţitoare; nici nu este numai o posibilitate căderea lor, dar astfel de căderi se petrec frecvent.

4.Adevăraţii credincioşi sunt capabili, din vina lor, să cadă în nelegiuiri flagrante şi în slăbiciuni atroce, să persevereze şi să moară în ele, deci să cadă şi să piară în final.

5. Dar deşi adevăraţii credincioşi cad uneori în păcate dureroase, distrugând conştiinţa, noi nu credem că ei cad imediat de la toată speranţa de pocăinţă; dar realizăm că aceasta nu este imposibil să se întâmple – Dumnezeu, conform îndurării Sale celei mari, îi poate chema din nou prin harul Său, la pocăinţă; ba chiar, credem că această rechemare s-a petrecut adesea, deşi aceşti credincioşi căzuţi nu pot fi „ convinşi deplin” despre aceasta, că se va întâmpla cu siguranţă.

6. Deci, respingem cu toată inima şi sufletul următoarele dogme, care sunt afirmate zilnic în diferite publicaţii de circulaţie mare între oameni: (1.) „Adevăraţii credincioşi nu pot păcătui deliberat numai din ignoranţă şi neputinţă.” (2.) „Este imposibil pentru credincioşii adevăraţi, prin păcate lor, să cadă din harul lui Dumnezeu.” (3.) „O mie de păcate, ba chiar toate păcatele lumii nu pot face ca alegerea să fie în zadar.” La aceasta se adaugă „Oamenii sunt meniţi să creadă că sunt aleşi pentru salvare, deci, incapabili de cădere de la acea alegere.” Lăsăm oamenii să se gândească ce fereastră mare deschide o astfel de dogmă pentru siguranţa carnală. (4.) „Nici un păcat, cât de mare şi dureros nu este imputat credinciosului; ba chiar, toate păcatele prezente şi viitoare sunt anulate.”(5.) „Deşi adevăraţii credincioşi cad în erezii distructive, în păcate groaznice şi atroce, ca adulter şi crimă, pe care Biserica, conform instituţiei lui Hristos, este obligată să nu le tolereze în comunitatea din afară, dacă aceste persoane nu se convertesc, nu vor avea parte în Împărăţia lui Hristos; totuşi este imposibil ca ei să cadă total şi definitiv de la credinţă.”

7. După cum un credincios adevărat este posibil să fie în prezent asigurat cu privire la integritatea credinţei şi conştiinţei lui, la fel el poate şi trebuie să fie asigurat de salvarea sa şi de voinţa lui Dumnezeu, cea bună, cu privire la salvarea lui. În acest punct, noi nu suntem de acord cu opinia papistaşilor.

8. Un credincios adevărat poate şi trebuie să fie asigurat că este capabil să persevereze în credinţa adevărată, prin veghere, rugăciune şi exerciţiile sfinte; şi că harul Divin nu va înceta niciodată să-l ajute în perseverenţă. Dar nu vedem cum este posibil ca el să fie asigurat că nu va mai fi niciodată deficient în îndatorirea sa, ci că va persevera în această şcoală de război creştin, în faptele de credinţă, smerenie, milă, cum se cade unor credincioşi; nici nu considerăm că este necesar ca un credincios să fie asigurat de astfel de perseverenţă.

VI. DESPRE SFÂNTA TREIME.

1. Adesea Dumnezeu este considerat distinct în trei persoane sau esenţe, cum S-a prezentat pe Sine în Cuvânt şi cum Îl ştim şi contemplăm noi. Această Treime de persoane ne este cunoscută ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Una din aceste persoane sau ipostaze Divine din Dumnezeire nu are origine şi nu a fost născută, Cealaltă a fost născută, generată de Tatăl, sau Singurul născut al Tatălui, şi Celălalt emanând de la Tatăl, prin Fiul.

2. Numai Tatăl nu este din nimeni, nici născut, ci din veşnicie a transmis Dumnezeirea Sa Singurului Său Fiu, a făcut un Fiu, nu prin creaţie, ca pe îngeri sau prin adopţie, ca noi, care suntem credincioşi şi am fost făcuţi fiii lui Dumnezeu; nici măcar printr-o transmitere plină de har a puterii Divine sau a slavei ca fiind mijlocitor, ci printr-o reală, misterioasă şi inefabilă generare; şi de asemenea Duhul Sfânt, care din veşnicie a venit de la Tatăl şi Fiul, printr-o emanaţie incomprehensibilă sau „spirationem”. Deci, Tatăl, este pe drept considerat originea Dumnezeirii.

3. Fiul şi Duhul Sfânt, în ceea ce priveşte fiinţa lor şi substanţa, sunt distincţi de Tatăl, totuşi, sunt părtaşi la Dumnezeire şi absolut deosebiţi de aceeaşi esenţă Divină ca şi Tatăl, ceea ce este evident în Scriptură, care le dă aceleaşi titluri şi le atribuie aceleaşi proprietăţi ca şi Tatălui. De aici crezul apostolic pe această temă, pe care îl credem, şi ale cărui declaraţii le adoptăm, „credem în Dumnezeu Tatăl Atotputernic, Făcătorul cerului şi al pământului, şi Isus Hristos Singurul Fiu, etc.—şi Duhul Sfânt,etc.”

4. Declaraţiile de mai sus sunt suficiente cu privire la acest mister sfânt, un subiect care credem că este indicat să-l tratăm întotdeauna cu modestie, prudenţă şi reverenţă religioasă; şi credem că este cea mai sigură cale, vorbind de acest subiect profund, să ne exprimăm pe cât posibil chiar în cuvintele, frazele şi modurile prezentate de Duhul Sfânt , văzând că Duhul lui Dumnezeu ştie cel mai bine şi poate afirma şi expune propria natură şi fiinţă; şi atât cât trebuie declarat şi dezvăluit, El ne-a dezvăluit. Deci este potrivit pentru noi ca plini de reverenţă, smerenie şi sinceritate să urmăm modul prezentat nouă de a vorbi despre acest subiect, până când Îl vom vedea pe Dumnezeu faţă în faţă, când în slava acelei lumi strălucite şi cereşti, El ni se va face cunoscut, în mijlocul imaginilor clare şi al manifestărilor fiinţei şi voinţei Sale.

SFÂRŞIT

SIMON EPISCOPIUS, D.D.--1623.