Hamartiologie: 

Ultimul lucru pe care îi făceam noaptea, când copiii noştri erau mici, era să îi privesc adesea cum dormeau: stăteau acolo întinşi, respirând ritmic, aproape imperceptibil, relaxaţi, îl largul lor, bucurându-se de „somnul inocenţei.” Dar omul – probabil în special un tată – se uită la înfăţişarea exterioară (1 Samuel 16:7). Dar inima spre care se uită Dumnezeu?

Purtând lentile biblice ajungem să vedem o realitate mai sinistră: copiii noştri pot fi neştiutori şi naivi, dar ei nu au fost niciodată inocenţi. Ca şi noi, ei sunt vinovaţi şi depravaţi. Deja, aşa cum a scris odată Robert Murray McCheyne, sămânţa fiecărui păcat cunoscut este plantată în inimile lor.

Adevărul este nu doar că dacă lucrurile merg rău atunci copiii noştri pot devia spiritual şi moral; mai degrabă, imboldul de a face aşa este deja încrustat în inimile lor. Tot ceea ce se cere pentru recolta tragică este că ei îşi permit să dea expresie dorinţelor din inima lor. Căci în sensul în care teologia Reformată a folosit termenul, copiii noştri sunt deja total depravaţi, adică, aşa cum Louis Berkhof a exprimat aceasta: „(1) ... corupţia intrinsecă se extinde în fiecare parte a ... naturii, spre toate facultăţile şi puterile sufletului şi trupului; şi (2) că nu există un bine spiritual ... în păcătos deloc, doar perversiune” (Systematic Theology, p. 247).

Depravarea totală a copiilor noştri este o doctrină a credinţei, o înţelegere biblică. Instinctul nostru natural este să credem despre copiii nou-născuţi ca fiind moral şi spiritual tabulae rasae, hârtii curate pe care se scrie o viaţă înfloritoare. Admitem că pagina poate fi pătată curând (de furia ocazională a caracterului!), dar fundalul este încă în esenţă alb, sigur?

Nu este aşa, potrivit Scripturilor: cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor, insistă psalmistul (Psalmul 58:3). Chiar dacă vedem aceste cuvinte ca descriind doar pe unii („cei răi” sunt o categorie specială în Psalmi), am fi ridicoli să minimizăm ceea ce spune David: fructul este deja în rădăcină. Noi comitem păcatul datorită naturii noastre de bază care este strâmbată.

Aceasta este la fel de adevărat cu privire la David cât şi cu privire la „cei răi.” Aceasta a fost revelaţia care l-a uimit pe el când Natan l-a descoperit după ce el a comis adulter cu Batşeba şi l-a ucis pe Urie (2 Samuel 11-12; conform Psalmul 51:5).

Aceasta nu este o scuză pentru justificarea de sine; aceasta este o mărturisire a păcatului. Păcatul lui David nu a fost o deviere într-o viaţă de altfel mulţumitoare, ci o revelaţie a bolii înnăscută a inimii.

Cum se poate aceasta? În Romani 5:12-21, Pavel explică aceasta în termenii unităţii rasei umane în Adam. Păcatul a intrat în lume prin el, şi apoi a urmat moartea. Toţi au păcătuit în Adam, reprezentantul întregii rase umane.

Dovada acestui lucru este văzută în felul în care moartea s-a răspândit peste toţi şi a domnit peste ei. Pavel adaugă: „Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam” (Romani 5:14), adică, cei care nu au fost destinatari ai revelaţiei verbale speciale a voii lui Dumnezeu.

Poate că Pavel nu se gândeşte aici exclusiv despre copii; dar nici o altă clasă de persoane nu ilustrează mai clar această consecinţă teribilă a căderii decât o fac acei copii care mor înainte de a fi capabili măcar de a înţelege porunca lui Dumnezeu.

De ce se întâmplă aceasta? Moartea nu vine, în final, din „cauze naturale,” ci datorită reprezentantului nostru Adam care ne-a dus catastrofic în căderea sa. Aceasta este ceea ce strămoşii noştri îi învăţau înţelept pe copiii lor: „În căderea lui Adam am păcătuit toţi.” Prin neascultarea sa noi toţi am fost constituiţi ca şi păcătoşi (Romani 5:19). Ca un rezultat al relaţiei noastre naturale cu el noi am ajuns să împărtăşim depravarea sa de la începutul existenţei noastre. Noi suntem pătaţi de la concepţie. Nici unul dintre noi nu are o naştere „normală.”

Nu trece mult timp până când aceasta se manifestă în o mie de feluri: sunt toate accesele de furie expresii ale lipsei de confort fizic? Nu suntem noi şocaţi să vedem încăpăţânarea copiilor? Sau eşuăm în atribuirea lui Dumnezeu a fiecărei dovezi pe care o vedem a unui caracter amabil care se formează? (Oare ne cunoaştem inimile noastre atât de puţin încât credem că aceasta este datorită nouă înşine?)

Într-o lume care se lasă dusă de marea confuziei spirituale şi morale părinteşti, doctrina depravării totale a copiilor noştri este de fapt o ancoră practică importantă. Părinţii care îi înţeleg semnificaţia ei recunosc înţelepciunea divină în învăţarea poruncilor lui Dumnezeu, date în majoritate în formă negativă. Dumnezeu a scris pentru păcătoşi. Şi ei recunosc importanţa învăţării legii lui Dumnezeu în contextul harului lui Dumnezeu în Hristos şi prin Duhul. De la Augustin noi ştim că Dumnezeu va da ceea ce El porunceşte.

Dumnezeu nu ne-a dat îngeri, ci păcătoşi pentru a-i antrena să fie sfinţi. De vreme ce situaţia este mai complicată de faptul că părinţii sunt şi ei păcătoşi, avem nevoie constantă să ne bazăm pe învăţătura şi pe directivele Scripturii. În timp ce aceasta este un subiect în sine, iată aici câteva principii simple.

1. Recunoaşte că, copiii tăi sunt versiuni în miniatură ale tale. Învaţă să gândeşti în termeni de Adam şi Hristos, păcat şi har. Aceasta te va ajuta să realizezi de ce Dumnezeu ţi-a dat porunca să nu îţi întărâţi copiii (Coloseni 3:21).
2. În creşterea copiilor, să nu comiţi copilo-idolatrie (în care singura poruncă este „să nu spui niciodată nu”) sau auto-idolatrie („el / ea va reflecta slava mea”). Mai degrabă, prin harul promis de Dumnezeu, să creşti un păcătos în sfinţenie.
3. Ia în serios promisiunea din Cuvântul lui Dumnezeu că El va fi Dumnezeul tău şi Dumnezeul copiilor tăi. Dar dacă tu crezi în botezul copiilor, nu face greşeala de a presupune că acei copii de legământ nu trebuie să se pocăiască şi să creadă în Evanghelie. Pentru că în botez noi recunoaştem nevoia spălării regenerării şi să îi punem pe copiii noştri sub un responsabilitate legământ pentru toată viaţa de a se pocăi şi de a crede în Hristos.
4. În timpuri în care există păcat dureros, nu uita niciodată că există mai mult har în Hristos decât păcat în inima ta şi în cea a copilului tău laolaltă. În Hristos există o cale de întoarcere din ţara îndepărtată a unui stil de viaţă rău chiar şi pentru copiii care au dat o expresie totală a depravării inimii. Monica a descoperit aceasta după mulţi ani de rugăciune pentru fiul său, Augustin.

La urma urmei, „Şi voi aţi fost la fel” (1 Corinteni 6:11) şi nu aţi găsit har în Hristos?

Autorul 

Sinclair Ferguson este autorul cântecelor Children of the Living God (Copiii Dumnezeului viu), A Heart for God (O inimă pentru Dumnezeu), şi Grow in Grace (Creşteţi în har). Când nu predă la Westminster Seminary din Philadelphia, el locuieşte cu familia sa în Glasgow, Scotland.