Hamartiologie: 

OMUL ŞI PĂCATUL
 Thomas Manton
 

În acest tratat despre natura omului şi despre păcat, Manton arată incapacitatea completă a omului de a se mântui pe sine, relatând condiţia omului faţă de lege şi har. El prezintă şi conceptul Puritan de „căutare” a lui Dumnezeu prin mijloace variate, arătând că Puritanii îi tratau cu răbdare pe cei neconvertiţi mai degrabă decât să renunţe la ei prematur.

 

Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi. (Romani 5:6)

 

În acest capitol există doar două părţi: în prima, apostolul enumeră roadele confortabile şi privilegiile unei stări de justificare; în a doua, el argumentează neclintirea acestor conforturi, deoarece ele sunt atât de bogate şi puţin credibile, şi greu primite. Neclintirea şi soliditatea acestor conforturi sunt reprezentate de apostol printr-o dublă comparaţie: - (1.) Prin compararea lui Hristos cu Hristos; şi (2.) Hristos cu Adam. Hristos cu Hristos, sau un câştig pe care îl avem prin el cu altul, din text până la versetul 12; apoi Hristos cu Adam, al doilea Adam cu primul, până la sfârşitul capitolului.

 

1. În compararea lui Hristos cu Hristos, apar trei motive:

  1. Eficienţa dragostei sale pentru noi înainte de justificare, faţă de eficienţa dragostei sale pentru noi după justificare. Argumentul stă astfel: Dacă Hristos a avut o dragoste faţă de noi când eram păcătoşi, şi dragostea sa a prevalat în el ca să moară pentru noi, cu mult mai mult ne putem aştepta de la dragostea sa când am fost făcuţi prieteni: dacă atunci când noi eram în păcat şi în mizerie, leneşi şi neajutoraţi, Hristos a avut inima să moară pentru noi, şi să ne ia cu toate greşelile noastre, ne va arunca el după ce noi suntem justificaţi şi acceptaţi în faţa lui Dumnezeu în el? Această dragoste a lui Hristos este afirmată în versetul 6, amplificată în versetele 7 şi 8, şi concluzia este dedusă în versetul 9: „Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.”
  2. A doua comparaţie este despre eficienţa morţii lui Hristos, şi eficienţa vieţii lui Hristos. Este absurd să gândim că Hristos înviat din morţi, şi trăind în cer, nu ar trebui să fie la fel de puternic să ne mântuiască şi să ne aducă la Dumnezeu, aşa cum moartea lui Hristos a fost pentru a ne împăca faţă de el.
  3. A treia comparaţie este mila privativă, sau a fi salvat de iad, cu mila pozitivă, sau obţinerea unui titlu în cer: „Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea.” (versetul 11).

2. Pentru comparaţia dintre Hristos şi Adam, suma ei este că Hristos este mai în stare să mântuiască decât este Adam să distrugă, şi de aceea persoanele justificate nu trebuie să se teamă de nimic. Aşa cum Adam a fost o persoană publică, şi rădăcina omenirii, tot aşa şi Hristos este o persoană publică; căci Adam a fost „tupo tou mellonto”, „icoana preînchipuitoare a Celui ce avea să vină,” versetul 14. Adam a fost o persoană publică, dar o persoană finită, neavând o valoare intrinsecă în el, ci doar printr-o instituţie divină; dar Hristos, în afară de instituţia lui Dumnezeu, a fost o persoană infinită, şi de aceea a fost pollw/ mallon, ceva „mult mai mult” peste Hristos. Virtutea Sa sacră a întrecut influenţa aceea blestemată a lui Adam în multe lucruri, care sunt arătate mai amplu spre sfârşitul capitolului de către apostol.

 

Cuvintele încep prima comparaţie. În ele,

  1. Condiţia în care noi suntem prin natură este arătată prin două noţiuni – păcătoşi şi fără putere: unul notează că nu merităm să îl mişcăm pe Dumnezeu ca să ne ajute, căci noi eram „păcătoşi”; altul, că noi nu avem nici o putere pentru a ne ajuta singuri, căci „noi eram fără putere”: noi eram „fără putere,” şi astfel aveam nevoie de ajutor; „păcătoşi,” şi astfel am refuzat ajutorul.
  2. Mijlocul recuperării noastre a fost că Hristos a murit pentru noi.
  3. Răscumpărarea noastră a fost făcută la momentul potrivit.

Pentru prima noţiune, prin care este exprimată starea noastră naturală, „păcătoşi,” o voi depăşi; următoarea noţiune, „fără putere,” va produce acest punct: - Doctrina că omul căzut, este lipsit de toată puterea şi de mijloacele de a se ridica din nou, sau să se ajute să iasă din mizeria în care s-a afundat pe sine prin păcat.

 

Aceasta va rezulta dacă veţi considera condiţia sa cu privire la lege, sau cu privire la evanghelie, şi acei termeni ai harului pe care Dumnezeu îi oferă în Hristos. Ultimii sunt mai potriviţi pentru a fi consideraţi aici; dar, datorită metodei acestui exerciţiu, vă aşteptaţi la această discuţie mai târziu, voi folosi ocazia să vorbesc despre aceasta mai târziu.

 

Condiţia omului cu privire la lege

 

Mai întâi, cu privire la lege. Acest lucru va fi înţeles printr-o viziune a acelui verset din Scriptură care exprimă direcţia legii: „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.” Galateni 3:10; unde se consideră,

  1. Datoria pretinsă de ea.
  2. Pedeapsa dată de ea.
  3. Acţiunea acestor două lucruri asupra creaturii căzute.

 

1. Datoria pretinsă de ea. O natură inocentă, care este presupusă; pentru persoană trebuie să „continue.” Aceasta nu spune, „acum începe”; sentinţa legii nu presupune omul ca fiind greşit şi căzut, sau ca fiind deja despărţit de Dumnezeu; ci ca fiind într-o stare bună şi sănătoasă. Şi apoi este cerută indispensabil ascultarea universală, perpetuă şi perfectă: el trebuie „să continue în toate lucrurile” cu toată inima lui, şi continuu; dacă el eşuează într-un punct, el este pierdut. Acest lucru este personal exact despre toţi oamenii, atât timp cât ei rămân sub legământul lui Adam: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”; şi „Le-am dat legile Mele şi le-am făcut cunoscut poruncile Mele pe care trebuie să le împlinească omul, ca să trăiască prin ele.” Ezechiel 18:4; 20:11. Acum dacă Dumnezeu ne-ar cere socoteală de cea mai inofensivă zi pe care am trăit-o vreodată, ce s-ar alege de noi? „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?”1 Psalmul 130:3 Mai bine să nu fi fost niciodată născut, decât să fi răspunzător la acea judecată, când legea îl va lua pe păcătos „de gât,” şi va spune, „Plăteşte-mi ceea ce îmi datorezi,” Matei 18:28. Ce va face sărmanul nenorocit? Astfel că aici suntem „fără putere,” în întregime incapabili să ajungem la ascultare faţă de legea faptelor. Legea nu poate face nimic perfect, deoarece ea a devenit „neputincioasă datorită firii pământeşti,” Romani 8:3. Pentru omul căzut aceasta a stabilit un curs al pedepsirii păcatului, nu al înlăturării păcatului: noi putem mări datoria, dar nu o putem micşora. Dacă ascultarea noastră ar fi exactă în viitor (să presupunem aceasta), totuşi plătirea noilor datorii nu anulează datoriile vechi. Cei care nu s-au putut păstra când erau întregi şi inocenţi, nu se pot recupera când sunt pierduţi şi căzuţi.

 

2. Pedeapsa dată de ea: „Blestemat este oricine.” Cât de blestemat? Blestemat în tot ceea ce are, Deuteronom 28:15-18. Toate plăcerile lui devin mângâieri capcană şi temporale care doar îl împovărează, şi îl pregătesc pentru o mizerie mai mare. Blestemat în tot ceea ce face: rugăciunea sa este transformată în păcat; auzul său, „savoarea morţii spre moarte”; toată munca şi efortul său în slujirea exterioară este fără scop: „Jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului, cu cât mai mult când o aduc cu gânduri nelegiuite.” Proverbe 21:27. Cea mai bună jertfă a lor este doar o „scârbă.” Dumnezeu nu va accepta un dar din mâinile sale; cu atât mai mult când ea este murdărită cu scopuri păcătoase şi rele. Dar aceasta nu este totul; el este blestemat mereu: legea îl obligă, trup şi suflet, la chinuri veşnice; şi în acest timp el va auzi această propoziţie înspăimântătoare, „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25:41) Nu este decât un fir de aţă subţire a unei vieţi plăpânde care împiedică execuţia acestei sentinţe asupra lui: un păcătos stă chiar pe marginea iadului, si pentru totdeauna şi în curând este gata de a fi aruncat înăuntru; unde va sta veşnic sub mânia lui Dumnezeu. Deci aici suntem „fără putere,” deoarece nu putem satisface justiţia lui Dumnezeu pentru un păcat, dar o satisfacem întotdeauna, şi nu putem spune niciodată că am satisfăcut-o; ca un om sărac ce plăteşte o datorie de o mie de lire într-o săptămână.

 

3. Consideraţi cum lucrează aceasta asupra lui. O impunere a datoriei sub o pedeapsă atât de severă ori înspăimântă ori uluieşte conştiinţa; cel care scapă de una o suferă pe cealaltă; sau altfel, a treia, irită corupţia; sau, a patra, impune asupra noastră o disperare, astfel că renunţăm la toate strădaniile şi la speranţa mântuirii.

 

În primul rând, uneori aceasta înspăimântă. Aceasta se face uşor; conştiinţa unui păcătos este un loc dureros; ei sunt „supuşi robiei toată viaţa lor,” Evrei 2:15. Există o frică ascunsă în inima unui om rău, nu totdeauna simţită, dar curând trezită, fie de o convingere din cuvânt, sau de o judecată dureroasă, sau de agoniile morţii, sau de gândurile serioase ale lumii care vine. Felix a tremurat când Pavel doar a menţionat despre „judecata” lui Dumnezeu, Fapte 24:25; judecătorul îl face pe prizonier să tremure. Un păcătos îi este teamă ca să se gândească la condiţia sa, dacă Dumnezeu face doar o mică spărtură în inima sa: să facă el ce poate, el stă sub legăturile unui duh rănit, şi oriunde merge, ca şi demonii, el îşi poartă iadul său cu el.

 

În al doilea rând, dacă aceasta nu îngrozeşte conştiinţa, ea uluieşte conştiinţa, astfel că ei cresc fără să îşi simtă mizeria lor, „şi-au perdut orice pic de simţire” Efeseni 4:19. Şi aceasta este o criză şi o stare periculoasă a sufletului, când odată ce un om ajunge la ea, merge ca un nebun la corectarea trunchiurilor de copaci.

 

În al treilea rând, aceasta irită corupţia lor înnăscută: „Când porunca a venit,” adică, în deplină convingere şi putere, şi „păcatul a înviat şi eu am murit,” Romani 7:9. Cu cât înţelegem mai mult necesitatea supunerii noastre faţă de Dumnezeu, cu atât mai mult sufletul este mai opus lui; ca şi un baraj care face un râu sau un şuvoi puternic mai violent, sau ca un bou la prima înjugare care devine mai nesupus. Sau,

 

În al patrulea rând, aceasta dă naştere unei disperări: „Dar ei zic: „Degeaba! Căci noi ne vom urma gândurile noastre, şi vom lucra fiecare după pornirile inimii noastre rele!” Ieremia 18:12 Nu are nici un scop să ne vorbeşti, sau să speri mai departe pentru noi; ca şi când ei ar fi spus, Nu există nici o speranţă; şi de aceea noi vom trăi aşa cum suntem, fără nici o grijă în plus de a ne întoarce la Dumnezeu. Acesta este cel mai rău fel de disperare, când un om s-a dedat la „poftele inimii sale,” Psalmul 81:12, şi aleargă pe calea distrugerii, fără speranţă de întoarcere. Este mai multă speranţă pentru cei care sunt sub influenţa fricii disperate sau a conştiinţei îngrozite decât este pentru cei care sunt sub influenţa rezoluţiei disperate sau a unei încăpăţânări stupide. Astfel, cu privire la lege, omul este neputincios.

 

Condiţia omului cu privire la evanghelie

 

În al doilea rând, consideraţi un om din punct de vedere al termenilor harului oferiţi în evanghelie. El încă este „fără putere”; nu doar într-o condiţie condamnabilă de către lege, ci, fără har, fără a putea accepta evanghelia. Aceasta va apărea din două consideraţii: -

 

Prin acei termeni emfatici ai Scripturii prin care sunt arătate cazul şi remediul omului. Prin acele afirmaţii pozitive prin care este negată toată puterea omului de a se converti pentru Dumnezeu, sau să facă ceva bun din punct de vedere spiritual.

 

1. Expresiile emfatice care reprezintă cazul omului şi remediul său.

1.      Cazul său. Scriptura arată condiţia omului astfel: că el este născut în păcat, Psalmul 51:5; şi lucrurile nu sunt uşor de schimbat în mod natural. Lăcomia de păcat: „El îşi bea nelegiuirea ca apa,” Iov 15:16; aceasta notează o înclinare vehementă, a lăcomiei după păcat ca un om însetat de apă. Setea este cea mai crudă poftă; foamea este cu mult mai bine suportată. Dar veţi spune că aceasta este doar acum şi atunci, într-o ispită mare sau o pasiune vehementă. Nu; „întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” şi aceasta în mod „continuu,” Geneza 6:5. Prin cât de multe circumstanţe agravante şi crescătoare este arătat păcatul omului! Există în el un mecanism care lucrează mereu: mintea sa inventează gânduri rele, inima sa inventează dorinţe rele şi sugestii carnale; şi memoria sa este cămara şi depozitul în care ele sunt păstrate. Dar omul nu poate fi corectat? Nu este aceasta sclavia şi necazul său? Nu; inima sa este o inimă de piatră, Ezechiel 36:26; adică este rigidă, insensibilă. Când Dumnezeu a folosit cuvântul acesta, el a făcut anumite mişcări comune ale Duhului său, unele providenţe nemaipomenite, totuşi totul este în zadar; pentru că „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea;” Ieremia 17:9; inventând schimbări şi scuze pentru a-l evita pe Dumnezeu, şi pentru a se păcăli singură în privinţa bucuriei sale. Dar Noul Testament nu este mai favorabil decât Vechiul? Sau omul nu s-a făcut mai bun, de când a fost descoperit atât de mult har? Eu răspund – Nu; între Testamente există o armonie perfectă; acolo îl vei găsi pe om reprezentat ca un „copil al mâniei prin fire,” Efeseni 2:3, chiar şi cei aleşi cât şi ceilalţi ca fiind „robi ai păcatului,” Romani 6:17. Niciodată un conducător atât de necesar, niciodată un astfel de slujitor doritor: păcatul nu pleacă niciodată poruncind, şi nouă ne place lucrarea. Îl veţi găsi din nou exprimat ca fiind unul potrivnic lui Dumnezeu, „străin de viaţa sa,” Efeseni 4:18. Gândirea la viaţa lui Dumnezeu este un gând melancolic pentru o inimă carnală. Ca şi duşman al legii, Romani 8:7; nimeni nu poate şi nu vrea să îi placă lui Dumnezeu. El este „orb,” şi neştiind ce să facă, 2 Petru 1:9; şi această orbie spirituală este mai rea decât cea trupească. Un om care este orb în trup caută o călăuză potrivită; ca şi Elima, când a fost lovit cu orbire, „căuta bâjbâind nişte oameni, care să-l ducă de mână,” Fapte 13:11. La fel cum slab şi „fără putere,” de aici din text, accentuează „morţi în fărădelegi şi păcate,” Efeseni 2:1-5; da, mai rău decât mort: un om mort nu mai suferă, răul său moare cu el; aceasta este o viaţă de rezistenţă şi de rebeliune împotriva lui Dumnezeu care merge alături de această moarte în păcat. Acum, pune laolaltă toate acestea, şi poţi pronunţa mizeria omului, ce creatură nenorocită şi neputincioasă este el în starea sa naturală. Scriptura nu vorbeşte aceasta prin scurte priviri sau atingeri scurte; nici nu este o hiperbolă folosită o dată sau de două ori, ci pretutindeni, vorbeşte deschis despre această chestiune. Cu siguranţă că omul contribuie puţin la propria sa convertire: el nu poate „înseta şi înfometa” după Hristos că „bea nelegiuirea ca apa”; nu există nimic în natură care să îl ducă la har care este în întregime păcătos. Dacă Scriptura a spus doar că omul s-a obişnuit cu păcatul, şi nu că a fost „născut în păcat”; că omul a fost cumva înclinat spre nelegiuire, şi nu „lacom” după el; şi a gândit adesea rău, şi nu „continuu”; că omul a fost cumva încăpăţânat, şi nu o „piatră,” un „inflexibil”; dacă Scriptura ar fi zis doar că omul a fost indiferent faţă de Dumnezeu, şi nu un „duşman” profesat; dacă era un captiv al păcatului, şi nu un „sclav”; dacă era doar slab, şi nu „mort”; dacă era doar neutru, şi nu un „rebel”; - atunci ar fi fost ceva în om, şi lucrarea convertirii nu ar mai fi fost aşa de dificilă. Dar Scriptura spune tocmai contrariul.

2.      Remediul. Cu siguranţă că remediul unui rău atât de mare cere o putere atotputernică, şi atot-suficienţa harului; de aceea este bine să vedem cum este descrisă în Scriptură convertirea. Uneori prin iluminarea minţii: „să vă lumineze ochii inimii” Efeseni 1:18. Omul, cea mai înţeleaptă creatură de pe acest pământ, este orb faţă de lucrurile lui Dumnezeu. Deşi el a avut lumina naturii, şi poate face spectacole de artă, şi poate îmbrăca noţiunile sale despre lucrurile divine prin sticla cuvântului, totuşi înainte de remediu trebuie elaborat ceva în legătură cu aptitudinea sa: ochii înţelegerii noastre trebuie să fie iluminaţi, la fel ca şi obiectul revelat. Da! Dar această infuzie de lumină nu este totul; Scriptura vorbeşte despre deschiderea inimii: „Domnul i-a deschis inima (Lidiei)” Fapte 16:14. Dumnezeu nu trebuie doar să bată la uşa inimii, ci să o deschidă. El bate de multe ori prin mijloace exterioare, dar nu găseşte nici o intrare. Da, ca şi cineva care deschide o uşă, - el încearcă o cheie după alta, până când a încercat toate cheile din mănunchi; astfel Dumnezeu foloseşte mijloace după mijloace; dar până îşi pune degetele pe gaura zăvorului, Cântarea Cântărilor 5:4, 5, uşa nu i se deschide. Ei bine, atunci mintea trebuie să fie iluminată şi inima deschisă. Dacă aceste cuvinte nu sunt suficiente emfatic, vei găsi convertirea exprimată prin regenerare: „dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Ioan 3:3. Notaţi că nu trebuie să fim doar reformaţi, ci regeneraţi. Deoarece regenerarea este o lucrare obişnuită a naturii, şi cade adesea în cursul cauzelor secundare, de aceea ea este exprimată prin metafora învierii, Efeseni 2:5. Dar ceea ce a fost poate fi din nou; de aceea ea este numită o făptură: „Noi suntem” poihma autou, „lucrarea sa,” Efeseni 2:10; 2 Corinteni 4:6; 5:17; Psalmul 51:10. Da, aceasta este exprimată mai departe prin victorie, 1 Ioan 4:4; sau prin biruirea „omului puternic,” de către cel care este „mai tare decât el,” Luca 11:21, 22; „orice gând îl facem rob ascultării de Hristos,” 2 Corinteni 10:5. Scriptura foloseşte toate aceste expresii pentru a expune misterul harului. Poate că o expresie nu ne atenţionează destul, şi de aceea sunt folosite multe figuri şi tipare, pentru ca ceea ce se doreşte printr-o noţiune să fie suplinit de altă noţiune. Deci haideţi să le adunăm puţin. Nu trebuie doar să fie lumină în minte, ci inima trebuie să fie mişcată; şi nu doar puţin stârnită, ci schimbată, înnoită, născută din nou. Şi pentru că generarea presupune o dispunere anterioară în materie, nu numai că este numită „regenerare,” ci este folosit termenul „înviere”, în care materia este în întregime nepregătită. Dar totuşi deoarece aici încă este materie de prelucrat, de aceea ea este numită creaţie, ceea ce înseamnă a face toate lucrurile din nimic. Dumnezeu lucrează credinţă unde nu este credinţă, şi pocăinţă unde nu există pocăinţă; „şi cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi.” Acum deoarece păcatul ne face mai răi decât nimic, şi ca în creaţie, cum nu era nimic de ajutat, la fel şi aici nu era nimic de opus şi de împiedicat, de aceea ea este exprimată prin victorie; implicând opoziţia lucrării lui Dumnezeu, şi rezistenţa care există în inima omului până când ea este învinsă de har.

 

2. Următoarea dovadă este din acele afirmaţii prin care este negată toată puterea omului de a se converti pentru Dumnezeu, sau de a face ceva care este bun spiritual. Aşa cum se spune, el nu poate cunoaşte, 1 Corinteni 2:14; el nu poate crede, Ioan 6:44; el nu poate asculta, Romani 8:7. Ba mai mult, pentru a exemplifica în acţiuni unice: el nu poate gândi un gând bun de la sine, 2 Corinteni 3:5; el nu poate vorbi un cuvânt bun: „cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi?” Matei 12:34. El nu poate face nimic, Ioan 15:5. El nu spune, nihil magnum, doar nihil; nu „lucruri mari,” ci „despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.” Atunci, dacă omul nu poate: să cunoască, să creadă, să asculte, să gândească, să vorbească şi nici să facă ceva fără har, cu siguranţă omul este „fără putere,” în întregime neputincios şi incapabil de a se întoarce singur la Dumnezeu.

 

Obiecţia 1. Dar iată o obiecţie: Dacă lucrurile sunt aşa, cum pot sta aceste lucruri cu mila lui Dumnezeu, ca şi Creator al omenirii, să ceară de la el datoria pe care el nu este în stare să o plătească? Dar cu justiţia lui Dumnezeu, ca şi judecător al lumii, să îl pedepsească cu moartea veşnică pentru neglijarea a ceea ce el nu putea înfăptui? Sau cu înţelepciunea supremului dătător de lege, să îl îndemne prin promisiuni dacă el nu are nici o putere de a face ceea ce este îndemnat?

 

Răspunsul 1. Voi răspunde la prima – Dumnezeu nu îşi pierde dreptul său, deşi omul şi-a pierdut puterea sa; neputinţa lor nu dizolvă obligaţia lor; un slujitor beat este un slujitor, şi este împotriva oricărei raţiuni că stăpânul îşi pierde dreptul său de a porunci, datorită greşelii slujitorului. Un datornic risipitor, care nu are cu ce plăti, totuşi este competent să fie dat în judecată pentru datorie fără nici o nedreptate. Dumnezeu ne-a contractat în Adam; şi acea ascultare pe care el a cerut-o nu este datorată doar prin legământ, ci prin lege; nu doar prin legea pozitivă şi prin contract, ci prin dreptul neschimbător. Oamenii gândesc că este sever să suferim pentru greşeala lui Adam, faţă de care ei nu şi-au dat consimţământul conştient şi realmente; dar fiecare om va găsi un Adam în inima sa: omul vechi este acolo, irosind rămăşiţele puţine ale luminii şi puterii naturale. Şi oare nu va cere Dumnezeu datoria de ascultare de la un datornic care este deopotrivă mândru şi risipitor? Noi suntem mândri; căci atunci când suntem mizerabili, credem că suntem fericiţi; şi când suntem săraci, ne vedem bogaţi; şi când suntem orbi, ne considerăm că vedem foarte bine; şi când suntem goi, credem despre noi că suntem foarte înveşmântaţi, Apocalipsa 3:17. Şi de aceea Dumnezeu poate să ne mustre pentru datoria noastră, şi să îşi ceară dreptul său; dacă pentru nici un alt motiv decât să ne arate neputinţa noastră, şi că noi nu putem pretinde că nu ni se cere ceea ce datorăm. Şi aşa cum omul este mândru, el este şi risipitor. Noi cheltuim ceea ce a rămas, şi aruncăm acele relicve de conştiinţă şi de înclinaţii morale care au scăpat din ruinele căderii.

 

Răspunsul 2. Cât despre a doua, cum poate Dumnezeu să îl pedepsească pe om cu imparţialitate pentru ceea ce el nu poate face, răspund – neputinţa noastră naturală este voluntară. Nu trebuie să îl considerăm pe om doar ca fiind neputincios de a face bine, ci ca desfătându-se în rău, şi iubindu-l cu toată inima sa. Aşa cum omul nu poate, el nu va veni la Dumnezeu, Ioan 5:40. Neputinţa noastră constă în încăpăţânarea noastră, şi astfel omul este lăsat fără scuze. Noi refuzăm harul care ni se oferă, şi prin continuarea în păcat, ne mărim sclavia noastră, obiceiurile noastre cronice întorcându-ne spre altă natură.

 

Răspunsul 3. Cât despre ultima întrebare, cum poate Dumnezeu să ne îndemne şi să ne convingă, presupun că am spune – aceasta este doar de dragul celor aleşi, care cu siguranţă „sunt chemaţi după planul Său.” Romani 8:28; în timp ce alţii sunt chemaţi „treptat” deoarece trăiesc amestecaţi cu ei. Dacă cei aleşi ar trăi singuri, şi ar fi o comunitate deosebită prin ea însăşi, obiecţia ar fi plauzibilă; dar ei sunt ascunşi printre alţii, şi de aceea cei condamnaţi au aceeaşi favoare în mijloacele externe ca şi ei. Lumea stă de dragul celor aleşi, totuşi soarele nu străluceşte doar asupra lor, nici ploile nu cad doar asupra câmpurilor lor. Sau haideţi să ilustrez aceasta astfel: Soarele străluceşte, deşi oamenii orbi nu îl văd; ploaia cade pe stânci şi munţi, cât şi în văile roditoare: la fel sunt şi îndemnurile datoriei oferite eterogen celor buni şi celor răi. Aceasta ar putea răspunde suficient; dar aş spune mai degrabă că aceste îndemnuri îşi au folosul lor; căci ele duc binecuvântarea lor cu ele, către cei pentru care Dumnezeu le intenţionează pentru binele lor. Cuvântul are o utilitate ministerială pentru puterea lui Dumnezeu; ca atunci când Hristos a spus, „Lazăr, vino afară,” aceasta l-a ridicat din mormânt. Cât despre alţii care nu sunt convertiţi de ei, aceasta este pentru convingerea lor, şi pentru a pune frâu violenţei lor, şi un mijloc de civilizare a lor, şi împiedicarea lor de a se înrăutăţi, prin care multe binecuvântări temporale le sunt sporite; ca şi Roma păgână care a înflorit în toate felurile de virtuţi şi succes atât timp cât preceptele morale au fost în putere. Dar despre aceasta vom spune mai multe în următoarea obiecţie.

 

Obiecţia 2. Dacă un om este în totalitate fără putere, de ce îl presaţi să folosească diferite mijloace?

 

Răspuns – deşi omul nu se poate schimba pe sine, totuşi el trebuie să o facă; şi aceasta din mai multe motive:

  1. Pentru că practic noi ne putem vedea slăbiciunile noastre. Oamenii cred că lucrarea harului este uşoară, până când se supun unui test: ologeala braţului este descoperită în exerciţiul: „dacă-ţi vei pleca inima la pricepere;” apoi „dacă vei cere înţelepciune” Proverbe 2:2, 3. Oricine caută în mod sincer să obţină har, va fi forţat să îl ceară înainte de aface ceva. Noi nu căutăm tărie în mâinile lui Dumnezeu astfel, până când experienţa noastră nu ne convinge de slăbiciunea noastră. Când un om urmează să ridice o bucată de cherestea grea mai presus de tăria sa, el este forţat să ceară ajutor.
  2. Folosirea mijloacelor care le datorăm lui Dumnezeu, cât şi schimbarea inimii. Noi avem o obligaţie morală să le folosim. Dumnezeu, care a cerut credinţă şi convertire, a cerut rugăciune, ascultare, citire, meditare; şi noi suntem obligaţi să ascultăm, deşi nu ştim ce bine va ieşi din aceasta: aşa cum Avraam l-a ascultat pe Dumnezeu, „fără să ştie unde merge,” Evrei 11:8; şi Petru, când a avut puţină speranţă a spus, „Dar, la cuvântul tău,” Luca 5:5. Rolul nostru mare este să facem ceea ce el a poruncit, şi să îl lăsăm pe Dumnezeu să facă ceea ce vrea el.
  3. Pentru a micşora vina noastră. Atunci când oamenii nu folosesc mijloacele, ei nu au nici o scuză: aceasta este lenevie şi lipsă de voinţă, nu dorinţă de putere, când nu dorim atât de mult să ieşim din condiţia noastră; noi iubim sclavia noastră, şi închidem uşa după noi; sau, ca expresia aceea, „singuri vă judecaţi nevrednici de viaţa veşnică,” Fapte 13:46; aduce sentinţa asupra sufletelor noastre. Acesta este un semn că nu ne pasă dacă Dumnezeu ne arată milă, da sau nu; pentru că nu vrem să ne gândim la aceasta; ajungem sub condamnarea slujitorilor răi şi leneşi, Matei 25:26.
  4. Există încurajare pentru folosirea mijloacelor în mai multe moduri.
bullet Dacă nu facem nimic, ne vom înrăutăţi. Bazinele stătute sunt apte pentru putrefacţie. Omul are o natură activă, fie devine mai bun fie mai rău: când nu ne îmbunătăţim natura, o stricăm: „Aceştia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc, şi se pierd singuri în ceea ce ştiu din fire,” Iuda 10. În mod voluntar neglijenţa conduce la pedeapsa penală; şi astfel neputinţa voastră este mărită. Există un folos al folosirii mijloacelor – aceasta împiedică mult păcat şi împietrirea inimii: aceasta este ca şi îmbălsămarea unui trup mort; aceasta îl împiedică de a avea o duhoare, deşi aceasta nu reface viaţa.
bullet Fără folosirea mijloacelor ei nu pot spera niciodată nimic: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor?” Romani 10:14 Dacă îl întâlnesc vreodată pe Dumnezeu, pe Hristos, aceasta trebuie să fie astfel; este bine să stai întins la marginea unui bazin, aşa cum era omul sărac ce nu era în stare să intre când îngerul tulbura apa, Ioan 5:3-5. Căsătoria este instituită pentru înmulţirea omenirii, totuşi sufletul este doar de la Dumnezeu. Nici un om nu se abţine de la căsătorie deoarece el nu poate naşte un suflet raţional. Deci harul este de la Dumnezeu: dar ascultarea, citirea, rugăciunea, sunt mijloace instituite; şi nu trebuie să ne abţinem de la aceste mijloace deoarece harul nu este de la noi, ci de la Dumnezeu.
bullet Poate Dumnezeu se va întâlni cu noi. Aceasta este o practică obişnuită a harului său liber de a face aceasta; şi este bine să încerci o speranţă comună: „roagă-te Domnului să ţi se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putinţă;” Fapte 8:22. Există o mare incertitudine, totuşi roagă-te; aceasta este modalitatea obişnuită a lui Dumnezeu de a se întâlni cu cei care îl caută: „vă spun: chiar dacă nu s-ar scula să i le dea, pentru că-i este prieten, totuşi, măcar pentru stăruinţa lui supărătoare, tot se va scula şi-i va da tot ce-i trebuie,” Luca 11:8: „pentru stăruinţa lui supărătoare,” dia; thn anaideian, „pentru obrăznicia lui.”2 Dumnezeu nu este obligat; dar cine ştie ce poate face stăruinţa? El ar putea să dea har sau să nu dea har; dar de obicei el îl dă. Este ceva obişnuit pentru Dumnezeu să binecuvânteze hărnicia omului; şi totuşi nu toţi cei care se trudesc au o certitudine absolută a succesului. Cine s-ar abţine de la a ara, pentru că s-ar putea întâmpla ca într-un an din zece să fie o foamete sau o recoltă slabă? Acţionează; Dumnezeu s-ar putea să vină (şi de obicei face aceasta) cu influenţa şi binecuvântarea sa.

 

Lăsaţi-mă să vă dau câteva motive de ce Dumnezeu permite această slăbiciune şi dorinţă de tărie să fie în creatura căzută.

1.      Pentru a înălţa gratuitatea şi puterea harului său. Mai întâi, gratuitatea harului său; pentru că Dumnezeu a închis totul sub blestem, pentru ca să nu fie nici o modalitate de a scăpa decât prin mila sa; ruina şi osânda veşnică este altfel sigură şi inevitabilă: „Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi,” Romani 11:32. Sunekleise, acesta este cuvântul: starea de necredinţă este comparată cu o închisoare, asigurată cu bare de fier şi zăvoare; şi prin permisiunea lui Dumnezeu omul s-a „închis” pe sine într-o astfel de închisoare în care doar mila îi poate deschide uşa. Iudeii şi Neamurile stau legaţi cu un lanţ care nu poate fi dezlegat decât de mâna lui Dumnezeu. Astfel, Galateni 3:22 spune: „Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Hristos”: este acelaşi cuvânt şi noţiune: putem jeli şi ofta prin gratiile închisorii crude, dar nu putem ieşi niciodată până când Dumnezeu nu se uită la noi în mila Sa prin Hristos. Şi la fel este şi puterea harului său în scăparea noastră din această mizerie: ea este o putere mare care lucrează în cei care cred, Efeseni 1:19. Când o avem în vedere, ne putem minuna cum s-a produs o astfel de schimbare în noi care suntem atât de carnali, atât de încăpăţânaţi: „Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată,” 1 Petru 2:9. Este într-adevăr minunat că am putut ieşi din această închisoare a păcatului; mai miraculos decât ieşirea lui Petru din închisoare, având atât de multe lanţuri, şi uşi, şi paznici, Fapte 12.

2.      Pentru a umili în întregime creatura prin simţul vinovăţiei, nevredniciei şi nimicniciei sale. În starea noastră naturală noi suntem „păcătoşi” şi „fără putere.” De ce a permis Dumnezeu aceasta? „pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.” upodiko" tw/’ qew/’, Romani 3:19, obligată la procesul justiţiei sale răzbunătoare; şi astfel să ne umilim pentru neputinţa şi încăpăţânarea noastră, pentru a putea să ne plângem lui Dumnezeu, spunând, „M-ai pedepsit, şi am fost pedepsit, ca un junc nedeprins la jug,” Ieremia 31:18. Oricine a trecut de această încercare, o găseşte sensibilă.

 

Folosirea tuturor.

  1. Pentru cei neconvertiţi, - a fi sensibil la condiţia lor, şi a-i jeli în faţa lui Dumnezeu. Recunoaşte datoria; mărturiseşte-ţi neputinţa; imploră iertare şi har; şi, cu un simţ umil al mizeriei tale, străduieşte-te sincer să ieşi din ea. Prin astfel de doctrine prin care aceşti oameni sunt sau „tăiaţi în inimă,” Fapte 7:54, sau „străpunşi în inimă” Fapte 2:37, care este o lucrare mult mai favorabilă. Unele inimi şi pofte sunt exasperate; şi ele sunt mânioase şi furtunoase când sunt avertizate de pericolul lor de o aplicaţie mai apropiată. Oh! Este mai bine să vă deplângeţi, decât să vă agitaţi împotriva Domnului, şi să vă predaţi unei disperări ca cea a beţivului. Există o anumită speranţă când convingerea sfârşeşte în gemete decât în murmur; şi voi nu vă tulburaţi împotriva suveranităţii Domnului, ci vă plângeţi lui de neascultarea inimii voastre, cerşind harul său de dragul lui Hristos. De aceea, mergi şi stai la picioarele sale, şi spune-i, Doamne, am o minte oarbă, o inimă încruntată; nimic mai mult. Eu nu voi fugi de răul interzis niciodată prin mine, sau să înfăptuiesc porunca bună, să renunţ la aceste pofte încântătoare, ia tu conducerea serviciului prin maiestatea ta binecuvântată. Oh! Ia din mine această inimă de piatră, nemaleabilă! Voi sunteţi în închisoare, dar sunteţi „prizonieri ai speranţei,” dacă faceţi aşa.
  2. Pentru a-i presa pe convertiţi să fie mulţumitori. Noi am fost odată într-o astfel de stare deplorabilă, până când Dumnezeu ne-a smuls ca pe nişte tăciuni aprinşi din foc; noi eram în totalitate mizerabili şi lipsiţi de tot ce este bine. Oh! Binecuvântat să fie Dumnezeu, care a deschis uşa închisorii, şi a proclamat sărmanilor captivi eliberarea prin Hristos; şi nu numai a proclamat-o, ci a şi realizat-o pentru noi: nimeni altcineva decât un braţ Atotputernic nu ar fi putut deschide zăvoarele, şi să distrugă multele lacăte care erau peste noi. Când îngerul a făcut ca lanţurile de pe Petru să cadă jos, Petru „după ce şi-a dat bine seama de cele întâmplate”, Fapte 12:12, a mers să aducă mulţumiri printre sfinţi. Oh! Când au fost atât de multe uşi şi zăvoare asupra ta, astfel de dificultăţi şi dezavantaje în calea convertirii tale, ia în considerare aceasta, şi binecuvântează-l pe Dumnezeu pentru scăparea ta: „Eu binecuvântez pe Domnul, care mă sfătuieşte, căci până şi noaptea îmi dă îndemnuri inima.” Psalmul 16:7.
  3. Să îi compătimim pe ceilalţi care sunt în această stare. Sărmanele suflete! În ce condiţie tristă sunt ele! Noi nu avem în mod obişnuit un sentiment atât de adânc al mizeriei lor aşa cum ar trebui să avem. Israel era la mila străinilor, deoarece ei au fost odată străini în ţara Egiptului: noi înşine am fost în casa sclaviei. Oh! Sărmanele suflete captive. Aceasta este interesul special al misiunii; cei care induere personam Christi, care „stau în locul lui Hristos,” ar trebui induere viscera Christi, să îşi pună „dragostea lui Hristos”: „Căci martor îmi este Dumnezeu că vă iubesc pe toţi cu o dragoste nespusă în Isus Hristos.” Filipeni 1:8 Când noi eram „păcătoşi,” şi „fără putere, Hristos a murit pentru” păcătoşi; şi nu ai vrea tu să munceşti pentru ei, şi să iţi întrebuinţezi talentul tău pentru edificare? Oh! Dacă am avea gânduri mai serioase despre valoarea şi pericolul sufletelor, nu am mai face lucrarea Domnului atât de adormiţi cum o facem de obicei; ci ca şi „lucrători împreună cu Dumnezeu,” te-am implora cu toată sinceritatea „să faceţi aşa ca să nu fi primit în zădar harul lui Dumnezeu,” 2 Corinteni 6:1. Ar trebui să profităm de orice avantaj: ca şi om pieritor, care se scufundă, dacă ar fi doar o ramură în ape, prinde-te de ea, aşa ar trebui să te presăm să iţi îmbunătăţeşti toate aplicaţiile apropiate şi ajutoarele ministeriale, şi aceasta cu compasiune şi blândeţe, cunoscând inima unui păcătos sărman, neputincios, captiv.

 

Note

  1. Adică, rectus in curiâ – a fi în stare să faci o apărare îndrăzneaţă.
  2. Şi atât de potrivit exprimând neliniştea noastră în folosirea mijloacelor.

 

Autorul

 

Unul dintre cei mai eminenţi teologi Puritani, Thomas Manton s-a născut în Somerset şi a învăţat la Tiverton şi la Wadham College, Oxford. El a fost ordinat diacon la nouăsprezece ani, şi crezând că aceasta l-a autorizat să predice, a refuzat continuu ordinele preoţeşti. După trei ani la Culliton în Devon, el a petrecut şapte ani slujind la Stoke-Newington, aproape de Londra. În acest timp el şi-a pregătit expunerile sale despre Iacov şi Iuda. În timpul Revoluţiei, Manton a fost chemat frecvent să predice în faţa Parlamentului. În 1653 l-a succedat pe Obadiah Sedgwick ca rector la St. Paul’s Covent Garden, rămânând în biserica sa Puritană proeminentă până în 1662.

 

Manton a devenit unul din capelanii lui Oliver Cromwell în timpul Rebeliunii, dar a promovat Restaurarea în 1660 şi a fost ales ca unul dintre capelanii regelui. În acelaşi timp el a fost premiat ca doctor în teologie la Oxford la cererea lui Charles II. Totuşi în 1662 el a fost izgonit cu alţi noncomformişti prin Actul Conformismului. El i-a condus pe Presbiterieni într-o încercare de a fi restabilit, dar cererea lor a fost respinsă. Manton şi-a deschis camerele sale în Covent Gardens şi a predicat la o adunare acolo. Când el a refuzat să depună jurământul de la Oxford, el a fost închis timp de şase luni, după ce a predicat oriunde i s-a dat ocazia în adunări Puritane.

 

Un predicator şi un descriptiv remarcabil, ca majoritatea Puritanilor, Manton a fost numit de James Ussher „unul dintre cei mai mari predicatori din Anglia.” Unele din scrierile sale au fost adunate şi publicate în cinci volume din 1681 până în 1701, şi The Works of Thomas Manton, D.D., (Lucrările lui Thomas Manton, doctor în teologie), o colecţie completă a fost publicată în douăzeci şi două de volume din 1870 până în 1875. În timpul vieţii sale Manton a publicat Exposition of the Epistle of James (Expunerea Epistolei lui Iacov) (1651) şi Exposition of the Epistle of Jude (Expunerea Epistolei lui Iuda) (1658).