Apologetică:

Monasticismul Creştin Ortodox – Hesichasmul

 

Autor: Ştefan Crisbasan

Publicat în 1 decembrie 1998

 

Hesichasmul este o orientare a monasticismului Răsăritean care caută perfecţiunea creştină în uniunea cu Dumnezeu prin rugăciunea continuă. Alături de rugăciune, considerată ea însăşi un ţel, finalul perfecţiunii şi „viaţa bună” sau „singurul lucru necesar” (Luca 10:24), Hesichasmul pune accentul pe hesychia (tăcere, concentrare interioară) şi păzirea minţii ca mijloc de ajungere la rugăciune pură şi uniune cu Dumnezeu. Călugării s-au dedicat acestei căi de viaţă prin toate celelalte nivele de viaţă monastică, începând cu îndeplinirea poruncilor divine printr-o viaţă de ascultare şi supunere într-o comunitate.

 

Hesichasmul este adresat tuturor. Sfântul John Chrysostome spune: „Când Hristos spune să urmăm calea cea îngustă el se adresa fiecărui om. Călugărul precum şi laicul poate atinge aceleaşi înălţimi spirituale”. Ba mai mult, Tradiţia Răsăriteană nu îi separă pe călugări de hesichaşti, una din cele mai remarcabile trăsături ale monasticismului Răsăritean fiind chiar unitatea interioară peste timp şi spaţiu. Această unitate este explicată prin faptul că monasticismul mai întâi de toate este o tradiţie care este o transmitere a viei realităţi şi persoanele care sunt legate în mod organic cu Tradiţia integrală a Bisericii. Astfel Hesichasmul este parte a Tradiţiei Bisericii şi nu ca o tradiţie separată, precum inima este interiorul trupului. Dimensiunea hesichastă cu experienţa vedere Luminii Thaborice şi rugăciunea inimii trebuie să fie integrate în tradiţia spiritual „catolică” a Ortodoxiei. În afara sa Hesichasmul devine steril şi uscat.

 

Istoria Hesichasmului începe cu secolele IV-V ca o mişcare reală de reînnoire spirituală şi teologică, prin introducerea Rugăciunii lui Isus ca metodă ce produce o stare de concentrare şi pace interioară, în care sufletul ascultă şi se deschide faţă de Dumnezeu. Hesychia era practicată la început de părinţii deşertului, care aveau ca sursă de inspiraţie Philocalia şi care au dobândit ca disciplină pentru dezvoltarea vieţii interioare, invocarea continuă a Numelui lui Isus. Rugăciune Inimii cunoscută şi sub numele de Rugăciunea lui Isus sau pura rugăciune constă din cuvintele: „Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul”, şi este bazat pe textul din Luca 17:21: „Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru”, şi din recomandarea Sfântului Petru: „Rugaţi-vă fără încetare” şi „Rugaţi-vă neîncetat” (Coloseni 4:2). Apoftegma Părinţilor deşertului lasă să înţelegem ceea ce mai târziu Evagrius Pontus şi Makarios cel Mare, Diadoch de Photice şi în special Sf. Ioan al Scării vor defini ca o cale de uniune cu Dumnezeu prin hesychia, păzirea minţii sau a inimii şi rugăciunea continuă. Fondatorul actual al Hesichasmului este Sf. Ioan Climakos (+649), autorul scrierii spirituale „Scara Paradisului”, în care recomandă rugăciunea monologică, adică rugăciunea redusă la un singur cuvânt: Isus.

 

Biserica Bizantină era familiară cu forma hesichastă de monasticism, continuând să existe şi în Biserica Ortodoxă de astăzi. Marile mănăstiri au produs mistici capabili de a practica cele mai pure forme de Hesichasm. Hesichasmul a înflorit în Studios, în secolele al 10lea şi al 11lea, în persoana Sf. Simon Piosul şi Sf. Simon Noul Teolog. O mişcarea ce a fost organizată la Muntele Athos în secolele XII-XIV, Hesichasmul nu putea fi separat de teologia „caracterului necreat al luminii Thaborice”, şi din directa experienţă a slavei lui Dumnezeu. De la Athos s-a răspândit în următoarele secole în mănăstirile din Serbia, Rusia şi România, influenţând nu numai o viaţă monastică, şi ci pe cea liturgică. Ca metodă de viaţă contemplativă, Hesichasmul nu este separat de spiritualitatea liturgică sau sacramentală. Într-adevăr textele hesichaste au fost scrise pentru călugări şi ele sunt aplicate cel mai bine în condiţiile de retragere şi solitudine al mănăstirilor. Athos, care a colectat scrierile lui Philocalia, va spune că Rugăciunea inimii aparţine fiecăruia, călugărilor precum şi laicilor; de aceea nu există două sisteme de spiritualitatea ortodoxă. Una din ideile fundamentale ale Hesichasmului este viaţa spirituală, sub forma monastică sau liturgică, nu este arbitrară, însă necesită un ‚părinte spiritual’.

 

Pentru părinţii hesichaşti teoria şi practica Rugăciunii lui Isus, meditaţia tăcută asupra numelui lui Isus şi starea de pace pe care o produce aceasta nu sunt un scop în sine. Sf. Simeon Noul Teolog vorbeşte despre conştiinţă şi sentimentul de har, şi Sf. Grigore Palamas despre contemplarea directă a slavei lui Dumnezeu prin energiile divine necreate, ca elemente esenţiale de spiritualitate hesichastă. Dacă pentru Hesichasmul practicat de Evagrius este contemplarea intelectuală şi rugăciunea monologică a minţii, sau invocarea Numelui lui Isus, alte orientări Hesichaste, ca de exemplu cea propusă de Sf. Makarios Egipteanul (secolul V), se întoarce spre o antropologie biblică, insistând asupra păzirii inimii. Deşi în spiritualitatea ortodoxă, inima (kardia), nu este organul fizic, ci centrul spiritual al omului, creat după chipul lui Dumnezeu, însăşi interiorul şi fidelul eu, altarul interior în care intră cineva în starea de kenosis şi sacrificiu şi în care are loc uniunea cu Hristos. Inima oferă unitatea persoanei umane. Prin urmare ‚Rugăciunea Inimii’ creează o stare de existenţă a unităţii şi integritate a persoanei.

 

Despre felul cum trebuie rostită rugăciunea

 

De la Părinţii, unii spun toată fraza: Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, alţii jumătatea: Isuse, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine care este mai uşor pentru incapacitatea minţii, deoarece ea nu poate spune într-un fel intim, doar din sine: Doamne Isuse, în puritate şi perfect, doar prin Duhul Sfânt (1 Corinteni 12:3). Astfel ar fi acea bolboroseală ca a unui copil ce nu poate spune lucrurile articulat. El nu ar trebui să schimbe adesea cuvintele rugăciunii din neglijenţă, ci cu întârziere, fără întrerupere.

 

Alţi Părinţi învaţă facerea rugăciunii cu gura, alţii cu mintea. Eu spun cu ambele. Că uneori mintea slăbită să mai spună, devine leneşă, iar alte ori gura. De acea noi trebuie să ne rugăm cu gura şi cu mintea. Dar trebuie să rostim calm şi fără gălăgie, ca vocea să nu tulbure sentimentul şi atenţia minţii şi să o distragă. Aceasta până ce mintea, devenind obişnuită cu lucrul, va avansa în aceasta şi va lua tărie din Duhul, pentru a se ruga complet şi cu tărie. Atunci nu este mai necesar a spune cu gura, căci nu mai poate fi deloc. Atunci este posibil să facem întreaga lucrarea doar cu mintea” (Sf. Grigore Sinaitul, Despre Rugăciune).

 

Cuvântul hesychastai în mod curent în forma orientală îi caracteriza pe călugării din secolul al 5lea care au trăit izolaţi în grupuri mici în comparaţie cu marile comunităţi monastice. Ei erau numiţi şi călugări hesichaşti care duceau o viaţă de solitudine sau contemplare chiar şi în mijlocul unei mănăstiri de călugări. Cuvântul hesychia desemnează starea de calm, pace, odihnă, de linişte, rezultată din încetarea cauzelor exterioare de tulburarea (gălăgia, grijile, războaiele) ca din absenţa agitării interioare a sufletului, care a descoperit echilibrul ierarhic al aptitudinilor sale. În vocabularul monastic, hesychia este pacea uniunii sufletului cu Dumnezeu, ‚ştiinţa ştiinţelor’ şi ‚arta artelor’. Este înainte de toate o hesychia interioară înţeleasă ca o ‚depărtare de lume’, având nevoie să se accentueze Apoftegmele Părinţilor deşertului. Însă ea însăşi nu este căutată. Hesychia exterioară trebuie să fie însoţită de amerimnia sau lipsa îngrijorărilor, nepsis, atenţia sau păzirea minţii, rugăciunea neîncetată pentru a câştiga adevărata uniune a păcii cu Dumnezeu. Hesychia creează mai degrabă o stare în care se practică virtuţi, printre care cele mai importante sunt puritatea inimii (apatheia), pocăinţa (metanoia), şi în special sobrietatea, trezirea vigilenţei inimii (nepsis).

 

Despre lipsa grijilor pentru lucrurile pământeşti vorbeşte adesea Sfânta Evanghelie precum şi Părinţii tradiţiei monastice. Marele învăţător al ‚amerimnia’ este Sf. Ioan al Scării, care în scurte formulări, o sintetizează într-un mod memorabil:

 

Bunul precursor al liniştii este lipsa tuturor grijilor necesare şi inutile. Pentru că cel care deschide uşile spre prima voinţă cade imediat în a doua”.

 

Un păr necăjeşte ochiul; o mică grijă temperează liniştea. Deoarece liniştea este detaşarea de toate gândurile şi renunţarea la toate grijile, chiar justificate”.

 

Evagrius Pontic în De Oratione, identifică chiar şi efortul de eliminare a gândurilor cu rugăciunea:

 

Nu te vei putea ruga pur atâta timp cât eşti încurcat cu lucrurile materiale şi tulburat cu griji care nu încetează”.

 

Însă învăţătura lui Evagrius este în realitate o sinteză a elementelor mai vechi ale învăţăturii ascete a Părinţilor deşertului şi al filozoficei înţelepciuni mistice ale alexandrinienilor în special Origen, ceea ce determină o întreagă tradiţie în această direcţie.

 

Felul prin care se desfăşoară lupta invizibilă împotriva gândurilor aduce pentru hesychast numele clasic de nepsis (de unde provine expresia Părinţilor neptici) care este tradus cu atenţie, vigilenţă, sobrietate, păzirea minţii sau a inimii. Învăţătura despre nepsis, profund evanghelică, este de asemenea şi o idee centrală a spiritualităţii monastice, ca fiind condiţia rugăciunii pure. Ea vine din nou ca un motiv în toate scrierile ascete, începând cu Părinţii deşertului. De la ei, păzirea minţii este necesară pentru fiecare om dacă nu vrea să lucreze în zadar. Origen vorbeşte despre o ‚bătălie reală a gândurilor’ faţă de către trebuie să stăm, şi singura cale de a nu cădea sub atacurile demonilor este păzirea inimii sau a minţii. Analiza mecanismului psihologic al ispitei cu stagiile sale: sugestia, dialogul interior cu gândul rău şi consimţământul vinovat care duce la pasiune şi captivitate, făcut în evidenţă importanţa păzirii minţii ca un ‚gardian’ la uşa inimii: pentru a nu permite conversaţia cu sugestia păcătoasă ci să o respingă de la prima apariţie. „Fii gardianul inimii tale şi al oricărui gând care este prezentat prin a-i pune această întrebare: ‚Eşti dintre noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?’” (Iosua 5:13). „Priviţi de ce Sf. Makarios cel Mare spune că toată lupta omului are loc în gândire”, şi Hesychios Sinaitul poate reduce tot ascesisul la nepsis definit de el ca „o metodă spirituală… care, cu ajutorul lui Dumnezeu şi printr-un efort susţinut şi ferm, l-a eliberat în mod complet pe om din gândurile şi pasiunile, precum şi din faptele rele”.

 

Această disciplină riguroasă impusă asupra inimii şi minţii, însoţea ascetismul trupesc nu mai puţin sever, cu care formează laolaltă praxisul sau primul din viaţa ascetică, nu urmează decât evitarea păcatului, şi astfel ea pregăteşte climatul interior căci numai ruga pură uneşte cu Dumnezeu. Dar pe cât este de mare idealul rugăciunii, cu atât mai dificilă este realizarea ei, datorită păcatului care a distrus armonia psiho-somatică a omului şi a trezit puterea concentrării atenţiei în inimă. După păcatul ancestral, unitatea interioară a omului, asigurată de inimă ca centru şi sursă a aptitudinilor active ale minţii şi voinţei, a fost distrusă. Astfel mintea (nous), lipsită de centrul ei este dispersată într-o lume care devine pentru el de acum din interior. De aceia diversitatea gândurilor (logismoi) şi iertarea amintirii continue a lui Dumnezeu. Hesichastul a observat devreme că remediul pentru eliberarea minţii de captivitatea periculoasă a gândurilor este că ultima dintre ele va chema: „întoarcerea simplicităţii originale” prin invocarea perseverentă şi neîncetată a lui Dumnezeu în rugă”.

 

Ajungem astfel la nevoia rugăciunii neîncetate, care în limbajul hesichastului era numit „Flecăreala Inimii” sau „Rugăciunea Minţii”, fixată cu timpul în „Rugăciunea lui Isus”. Chiar dacă acest nume era renumit după mişcarea hesichastă a secolului al 14lea, Rugăciunea lui Isus are o geneză foarte antică, originile ei urcându-se la primii călugări. Ei ştiau deja rugi scurte (monologismos), şi emisive (scoase din inimă), pentru invocarea Numelui lui Dumnezeu. Pentru Sf. Makarios cel Mare viaţa spirituală şi-a găsit integritatea în Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. El dezvoltă în Homiliile lui învăţătura despre harul şi ruga divină pe baza unei antropologii biblice profunde. Pentru el centrul persoanei umane nu este mintea ci inima.

 

Inima stăpâneşte şi guvernează peste trup. Când harul preia inima, devine stăpân peste toate membrele şi gândurile. Pentru că acolo în inimă este mintea şi toate gândurile sufletului şi ale confidenţei sale.

 

Abba Philemon a spus următoarele: Gândurile despre lucrurile deşarte sunt boala unui suflet indolent şi leneş. Trebuie, aşa cum ne îndeamnă Scriptura, să ne păzim intelectul cu atenţie (Proverbe 4:23), cântând în mod nedistras şi cu înţelegere, şi rugându-ne cu un intelect pur. Dumnezeu vrea ca noi să ne arătăm zelul pentru El, mai întâi prin ascetismul nostru exterior, şi apoi prin dragostea şi ruga neîncetată; şi El oferă calea spre mântuire. Singura cale ce duce spre cer este cea a tăcerii complete, evitarea tuturor relelor, dobândirea binecuvântărilor, dragostea perfectă faţă de Dumnezeu şi comuniunea cu El în sfinţenie şi neprihănire. Dacă un om a realizat aceste lucruri se va ridica curând pe un tărâm divin. Însă persoana care aspiră la acest tărâm trebuie mai întâi să pună la moarte aspectele pământeşti (Coloseni 3:5). Căci atunci când sufletul nostru se bucură în contemplarea adevăratei bunătăţi, acesta nu se întoarce spre nici o pasiune energizată de plăcerea senzuală sau trupească primind manifestarea lui Dumnezeu cu minte pură şi nepângărită. Doar după ce ne-am păzit în mod riguros, am îndurat suferinţa trupească şi ne-am purificat sufletul, atunci Dumnezeu poate veni să locuiască în inimile noastre, făcând posibil pentru noi ca să împlinim poruncile lui fără să mergem în rătăcire. El Însuşi ne va învăţa apoi cum să ne ţinem de legile lui, trimiţându-şi propriile Sale energii, ca raze de soare, prin harul Duhului implantat în noi. Prin intermediul încercărilor şi suferinţelor noi trebuie să purificăm imaginea divină din noi în conformitate cu ceea ce posedăm noi cu inteligenţă şi suntem capabili să primim înţelegere şi asemănarea lui Dumnezeu; căci prin reforjarea simţurilor noastre în focul încercărilor prin care ne eliberăm de toată murdăria şi asumăm demnitatea regală (Philokalia, Vol II, Faber and Faber, London, 1990, pp. 349-50).

 

Atunci când mintea ajunge să se vadă pe sine, ea devine transparentă, privind prin sine pe Dumnezeu. Sf. Grigore de Nyssa, comentând asupra celei de-a Şasea Fericiri, spune că cei cu inima curată îl văd pe Dumnezeu, nu o persoană opusă, ci ea vede oglindirea Lui în sine. Inima „Omului lăuntric” se reflectă prin natura sa pe Dumnezeu. Dar păcatul, acoperind-o, l-a acoperit şi pe Cel care este oglindit în ea. De îndată ce ne curăţăm inima, vedem imaginea în care este reflectat modelul. Cel care se curăţă pe sine, văzându-se pe sine, vede în sine pe Dumnezeu aşa cum unii văd soarele în oglindă, fără să se întoarcă la El ca să-L vadă în Hypostasisul Său.

 

Dar în ce natură este această transparenţă, pe baza căreia minţii, contemplând-o, contemplează în acelaşi timp pe Dumnezeu? Mintea adunată în intimitatea sa, în inimă, îşi găseşte Dumnezeu ei. Deoarece intimitatea noastră sau inima noastră, când este descoperită, nu e găsită goală, ci în graniţele indefinite ale sale este reflectată prezenţa lui Hristos. Acolo este Hristos, care a intrat ca premergător la botez, acolo este Împărăţia lui Dumnezeu, găsită în noi, acolo este casa lui Hristos, unde nu intră lucrurile acestei lui şi care avansează mai profund în inimă şi se apropie de Dumnezeu. Introducând mintea în inima sa, prin renunţarea la toate gândurile, el îl descoperă pe Hristos care locuieşte în ea.

 

Încetarea activităţii minţii, care aplanează în sufletul lucrării divine, nu face inutil eforturile minţii, că ea a fost ascuţită şi lărgită în pricepere mai delicat şi mai comprehensibil. Datorită lucrării exclusive a lui Dumnezeu, care este inaugurată în momentele de extasis al prezentului viaţa şi voinţa rămân singure în viaţa viitoare, este proporţională cu stagiul pe care mintea l-a atins prin eforturile ei, prin urmare este o funcţie de purificare a pasiunilor, cu care mintea nu ar fi fost aptă să fie ridicată spre dragostea extaziată a lui Dumnezeu.

 

Ruga este cea care face mintea să se întoarcă de la toate lucrurile, toate ideile. Transparenţa de sine este câştigată de minte în timpul rugăciunii. Rugăciunea mintală care caută la început, cu numele lui Isus, locul inimii, sau punctul central al subiectului, ne arată faptul că mintea, chiar dacă este preocupată în principal cu Dumnezeu, ea îl caută pe Dumnezeu prin intimitate cu însăşi obiectul. Astfel ruga cercetează inima sau în inimă pe Isus şi pe măsură ce intră şi se stabileşte mai mult în inimă, cu atât mai mult este dominată de certitudinea că ea l-a găsit pe Isus, că ea este înaintea lui. Prin ruga mintală, adâncimile uluitoare care trec prin minte după renunţarea la toată forma conţinută în ea şi după ce se depăşeşte, sunt revelate adâncimile obiectului suprem din nou, formă în care noi suntem smeriţi. Umilinţa rugăciunii creşte din cunoaşterea simultană a subiectului nostru şi din subiectul Suprem, diferit unul faţă de altul, dar în legătură şi penetrare reciprocă. În rugă, noi simţim în jurul nostru şi în noi o certitudine absolută a prezenţei Subiectului Suprem copleşitor. Această experienţă este pe atât de adevărată, mai plină de certitudine, pe cât de mult simţim prezenţa realităţii, care ne înconjoară într-o infinitate, înaintea căreia nu suntem decât puţin, şi o supremaţie, de care depindem în mod complet. Această infinitate şi supremaţie absolută ne copleşeşte, încât inima se simte încercuită sau umplută complet cu ea, realizând o uniune perfectă, inima înghiţindu-l pe Domnul şi Domnul inima, ambele devenind una.

 

Rolul rugăciunii cu mintea, aşa cum ne-a fost transmis de Părintele Joseph, scrisă în 1810

 

După ce a sunat clopotul, ridica-te deodată făcând trei plecăciuni la pământ. Începe rugăciune: „Slavă Ţie Domnul nostru, Glorie ţie”, „O Rege ceresc….”, „Sfinte Dumnezeu, Sfinte Atotputernice, Sfinte Nemuritorule ai milă de noi (de trei ori)”, şi după „Tatăl Nostru…”, troparul Trinităţii adică patru tropare: „Ridică-te din somn…”, apoi „Să ne plecăm înaintea Dumnezeului nostru…” (de 3 ori) şi Psalmul 50: „Ai milă de mine o Dumnezeule…”, apoi Crezul: „Cred într-un singur Dumnezeu…”. Apoi „O născătoare de Dumnezeu…”, „Botezător al lui Hristos…, roagă-te pentru noi”, „Sub mila ta…”, apoi: „Într-adevăr am venit să te binecuvântam o Theotokos…”, şi fă otpustul. Apoi începe marea confesare de toate păcatele, apoi: „Uşurează, dezleagă…”, „Şi cei care ne urăsc…”, apoi 50 de prosternări, sau ce ai de la Tatăl tău spiritual.

 

După aceia adună-ţi toate simţurile, pleacă-ţi capul pe umărul stâng. Apoi închide-ţi gura şi pune două degete de la mâna dreaptă pe partea dreaptă a pieptului, deasupra inimii. Inhalează prin nas încet, în adâncimea pieptului. Şi spune: „Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine”. Nu cerceta cu mintea suflarea nasului. Acolo în adâncimea inimii pentru a umbri spunerea celui mai iubit nume. Nici nu-ţi imagina inima, şi nimic altceva. Şi spune aşa doar un sfert de oră, nu îngreunând mintea, pentru că eşti un începător.

 

Apoi mergi la Utrenii şi găseşte-ţi un mic colţ, menţineţi degetele peste haină, şi nu-ţi pleca capul acolo, ca să nu fi observat. Şi acolo spune cu mintea un sfert de oră, şi cu gura să nu încetezi, o dragul meu frate.

 

După terminarea utreniilor, venind la celulă, citeşte acatistul Mamei lui Dumnezeu şi ce mai ştii. Şi dacă vrei, lasă puţin somnul. Şi în timp ce te trezeşti, începe imediat acatistele. Şi iar roagă-te cu mintea un sfert de oră. În timpul perioadei de Proskomede (partea pregătitoare a Liturghiei), din nou un sfert de oră. Apoi la ceasul al optulea, din nou un sfert de oră. După rugăciunea de după cină, un sfert de oră. Apoi citeşte ce ştii şi mergi la culcare. Şi aşa în fiecare zi de cinci ori. Însă ascultările comunităţii să nu le neglijezi, chiar dacă vei pierde vremurile arătate, crezând că în ascultare este mântuire. Mergând la ascultare, fi preocupat cu liniştea şi cu simplicitatea. Şi aşa încet cu încet îţi pregăteşti mintea, fără să o îngreunezi. 

 

Dar chiar şi atunci când ai spune cu limba, pentru a umbri cu mintea peste inimă. Aşa să urmezi întotdeauna şi nimic să nu te separe de dragostea lui Hristos, nici problemele vieţii, nici descurajarea.

 

Mintea fizică fiind concentrată asupra locului minţii fizice, mintea nu trebuie să producă imaginea inimii fizice. Ea trebuie să fie direcţionată spre inima spirituală, prin centrul spiritual al fiinţei umane, spre sine. Doar inima spirituală este deschiderea spre infinitul divin, spre care trebuie îndreptată şi mintea spre acea inimă spirituală. Inima se poate uita prin deschiderea inimii, sau la eul indefinit, infinitul divin, chiar dacă cuvintele rugăciunii nu sunt recitate.

 

Limba să nu fie lăsată să spună acele cuvinte fără vreo participare a conştiinţei. Este mai uşor să ţii cuvintele cu gura decât cu mintea. Pentru că dacă le ţii cu mintea se cere o concentrare mai mare. De aceea, când mintea nu poate fi ţinută să fie concentrată la acest cuvinte, trebuie continuată rostirea lor cel puţin cu gura, care necesită o mai mică concentrare. Minţii trebuie să i se permită să fie liberă de concentrarea maximă, înainte de a se pierde pe sine, fără voie, de sine, pentru că este obosită.

 

Metoda aceasta nu necesită doar o repetiţie identică a rugăciunii, ci arată calea prin care se poate progresa spre Dumnezeu, sau mai multa rugă cu minte, sau la mai profunda concentrare asupra ei. Aceasta este singura metodă de progres spre Dumnezeu prin inimă. Autorul este Hieromonk Joseph, Tatăl Mănăstirii Văratic din Moldova, România.

 

Activitatea intelectuală constând din gând şi intuiţie este numit intelect, şi puterea care activează gândul şi intuiţia este tot intelectul, şi această putere Scriptura o numeşte şi inima. Aceasta este pentru că intelectul este pre-eminent printre puterile noastre interioare încât sufletul nostru este diform. În aceia devotaţi rugăciunii, în special la Rugăciunea lui Isus dintr-o frază, activitatea ne-etică a intelectului este cu uşurinţă ordonată şi purificată; însă puterea care produce această activitate nu poate fi purificată decât toate celelalte puteri ale sufletului sunt purificate. Căci sufletul este o singură entitate care posedă multe puteri. Astfel dacă vreuna din puterile sale este viciată totul este pătat; căci din moment ce sufletul este unic, răul dintr-una din puterile sale este comunicat la restul. Acum din moment ce fiecare putere a sufletului produce o energie diferită, este posibil ca cu sârguinţă una din aceste puteri să poată fi purificate temporar; dar puterea în discuţie nu va fi prin urmare pură, din moment ce ea se sfătuieşte cu restul şi astfel rămâne impură mai degrabă decât pură (Sf. Grigore Palamas, Despre Rugăciune şi Puritatea Inimii).

 

Din Scara Urcuşului Divin, de Sf. Ioan Climakos

 

Un hesychast este cel care se luptă să păstreze cu evlavie ceea ce este netrupesc în cadrul templului trupului, oricât de paradox ar suna aceasta. Un hesychast este unul care spune, „Dormeam, dar inima îmi veghea” (Cântarea Cântărilor 5:2). Închide-ţi uşa celulei tale faţă de trup, faţă de vorbire, şi uşa ta interioară faţă de duhurile rele. Urcă-te într-un foişor – dacă ştii cum – şi observă cum şi când şi de unde, şi în ce numere şi în ce formă, hoţii încearcă să vină şi să fure via. Când paznicul este istovit el stă în picioare şi se roagă; apoi el stă jos şi îşi reia aceiaşi sarcină. Păzirea împotriva gândurilor rele este un lucru, a te păzi de intelect este ul altul. Ultimul diferă de primul ca estul de vest, şi este mult mai dificil de atins. Acolo unde hoţii văd arme regale pregătite ei nu atacă locul în mod uşor. În mod similar, hoţii spirituali nu încearcă cu uşurinţă să prade persoana care a păstrat cu evlavie rugăciunea în inimă (Paşii 27 şi 26).