Scrierile Primelor Secole:

Melito, Filozoful.

------------

Melito, episcop de Sardes, a ocupat cel dintâi loc între episcopii din Asia la mijlocul secolului al 2-lea datorită influenţei sale personale şi a activităţii sale literare. La scurt timp înainte de sfârşitul acelui secol, numele lui este menţionat de Polycrates din Efes în scrisoarea sa către Victor din Roma (Eus. H. E. v. 24.) ca fiind unul luminătorii bisericii asiatice prin a cărui autoritate  a fost poruncită practica sa Quartodeciman. Următoarea menţiune existentă cu privire la el apare cu 20 de ani mai târziu în Little Labyrinth (Eus. v. 28). (Micul Labirint) Acolo el este unul dintre scriitori, mai bătrân ca Victor din Roma, care a vorbit despre Domnul nostru ca fiind Dumnezeu şi om în acelaşi timp. O referinţă la el în lucrarea O lume pierdută a lui Tertulian, pe care o cunoaştem prin citarea lui Jerome în art. s.v. din cartea sa Catalogul (c. 24), arată înalta sa reputaţie în timpul lui Tertulian. Informaţia noastră completă este din notiţele lui in Eusebiu (H. E. iv. 13, 26), care oferă o listă a lucrărilor lui Melito pe care el le-a cunoscut, împreună cu 3 extrase.

 

Lucrarea sa Apology (Iertarea) prezentată împăratului Marcus Aurelius este probabil ultima sa lucrare. Ea apare în anul 170 d.Hr. în traducerea lui Jerome a Cronicii lui Eusebiu, dar această dată poate fi dedusă mai corect dintr-un pasaj păstrat de Eusebiu. Melito, adresându-se lui Marcus Aurelius, vorbind despre Augustus, spune: „Al căruia succesor ai dorit foarte mult ca să devii, şi aşa va fi cu fiul tău dacă păstrezi acea filozofie care a început cu Augustus,” etc. Faptul că el spune aici „cu fiul tău,” şi nu „cu fratele tău,” este o dovadă a faptului că data este mai târzie decât moartea lui Lucius Verus în 169. Commodus a fost asociat în imperiu cu tatăl său în anul 176. Pasajul citat nu arată dacă această asociere a avut loc deja sau a fost doar anticipată. În anul 177 persecuţiile creştinilor erau foarte violente în tot imperiul. Se pare că memorialul lui Melito a fost scris chiar la începutul acelei prigoane. Se pare că creştinii sufereau mai mult în privinţa proprietăţilor lor decât în fiinţa lor, iar Melito îşi exprimă îndoiala sa dacă împăratul a pedepsit cruzimile, şi credinţa că, atunci când el a examinat acest caz, el va interveni în favoarea lor. Melito afirmă că Nero şi Domitian au fost singurii împăraţi care au sancţionat persecuţia creştinilor, şi probabil că din acest pasaj Tertulian a derivat argumentul său că numai împăraţii răi i-au prigonit pe creştini. Pe de altă parte, ca o interzicere a imixtiunii, Melito a citat scrisoarea lui Hadrian către Fundanus, şi scrisorile lui Antoninus, într-o vreme în care însuşi Aurelius era asociat în guvernare, către oamenii din Larissa, Tesalonic şi Atena. Un extras din Iertare păstrat în Paschal Chronicle (p. 483, Dindorf) (Cronica Pascală) a iscat anumite discuţii controversa sociniană timpurie. „Noi nu suntem închinătorii unor pietre fără sens, ci îl adorăm pe singurul Dumnezeu, care este mai înainte de toţi şi peste toţi, şi [peste] Hristosul Său adevăratul Dumnezeu, Cuvântul înaintea tuturor veacurilor.” Cuvântul „peste” care este al doilea şi apare în ediţia lui Rader a Cronicii nu apare în ultima ediţie (a lui Dindorf).

 

Un exemplar al operei Iertare există într-o traducere siriană a unuia din manuscrisele Nitriane de la Muzeul Englez, care poartă titlul „Discursul lui Melito Filozoful ţinut înaintea lui Antoninus Caesar, şi el i-a vorbit lui Caesar pentru ca el să îl cunoască pe Dumnezeu, şi i-a arătat calea adevărului, şi a început să vorbească precum urmează.” Este posibil ca translatorul sirian găsind în originalul grec faptul că Iertare era „adresată” împăratului, a făcut o gafă crezând că aceasta a fost transmisă prin viu grai. Ea a fost tipărită în siriană, cu traducerea în engleză a lui Cureton (Spicileg. Syr.) şi a lui Pitra, cu o traducere latină de Renan (Spicil. Solesm. vol. ii.) care a fost revizuită în Apologeţii lui Otto, vol. ix. Deşi această versiune siriană a cărţii Iertare pare să fie completă, nu conţine nici unul din pasajele citate de Eusebiu, şi caracterul ei pare diferit în întregime faţă de cel cunoscut din opera lui Eusebiu. Cel din urmă a avut de gând să îl îndemne pe împărat să oprească persecuţia arătând că creştinii nu meritau tratamentul acela. Versiunea siriană a cărţii Iertare este un argument împotriva absurdităţilor politeismului şi idolatriei, aşa cum ar fi putut fi scrise cu speranţa să-l convertească pe împărat, dar nu expune nici o tensiune mentală a unuia care suferă în timpul unei persecuţii nedrepte. De aceea, probabil că versiunea siriană a cărţii Iertare nu este aceeaşi cu cea din care Eusebiu a extras anumite porţiuni. A scris oare Melito două cărţi Iertare? Cronica Pascală înregistrează opera Iertare a lui Melito şi în anul 164 şi în anul 169 d.Hr., dar în mod clar aceasta este doar o menţionare repetată a cărţii Iertare, care a fost cauzată de dubla menţiune în Eus. iv. 13, 26. Atribuirea lui Melito a versiunii siriene a cărţii Iertare este probabil o eroare, deşi documentul a apărut la scurtă vreme. Există urme minore, dar noi credem că ele sunt decisive în folosirea de către Iustin Martirul a operei Iertarea: aşadar acesta trebuie să fie mai târziu decât acela. Acesta se adresează unui împărat Antoninus, care putea să fie Pius, Aurelius, Caracalla, sau Elagabalus. Probabil era destinat unuia dintre ultimii doi. Punctul de vedere al scriitorului pare să fie sirian. În enumerarea idolatriei păgânilor el o omite (ceea ce nu ne-am aştepta de la Melito care a scris în Asia Micăă) pe Cybele şi pe Diana efesenilor; în timp ce vorbeşte detaliat despre obiectele de închinare siriene, şi pare să fie personal familiar cu oraşul Mabug, Hierapolis de la sirieni. Mustrarea „dacă ei vor să vă îmbrace în haine femeieşti, aduceţi-vă aminte că sunteţi un bărbat,” îl sugerează pe mai degrabă pe Elagabalus decât pe oricare din ceilalţi împăraţi menţionaţi. Alt pasaj susţine o presupunere că autorul era sirian. Scriitorul vorbeşte despre lume ca fiind destinată să sufere de trei potopuri – unul al vântului, al apei şi al focului; primele două au trecut, al treilea va veni. Potopul vântului este acela prin care se presupune că a fost distrus turnul Babel (vezi versetele Sibylline citate de Theophilus, ad Autol. ii. 31, şi de Abydenus, citat de Eus. Praep. Evan. ix. 14). „Potopul vântului” are loc în lucrarea intitulată The Cave of Treasures (Cureton, Spicil. Syr. p. 94), (Peştera comorilor) şi în cartea etiopiană a lui Adam (Ewald's Jahrbücher der Bibl. Wiss. 1853). S-a dezbătut faptul că referinţa la potopul de foc arată o relaţie cu 2 Petru; dar se pare că aceasta nu putem să o afirmăm în nici un caz. În Noul Testament găsim aluzii la Iertare, afirmă Westcott (N. T. Canon, p. 219). Împotriva situării ei atât de târziu cum o face Elagabalus se poate concluziona că dacă este interpretată natural, ea vorbeşte despre împărat ca având copii; şi deşi iertătorul poate pur şi simplu să exprime o dorinţă în numele succesorilor ne născuţi ai împăratului, este mai simplu să atribuim opera ca fiind din timpul lui Caracalla care a petrecut ceva timp în Siria. Alte urme par să arate că Tertulian, care era familiar cu versiunea lui Eusebiu a operei Iertarea de Melito, a folosit-o şi el pe aceasta. Aceasta ar putea fi identificarea lui Serapis cu Joseph şi observaţia că vechii zei păgâni erau practic mai puţin onoraţi decât împăraţii, de vreme ce templele lor trebuiau să plătească taxe.

 

Dintre alte lucrări ale lui Melito, peri tou pasca este prima în lista lui Eusebiu. Data este limitată de propoziţia de la început pe care Eusebiu o citează: „În calitatea sa de guvernator al Asiei, Servilius Paulus, în timpul în care Sagaris a suferit martirizarea, au avut loc multe discuţii în Laodicea despre sărbătoarea Pascală empesontoV kata kairon în acele zile, şi aceste lucruri au fost scrise.” Rufinus citeşte aici "Sergius Paulus," şi aceasta apare de la alte autorităţi că ar fi fost numele real al guvernatorului în chestiune, probabil între limitele anilor 164-166.

 

Apelul lui Polycrates la autoritatea lui Melito clarifică faptul că mai târziu, în lucrarea sa despre sărbătoarea Paştelui, a luat partea lui Quartodeciman. Eusebiu spune că opera lui Melito a tras în faţă alta, fără îndoială de partea opusă, de la Clement din Alexandria. S-a presupus că Melito a fost ionianul pe care Clement (Eus. H. E. v. 11) îl enumeră printre învăţătorii săi. Ar trebui să observăm că fragmentele existente ale lui Melito resping noţiunea că Quartodecimanism era inconsecvent cu acceptarea celei de-a patra Evanghelii. Melito vorbeşte despre cei trei ani de misiune ai Domnului nostru după botezul Său, pe care nu le-ar fi putut învăţa din Sinoptici. El justifică faptul că un berbec, nu un miel, a fost înlocuit ca jertfă în locul lui Isaac, observând că Domnul nostru nu a fost tânăr ca Isaac atunci când a suferit, ci era la vârsta maturităţii. Este posibil ca aici să fie o indicaţie a faptul că Melito a păstrat aceeaşi teorie referitoare la vârsta Domnul nostru ca şi Ireneu şi alţi asiatici, care este derivată din Ioan 8:57. Întregul pasaj arată că Melito a crezut cu tărie în eficienţa morţii ispăşitoare a lui Isus, şi a privit la El ca şi mielul de sacrificiu. Cuvântul pe care el îl foloseşte este amnoV , ca în Evanghelie, nu arnion ca în Apocalipsa.

 

Următoarea lucrare a lui Melito din care Eusebiu ne-a dat un extras se numeşte Selections, (Selecţii) şi este adresată unui prieten numit Onesimus, care i-a cerut lui Melito să facă selecţii din lege şi profeţi din pasaje care îl privesc pe Mântuitorul nostru, şi cu privire la credinţa noastră, şi de asemenea, să îi ofere informaţii exacte despre numărul şi ordinea cărţilor Vechiului Testament. Melito istoriseşte că a plecat în est în locurile unde s-au predicat şi s-au făcut acele lucruri, şi a învăţat cu exactitate cărţile Vechiului Testament. El enumeră cele cinci cărţi ale lui Moise, Iosua, Judecători, Rut, patru Împăraţi, două Cronici, Psalmii lui David, Proverbele lui Solomon, numite şi Înţelepciunea, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Iov, dintre profeţi pe Isaia, Ieremia, cei doisprezece Profeţi Mici într-o carte, Daniel, Ezechiel, Ezra. Fără îndoială, ultima carte include Neemia şi posibil şi Estera, care de altfel este omisă. Această listă oferă canonul evreiesc adoptat de Biserica Engleză; dar dă o ordine diferită faţă de cea a lui Josephus, şi nu încearcă să facă numărul cărţilor 22. Expresiile „Cărţile Vechi”, „Cărţile Vechiului Testament”, arată cu claritate că biserica din timpul lui Melito a avut un canon al Noului Testament.

 

Eusebiu enumeră alte lucrări ale lui Melito pe care le cunoaşte. Titlurile ne permit în mod imperfect să ghicim conţinutul lor, şi uneori titlurile însele sunt nesigure. (4) ta peri politeiaV kai profhtvn, foarte probabil două lucrări separate „cu privire la Conversaţia Creştină” şi „despre Profeţi” cuplate împreună de Eusebiu, deoarece sunt conţinute în acelaşi volum în Librăria Cezariană. (5) peri ekklhsiaV. S-a presupus că izbucnirea Montanismului a făcut necesară stăruinţa asupra autorităţii bisericii. (6) peri kuriakhV. Este posibil ca divergenţa Quartodeciman să fi condus la discuţia despre Ziua Domnului. Acest cuvânt kuriakh, folosit în Apocalipsa 1:10, se găseşte şi în Epistola lui Ignaţiu către Magnesians, c. 9, şi în scrisoarea lui Dionysius din Corint către Soter (Eus. iv. 33). (7) peri fusewV anqrwpou. (8) peri plasewV. Această carte referitoare la crearea omului, şi (7) referitoare la natura omului, se presupune că au fost direcţionate împotriva teoriilor gnostice. (9) peri upakohV pistewV aisqhthriwn. Care a fost subiectul unui tratat cu privire la ascultarea credinţei a simţurilor i-a nedumerit pe cititorii vechi şi moderni ai acestei liste. Jerome crede că peri lipseşte din text, şi că au fost două tratate, unul despre Ascultarea Credinţei şi unul despre Simţuri. (10) peri yuchV kai swmatoV kai nooV, probabil că este despre Natura Umană. (11) peri loutrou. (12) peri alhqeiaV, este probabil o lucrare apologetică spre lauda creştinismului. (13) peri ktisewV kai genesewV Cristou. Scriitorii antici aplică cu un consimţământ general Domnului nostru cuvintele din Proverbe 8:22 KurioV ektise me archn odvn autou. Pentru o discuţie completă cu acelaşi titlu scris, sau intenţionat de a fi scris, de Clement din Alexandria, a fost împotriva montaniştilor (Strom. iv. 13, p. 605), şi poate că şi aceasta a fost planul acestei lucrări a lui Melito, dacă controversa Montanistă a început înaintea morţii sale. (15) peri filoxeniaV. (16) h kleiV. Nu avem nici o informaţie care a fost natura acestei lucrări. O lucrare latină intitulată Melitonis Clavis Sanctae Scripturae menţionată de Labbe în 1653 aşa cum s-a păstrat în librăria Universităţii Clermont este o compunere medievală latină. (17) (18) ta peri tou diabolou kai thV apokaluyewV 'Iwannou. Forma expresiei vrea să indice că cele două subiecte au fost discutate într-un singur tratat. (19) peri enswmatou qeou. Ar fi natural să traducem aceasta, Despre Dumnezeul Întrupat, şi avem o altă dovadă că Melito a scris despre Întrupare. Când el vorbeşte despre cele naturi pe care le-a unit Domnul nostru, nu este nici o urmă de antropomorfism în atributele pe care el le atribuie naturii Divine. Pe de altă parte, Origen, comentând Geneza 1:26 (vol. viii. 49, Lomm.) şi argumentând împotriva antropomorfiştilor, spune: „al cui este Melito, care a lăsat un anumit tratat, peri tou enswmaton einai ton qeon.” Probabil Origen a greşit şi subiectul tratatului lui Melito a fost Întruparea. Dar nu este imposibil ca un scriitor ortodox precum Melito să fi avut părerile pe care Origen i le impută.

 

Lista oferită arată activitatea mare ca scriitor a lui Melito, şi marea răspândire a scrierilor sale.

 

Dintre scrierile falsificate atribuite lui Melito, trebuie să menţionăm numai un comentariu asupra Apocalipsei, atribuirea acestuia lui Melito a fost făcută printr-o înşelătorie sau prin ignoranţa unuia care transcria, şi nu este intenţionată de lucrarea în sine, care este o compilare a mai multor scriitori, unii fiind din secolul 13. Prin două cuvinte, de Passione S. Joannis şi de Transitu b. Mariae, cu care a fost legat numele lui Melito, a devenit foarte cunoscut în Vest, deşi are multe deghizări de formă, cum ar fi Mileto, Miletus, şi Mellitus, ultimul fiind cel mai comun.

Resturile lui Melito sunt oferite de Routh (Rel. Sac. i. 113-153), şi mai în întregime de Otto (Corp. Apol. Chr. ix. 375-478). Vezi şi Piper (Stud. und Krit. 1838, p. 54), Westcott (N. T. Canon, p. 218), Lightfoot (Contemp. Rev. Feb. 1876). Cf. esp. Harnack, Die Überlieferung der Apologeten (Text. und Untersuch. I. 240), and Geseh. der Alt. Chr. lib. i. 246 ff.

[G.S.]

  ****************************************************************

 

[160-170-177 d.Hr.] Melito1 ar putea fi succesorul imediat al „îngerului” (sau „apostolul”) bisericii din Sardes, căruia Marele nostru Preot i-a dat unul din mesajele apocaliptice. De fapt, el a fost un „Părinte Apostolic”; probabil că l-a cunoscut pe binecuvântatul Policarp şi pe ucenicul său Ireneu. El este respectat pe drept pentru silinţa cu care el a căutat dovada care, în zilele lui, a stabilit Canonul Vechiului Testament, care era atunci complet.

 

În următoarele fragmente îl întâlnim sub denumirea de Episcop de Sardes, Episcop de Ittica. El mai este prezentat nouă ca „Filozoful,” şi îl vom întâlni denumit „Famenul” de Polycrates. Se presupune că el s-a făcut pe sine un famen „de dragul împărăţiei cerurilor”, fără a greşi intenţia Domnului nostru, cum a făcut Origen. El nu a fost un călugăr, ci a acceptat să fie burlac pentru a fi mai liber şi mai deschis în serviciul Stăpânului. Din erudiţia enciclopedică a lui Lighfoot spicuim în continuare anumite articole despre el:

 

1. Am adoptat data scrierilor sale, aşa cum o dă Lighfoot, sub domnia Antonilor. Imposibilitatea celor şaptezeci de ani în episcopie este un motiv suficient pentru a respinge ideea că el a fost „îngerul bisericii din Sardis”, căreia Domnul nostru i-a trimis teribila mustrare.

 

2. Tăcerea sa în privinţa persecuţiilor sub Vespasian, Trojan, şi Antoninus Pius nu îl scutesc de această pată, în ciuda dovezilor pozitive care arată contrariul.

 

3. O coincidenţă cu Ignaţiu către Efeseni 2 va fi subliniată mai târziu.

 

4. Melito, cu Claudius Apollinaris şi chiar şi cu Policrat, au fost obişnuiţi cu Ignaţiu;3 desigur, unul cu altul erau familiari. Aceştia nu locuiau departe de Smirna; Asia Mică a fost în secolul întâi centrul activităţii creştine.

 

5. Ştim despre vizita sa în Est din propria sa povestire, păstrată de Eusebiu. Creştinii din consulatul Asiei erau obişnuiţi cu astfel de călătorii. Chiar şi Clement din Alexandia a putut să-l întâlnească, de vreme ce se pare că el l-a întâlnit pe Tatian şi Theodotus.4

 

6. Melito afirmă re scrierea lui Hadrian,5 dar presupusa sa referinţă la edictul lui Anton nu poartă cercetarea apropiată ca o garanţie a autenticităţii sale.6

 

7. Lucrarea Iertare a autorului nostru a fost adresată lui Aureliu la mijlocul carierei sale de suveran, în anul 170 d.Hr. Justin, Melito, Athenagoras, şi Theophilus vorbesc cu toţii despre aceeaşi poveste tristă a crudităţii împărăteşti. Chiar atunci când Justin i-a scris lui Antoniu, Marcu era cel mai mare în consiliul al împăratului cel mai bătrân.7

 

8. El a devenit martir probabil în timpul lui Marcu Aureliu, aproximativ 177 d.Hr;8 unii critici remarcabili au datat opera sa Iertare la fel de târziu ca acesta.

 

I.

 

            Un discurs spus în prezenţa lui Antoniu Cezar, el l-a îndemnat1 pe Cezar să se întâlnească cu Dumnezeu, şi i-a arătat calea adevărului.

 

El a început să vorbească astfel:

 

„Nu este uşor,” a spus Melito, „să aduc repede pe calea cea bună pe omul care a fost mai înainte credincios greşelii. Totuşi, aceasta se poate realiza: căci atunci când un om se întoarce din eroare cât de puţin, menţionarea adevărului este acceptabilă pentru el. Căci chiar atunci când norul se destramă cât de puţin, pe acolo vine vremea frumoasă, tot aşa, când un om se întoarce spre Dumnezeu, norul gros de erori care l-a lipsit de viziunea corectă este îndepărtat rapid de la el. Căci eroarea, ca şi boala2 şi somnul, îi ţine multă vreme legaţi pe cei care cad sub influenţa lor;3 dar adevărul foloseşte cuvântul ca un îndemn, şi doboară pe cei adormiţi şi îi trezeşte; şi când ei sunt treji se uită la adevăr şi îl înţeleg: ei aud şi disting ceea ce este din ceea ce nu este. Pentru că există oameni care numesc nelegiuirea dreptate: de exemplu, ei cred că dreptatea pentru un om este ca el să greşească cu cei mulţi. Dar în ceea ce mă priveşte, consider că nu este o scuză bună pentru greşeală ca un om să greşească împreună cu cei mulţi. Pentru că dacă numai un om păcătuieşte,4 păcatul lui este mare: cu cât mai mare va fi păcatul atunci când mulţi păcătuiesc împreună!

 

„Păcatul despre care vorbesc este acesta: când un om abandonează ceea ce există cu adevărat, şi slujeşte ceea ce nu există cu adevărat. Acolo „este” ceea ce există în realitate, şi se numeşte Dumnezeu. El, afirm eu, există în realitate, iar puterea Sa face ca totul să dăinuie. Această fiinţă nu este în nici un sens creată, şi nici nu a venit vreodată în existenţă; ci El a existat din eternitate, şi va continua să existe pentru totdeauna. El nu de schimbă, în timp ce orice altceva se schimbă. Nici un ochi5 nu îl poate vedea, nici un gând nu îl poate pricepe, nici o limbă nu îl poate descrie; şi cei care îl iubesc vorbesc astfel despre El: „Tată, şi Dumnezeu al Adevărului.””

 

„De aceea, dacă un om a uitat lumina şi spune că există un alt Dumnezeu, este evident din ceea ce spune că este un lucru creat pe care el îl numeşte Dumnezeu. Pentru că dacă un om numeşte focul Dumnezeu, acesta nu este Dumnezeu, deoarece este foc; şi dacă un om numeşte apa Dumnezeu, aceasta nu este Dumnezeu, deoarece este apă; şi dacă tot aşa el numeşte acest pământ pe care noi umblăm, sau aceste ceruri pe care le vedem, sau soarele, sau luna, sau una din stelele care se deplasează în cursul lor fără încetare prin porunca Divină, şi care ne se grăbesc din propria lor voinţă, nici acestea nu sunt zei; iar dacă un om numeşte zei aurul şi argintul, nu sunt aceste obiecte lucruri pe care le folosim aşa cum ne place? şi, dacă tot aşa el numeşte acele bucăţi de lemn pe care noi le ardem, sau acele pietre pe care noi le zdrobim, cum ar putea să fie aceste lucruri zei? Pentru că iată! ei sunt pentru folosul omului. Cum ar putea „ei” să fugă de consecinţa unui mare păcat, care îl fac în vorbirea lor schimbându-L pe marele Dumnezeu în acele lucruri care, atâta timp cât ele vor continua să existe, o vor face prin porunca Divină?”

 

„Dar, în pofida acestui lucru, afirm că atâta timp cât un om nu aude, şi astfel nu vede şi nu înţelege că există un Domn peste aceste creaturi, probabil nu el trebuie acuzat: pentru că nimeni nu îl critică pe un orb deşi el umblă atât de rău. Pentru că în acelaşi fel ca şi orbul, tot aşa şi oamenii când îl căutau pe Dumnezeu s-au împiedicat în pietre şi în butuci de lemn; tot aşa cum ei erau bogaţi s-au împiedicat în aur şi argint, şi au fost împiedicaţi de împiedicările lor de a găsi ceea ce căutau. Dar acum că o voce a fost auzită pe tot pământul,6 declarând că există un Dumnezeu al adevărului, şi a fost oferit fiecărui om un ochi cu care să vadă, acele persoane care se ruşinează de criticarea vechilor camarazi care greşeau, şi totuşi doresc să meargă pe calea cea dreaptă, sunt fără scuză. Pentru că celor cărora le este ruşine să fie salvaţi trebuie să piară neapărat. De aceea, îi sfătuiesc să îşi deschidă ochii şi să vadă: căci iată! lumina ne-a fost dată din abundenţă7 ca să vedem în consecinţă; şi, când lumina a strălucit peste noi, fiecare care îşi închide ochii ca să nu vadă trebuie să meargă în groapă.8 Dar de ce îi este omului ruşine să îi critice pe cei care au fost în aceeaşi greşeală cu el? Mai degrabă ar trebui să îi convingă să calce pe urmele lui; şi, dacă ei nu vor să fie convinşi de el, atunci să se separe de societatea lor. Pentru că există oameni care nu pot să se ridice din mama lor pământul, şi de aceea ei îşi fac zei din pământ, mama lor; ei sunt condamnaţi de judecătorii adevărului, întrucât ei aplică numele Lui care este neschimbător faţă de acele obiecte care sunt supuse schimbării, şi nu ezită să numească acele lucruri care au fost făcute de mâini omeneşti, zei, îndrăznind să facă o imagine a lui Dumnezeu pe care ei nu L-au văzut.”

 

„Dar trebuie să remarc în continuare că Sibyl9 a spus şi ea că ei se închină la imaginile unor împăraţi morţi. Şi aceasta este uşor de înţeles: pentru că iată! chiar acum ei adoră şi onorează imaginile celor de rang Cezarean10 mai mult decât pe zeii lor anteriori; pentru că de la aceşti zei cărora ei le aduceau un tribut financiar i-au adus un spor lui Cezar, ca unuia care este mai mare decât ei. Din această cauză, cei care îi dispreţuiesc, şi astfel fac să scadă venitul lui Cezar, sunt omorâţi. Pentru comoara altor împăraţi este rânduit cât de mult trebuie să plătească închinătorii în diferite locuri, şi câte vase11 de apă de mare trebuie să aducă. Astfel este răutatea lumii – a celor care venerează şi se tem de ceea ce nu prezintă nici un interes. De asemenea, mulţi dintre ei care sunt şireţi, de dragul câştigului sau din slavă deşartă, sau pentru a avea stăpânire asupra mulţimii, se închină şi ei, şi îi stârnesc şi pe cei care sunt lipsiţi de înţelegere să se închine la ceea ce nu prezintă nici un interes.”

 

„Voi scrie în continuare şi voi arăta, atât cât pot, cum şi cu ce scop au fost făcute imagini împăraţilor şi tiranilor, şi cum ei au ajuns să fie consideraţi12 ca zei. Poporul din Argos i-a făcut imagini lui Hercule, deoarece el aparţinea oraşului lor, era puternic, si prin vitejia sa a junghiat animale periculoase, dar mai mult pentru că ei se temeau de el. Pentru că el nu era necontrolat, şi a luat soţiile multora: căci pofta sa trupească era mare, ca cea a lui Zuradi persianul, prietenul său. Din nou, poporul din Acre se închinau regelui Dionysus,13 deoarece de recent14 el depozitase vin în ţara lor. Egiptenii l-au adorat pe Iosif, evreul care era numit Serapis deoarece el i-a aprovizionat cu cereale în timpul anilor de foamete. Atenienii o venerau pe Atena, fiica lui Zeus, împărat al insulei Creta, deoarece ea a construit oraşul Atena, şi l-a făcut pe fiul său Ericthippus împărat acolo, pe care l-a avut din adulterul cu Hephaestus, un fierar, fiul unei soţii de-a tatălui ei. Şi ea curta întotdeauna societatea lui Hercule, pentru că el era fratele ei din partea tatălui. Pentru că Zeus împăratul s-a îndrăgostit de Alcmene, soţia lui Electryon, care era din Argos, şi a comis adulter cu ea, şi ea l-a născut pe Hercule. Poporul din Fenicia au venerat-o pe Balthi,15 împărăteasa Ciprului, deoarece ea s-a îndrăgostit de Tamuz, fiul împăratului fenicienilor, Cuthar, şi a părăsit împărăţia sa şi a venit să locuiască în Gebal, o fortăreaţă a fenicienilor, şi în acelaşi timp i-a făcut pe toţi ciprioţii să fie supuşi regelui Cuthar. De asemenea, înainte de Tamuz ea s-a îndrăgostit de Ares, şi a comis adulter cu el; şi soţul ei Hephaestus a prins-o, şi gelozia sa s-a ridicat împotriva ei, a venit şi l-a omorât pe Tamuz în Muntele Lebanon, în timp ce vâna16 mistreţi sălbatici; şi de atunci, Balthi a rămas în Gebal, şi a murit în oraşul Aphiki,17 unde a fost îngropat Tamuz. Elamiţii au venerat-o pe Nuh, fiica împăratului Elamului: când inamicul a luat-o prizonieră, tatăl ei i-a făcut o imagine şi un templu în Shushan, o reşedinţă regală care este în Elam. Sirienii au venerat-o pe Athi, o Hadibită, care a trimis-o pe fiica lui Belat, o persoană pricepută în medicină, şi ea l-a vindecat-o pe Simi, fiica lui Hadad împăratul Siriei; şi după un timp, când însuşi Hadad a avut lepră, Athi l-a implorat pe Ilie evreul, şi el a venit şi l-a vindecat de lepra sa. De asemenea, poporul din Mesopotamia a venerat-o pe Cuthbi, o evreică, deoarece ea l-a izbăvit pe Bakru, împăratul18 protector al Edessei, de duşmanii lui. Cu respect faţă de Nebo, care este venerat în Mabug, de ce să-ţi scriu ţie? Căci iată! toţi preoţii care sunt în Mabug ştiu ce este imaginea lui Orfeu, un Mag trac. Din nou, Hadran este imaginea lui Zaradusht, un mag persan. Pentru că amândoi magii au practicat magia la o fântână care era într-o fântână dintr-o pădure din Mabug, în care era un duh necurat, care ataca şi trasa o linie de demarcaţie pentru fiecare care trecea în toată ţara în care era situat oraşul Mabug; şi aceşti magi, potrivit cu ceea ce era un mister în sistemul lor magic, au rugat-o pe Simi, fiica lui Hadad să tragă apă din mare şi s-o toarne în fântâna, astfel ca spiritul să nu iasă afară ca să-i atace. Tot aşa, restul omenirii şi-a făcut imagini ale regilor lor şi s-au închinat lor; despre aceasta nu vreau să scriu mai departe.”

 

„Dar tu, o persoană cu mintea liberală, şi familiar cu adevăr, dacă vei considera pe bună dreptate aceste lucruri, sfătuieşte-te cu tine însuţi;19 şi, deşi ele te vor îmbrăca în hainele unei femei, adu-ţi aminte că eşti bărbat. Crede în El care este Dumnezeu în realitate, dezvăluie-ţi mintea ta Lui şi încredinţează-ţi sufletul Lui, şi El poate să iţi dea viaţa veşnică pentru totdeauna, pentru că totul este posibil la El;20 şi fă ca toate celelalte lucruri să fie stimate de tine, cele ce sunt imagini, ca imagini, şi sculpturile ca şi sculpturi; şi nu lăsa ca acele lucruri care sunt făcute să fie puse în locul Lui care nu este făcut, ci lasă ca El, Dumnezeul cel nemuritor, să fie prezent constant în mintea ta.21 Căci mintea ta este după asemănarea Lui: căci şi ea este invizibilă şi intangibilă,22 şi nu poate fi reprezentată într-o formă, şi totuşi prin voinţa sa toată structura trupească este mişcată. Să ştii, că dacă îl serveşti constant pe El care este neclintit, El chiar există în veşnicie, aşa şi tu, când te vei dezbrăca de trupul acesta care este vizibil şi coruptibil, vei sta înaintea lui pentru totdeauna, înzestrat cu viaţă şi cunoştinţă, şi faptele tale iţi vor fi o bogăţie inepuizabilă şi posesiuni sigure. Şi să ştii că cea mai mare dintre faptele tale bune este aceasta: să îl cunoşti pe Dumnezeu, şi să îl slujeşti pe El. Să ştii că El nu iţi cere nimic de la tine: El nu are nevoie de nimic.”

 

„Cine este acest Dumnezeu? El care este Însuşi adevărul, şi cuvântul Lui este adevărul. Şi ce este adevărul? Acela care nu este transformat, nici nu este făcut, nici nu este reprezentat de artă: ci este ceea ce niciodată nu a fost adus în existenţă, şi din cauza aceasta este numit adevăr.23 Deci, dacă un om venerează ceea ce este făcut cu mâinile, el nu venerează adevărul şi nici cuvântul adevărului.”

 

„Am foarte multe lucruri de spus despre acest subiect; dar mi-e ruşine de cei care nu înţeleg că ei sunt superiori lucrului făcut de mâinile lor, şi nici nu pricep cum dau ei aur artiştilor pentru ca ei să le facă zei, şi le dau argint pentru împodobirea şi onorarea lor, şi îşi mută bogăţiile din loc în loc, şi apoi le adoră. Oare ce infamie ar putea să fie mai mare ca aceasta, ca un om să îşi venereze bogăţiile, şi să uite de El care i-a acordat acele bogăţii? şi că el ar trebui să-l insulte pe om, şi totuşi adoră imaginea omului; şi junghie un animal, şi totuşi se închină înfăţişării unui animal? Este evident că ei se închină lucrării făcute de tovarăşii lor: pentru că ei nu se închină bogăţiilor24 în timp ce ele sunt întinse în sacoşă, ci atunci când artiştii au fabricat imagini din ele, atunci de închină lor; nici nu se închină aurului sau argintului considerat ca fiind o proprietate,25 ci atunci când cioplitorii le-au sculptat, atunci se închină lor. Oameni fără simţuri, ce v-a adus in plus aurul vostru că acum vă închinaţi lui? Dacă este pentru că acesta a fost făcut să semene cu un animal înaripat, de ce nu vă închinaţi la însuşi animalului înaripat? Şi dacă acesta a fost făcut ca un animal de pradă, iată! animalul de pradă este înaintea ta. Şi dacă opera în sine iţi place, lasă ca opera lui Dumnezeu să iţi placă, Cel care a făcut toate lucrurile, şi după asemănarea Sa a făcut muncitorii, care se străduiesc să lucreze ca El, dar nu seamănă cu El.”

 

„Dar poate că vei spune: Cum se face că Dumnezeu nu m-a făcut ca să îl slujesc pe El, şi nu imaginile? Vorbind astfel, tu încerci să devii un instrument inactiv, şi nu un om viu. Pentru că Dumnezeu te-a făcut perfect aşa cum i s-a părut Lui bine. El ţi-a dat o minte înzestrată cu libertate; El a pus înaintea ta multe obiecte, pentru ca tu din partea ta să poţi să distingi natura fiecărui lucru şi să alegi pentru tine ce este bun; El a pus înaintea ta cerurile, şi a pus în ele stelele; El a pus înaintea ta soarele şi luna, şi ele îşi parcurg acolo traseul lor; El a pus înaintea ta mulţimea apelor, şi le-a restrâns prin cuvântul Său, El a pus înaintea ta întregul pământ, care continuă să fie stabil şi continuă să fie înaintea ta fără nici o variaţie:26 totuşi, dacă nu presupui că el din natura sa proprie continuă astfel, tot El îl face să se cutremure când îi place Lui; El a pus înaintea ta norii, care prin porunca Sa aduc apă de sus si satură pământul din care poţi înţelege că Cel care pune in mişcare aceste lucruri este superior tuturor, şi ca să poţi accepta cu mulţumire bunătatea Lui care ţi-a dat o minte prin care distingi aceste lucruri de altele.”

 

„De aceea te sfătuiesc să te cunoşti pe tine însuţi, şi să îl cunoşti pe Dumnezeu. Înţelege cum este în tine ceea ce este numit suflet – prin ochi vezi, prin ureche auzi, prin gură vorbeşti; şi cum acesta foloseşte trupul întreg; şi cum, oricând Lui îi place să scoată sufletul din trup, acesta cade în putrezire şi piere. De la acesta care există în tine şi este invizibil, înţelegi cum Dumnezeu mută totul prin puterea Sa, ca şi trupul; şi aceasta oricând îi place Lui să îşi retragă puterea Sa, deopotrivă întreaga lume, ca şi trupul va cădea în putrezire şi va pieri.”

 

„Dar de ce a fost făcută această lume, şi de ce moare ea, de ce există trupul şi de ce cade el în putrezire, şi de ce el continuă, nu poţi şti până ce nu te trezeşti din somnul în care te-ai cufundat, şi iţi deschizi ochii ca să vezi că Dumnezeu este Unul, Domnul tuturor, şi trebuie să îl slujeşti cu toată inima ta. Atunci El iţi va permite să cunoşti voia Sa: căci fiecare care este detaşat de cunoştinţa Dumnezeului viu, este mort şi îngropat chiar în timp ce este în trupul său. De aceea, ceea ce faci tu este că te bălăceşti în noroi înaintea demonilor şi a umbrelor, şi ceri lucruri deşarte de la ceva care nu are nimic să dea. Dar tu stai în picioare înaintea celor care mint pe pământ şi mângâie pietrele, şi îşi dau esenţa lor ca hrană pentru foc, oferindu-şi hainele idolilor, şi; în timp ce ei înşişi au simţuri, sunt înclinaţi să slujească ceea ce nu are nici o senzaţie; şi iţi oferi sufletului tău cereri către ceea ce nu se strică, lui Dumnezeu care nu suferă nici o stricăciune – şi libertatea ta va fi dintr-odată evidentă; ai grijă de ea,27 şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu care te-a făcut, şi ţi-a dat mintea celor liberi, ca să iţi modelezi caracterul chiar aşa cum tu doreşti. El a pus înaintea ta aceste lucruri, şi ţi-a arătat că după bunătate vei primi din abundenţă binele,28 împreună cu viaţa veşnică pentru totdeauna.”

 

„De aceea, nu este nimic care să te împiedice să îţi schimbi acest stil de viaţă rău, pentru că eşti un om liber; sau de a căuta şi a descoperi cine este Domn al tuturor; sau de a-L sluji cu toată inima ta: pentru că cu El nu există nici o împotrivire de a da cunoştinţa Lui celor care o caută, potrivit măsurii capacităţii lor de a-L cunoaşte.”

 

„Prima ta grijă să fie să nu te înşeli pe tine însuţi. Pentru că dacă spui despre ce nu este Dumnezeu: Acesta este Dumnezeu, te înşeli singur, şi păcătuieşti înaintea Dumnezeului adevărului. Nebunule, sunt eu acel Dumnezeu care este cumpărat şi vândut? Este Dumnezeu ceea ce este în dorinţă? Este Dumnezeu ceea ce trebuie să veghezi asupra lui? De ce îl cumperi ca pe un sclav, şi îl slujeşti ca pe un stăpân? Cum îl întrebi, ca şi pe un bogat, să iţi dea, şi tu te dai pe sine lui ca unuia care este sărac? Cum te aştepţi ca el să te facă biruitor în luptă? căci iată! atunci când duşmani te-au cucerit, l-au dezbrăcat şi pe el.”

 

„Poate că unul care este rege ar putea spune: Nu pot să mă port corect, pentru că sunt rege; trebuie să fac voia multora. Cel care vorbeşte aşa merită cu adevărat să fie luat în derâdere: pentru că de ce nu regele însuşi ar conduce calea29 către toate lucrurile bune, şi i-ar convinge pe poporul care este sub stăpânirea sa să trăiască în curăţie, şi să îl cunoască pe Dumnezeu în adevăr, şi în persoana sa să arate înaintea lor modelul tuturor lucrurilor excelente – deoarece astfel aşa îi revine lui să facă? Căci e un lucru ruşinos ca un rege, oricât de rău s-ar conduce pe sine, ar trebui totuşi să îi judece şi să-i condamne pe cei incorecţi.”

 

„Părerea mea este aceasta: prin „această” cale o împărăţie ar putea fi guvernată în pace – când suveranul este familiarizat cu adevărul lui Dumnezeu, şi frica de El îl reţine de a greşi30 faţă de cei care sunt supuşii săi, şi judecă totul cu dreptate, ca unul care cunoaşte că el însuşi va fi judecat înaintea lui Dumnezeu; în timp ce, în acelaşi timp, cei care sunt sub stăpânirea31 sa sunt opriţi de frica de Dumnezeu să facă rău suveranului lor, şi sunt opriţi de aceeaşi frică să îşi greşească unul faţă de celălalt. Prin această cunoştinţă a lui Dumnezeu şi prin frica de El să fie înlăturat tot răul din regat. Pentru că dacă suveranul se abţine să greşească faţă de cei care sunt sub stăpânirea sa, şi ei se vor abţine de la a greşi unul faţă de celălalt, este evident că toată ţara va locui în pace. De asemenea, multe binecuvântări vor fi savurate acolo, deoarece între toţi va fi glorificat numele lui Dumnezeu. Oare ce binecuvântare este mai mare ca aceasta, ca suveranul să îi elibereze de eroare pe oamenii care sunt sub stăpânirea sa, şi prin faptele sale bune contribuie el însuşi la mulţumirea lui Dumnezeu? Din această greşeala se nasc toate relele de care suferă împărăţiile; dar cea mai mare greşeală este aceasta: când un om îl ignoră pe Dumnezeu, şi în locul lui Dumnezeu adoră ceea ce nu este Dumnezeu.”

 

„Totuşi, există persoane care spun: Pentru onoarea lui Dumnezeu facem imaginea: pentru ca să ne putem închina lui Dumnezeu care este ascuns de privirea noastră. Dar ei nu sunt conştienţi că Dumnezeu este în fiecare ţară, şi în fiecare loc, şi nu este niciodată absent, şi că nu se face nimic fără ca El să ştie. Totuşi, tu om josnic! în care este El, şi fără care El este, şi deasupra cui este El, care cu toate acestea a mers şi ţi-a adus lemn de la tâmplar, şi este şlefuit şi este făcut o imagine care îl insultă pe Dumnezeu.32 Acestuia tu îi oferi jertfa, şi nu ştii că ochiul care vede totul te vede, şi că cuvântul adevărului te mustră spunându-ţi: Cum poate fi sculptat Dumnezeul nevăzut? Nu, tu faci asemănarea ta şi o venerezi. Pentru că lemnul a fost sculptat, nu înţelegi că el încă este lemn, sau că piatra încă este piatră? Tot aşa este şi aurul pe care muncitorul33 îl ia potrivit cu greutatea sa în balanţă. Şi atunci când ai făcut34 din el o imagine, de ce măsori greutatea lui? De aceea, eşti un iubitor al aurului şi nu un iubitor al lui Dumnezeu. Şi nu ţi-e ruşine dacă din întâmplare are un defect, să îl întrebi pe cel care a făcut imaginea de ce a furat o parte din ea? Deşi ai ochi, tot nu vezi? Şi deşi ai inteligenţă,35 tot nu înţelegi? De ce te tăvăleşti pe pământ, şi faci cereri lucrurilor care sunt fără sens? Teme-te de cel care zguduie pământul, face cerurile să se rotească, doboară marea şi înlătură muntele din locul lui – El care se poate face pe Sine ca un foc şi mistuie toate lucrurile; şi, dacă nu poţi să te dezvinovăţeşti de vina ta, nu adaugi la păcatele tale; şi, dacă nu poţi să îl cunoşti pe Dumnezeu, totuşi să nu te îndoieşti36 că El există.”

 

„Din nou, sunt persoane care spun: Orice ne-au lăsat părinţii noştri prin testament, aceea venerăm. De aceea, desigur, cei cărora părinţii le-au lăsat prin testament sărăcie se luptă să devină bogaţi! şi cei cărora părinţii nu i-au instruit, doresc să fie instruiţi, şi să înveţe ceea ce părinţii lor nu au ştiut! Într-adevăr, copiii celui orb văd, şi copiii celui şchiop umblă? Nu, nu este bine ca un om să-şi urmeze predecesorii săi, dacă ei sunt cei a căror curs a fost rău; ci mai degrabă ar trebui să ne întoarcem de la calea lor, altfel ceea ce li s-a întâmplat predecesorilor noştri va aduce dezastrul şi peste noi. De ce te interesezi dacă cursul tatălui tău a fost bun: şi, dacă a fost aşa, atunci şi tu calci pe urmele lui; dar dacă cursul tatălui tău a fost foarte rău, fă cursul tău să fie bun, şi tot aşa să fie şi cu copiii tăi după tine.37 Mâhneşte-te şi pentru tatăl tău pentru că al său curs este rău, atâta timp până când mâhnirea ta îl va ajuta. Dar cât despre copiii tăi, vorbeşte-le astfel: Există un Dumnezeu, Tatăl tuturor, care nu a venit în fiinţă niciodată, şi nici nu a fost făcut vreodată, şi prin care dăinuiesc toate lucrurile. El a făcut astrele pentru ca lucrările Sale să se vadă una pe cealaltă; El se ascunde în puterea Sa de toate lucrările Sale: deoarece nu este permis vreunei fiinţe care se schimbă să îl vadă pe El care nu se schimbă. Dar tot aşa cum se gândesc la cuvintele Lui, şi sunt admişi în acel legământ care este neschimbat, „ei” îl văd pe Dumnezeu – atât de mult cât pot să-L vadă. Şi acestea vor avea puterea să scape de distrugere, când potopul de foc va veni peste toată lumea. Pentru că a fost odată un potop şi un vânt,38 şi oamenii mari39 au fost măturaţi de o rafală din nord, dar au fost lăsaţi pentru o demonstraţie a adevărului. Din nou, altădată a fost un potop de ape, şi toţi oamenii şi animalele au pierit în mulţimea apelor, dar cei drepţi au fost păstraţi într-o arcă de lemn prin porunca lui Dumnezeu. Tot aşa, va fi la sfârşitul vremii: va fi un potop de foc, şi pământul va fi ars, împreună cu munţii săi; şi omenirea va fi arsă, împreună cu idolii pe care i-au făcut, şi cu imaginile sculptate pe care le-au venerat; şi marea va fi arsă, împreună cu insulele ei; dar cei drepţi vor fi păziţi de mânie, tot aşa cum au fost păziţi şi semenii lor în arcă de apele potopului. Atunci, cei care nu l-au cunoscut pe Dumnezeu, şi cei care şi-au făcut idoli, împreună cu ei, şi nimic nu se va găsi nimic ca să-i ajute.”

 

„Când vei şti aceste lucruri, Antoniu40 Cezar împreună cu copiii tăi, atunci le vei lăsa prin testament o moştenire veşnică care nu se ofileşte, şi iţi vei elibera sufletul tău şi sufletele copiilor tăi, de ceea ce va veni peste tot pământul în judecata adevărului şi a dreptăţii. Pentru că aşa cum L-ai recunoscut pe El aici, tot aşa te va recunoaşte şi El acolo; şi, dacă îl socoteşti inutil aici, El nu te va socoti ca pe unul dintre cei care l-au cunoscut şi L-au mărturisit.”

 

„Acestea ar trebui să fie suficiente Maiestăţii dumneavoastră; şi dacă ele sunt prea multe, totuşi binevoiţi să le acceptaţi.”41 Aici a terminat Melito.

 

II.

 

            Din discursul despre suflet şi trup. 42

 

Din acest motiv a trimis Tatăl pe Fiul Său din cer fără o formă trupească, pentru ca atunci când se va îmbrăca cu un trup în pântecele unei Fecioare, şi să se nască om, El să poată salva omul şi să adune acele membre ale Sale pe care moartea i-a risipit când i-a despărţit pe oameni.

 

Şi mai departe: - Pământul s-a cutremurat, şi fundaţiile lui au tremurat; soarele a fugit, şi elementele s-au înnegrit, şi ziua s-a schimbat în noapte: pentru că nu au putut suporta privirea Domnului lor spânzurat pe cruce. Toată creaţia s-a minunat şi a spus: „Ce mister nou este acesta?” Judecătorul este judecat şi îşi păstrează pacea; Cel Invizibil se vede şi nu se ruşinează; Cel Necuprins este apucat şi nu este revoltat; Cel fără limite este limitat şi nu se împotriveşte; Cel Impasibil suferă şi nu se răzbună; Cel Nemuritor moare şi nu răspunde nici un cuvânt; Cel Ceresc este pus în mormânt şi suferă! Ce mister nou este acesta? „Toată creaţia a fost uluită; dar atunci când Domnul nostru a înviat din morţi, şi călcat în picioare moartea, l-a legat pe cel tare şi l-a eliberat pe om, atunci toată creaţia a văzut clar că Judecătorul a fost condamnat de dragul omului, Invizibilul a fost văzut, Cel nelimitat a fost îngrădit, Cel Impasibil a suferit, Cel Nemuritor a murit, şi Cel Ceresc a fost pus în mormânt. Pentru că Domnul nostru când s-a născut om, a fost condamnat pentru ca să poată arăta milă, El a fost legat pentru ca să poată dezlega, a fost sechestrat ca să poată elibera, a suferit ca să poată simţi compasiune,43 a murit ca să poată da viaţă, a fost întins în mormânt pentru ca să poată învia dintre cei morţi.44

 

III.

 

            Din discursul de pe cruce.45

 

Din pricina aceasta El a venit la noi; şi deşi el era imaterial, El şi-a făcut un trup la fel ca şi al nostru,46 - apărând ca o oaie, şi totuşi rămânând Păstorul; fiind stimat ca un servitor, dar fără să renunţe la calitatea Sa de Fiu; fiind purtat în pântecele Mariei fiind totuşi înveşmântat în natura Tatălui Său; umblând pe pământ şi totuşi umplând cerul; apărând ca un copil dar fără să renunţe la eternitatea naturii Sale; fiind investit cu un trup dar fără să limiteze simplitatea ne amestecată a Divinităţii Sale; fiind stimat ca un sărac dar fără să renunţe la bogăţiile Sale; având nevoie de întreţinere deoarece El era om dar fără să se oprească din hrănirea întregii lumi deoarece El este Dumnezeu; luând asemănarea unui slujitor dar fără să micşoreze47 asemănarea cu Tatăl Său. El a sprijinit fiecare făptură48 care îi aparţine Lui într-o natură neschimbătoare: El stătea înaintea lui Pilat şi în acelaşi timp stătea cu Tatăl; era pironit pe cruce, şi totuşi era Domnul tuturor lucrurilor.

 

IV.

 

            Despre credinţă.49

 

Am adunat laolaltă extrase din Lege şi Profeţi cu privire la cele spuse în legătură cu Domnul nostru Isus Hristos, pentru ca să dovedim dragostei voastre că această Fiinţă este cauza perfectă, Cuvântul lui Dumnezeu; El care a fost născut înaintea luminii; El care este Creator împreună cu Tatăl; El care este Făuritorul omului; El care este totul în toţi; El care este Patriarhul printre patriarhi; El care în lege este Legea; printre preoţi, Marele Preot; printre împăraţi, Stăpânul; printre profeţi, Profetul; printre îngeri, Arhanghelul; în vocea predicatorului, Cuvântul; printre duhuri, Duhul; în Tatăl, Fiul; în Dumnezeu, Dumnezeu; Împărat pentru totdeauna. El este Cel care a fost pilot pentru Noe; El a fost ghid pentru Avraam; El care a fost ataşat de Isaac; El care a fost în exil cu Iacov; El care a fost vândut cu Iosif; El care a fost căpetenia oştirii alături de Moise; El care a fost împărţitorul moştenirii cu Iosua fiul lui Nun; El care a anunţat suferinţele Sale în David şi în profeţi; El care şi-a pus o formă trupească în Fecioară; El care a fost născut în Betleem; El care a fost înfăşat în scutece într-un staul; El care a fost văzut de păstori; El care a fost glorificat de îngeri; El care a fost adorat de magi; El care a fost arătat de Ioan; El care a adunat laolaltă pe apostoli; El care a predicat împărăţia; El care l-a vindecat pe olog; El care a dat lumină orbilor; El care a dat lumină orbului; El care l-a înviat pe mort; El care a apărut în templu; El care nu a fost crezut de popor; El care a fost trădat de Iuda; El care a fost apucat de preoţi; El care a fost condamnat de Pilat; El care a fost străpuns în trup; El care a fost atârnat pe cruce; El care a fost îngropat în pământ; El care a înviat din locuinţa morţilor; El care s-a arătat la apostoli; El care a fost dus în cer; El care stă la dreapta Tatălui; El care este odihna celor care sunt plecaţi departe; recuperatorul celor pierduţi; lumina celor din întuneric; eliberatorul celor captivi; îndrumătorul celor care se rătăcesc; azilul celor întristaţi; mirele Bisericii; vizitiul heruvimului; căpitanul îngerilor; Dumnezeu din Dumnezeu; Fiul care este din Tatăl; Isus Hristos Rege pentru totdeauna. Amin.

 

V.50

 

Acesta este Cel care s-a întrupat în Fecioară, a fost crucificat, a fost îngropat, nu a suferit descompunerea; El care a înviat din locuinţa morţilor, şi a înviat oameni din pământ – de jos din mormânt la înălţimea cerului. Acesta este Mielul care a fost junghiat; acesta este Mielul care nu şi-a deschis gura.51 Acesta este Cel care a fost născut din Maria, oaia dreaptă în ţarc. Acesta este El care a fost luat din turmă, a fost dus la măcelar, a fost junghiat seara şi a fost îngropat noaptea; El care nu a avut nici un os zdrobit pe cruce; El care nu a suferit descompunerea pe pământ; El care a înviat din locuinţa morţilor, şi a ridicat de sub mormânt rasa lui Adam, Acesta este El care a fost omorât. Şi unde a fost omorât El? În mijlocul Ierusalimului. De către cine? De Israel: deoarece El le-a vindecat ologii, le-a curăţit leproşii, a dat vedere orbilor lor, şi le-a înviat morţii! Aceasta a fost cauza morţii lui. O Israel, tu ai poruncit, şi El a fost crucificat; tu te bucurai, şi El era îngropat; tu te înclinai pe o canapea moale, şi El privea în mormânt şi în giulgiu.52 O Israel, călcător al legii, de ce ai comis această nouă fărădelege, supunându-L pe Domnul la noi suferinţe – pe Domnul tău, El care te-a întocmit, pe El care te-a făcut, El care te-a onorat, care te-a numit Israel? Dar tu nu ai fost găsit ca fiind Israel: pentru că tu nu L-ai văzut pe Dumnezeu, nici nu L-ai înţeles pe Domnul. Tu nu ai ştiut, O Israel, că acesta era întâiul născut al lui Dumnezeu, care a fost născut înaintea soarelui, care a făcut lumina să strălucească, care a luminat ziua, care a separat întunericul, care a fixat firmamentul, care a împodobit lumea. Amare au fost cuiele tale, şi ascuţite; amară a fost limba ta, pe care ţi-ai ascuţit-o; amar a fost Iuda, pe care l-ai angajat; amari au fost martorii tăi mincinoşi, pe care i-ai stârnit; amară a fost fierea ta pe care ai preparat-o; amar a fost oţetul pe care l-ai făcut; amare au fost mâinile tale pline de sânge. Tu L-ai junghiat pe Domnul tău, şi El a fost ridicat pe o cruce; şi deasupra Lui a fost pusă o inscripţie, pentru a arăta cine era Cel care era junghiat. Şi cine era acesta? (ceea ce nu vom spune este prea şocant pentru auz, şi ceea ce vom spune este înspăimântător: cu toate acestea, ascultaţi şi tremuraţi.) El a fost cauza cutremurului de pământ. Cel care a atârnat pământul în spaţiu a fost El Însuşi atârnat; El care a fixat cerurile a fost fixat cu cuie; El care a purtat pământul a fost purtat pe o cruce; Domnul tuturor a fost supus infamiei într-un trup gol – Dumnezeu a fost dat la moarte! Regele Israelului a fost junghiat de mâna dreaptă a lui Israel! Vai, pentru noua răutate şi noua crimă! Domnul a fost expus cu trupul gol: El nici măcar nu a fost considerat vrednic de un acoperământ; şi, pentru ca El să nu fie văzut, astrele s-au întors într-o parte, şi ziua s-a întunecat53 deoarece ei l-au junghiat pe Dumnezeu, care a atârnat gol pe cruce. Nu trupul Domnului nostru a fost acoperit de întuneric de către astre,54 ci ochii oamenilor. Pentru că oamenii nu au tremurat, s-a cutremurat pământul; pentru că ei nu s-au înfricoşat, s-a înfricoşat pământul. L-aţi lovit pe Domnul vostru: şi voi aţi fost loviţi pe pământ. Şi voi sunteţi întinşi morţi; dar El a înviat din locuinţa morţilor, şi s-a ridicat la cer, după ce a suferit de dragul celor care suferă, fiind legat de dragul rasei lui Adam care a fost întemniţat, a fost judecat de dragul celui care a fost condamnat, şi a fost îngropat de dragul celui care a fost îngropat.

 

Şi mai mult: - El este Cel care a făcut cerurile şi pământul, şi la început, împreună cu Tatăl l-a modelat pe om; care a fost anunţat prin intermediul legii şi a profeţilor; cel care a luat un trup în Fecioară; care a fost atârnat pe o cruce; care a fost îngropat în pământ; care a înviat din locuinţa morţilor, şi s-a înălţat la cer şi stă la dreapta Tatălui.

 

VI.55

 

El care a purtat pământul a fost purtat pe o cruce. Domnul a fost supus infamiei într-un trup gol – Dumnezeu a fost dat la moarte, Regele Israelului a fost junghiat!

 

            Fragmente.56

 

I.

 

Din lucrarea despre Paşti.57 Când Servilius Paulus era guvernator al Asiei, în acel timp Sagaris58 a fost martirizat, acolo a apărut o mare controversă în Laodicea cu privire la timpul sărbătorii de Paşti, care s-a întâmplat să fie în anotimpul potrivit;59 şi atunci a fost scris acest tratat.60

 

II.

 

Din iertarea adresată lui Marcu Aureliu Anton.61

 

Pentru că rasa celor evlavioşi este persecutată acum într-un mod contrar oricărui precedent, fiind hărţuiţi de un nou fel de edicte62 peste tot în Asia. Pentru informatorii neruşinaţi care sunt atât de lacomi după bunurile altor oameni, profitând de ordinele emise, îşi continuă jaful lor fără nici o deghizare, prădându-i de proprietatea lor zi şi noapte pe cei care nu sunt vinovaţi de nici un lucru rău.

 

Dacă aceste proceduri iau loc la porunca ta,63 atunci este bine.64 Pentru că un suveran nu va lua niciodată măsuri nedrepte; în ceea ce ne priveşte pe noi, acceptăm cu bucurie onoarea unei astfel de morţi. Iţi prezentăm numai această cerere, ca în primul rând tu să examinezi în purtarea acestor agenţi faimoşi ai unui conflict atât de mare, şi apoi să iei o decizie corectă dacă ei merită moartea şi pedeapsa, sau merită să trăiască în siguranţă şi în linişte. Dar dacă, dimpotrivă, se va descoperi că această măsură şi acest nou fel de poruncă, care va fi nepotrivită de a fi angajată împotriva duşmanilor barbari, nu continuaţi, atunci tot mai mult vă vom implora să nu ne lăsaţi expuşi jafului mulţimii.

 

Filozofia care este între noi acum a înflorit prima dată între barbari;65 şi, după ce s-a răspândit mai apoi printre naţiunile pe care le conduci, în timpul distinsei domnii a străbunului tău Augustus, s-a dovedit a fi o binecuvântare de cel mai fericit augur pentru imperiul tău. Din perioada aceea puterea romană s-a ridicat în măreţie şi splendoare. Tu ai urmat acestei puteri ca cel mai dorit66 posesor; şi astfel vei continua împreună cu fiul tău,67 dacă protejezi acea filozofie care a crescut în imperiul tău, şi care s-a ridicat cu Augustus; pe care străbunii tăi cei mai recenţi îl onorau, alături de celelalte religii care predomină în imperiu. O dovadă foarte puternică că a fost un lucru bun că sistemul pe care îl profesăm a început să predomine în acelaşi timp în care imperiul unui început fericit a fost instaurat, este aceasta – din timpul domniei lui Augustus nu ni s-a întâmplat nimic; ci dimpotrivă, totul a contribuit la splendoarea şi renumele imperiului, potrivit cu dorinţele68 credincioase ale tuturor. Dintre toţi împăraţii numai Nero şi Domitian, s-au impus prin unii calomniatori care au avut grijă să aducă vre-o acuzaţie împotriva doctrinelor noastre. Şi ei sunt sursa din care s-a întâmplat pe care mincinoşii care practică bârfa, în consecinţă cu obiceiul fără sens care predomină prin acceptarea zvonurilor, s-a scurs până în vremurile noastre.69 Dar pe care l-au urmărit în ignoranţa lor a fost pus de o parte de precursori evlavioşi, care în mod frecvent şi cu multe exemple i-au mustrat prin indicaţiile70 lor pe aceia care au îndrăznit să pornească ostilităţi împotriva lor. De exemplu, se pare că bunicul tău Adrian i-a scris printre altele, lui Fundanus, guvernatorul care era atunci peste Asia. Şi tatăl tău, atunci când tu te-ai asociat cu el71 în administrarea imperiului, a scris oraşelor interzicându-le să ia vreo măsură împotriva noastră: printre restul oamenilor din Larissa, Tesalonic şi Atena, pe scurt, tuturor grecilor. Şi în ceea ce te priveşte, urmărind ca sentimentele privitoare la creştini nu sunt numai la fel ca ale lor, ci mult mai generoase şi mai înţelepte, suntem şi mai mult convinşi că tu vei face tot ceea ce iţi cerem.

 

III.

 

            Din aceeaşi iertare.73

 

Noi nu suntem cei care recunoaştem meritele pietrelor, care sunt fără simţuri; ci a celui care singur este Dumnezeu, care este înaintea tuturor şi peste toţi, şi, mai mult, noi ne închinăm Hristosului Său, care este cu adevărat Dumnezeu Cuvântul74 care a existat înaintea tuturor vremurilor.

 

IV.

 

            Din Cartea Extraselor.75

 

Melito către fratele său, Onesimus, salutare: -

 

Aşa cum adesea, îndemnat de interesul tău pentru cuvântul lui Dumnezeu, ţi-ai exprimat dorinţa să ai unele extrase din Lege şi Profeţi despre Salvatorul, şi despre credinţa noastră în general, şi ţi-ai dorit să obţii un bilanţ corect al Cărţilor Vechi, cu privire la numărul şi aranjarea lor, m-am străduit dând ce am mai bun din abilitatea mea ca să împlinesc această sarcină: ştiind foarte bine zelul tău pentru credinţă, şi ardoarea ta de a fi familiarizat cu Cuvântul, şi în special pentru că sunt sigur că, prin tânjirea ta după Dumnezeu, preţuieşti aceste lucruri mai presus de orice altceva, angajat în lupta pentru mântuirea veşnică.

 

Am înaintat spre est, şi am mers chiar în locul în care lucrurile în chestiune au fost predicate şi au avut loc; şi, după ce m-am informat exact cu privire la cărţile Vechiului Testament, le-am scris mai jos, şi alături iţi trimit lista. Numele lor sunt după cum urmează:

 

Cele cinci cărţi ale lui Moise – Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom; Iosua, Judecători, Rut, cele patru cărţi ale Împăraţilor, două Cronici, cartea Psalmilor lui David, Proverbele lui Solomon, numite şi Cartea Înţelepciunii, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Iov, cărţile profeţilor pe Isaia, Ieremia, dintre cei doisprezece conţinuţi într-o singură carte, Daniel, Ezechiel, Ezra. Din acestea mi-am luat extrasele, împărţindu-le în şase cărţi.

 

V.

 

            Din Catena despre Geneza.77

 

În locul lui Isaac cel drept, un berbec a apărut pentru jertfă, pentru ca Isaac să fie eliberat din legăturile sale. Jertfirea acestui animal l-a răscumpărat pe Isaac de la moarte. Tot aşa, Domnul, fiind jertfit, ne-a salvat; fiind legat, El ne-a dezlegat; fiind sacrificat, El ne-a răscumpărat ...

 

Căci Domnul a fost un miel, ca şi berbecul pe care Avraam l-a văzut prins în tufişul Sabec.78 Dar tufişul reprezenta crucea, şi acel loc Ierusalimul, şi mielul Domnul legat pentru a fi jertfit.

 

Pentru că El a fost legat ca un berbec, afirmă el cu privire la Domnul nostru Isus Hristos, ca un miel a fost tuns, ca o oaie a fost dus la junghiere, şi ca un miel a fost crucificat; şi El a purtat crucea pe umerii Săi când a fost condus până sus pe deal pentru a fi junghiat, aşa cum a fost dus Isaac de tatăl său. Dar Hristos a suferit, şi Isaac nu a suferit: pentru că el era doar tiparul Celui care trebuia să sufere. Totuşi, chiar atunci când a servit numai pentru un tipar al lui Hristos, el i-a doborât pe oameni cu mirare şi cu frică.

 

Un nou mister era prezentat, - un fiu condus de tatăl său pe un munte ca să fie junghiat, a cărui picioare el le-a legat împreună, şi l-a aşezat pe lemnul sacrificiului, pregătind cu grijă80 tot ce era necesar pentru jertfirea lui. Isaac este tăcut, legat ca un berbece, fără să-şi deschidă gura, fără să scoată vre-un sunet. Pentru că nu temându-se de cuţit, nici tremurând în faţa focului, nici îngrijorat de perspectiva suferinţei, el a sprijinit cu curaj caracterul tiparului Domnului. Prin urmare acolo stă Isaac întins înaintea noastră, cu picioarele sale legate ca un berbec, iar tatăl lui stă lângă el, cu cuţitul dezvelit în mâna sa, fără ezitare să verse sângele fiului său.

 

VI.

 

            Două cărţi din Geneza 22:13.81

 

Versiunea siriană şi cea ebraică folosesc cuvântul „suspendat,”82 pentru a fi un tipar mai clar al crucii.

 

Cuvântul Sabek83 a fost interpretat de unii ca iertare,84 iar alţii vertical,85 ca şi când, potrivit crezului popular, sensul ar fi – un ţap mergând ridicat spre un tufiş, şi stând acolo ridicat şi-a prins coarnele, pentru ca să fie un tipar simplu al crucii. Din această cauză el nu este tradus, deoarece cuvântul ebraic înseamnă mai multe lucruri în alte limbi.86 Pentru cei care, totuşi, întreabă este potrivit ca să le dau un răspuns, spunând că Sabek înseamnă ridicat.87

 

VII.

 

            Despre natura lui Hristos.88

 

Nu este nevoie ca persoanele cu inteligenţă să încerce să dovedească prin faptele lui Hristos după botezul Său, că sufletul Său şi trupul Său, natura Sa umană89 ca şi a noastră, au fost reale, şi nu o fantomă a imaginaţiei. Faptele făcute de Hristos după botezul Său, şi în special minunile Sale, ne oferă indicaţii şi asigură lumea de Divinitatea ascunsă în trupul Său. Fiind în acelaşi timp şi Dumnezeu şi om perfect, El ne-a dat indicaţii precise despre cele două naturi90 ale Sale: despre Divinitatea Sa, prin minunile Sale din timpul celor trei ani care au trecut după botezul Său; despre umanitatea Sa, în timpul celor treizeci de perioade similare care au precedat botezul Său, în care, din pricina starea91 Sa inferioară în ce priveşte trupul, El a ascuns semnele Divinităţii Sale, deşi El a fost adevăratul Dumnezeu care există dinainte de toate veacurile.

 

VIII.

 

            Din discursul despre pasiunea Domnului nostru.92

 

Dumnezeu a suferit de mâna dreaptă a lui Israel.93

 

IX.94

 

Capul Domnului – simpla Sa Divinitate; pentru că El este Începutul şi Creatorul tuturor lucrurilor: în Daniel.95

 

Părul alb al Domnului, deoarece El este „Cel Îmbătrânit de Zile:” ca mai sus.

 

Ochii Domnului – verificarea Divină: deoarece ochii Săi văd toate lucrurile. Ca ceea ce spune apostolul: „Căci toate lucrurile sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Săi.”96

 

Pleoapele Domnului – misterele spirituale ascunse în preceptele Divine. În Psalmul: „Pleoapele lui întreabă, aceasta este dovada, copiii oamenilor.”97

 

Mirosul Domnului – plăcerea Sa în rugăciunile sau faptele sfinţilor. În Geneza: „Şi Domnul a mirosit o mireasmă plăcută.”98

 

Gura Domnului – Fiul Său, sau cuvântul vorbit oamenilor. În profetul: „Gura Domnului a vorbit;”99 şi în altă parte, „Ei au provocat gura Sa la mânie.”100

 

Limba Domnului – Duhul Său Cel Sfânt. În Psalmul: „Limba mea este o peniţă.”101

 

Faţa Domnului – manifestarea Sa. În Exod, „Faţa Mea va merge înaintea ta;”102 şi în profetul, „Faţa Domnului i-a împărţit.”103

 

Cuvântul Domnului – Fiul Său. În Psalmul: „Inima mea a rostit un cuvânt bun.”104

 

Braţul Domnului - Fiul Său, prin care El a făcut toate lucrările Sale. În profetul Isaia: „Şi cui i s-a descoperit braţul Domnului?”105

 

Mâna dreaptă a Domnului – aceasta este Fiul Său; ca mai sus în Psalmul: „Mâna dreaptă a Domnului a făcut fapte vitejeşti.”106

 

Mâna dreaptă a Domnului – electio omnis. Ca în Deuteronom: „În mâna Sa dreaptă este  o lege aprigă.”107

 

Aripile Domnului – protecţia Divină. În Psalmul: „Voi nădăjdui în umbra aripilor Tale”108

 

Umărul Domnului – puterea Divină, prin care El binevoieşte să îl ducă pe cel slab. În Deuteronom: „El i-a ridicat, şi i-a pus pe umerii Săi.”109

 

Mâna Domnului – acţiunea Divină. În profetul: „Nu au făcut mâinile mele toate lucrurile acestea?”110

 

Degetul Domnului – Duhul Sfânt, prin care se spune că au fost scrise tablele legii în Exod;111 şi în Evanghelie: „Dacă Eu prin degetul lui Dumnezeu scot demonii”112

 

Degetele Domnului – Moise dătătorul legii, sau profeţii. În Psalmul: „Voi privi cerurile,” adică, în cărţile Legii şi în Profeţi, „lucrările degetelor Tale.”113

 

Înţelepciunea Domnului – Fiul Său. În apostolul: „Hristos puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu;”114 şi în Solomon: „Înţelepciunea Domnului ajunge de la un capăt la celălalt cu putere.”115

 

Pântecele Domnului – locul ascuns al Divinităţii din care El L-a născut pe Fiul Său. În Psalmul: „Din pântece, înaintea lui Lucifer, Te-am născut.”116

 

Piciorul Domnului – El este neclintit şi veşnic. În Psalmul: „Şi o întunecime densă era sub piciorul Lui.”117

 

Tronul Domnului – îngerii, sau sfinţii, sau simplu suveranitatea.118 În Psalmul: „Tronul Tău, O Dumnezeule, este pentru veşnicie.”119

 

Tronul – ca mai sus, îngeri sau sfinţi, deoarece Domnul stă pe aceştia. În Psalmul: „Domnul stă pe tronul Său sfânt.”120

 

Coborârile Domnului – vizitele Sale făcute oamenilor. Ca în Mica: „Iată, Domnul va veni din locaşul Său; El va veni jos călcând în picioare marginile pământului.”121 De asemenea şi într-un sens negativ. În Geneza: „Domnul a coborât să vadă turnul.”122

 

Ridicarea Domnului – ridicarea omului, care este luat de pe pământ la cer. În Psalmul: „Cine coboară din cerurile cerurilor spre est.”123

 

Atitudinea Domnului – răbdarea Divinităţii, prin care El suportă pe păcătoşii pentru ca ei să vină la pocăinţă. În Habacuc: „El a măsurat pământul”;124 şi în Evanghelie: „Isus a stat, şi l-a rugat să îl cheme,”125 adică pe omul orb.

 

Tranziţia Domnului – preluarea cărnii noastre, prin care, prin naşterea Sa, moartea Sa, învierea Sa, Înălţarea Sa la cer, să spunem aşa, El a tranzitat. În Cântarea Cântărilor: „Iată, El vine, sărind peste munţi, sărind peste dealuri.”126

 

Plecarea127 Domnului – venirea sau vizitarea Sa. În Psalmi.

 

Calea Domnului – acţiunea Divinităţii. Ca în Iov, vorbind cu diavolul: „El este începutul căilor Domnului.”128

 

Din nou: Căile Domnului – perceptele Lui. În Osea: „Căci căile Domnului sunt drepte, şi cel neprihănit va merge pe ele.”129

 

Paşii Domnului – semnele operaţiunilor Sale secrete. Ca în Psalmul: „Şi paşii Tăi nu se vor cunoaşte.”130

 

Cunoştinţa Domnului – ceea ce îi face pe oameni să îl cunoască. Lui Avraam El i-a spus: „Acum ştiu că te temi de Domnul;”131 adică, te-am făcut pe tine să ştii.

 

Ignoranţa lui Dumnezeu132 este dezaprobarea Sa. În Evanghelie: „Nu vă cunosc.”133

 

Amintirea lui Dumnezeu – mila Sa, prin care El respinge şi are milă de cine vrea El. Aşa este în Geneza: „Dumnezeu şi-a adus aminte de Noe;”134 şi în alt pasaj: „Domnul şi-a adus aminte de poporul Său.”135

 

Părerea de rău a Domnului – schimbarea procedurii Sale.136 Ca în cartea Împăraţi: „Mi-a părut rău că l-am făcut pe Saul împărat.”137

 

Supărarea şi mânia Domnului – răzbunarea Divinităţii asupra păcătoşilor, când El îi suportă în vederea pedepsirii, şi nu îi judecă dintr-odată potrivit dreptăţii stricte. Ca în Psalmul: „În supărarea Sa şi în mânia Sa îi va nenoroci.”138

 

Dormitul Domnului – când, în gândurile unora, credincioşia Sa nu este suficient de trează. În Psalmul: „Trezeşte-te de ce dormi, Doamne?”139

 

Vegherea Domnului – în păzirea aleşilor Săi El este întotdeauna aproape prin prezenţa Divinităţii Sale. În Psalmul: „Iată! El nu va dormi.”140

 

Aşezarea Domnului – guvernarea Sa. În Psalmul: „Domnul stă pe tronul Său sfânt”141

 

Taburetul Domnului – presupus de om din Cuvânt; sau sfinţii Săi, cum cred unii. În Psalmul: „Închinaţi-vă taburetului Său, căci este sfânt.”

 

Umblarea Domnului – plăcerea Divinităţii în umblarea aleşilor Săi. În profetul: „Voi umbla cu ei, şi voi fi Domnul lor.”142

 

Trompeta Domnului – vocea Sa puternică. Cum a spus apostolul: „La porunca, şi la vocea arhanghelului, şi la trompeta lui Dumnezeu, El va coborî din cer.”143

 

1 "Which was delivered in the presence. . . and in which etc." This appears to be the sense intended, and is that given by M. Renan: "Sermo qui factus est." Cureton renders, "Who was in the presence, etc.," and supposes that Melito first saw and conversed with the emperor, and afterwards wrote this discourse. Melito speaks of it more than one as written. This view, however, does not dispose of that fact that Melito is here affirmed to have "exhorted (Lit., said to) Caesar, etc." It was clearly meant to be understood that the discourse, or speech, was spoken: the references to writing merely show that it was written, either before or after the delivery.

2 Cureton: "passion." The word takes both meanings.

3 Lit. "sojourn beneath it."

4 Cureton: "act foolishly."

5 Lit. "sight."

6 Comp. Rom. x. 18.

7 Cureton: "light without envy." But the expressions resemble sthe Gk. a0f1onwj, ungrudginly ,without stint.

8 Lit. "to the ditch is his way." Comp. Matt. xv. 14.

9 See vol. i. p. 280, this series, where the following lines are quoted by Justin Martyr from the Sibylline Oracles:- "But we have strayed from the Immortal's ways, And worship with a dull and senseless mind Idols, the workmanship of our own hands, And images and figures of dead men."

10 Cureton: "thoes belonging to the Caesars." But the Caesars themselves are clearly meant.

11 Cureton: "sacks full." The first word is used of a leathern pouch or wallet, as in Luke x. 4 (Peshito) for ph/ra.

12 Lit., "they became."

13 Cureton, without necessity, reads the word "Dionysius."

14 Cureton renders "originally." But comp. Judith iv. 3, where the same word answers to prosfatwj.

15 Venus.

16 Cureton's conjecture of or for has been adopted.

17 Some have identified it with Aphek, Josh. xix. 30. The rites observed here were specially adominable.

18 Cureton: "the patrician." Dr. Payne Smith, Thes. Syr. s.v., regards the word as equivalent to path\r th=j polewj, pater civitatis, "a title of honour found in the Byzantine writers," and is inclined to think it a term belonging to the dislect of Edessa. A similar use of the same adjective is quoted from Buxtorf, Lex. Chald. Talm., p. 12: " yyb@a)a

cognomen R. Nachmanis, qui a celebritate familiae sic cognominatus est, quasi Patritius." This view appears to be supported by the similar use of an adjective for a substantive above: "persons of Caesarean rank," or "Caesars."

19 Lit., "be (or, get to be) with thyself." Cureton: "enter into thyself." The meaning appears to be, "think for thyself."

20 Cureton: "Everything cometh through His hands." It should rather be, "into His hands," i.e., "He has power to do everything." See note 7, p. 725.

21 Lit., "be running in thy mind."

22 The text has , which M. Renan derives from the root and translates "commovetur." This, although correct in grammer, does not suit the sense. The grammers recognise the form as a possible Eshtaphel of , "tangere," but it is not found in actual use. Dr. Payne Smith thinks the right reading to be , which gives the required sense.

23 Or, "that which is fixed and invariable." There seems to be a reference to the derivation of (truth) from , firmus (stabilis) fruit. Cureton has strangely mistranslated , by "that which, without having been brought into existence, does exist." The first is nothing but the sign of emphatic denial which is frequently appended to , and is the infinitive of emphasis belonging to the second .

24 Cureton: "Materials." The printed text has "drugs." The correct reading, there can hardly be a doubt, is .

25 Lit., "the property of the gold or silver," if the word is rightly taken. Although no such derivative of is found in the lexicons, the form is possible from the Palel of that verb: e.g. from . See Hoffmann, Gram. Syr., sec. 87, 19.

26 Lit. "in one fashion."

27 Or, "of what pertains to it."

28 Lit. "many good things."

29 Lit. "be the beginner."

30 Cureton is probably right in so taking the words, although the construction is not quite the same as in the similar sentence a little below. If so, for we must read .

31 Lit. "hand."

32 Lit. "into an insult of God." So M. Renan, "in opprobrium Dei." Cureton, admitting that this may be the sense, renders, "an abomination of God," and refers to the circumstance that in Scripture an idol is frequently so spoken of. But is not used in such passages (it is either , or, less frequenly, ), nor does it appear ever to have the meaning which Cureton assigns to it.

33 Lit. "he."

34 Lit. "has made it."

35 Lit. "heart."

36 Lit. "be of opinion."

37 This seems preferable to Cureton's, "and let thy children also follow after thee." Had this been the meaning, probably the verb would have been used, as in the preceding sentence, not .

38 So the Sibylline oracle, as quoted by Cureton in the Greek:- "And, when he would the starry steep of heaven Ascend, the Sire Immortal did his works With mighty blasts assail: forthwith the winds Hurley prostrate from its height the towering pile, And bitter strife among the builders roused."

39 Lit. "chosen." The same expression, except that the simliar is used for , occurs Sap. Sol. xiv. 6, as a translation of u0perhfa/nwn giga/ntwn, gigantes superbi. See Thes. Syr., s.v. .

40 The MS. has "Antonius."

41 Cureton, for the last clause, gives "as thou wilt," remarking that the sense os obscure. The literal rendering is, "if thou wilt," the consequent clause being unexpressed. "If you please, accept them," seems what is meant.

42 By Melito, bishop of Sardis.

43 seems to be the true reading, note the of the pointed MS.

44 [Such passages sustain the testimony of Jerome and others, that this venerable and learned Father was an eloquent preacher.]

45 By the same.

46 Or "wove-a body from our material."

47 Lit. "changing."

48 Lit. "He was everything."

49 Of Melito the bishop.

50 By Melito, bishop of Attica. [Of this epigraph, which becomes Ittica below, I have never seen a sufficient explanation.]

51 Lit. "the Lamb without voice."

52 The Greek glwsso/komon.

53 [For Phlegon's testimony, see references, vol. vii. p. 257. But note Lightfoot, Ap. F., part ii. vol. i. p. 512; his remark on Origen Celsus, vol. iv. p. 437, this series.]

54 This is the rendering of ; but Cureton has "fled," as though he read .

55 By the holy Melito, bishop of the city of Ittica. [For Melito, in Lightfoot's Apost. Fathers, consult part ii. vol. i. pp. 133, 328, 428, 443-446, 468-469, 494. See Lardner, Credib., vol. ii. 157, etc.; Westcott, Canon, p. 246. See Polycrates, infra; on which consult Schaff, History, etc., vol. ii. p. 736. above all, see Routh, R.S., tom. i. pp. 113-153.]