Soteriologie:  

Planul Sistemului
de Loraine Boettner


 
Există doar trei sisteme care pretind că arată calea mântuirii prin Hristos. Ele sunt:

(1) Universalismul, - care susţine că Hristos a murit pentru toţi oamenii şi că în final toţi vor fi mântuiţi, fie în viaţa aceasta sau printr-o probare viitoare. Acest punct de vedere apelează cel mai puternic la sentimentele noastre, dar este nebiblic, şi nu a fost niciodată susţinut de o biserică creştină organizată.

(2) Arminianismul, - care susţine că Hristos a murit în mod egal şi nepărtinitor pentru fiecare individ al omenirii, nu mai puţin pentru cei care pier decât pentru cei care sunt mântuiţi: acea alegere nu este un act veşnic şi necondiţionat al lui Dumnezeu; acel har mântuitor este oferit fiecărui om, acest har el îl poate primi sau respinge după cum îi place lui să facă; acel har mântuitor nu este necesar permanent, ci cei care sunt iubiţi de Dumnezeu, răscumpăraţi de Hristos, şi născuţi din nou prin Duhul Sfânt, pot (fie ca Dumnezeu să vrea să lupte împotrivă) fi aruncaţi şi să piară veşnic.

Arminianismul în formele sale mai deplin dezvoltate este în mod esenţial o reînviere a Pelagianismului, un tip de auto-mântuire. De fapt, strămoşul Arminianismului poate fi urmărit înapoi prin Pelagianism la fel cum Calvinismul poate fi urmărit înapoi prin Augustinianism. Probabil acesta ar fi mai corect denumit „Pelagianism,” deoarece principiile sale au fost aduse în existenţă cu aproape o mie două sute de ani înainte ca Arminius să se nască. Pelagianismul nega depravarea umană, şi necesitatea harului eficient, şi înălţa voinţa umană mai presus de cea divină. „Doctrinele ei sunt pe placul omului natural, urând, aşa cum toţi oamenii urăsc doctrina depravării universale. A spune că omul putea creşte sfânt şi fără pată, că el putea să îşi asigure harul lui Dumnezeu, şi să realizeze mântuirea printr-un act al voinţei sale libere, a fost învăţătura care atrăgea, aşa cum încă atrage mii de oameni.” (Warburton, Calvinism, p. 11).

Arminianismul în cel mai bun caz este o încercare vagă şi nedefinită de împăcare, planând la mijlocul sistemelor marcate ascuţit ale lui Pelagius şi Augustin, înlăturând marginile fiecăruia, şi înclinând acum spre unul, acum spre altul. Dr. A. A. Hodge se referă la el ca şi la un „sistem elastic şi variat de compromisuri.” Ideea sa conducătoare este că harul divin şi voinţa umană vor realiza în comun lucrarea de convertire şi de sfinţire, ci că omul are dreptul suveran de a accepta sau de a respinge. Acesta afirmă că omul este slab ca un rezultat al căderii, dar neagă faptul că s-a pierdut toată capacitatea sa. De aceea omul doar are nevoie de harul divin pentru a-l ajuta în eforturile sale personale. Sau, ca să spunem în alt fel aceasta, el este bolnav, dar nu este mort; într-adevăr el nu poate să se ajute pe sine, dar poate angaja ajutorul unui doctor şi poate accepta sau respinge ajutorul când acesta este oferit. Astfel el are puterea de a coopera cu harul lui Dumnezeu în problema mântuirii. Acest punct de vedere înalţă libertatea omului pe cheltuiala suveranităţii lui Dumnezeu. El are o anumită autoritate aparentă dar nu reală a Scripturii, şi este contrazis simplu de alte părţi ale Scripturii.

Istoria arată clar că tendinţa Arminianismului este să compromită şi să devieze treptat de la baza evanghelică. Până în această zi încă nu a fost dezvoltat un corp sistematic şi logic al teologiei Arminiane. Acesta are, de exemplu în biserica Metodistă, un crez scurt şi neoficial în cele douăzeci şi cinci de articole; dar se poate vedea dintr-o privire contrastul dintre acea afirmaţie şi Mărturisirea de la Westmister alcătuită cu grijă.

(3) Al treilea sistem care arată calea mântuirii prin Hristos este Calvinismul. Calvinismul susţine că un rezultat al căderii în păcat toţi oamenii sunt vinovaţi în sine, sunt corupţi, pierduţi fără speranţă; că din această mulţime căzută, Dumnezeu alege suveran unii pentru mântuirea prin Hristos, în timp ce trece pe lângă ceilalţi; că Hristos este trimis să răscumpere poporul Său printr-o ispăşire pur înlocuitoare; că Duhul Sfânt aplică în mod eficient această răscumpărare celor aleşi; şi că toţi dintre cei aleşi sunt aduşi în mod infailibil la mântuire. Doar acest punct de vedere este consecvent cu Scriptura şi cu ceea ce vedem în lume despre noi.

Calvinismul susţine că omul căzut este incapabil în întregime de a face ceva ca să merite mântuirea, că el este dependent în întregime de harul divin pentru începerea şi dezvoltarea vieţii spirituale. Greşeala principală a Arminianismului este recunoaşterea insuficientă a părţii pe care o are Dumnezeu în răscumpărare. Acestuia îi place să admire demnitatea şi tăria omului; Calvinismul se pierde în adorarea harului şi a omnipotenţei lui Dumnezeu. Calvinismul îl aruncă pe om mai întâi în adâncimile umilinţei şi ale disperării pentru a-l ridica pe aripile harului spre tăria supranaturală. Unul linguşeşte mândria naturală; altul este o evanghelie pentru păcătoşii pocăiţi. Aşa cum acela care înalţă omul în privirile sal şi gâdilă imaginaţiile sale este mai bine primit de inima naturală decât ceea ce îl înjoseşte, probabil Arminianismul se dovedeşte în sine a fi mai popular. Totuşi Calvinismul este mai aproape de adevăruri, oricât de dure şi de respingătoare par aceste adevăruri. „Nu întotdeauna cel mai agreabil medicament este şi cel mai vindecător. Experienţa apostolului Ioan este una care se întâmplă frecvent, că acea cărticică dulce ca mierea în gură este amară în pântece. Hristos cel crucificat era o piatră de poticnire pentru o clasă de oameni şi o nebunie pentru alta, şi totuşi El era, şi este, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor care cred.” (Mcfetridge, Calvinism in History (Calvinismul în istorie), p. 136)

Oamenii se înşeală în mod constant pe ei înşişi postulând sentimentele şi opiniile lor specifice ca şi axiome morale. Pentru unii este evident în sine faptul că un Dumnezeu sfânt nu poate permite păcatul; de aici ei deduc că nu există Dumnezeu. Pentru alţii este evident în sine faptul că un Dumnezeu milostiv nu poate permite ca o parte dintre creaturile Sale raţionale să fie pentru totdeauna victimele păcatului şi mizeriei, şi în consecinţă ei neagă doctrina pedepsirii veşnice. Unii presupun că cei inocenţi nu pot fi pedepsiţi în mod corect pentru cei vinovaţi, şi sunt conduşi să nege suferinţele mandatare şi înlocuitoare şi moartea lui Hristos. Şi pentru alţii aceasta este o axiomă că actele libere ale unui agent liber nu pot fi sigure şi sub controlul lui Dumnezeu, deci ei neagă hirotonisirea mai dinainte, sau chiar preştiinţa unor astfel de fapte.

Totuşi noi suntem liberi să dezvoltăm un sistem după gusturile noastre. „Întrebarea care dintre aceste sisteme este adevărat,” spune Dr. Charles Hodge, un apărător zelos şi necompromis al Calvinismului, „nu trebuie să fie decisă prin stabilirea care din ele este mai agreabil faţă de sentimentele noastre sau care este mai plauzibil pentru înţelegerea noastră, ci care este consistent cu doctrinele Bibliei şi cu faptele experienţei.” „Este datoria fiecărui teolog să îşi subordoneze teoriile sale la Biblie, şi să nu înveţe ceea ce i se pare lui a fi adevărat sau rezonabil, ci simplu ceea ce învaţă Biblia,” Şi din nou, „Nu ar exista nici un final al controversei şi nici o siguranţă pentru orice adevăr, dacă permitem convingerilor personale puternice ale minţilor individuale să determine ce este adevărat sau nu din ceea ce poate Biblia şi ce nu poate fi permis ca să înveţe” (Systematic Theology (Teologie Sistematică), II, pag. 356, 559, 581.)

Ca şi în cazul altor doctrine care sunt comune sistemului creştin, nu există nici un loc în Biblie în care aceste doctrine caracteristice Calviniste sunt expuse într-o formă sistematică şi completă. Biblia nu este o lucrare despre Teologia Sistematică, ci doar cariera de piatră din care se poate obţine piatra pentru un astfel de templu. În loc să ne dea o afirmaţie oficială a unui sistem teologic aceasta ne oferă o masă de materiale brute care trebuie să fie organizate şi sistematizate şi prelucrate în relaţiile lor organice. De exemplu, nu găsim nicăieri o afirmaţie oficială a doctrinei Trinităţii, sau a persoanei lui Hristos, sau a inspiraţiei Scripturilor. Ea ne oferă o relatare a originii şi a dezvoltării poporului evreu şi despre întemeierea creştinismului, şi adevărurile doctrinare sunt oferite cu puţină considerare a relaţiilor lor logice. Aceste fapte trebuie să fie clasificate şi aranjate într-un sistem logic şi astfel să fie transformate într-o teologie. Acest lucru, că materialul din Biblie nu este aranjat într-un sistem teologic, este în acord cu procedura lui Dumnezeu în alte domenii. El nu ne-a oferit un sistem dezvoltat deplin al biologiei, sau al astronomiei sau al politicii. Noi pur şi simplu găsim faptele neorganizate în natură şi în experienţă şi ele sunt lăsate ca să le dezvoltăm într-un sistem cât putem noi mai bine. Şi de vreme ce doctrinele nu sunt prezentate într-o formă sistematică şi oficială, este mult mai uşor să se nască interpretări false.


– SFÂRŞIT –

Mulţumiri deosebite lui John Koerschgen pentru că a făcut disponibil acest articol pentru Sola Scriptura!