Hamartiologie: 

UN TRUP AL DIVINITĂŢII DOCTRINALE

Cartea 3—Capitolul 9

DESPRE NATURA, ÎNRĂUTĂŢIREA ŞI EFECTELE PĂCATULUI OMULUI

 

1. În primul rând, Natura păcatului: Aceasta pare să fi fost adusă prin neglijenţă, nechibzuinţă, şi fiind cu garda lăsată; aceasta a început prin îndoiala şi necredinţa în ceea ce a spus Dumnezeu; a apărut într-o dorinţă exagerată după fructul interzis; şi printr-o curiozitate ilegală de a şti mai mult: şi în mândrie, pretinzând a fi ca Dumnezeu; cel puţin a fi la egalitate cu îngerii.

 

Natura sa poate fi învăţată într-o anumită măsură din numele acestuia; el este numit „păcat”, şi „păcatul”, grandiosul „păcat”, primul şi fântâna tuturor păcatelor dintre oameni (Romani 5:12). El este numit o „călcare de lege” (Romani 5:14), aşa cum este definit fiecare păcat (1 Ioan 3:4), o încălcare a legământului; şi ce este mai atroce decât o încălcare a legământului? A rupe un legământ cu oamenii este un rău mare; dar a rupe legământul cu Dumnezeu este un rău şi mai mare. El este numit „neascultare” (Romani 5:19), neascultare faţă de voia lui Dumnezeu, şi faţă de legea sa; şi cum ascultarea faţă de Dumnezeu îi este plăcută lui; la fel neascultarea, în orice caz, este foarte jignitoare faţă de el. El este numit adesea „greşeală” (Romani 5:15, 17, 18, 20), aceasta este natura lui, şi în toate circumstanţele sale, este foarte ofensatoare pentru Dumnezeu, ceva dezgustător în ochii săi, aşa cum este tot păcatul; şi în ultimul locuri menţionat cuvântul semnifică o „cădere”; şi de aici este ceva obişnuit pentru noi să numim acest păcat „căderea lui Adam”; acesta este cel prin care el a căzut dintr-o stare de integritate, onoare şi fericire, într-o stare de păcat şi de mizerie.

 

2. În al doilea rând, înrăutăţirea acestui păcat a fost locul şi timpul unde a fost comis el, împreună cu alte lucruri.

 

2a. Cu privire la loc; el a fost comis în grădina din Eden. Aici omul a fost pus când a fost alcătuit; el nu a fost izgonit din ea decât după ce a păcătuit, şi pentru acest motiv: aici erau tot felul de pomi pentru folosul său; şi lui i-a fost permis să mănânce din toţi cu excepţia unuia, care i-a fost interzis; şi a nu se îngriji de acea interzicere a fost o mare ingratitudine faţă de Creatorul şi Binefăcătorul său, care a avut grijă de el atât de mult; şi în mijlocul a tot ceea ce era din belşug el a păcătuit. Dacă acesta ar fi fost într-o parte îndepărtată a lumii, sau într-un deşert, locul unde creştea acest copac, şi unde aproape nimic nu ar fi fost, aceasta ar fi atenuat într-o anumită măsură infracţiunea; dar într-o grădină, unde el avea suficient din orice, aceasta a fost o infracţiune înrăutăţită; şi cu cât era de mic ceea ce îi era interzis, cu atât mai mare a fost infracţiunea de a nu se abţine de la aceasta.

 

2b. Cu privire la timpul când acesta a fost comis; adică, cât de mult după crearea primilor noştri părinţi. Acesta nu poate fi determinat precis: unii fac acest timp prea lung, şi alţii prea scurt. Unii cred că primul Adam şi-a păstrat starea sa de integritate atât cât a trăit pe pământ al doilea Adam; dar aceasta este doar o fantezie, fără nici un fundament. Unii şi-au imaginat că el a căzut în a zecea zi a lui septembrie, şi ei presupun că, crearea lumii a început cu luna aceea; astfel că Adam a fost creat în a şasea zi, el rezistând nu mai mult de trei sau patru zile; şi acest lucru este presupus din cauza unui singur motiv, pentru că evreii de mai demult aveau marele lor post în ziua aceea; dar aceasta nu era pentru păcatul lui Adam, ci pentru păcatul lor; şi pentru că acesta trebui să fie general şi ţinut de toată omenirea. Iar alţii sunt de părere că el a căzut în aceeaşi zi în care a fost creat; dar textul pe care aceasta se întemeiază nu susţine aceasta (Psalmul 49:12), de vreme ce acesta nu vorbeşte despre primul om, ci despre fiii săi, şi aceştia a căror cinste nu dăinuieşte; şi cuvântul pentru „dăinuieşte”, aşa cum aleg unii să îl exprime, semnifică adesea o durată mai lungă decât găzduire de o noapte. Totuşi, trebuie că omul a căzut foarte timpuriu, de vreme ce povestirea căderii sale este legată foarte aproape de ceea ce a fost făcut în prima zi a creării sale; şi despre Satan se spune că este un „ucigaş”, adică un distrugător al omenirii „de la început” (Ioan 8:44). Acum aceasta a fost o înrăutăţire a păcatului lui Adam, ca el să fie vinovat atât de curând, după ce tocmai îşi primise fiinţa de la Dumnezeu; aşezat într-o situaţie atât de fericită; şi binecuvântat cu atât de multă onoare, putere şi autoritate, şi cu atât de multe favoruri îngăduitoare; el şi soţia sa se plimbau în grădină, fără îndoială, adesea „cântau laudele” marelui lor Creator şi Binefăcător amabil, în cântece melodioase, în acorduri melodioase; dar, ca unii dintre fiii lor de după ei, „au uitat repede lucrările sale”. (El probabil a căzut la sfârşitul zilei sabatului sau în a şaptea zi după creaţie.) Apoi despre Hristos, al doilea Adam, se poate spune cu adevărat că are întâietate în toate lucrurile, inclusiv în ţinerea sabatului. (Coloseni 1:18)

 

2c. Păcatul lui Adam a fost unul complicat; el a păcătuit împotriva luminii şi a cunoştinţei, şi când era în plină putere de a rezista ispitei; el nu a putut pleda nici ignoranţa şi nici slăbiciunea ca o scuză a păcatului său; acesta a fost înălţimea ingratitudinii faţă de Creatorul său; a fost o sfidare a lui în cel mai înalt grad, prin necredinţa faţă de cuvântul său, şi în consecinţă l-a făcut un mincinos; acesta a fost o mândrie intolerabilă, o afectare a divinităţii, sau a egalităţii cu Dumnezeu; o dorinţă a gândului, a grijii, a preocupării, şi a afecţiunii pentru posteritatea sa, cu toţi care i-au fost încredinţaţi. Pe scurt, aceasta a inclus tot păcatul în ei. Pentru că legile lui Dumnezeu sunt atât de unite împreună, încât cel ce „greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.” (Iacov 2:10).

 

Unii s-au străduit să facă impresia că prin păcatul său, Adam a călcat întregul Decalog, sau cele zece porunci, şi fără îndoială că multe, majoritatea, dacă nu toate, au fost călcate. Dr. Lightfoot[1] a exprimat aceasta astfel, „Adam, cu o pocnitură, a rupt şi tablele, şi toate poruncile.

 

1.      El a ales un alt Dumnezeu, când l-a urmat pe diavolul.

2.      El a idolatrizat şi şi-a zeificat stomacul său, aşa cum a spus apostolul; el şi-a făcut stomacul Dumnezeul său.

3.      El a luat numele lui Dumnezeu în deşert, când nu l-a crezut.

4.      El nu s-a odihnit şi nu şi-a păstrat moşia unde l-a pus Dumnezeu.

5.      El l-a dezonorat pe Tatăl său care era în cer; de aceea zilele sale nu au fost lungi în ţinutul pe care Domnul Dumnezeul său i l-a dat.

6.      El s-a masacrat pe sine şi toată posteritatea sa.

7.      Cu ochii şi în mintea sa el a comis adulter spiritual.

8.      El a furat (ca şi Acan) ceea ce Dumnezeu a pus deoparte cu care nu trebuia să se amestece; şi furtul său este ceea ce nenoroceşte tot Israelul, lumea întreagă.

9.      El a adus mărturie împotriva lui Dumnezeu când a crezut mărturia diavolului mai presus de el.

10.  El a poftit o poftă rea, care l-a costat viaţa sa şi a urmaşilor săi.”

 

3. În al treilea rând, Efectele triste şi consecinţele ale păcatului său. Povestirea a ceea ce s-a întâmplat cu Adam după căderea sa, este atât de scurtă, încât nu ne aşteptăm la nimic de la ea; şi în plus, el a fost atât de repede recuperat prin harul lui Dumnezeu, şi adus la pocăinţă pentru păcatul său, şi a avut o imagine mai bună restaurată decât cea pe care a pierdut-o; şi a avut atât de curând revelaţia seminţei femeii, ca un Mântuitor de acesta şi de alte păcate; astfel că pagubele care i-au sporit personal, nu sunt atât de clare; dar apar mai clare în posteritatea sa. Totuşi, se spun atât de multe lucruri, şi sunt date indicii care ne conduc în mod simplu să observăm efectele triste ale acestui păcat.

 

3a. A urmat o pierdere a neprihănirii originale. Dumnezeu l-a făcut pe om drept; dar păcătuind, el a pierdut dreptatea şi corectitudinea naturii sale; sau neprihănirea în care el a fost creat; astfel că el a devenit nedrept, ba mai mult, plin de toată nedreptatea; de vreme ce nu este nimeni drept din posteriorii săi, nici unul. Aceasta a fost semnificată prin goliciunea primilor noştri părinţi, care a fost percepută imediat după căderea lor; căci deşi aceasta se referă în primul rând la goliciunea trupurilor lor, care a fost la fel înainte de cădere, dar atunci nu a fost o ocazie de ruşine pentru ei; ci după aceea ea a fost; motivul acesteia fiind datorat pierderii îmbrăcămintei interioare, neprihănirea şi sfinţenia naturii lor; goliciunea trupurilor lor era acum o emblemă a lor: şi la fel cum Adam a recurs la a lua ceva pentru a se acoperi pe sine, la fel de natural este pentru oameni să caute să obţină o neprihănire a lor proprie, pentru a-şi acoperi sufletul lor gol; căci a fi neprihănit prin sine este la fel de natural pentru om ca şi a fi păcătos; şi ce realizează oamenii ca şi neprihănire prin faptele lor, nu este mai avantajos decât frunzele de smochin pentru Adam; ele nu pot acoperi un trup de privirea Justiţiei divine, nici să îl adăpostească de vânturile furtunoase ale mâniei şi a răzbunării divine; nici nu pot să îl justifice în faţa lui Dumnezeu; nici să îl justifice pentru cer şi fericire, nici să îl introducă în cer.

 

3b. Vinovăţia a apărut în conştiinţa primilor noştri părinţi, şi aceasta în strădania lor de a se ascunde de prezenţa lui Dumnezeu printre pomii din grădină. Vina este consecinţa păcatului în toţi oamenii; întreaga lume a posterităţii lui Adam este vinovată înaintea lui Dumnezeu; şi aceasta este uneori intolerabilă, şi nimic nu o poate înlătura decât sângele lui Hristos. Şi din această conştiinţă a vinei, a decurs ruşinea, frica, şi a se ascunde de Dumnezeu; lor le era ruşine să apară înaintea lui; şi păcatul a cauzat ruşine în toţi, mai mult sau mai puţin, numai dacă nu suntem împietriţi, buimăciţi şi am trecut de orice simţire, şi suntem ca cei care îşi declară păcatul, ca Sodoma: de atunci oamenii aleg să comită păcatul în secret, în întuneric, pentru ca păcatele lor să nu fie văzute; şi nu le pasă să vină la lumină, pentru ca faptele lor să nu fie mustrate. Frica a urmat după o cunoştinţă a vinei în Adam; „mi-a fost frică, pentru că eram gol”; aşa cum este în fiecare om, mai mult sau mai puţin, o privire înfricată de judecată şi indignare, chiar în cel mai îndrăzneţ; da, acele creaturi îndrăzneţe demonii înşişi cred şi se înfioară; şi Adam s-a ascuns prin vină, ruşine şi frică, dar fără nici un folos; nu se poate fugi de prezenţa lui Dumnezeu, pentru care întunericul şi lumina sunt amândouă la fel; sau de ce folos putea să fie umbra pomilor din grădină lui Adam, pentru a se ascunde de ochiul care vede totul al lui Dumnezeu? Şi totuşi o astfel de noţiune o posedă posteritatea sa; (vezi Amos 9:2, 3; Apocalipsa 6:15-17).

 

3c. Pierderea şi dorinţa după cunoştinţă şi înţelegere au fost curând percepute în el. Ultimul exemplu, de a se ascunde pe sine, trădează ignoranţa şi nebunia sa; ca şi când copacii din grădină l-ar fi putut asigura de privirea şi de răzbunarea celui Atotputernic; în loc să câştige cunoştinţa pe care a căutat-o ilegal, el a pierdut mult din ceea ce avea; de vreme ce este mustrat ironic şi sarcastic pentru aceasta; „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul.” Şi posteritatea sa este reprezentată ca fiind nebună, ignorantă şi lipsită de pricepere; „Nu este nici unul care să aibă pricepere” (Romani 3:11). Deşi ei pot înţelege lucrurile naturale şi lucrurile civile, şi ceva din lucrurile morale, deşi nu clar şi precis, cel puţin cât să le facă; ei nu au nici o cunoştinţă pentru a face binele: dar ei nu înţeleg lucrurile spirituale, lucrurile Duhului lui Dumnezeu, pe care ei nici nu le primesc şi nici nu le cunosc, deoarece ele trebuie desluşite spiritual. Ei nu îl cunosc pe Dumnezeu, astfel ca să îl glorifice; şi mai puţin despre Hristos: ei nu îl cunosc pe Hristos, nici calea păcii, a vieţii şi a mântuirii prin el: ei nu îl cunosc pe Duhul lui Dumnezeu, persoana sa, slujba şi acţiunile sale; da, oamenii sunt idioţi ca fiarele de pe câmp, şi în multe lucruri şi mai mult; Omul dimpotrivă, are minte de nebun, şi s-a născut ca mânzul unui măgar sălbatic. Boul îşi cunoaşte stăpânul, şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său: dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine. Chiar şi cocostârcul îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor; dar poporul Meu nu cunoaşte Legea Domnului! (Iov 11:12; Isaia 1:3; Ieremia 8:6, 7).

 

3d. După ce au păcătuit, părinţii noştri au fost respinşi de blestemul legii, şi acesta a fost pronunţat asupra lor, alături de şarpe; deşi aceasta este exprimată ca şi când ar fi avut legătură doar cu trupul şi lucrurile temporale; în care tensiunea a dus la mai multe blesteme ale legii după aceea; „Vei fi blestemat în cetate” (Geneza 3:16-19; Deuteronom 28:15,18), totuşi ei s-au extins mai departe, chiar cu mânia lui Dumnezeu asupra sufletului, deopotrivă aici şi după aceea; căci blestemul legii nu este altul decât sancţionarea lui, moartea; şi care, aşa cum s-a văzut este moarte corporală, spirituală sau morală, şi veşnică; după ce a păcătuit, Adam a fost dezbrăcat dintr-odată de nemurirea trupului său, cu care Dumnezeu îl dedicase, şi a devenit muritor, supus bolilor, şi unei morţi corporale, şi astfel toată posteritatea sa; „În Adam mor toţi”; şi o moarte spirituală sau morală şi-a însuşit toate puterile şi facultăţile sufletului său; înţelegerea sa s-a întunecat; mintea şi conştiinţa sa au fost mânjite; sentimentele sale au fost exagerate; voinţa sa s-a înclinat spre ceea ce este rău, şi spre fiecare lucrare bună fără viaţă şi condamnată, până când este restaurat de harul lui Dumnezeu; deoarece fiecare om este mort în fărădelegi şi păcate până când este înviat. Şi moartea veşnică este plata corectă a păcatelor, care nu este alta decât mânia lui Dumnezeu care s-a descoperit împotriva oricărei nelegiuiri, şi care vine peste copiii neascultării: şi toţi copiii lui Adam sunt astfel, şi în ei înşişi sunt respinşi faţă de el; chiar şi aleşii lui Dumnezeu sunt „copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Efeseni 2:3). Acesta este marele blestem, Acesta este marele blestem, sulul zburător din viziunea lui Zaharia, care merge pe toată faţa pământului, şi îi taie pe păcătoşii de pe o parte şi de pe cealaltă; şi care cei răi îl vor auzi la final denunţându-i, „Mergeţi, blestemaţilor!” Dar cei neprihăniţi vor fi salvaţi de aceasta, deoarece Hristos i-a răscumpărat de blestemul legii, şi i-a eliberat de mânia care vine.

 

3e. Alungarea din paradis este alt lucru care a urmat după păcatul lui Adam; „Astfel a izgonit El pe Adam” (Geneza 3:24). O emblemă a acelei înstrăinări faţă de Dumnezeu, faţă de viaţa lui Dumnezeu, şi comuniunea cu el, pe care a produs-o păcatul, şi care l-a pus pe om la o distanţă faţă de Dumnezeu; de aceea Hristos a suferit ca să apropie poporul său de sine; şi prin sângele său cei care erau departe au fost apropiaţi de Dumnezeu. Şi în afară de acestea, Mai sunt multe altele, care sunt efectele păcatului şi căderii lui Adam; ca o corupţie generală şi o depravare a tuturor puterilor şi facultăţilor sufletului, care sunt toate scufundate în păcat, şi pline de el; şi toate mădularele trupului sunt folosite ca instrumente ale nedreptăţii; o înclinaţie spre tot ce este păcătos; o dorinţă exagerată după poftele trupului, şi de împlinire a lor; o slujire a felurite pofte şi plăceri; o slujire a poftelor ca şi plăceri, fiind iubitori de plăceri păcătoase mai mult decât iubitori de Dumnezeu. Mai mult, există o repulsie faţă de tot ceea ce este bun, da, o aversiune faţă de aceasta; o urâre a binelui, şi o iubire a răului; da, mintea carnală este o vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, şi faţă de tot ceea ce este bun; şi mai există şi o neputinţă, o incapacitate de a face ceea ce este bine; de aici în colo omul este reprezentat ca fiind fără putere, pierzând-o, şi devenind incapabil de a face ceva care este spiritual bun; la care se poate adăuga, că păcatul l-a adus pe om într-o stare de sclavie faţă de păcat, Satan şi lume; aceasta este ceea ce noi numim în mod obişnuit corupţia şi depravarea naturii, efectul primului păcat al lui Adam. Aceasta este „cutia Pandorei” din care au ieşit toate bolile spirituale şi bolile trupeşti; toate dezastrele, nenorocirile, pagubele, şi calamităţile, care sunt sau au fost în lume.

NOTE:

1] Works, vol. i. p. 1027, 1028.