Planul
Sistemului
de Loraine Boettner
Există doar trei sisteme care pretind că arată calea mântuirii prin Hristos. Ele
sunt:
(1) Universalismul, - care susţine că Hristos a murit pentru toţi oamenii
şi că în final toţi vor fi mântuiţi, fie în viaţa aceasta sau printr-o probare
viitoare. Acest punct de vedere apelează cel mai puternic la sentimentele
noastre, dar este nebiblic, şi nu a fost niciodată susţinut de o biserică
creştină organizată.
(2) Arminianismul, - care susţine că Hristos a murit în mod egal şi
nepărtinitor pentru fiecare individ al omenirii, nu mai puţin pentru cei care
pier decât pentru cei care sunt mântuiţi: acea alegere nu este un act veşnic şi
necondiţionat al lui Dumnezeu; acel har mântuitor este oferit fiecărui om, acest
har el îl poate primi sau respinge după cum îi place lui să facă; acel har
mântuitor nu este necesar permanent, ci cei care sunt iubiţi de Dumnezeu,
răscumpăraţi de Hristos, şi născuţi din nou prin Duhul Sfânt, pot (fie ca
Dumnezeu să vrea să lupte împotrivă) fi aruncaţi şi să piară veşnic.
Arminianismul în formele sale mai deplin dezvoltate este în mod esenţial o
reînviere a Pelagianismului, un tip de auto-mântuire. De fapt, strămoşul
Arminianismului poate fi urmărit înapoi prin Pelagianism la fel cum Calvinismul
poate fi urmărit înapoi prin Augustinianism. Probabil acesta ar fi mai corect
denumit „Pelagianism,” deoarece principiile sale au fost aduse în existenţă cu
aproape o mie două sute de ani înainte ca Arminius să se nască. Pelagianismul
nega depravarea umană, şi necesitatea harului eficient, şi înălţa voinţa umană
mai presus de cea divină. „Doctrinele ei sunt pe placul omului natural, urând,
aşa cum toţi oamenii urăsc doctrina depravării universale. A spune că omul putea
creşte sfânt şi fără pată, că el putea să îşi asigure harul lui Dumnezeu, şi să
realizeze mântuirea printr-un act al voinţei sale libere, a fost învăţătura care
atrăgea, aşa cum încă atrage mii de oameni.” (Warburton, Calvinism, p. 11).
Arminianismul în cel mai bun caz este o încercare vagă şi nedefinită de
împăcare, planând la mijlocul sistemelor marcate ascuţit ale lui Pelagius şi
Augustin, înlăturând marginile fiecăruia, şi înclinând acum spre unul, acum spre
altul. Dr. A. A. Hodge se referă la el ca şi la un „sistem elastic şi variat de
compromisuri.” Ideea sa conducătoare este că harul divin şi voinţa umană vor
realiza în comun lucrarea de convertire şi de sfinţire, ci că omul are dreptul
suveran de a accepta sau de a respinge. Acesta afirmă că omul este slab ca un
rezultat al căderii, dar neagă faptul că s-a pierdut toată capacitatea sa. De
aceea omul doar are nevoie de harul divin pentru a-l ajuta în eforturile sale
personale. Sau, ca să spunem în alt fel aceasta, el este bolnav, dar nu este
mort; într-adevăr el nu poate să se ajute pe sine, dar poate angaja ajutorul
unui doctor şi poate accepta sau respinge ajutorul când acesta este oferit.
Astfel el are puterea de a coopera cu harul lui Dumnezeu în problema mântuirii.
Acest punct de vedere înalţă libertatea omului pe cheltuiala suveranităţii lui
Dumnezeu. El are o anumită autoritate aparentă dar nu reală a Scripturii, şi
este contrazis simplu de alte părţi ale Scripturii.
Istoria arată clar că tendinţa Arminianismului este să compromită şi să devieze
treptat de la baza evanghelică. Până în această zi încă nu a fost dezvoltat un
corp sistematic şi logic al teologiei Arminiane. Acesta are, de exemplu în
biserica Metodistă, un crez scurt şi neoficial în cele douăzeci şi cinci de
articole; dar se poate vedea dintr-o privire contrastul dintre acea afirmaţie şi
Mărturisirea de la Westmister alcătuită cu grijă.
(3) Al treilea sistem care arată calea mântuirii prin Hristos este
Calvinismul. Calvinismul susţine că un rezultat al căderii în păcat toţi
oamenii sunt vinovaţi în sine, sunt corupţi, pierduţi fără speranţă; că din
această mulţime căzută, Dumnezeu alege suveran unii pentru mântuirea prin
Hristos, în timp ce trece pe lângă ceilalţi; că Hristos este trimis să
răscumpere poporul Său printr-o ispăşire pur înlocuitoare; că Duhul Sfânt aplică
în mod eficient această răscumpărare celor aleşi; şi că toţi dintre cei aleşi
sunt aduşi în mod infailibil la mântuire. Doar acest punct de vedere este
consecvent cu Scriptura şi cu ceea ce vedem în lume despre noi.
Calvinismul susţine că omul căzut este incapabil în întregime de a face ceva ca
să merite mântuirea, că el este dependent în întregime de harul divin pentru
începerea şi dezvoltarea vieţii spirituale. Greşeala principală a
Arminianismului este recunoaşterea insuficientă a părţii pe care o are Dumnezeu
în răscumpărare. Acestuia îi place să admire demnitatea şi tăria omului;
Calvinismul se pierde în adorarea harului şi a omnipotenţei lui Dumnezeu.
Calvinismul îl aruncă pe om mai întâi în adâncimile umilinţei şi ale disperării
pentru a-l ridica pe aripile harului spre tăria supranaturală. Unul linguşeşte
mândria naturală; altul este o evanghelie pentru păcătoşii pocăiţi. Aşa cum
acela care înalţă omul în privirile sal şi gâdilă imaginaţiile sale este mai
bine primit de inima naturală decât ceea ce îl înjoseşte, probabil Arminianismul
se dovedeşte în sine a fi mai popular. Totuşi Calvinismul este mai aproape de
adevăruri, oricât de dure şi de respingătoare par aceste adevăruri. „Nu
întotdeauna cel mai agreabil medicament este şi cel mai vindecător. Experienţa
apostolului Ioan este una care se întâmplă frecvent, că acea cărticică dulce ca
mierea în gură este amară în pântece. Hristos cel crucificat era o piatră de
poticnire pentru o clasă de oameni şi o nebunie pentru alta, şi totuşi El era,
şi este, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor
care cred.” (Mcfetridge, Calvinism in History (Calvinismul în istorie), p. 136)
Oamenii se înşeală în mod constant pe ei înşişi postulând sentimentele şi
opiniile lor specifice ca şi axiome morale. Pentru unii este evident în sine
faptul că un Dumnezeu sfânt nu poate permite păcatul; de aici ei deduc că nu
există Dumnezeu. Pentru alţii este evident în sine faptul că un Dumnezeu
milostiv nu poate permite ca o parte dintre creaturile Sale raţionale să fie
pentru totdeauna victimele păcatului şi mizeriei, şi în consecinţă ei neagă
doctrina pedepsirii veşnice. Unii presupun că cei inocenţi nu pot fi pedepsiţi
în mod corect pentru cei vinovaţi, şi sunt conduşi să nege suferinţele mandatare
şi înlocuitoare şi moartea lui Hristos. Şi pentru alţii aceasta este o axiomă că
actele libere ale unui agent liber nu pot fi sigure şi sub controlul lui
Dumnezeu, deci ei neagă hirotonisirea mai dinainte, sau chiar preştiinţa unor
astfel de fapte.
Totuşi noi suntem liberi să dezvoltăm un sistem după gusturile noastre.
„Întrebarea care dintre aceste sisteme este adevărat,” spune Dr. Charles Hodge,
un apărător zelos şi necompromis al Calvinismului, „nu trebuie să fie decisă
prin stabilirea care din ele este mai agreabil faţă de sentimentele noastre sau
care este mai plauzibil pentru înţelegerea noastră, ci care este consistent cu
doctrinele Bibliei şi cu faptele experienţei.” „Este datoria fiecărui teolog să
îşi subordoneze teoriile sale la Biblie, şi să nu înveţe ceea ce i se pare lui a
fi adevărat sau rezonabil, ci simplu ceea ce învaţă Biblia,” Şi din nou, „Nu ar
exista nici un final al controversei şi nici o siguranţă pentru orice adevăr,
dacă permitem convingerilor personale puternice ale minţilor individuale să
determine ce este adevărat sau nu din ceea ce poate Biblia şi ce nu poate fi
permis ca să înveţe” (Systematic Theology (Teologie Sistematică), II, pag. 356,
559, 581.)
Ca şi în cazul altor doctrine care sunt comune sistemului creştin, nu există
nici un loc în Biblie în care aceste doctrine caracteristice Calviniste sunt
expuse într-o formă sistematică şi completă. Biblia nu este o lucrare despre
Teologia Sistematică, ci doar cariera de piatră din care se poate obţine piatra
pentru un astfel de templu. În loc să ne dea o afirmaţie oficială a unui sistem
teologic aceasta ne oferă o masă de materiale brute care trebuie să fie
organizate şi sistematizate şi prelucrate în relaţiile lor organice. De exemplu,
nu găsim nicăieri o afirmaţie oficială a doctrinei Trinităţii, sau a persoanei
lui Hristos, sau a inspiraţiei Scripturilor. Ea ne oferă o relatare a originii
şi a dezvoltării poporului evreu şi despre întemeierea creştinismului, şi
adevărurile doctrinare sunt oferite cu puţină considerare a relaţiilor lor
logice. Aceste fapte trebuie să fie clasificate şi aranjate într-un sistem logic
şi astfel să fie transformate într-o teologie. Acest lucru, că materialul din
Biblie nu este aranjat într-un sistem teologic, este în acord cu procedura lui
Dumnezeu în alte domenii. El nu ne-a oferit un sistem dezvoltat deplin al
biologiei, sau al astronomiei sau al politicii. Noi pur şi simplu găsim faptele
neorganizate în natură şi în experienţă şi ele sunt lăsate ca să le dezvoltăm
într-un sistem cât putem noi mai bine. Şi de vreme ce doctrinele nu sunt
prezentate într-o formă sistematică şi oficială, este mult mai uşor să se nască
interpretări false.
– SFÂRŞIT –
Mulţumiri deosebite lui John Koerschgen pentru că a făcut disponibil acest articol pentru Sola Scriptura!