Hamartiologie: 

PĂCĂTOŞENIA STĂRII PĂCĂTOASE NATURALE A OMULUI

Thomas Boston

DOCTRINA: NATURA OMULUI ESTE ACUM CORUPTĂ ÎN ÎNTREGIME

 

Voi confirma doctrina corupţiei naturii.

 

Voi ţine oglinda în faţa ochilor voştri, în care puteţi vedea natura voastră păcătoasă; care, deşi este observată de Dumnezeu, mulţi o trec cu vederea. Vom consulta Cuvântul lui Dumnezeu, şi experienţele şi observaţiile oamenilor.

 

Pentru dovada Scripturii, să considerăm:

 

Felul în care Scriptura observă felul cum Adam cel căzut îşi comunică imaginea sa posterităţii sale (Geneza 5:3), „Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set.” Comparaţi aceasta cu primul verset al capitolului, „În ziua când a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu.” Iată aici, cum a fost imaginea după care omul a fost făcut, şi imaginea după care el este născut, sunt opuse. Omul a fost creat după asemănare cu Dumnezeu; adică, sfântul şi dreptul Dumnezeu a făcut o creatură sfântă şi dreaptă, dar Adam cel căzut a născut un fiu, nu în asemănare cu Dumnezeu, ci în asemănare cu el; adică, Adam cel corupt de păcat a născut un fiu corupt de păcat. Căci la fel cum imaginea lui Dumnezeu purta neprihănirea şi nemurirea în ea, aşa cum a fost arătat mai înainte; tot aşa această imagine a lui Adam cel căzut purta corupţia şi moartea în ea (1 Corinteni 15:49, 50; comparaţi cu versetul 22). Moise, în capitolul cinci din Geneza, ne dă prima listă de mortalitate care a fost vreodată în lume, plasând în ea faptul că muritorul Adam a născut muritori. Păcătuind, el a devenit muritor, potrivit cu ameninţarea; şi astfel el a născut un fiu după chipul său, păcătos, şi de aceea muritor. Astfel păcatul şi moartea a trecut asupra tuturor. Fără îndoială el l-a născut şi pe Cain şi pe Abel după asemănarea sa, la fel ca şi pe Set. Dar aceasta nu se spune despre Abel, deoarece el nu a lăsat nici un urmaş în urma lui, şi căderea sa ca prim sacrificiu al morţii în lume, a fost un document suficient al acestui lucru; dar nici despre Cain, căruia i s-a părut ceva caracteristic, datorită răutăţii sale monstruoase; şi în plus, posteritatea sa a fost înecată la potop: dar se spune despre Set, deoarece el a fost tatăl seminţei sfinte; şi din el se coboară toată omenirea de după potop, căzuţi prin asemănarea cu Adam.

 

Aceasta este evident din acel text al Scripturii (Iov 14:4), „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul.” Primii noştri părinţi au fost necuraţi, cum am putea să fim noi curaţi? Cum ar fi putut părinţii noştri imediaţi? Cum ar putea să fie astfel copiii noştri? Necurăţia la care ne referim aici, este o necurăţie păcătoasă; căci ea este astfel că îi face omului zilele pline de probleme: şi ea este naturală, fiind derivată din părinţi necuraţi: „Omul născut din femeie” (versetul 1), „Cum ar putea omul să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu? Cum ar putea cel născut din femeie să fie curat?” (Iov 25:4). Dumnezeu cel omnipotent, a cărui putere nu este provocată aici, poate aduce un lucru curat din unul necurat, aşa cum a făcut în cazul omului Hristos: dar nimeni altcineva nu poate aceasta. Fiecare persoană care este născută potrivit cursului naturii este născut necurat. Dacă rădăcina este necurată, aşa trebuie să fie şi ramurile. Nu materia este reparată, deşi părinţii sunt cei sfinţiţi; pentru că ei sunt sfinţi doar în parte, şi aceasta prin har, nu prin natură, şi ei i-au născut pe copiii lor ca şi oameni, nu ca şi oameni sfinţi. De aceea, aşa cum părinţii circumcişi nasc un copil necircumcis, şi după ce a fost semănat cel mai pur grâu, noi culegem pleava cu cerealele; astfel cei mai sfinţi părinţi nasc copii nesfinţi, şi nu le pot comunica harul lor către ei, aşa cum fac ei în natura lor; ceea ce mulţi părinţi evlavioşi găsesc ca fiind adevărat, în experienţa lor tristă.

 

Consideraţi mărturisirea psalmistului David (Psalmul 51:5) , „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.” Aici el se ridică de la păcatul său actual, la fântâna acestuia, şi anume, natura coruptă. El a fost un om după inima lui Dumnezeu, dar de la început aceasta nu a fost aşa cu el. El a fost născut într-o căsătorie legală: dar când grămada a fost formată în pântece, ea a fost o grămadă păcătoasă. De vreme ce corupţia naturii este numită „omul vechi”; fiind la fel de vechi ca şi noi, mai vechi decât harul, chiar în cei care sunt sfinţiţi din pântece.

 

Ascultaţi fermitatea Domnului cu privire la aceasta (Ioan 3:6), „Ce este născut din carne, este carne.” Iată corupţia universală a omenirii – toţi sunt carne! Nu că toţi sunt plăpânzi, deşi acesta este şi ea un adevăr: da, şi slăbiciunea noastră naturală este o dovadă a corupţiei noastre naturale, dar nu acesta este sensul textului. Înţelesul său este – toţi sunt corupţi şi păcătoşi, şi aceasta în mod natural. De vreme ce Domnul nostru argumentează că deoarece ei sunt carne, de aceea ei trebuie să fie născuţi din nou, sau altfel ei nu pot intra în împărăţia lui Dumnezeu (versetele 3-5). Şi deoarece corupţia naturii noastre arată necesitatea absolută a regenerării, tot astfel necesitatea absolută a regenerării dovedeşte simplu corupţia naturii noastre; căci de ce ar avea nevoie omul de o a doua naştere, dacă natura sa nu ar fi chiar stricată în prima sa naştere?

 

Omul este cu siguranţă afundat foarte jos acum, în comparaţie cu ceea ce a fost odată. Dumnezeu l-a făcut „cu puţin mai prejos decât îngerii”: dar acum îl găsim asemănat cu animalele care pier. El a ascultat de un animal, şi acum el a devenit ca un animal. Ca şi Nebucadneţar, partea sa în starea sa naturală este cu animalele, „care se gândesc la lucrurile de pe pământ” (Filipeni 3:19). Ba mai mult, animalele de un anumit soi au avantajul omului natural, care este scufundat cu un grad mai jos decât ele. El este mai neglijent de ceea ce îl interesează cel mai mult, decât broasca ţestoasă, sau cocorul, sau rândunica în ceea ce este pentru interesul lor (Ieremia 8:7). El este mai idiot decât boul sau măgarul (Isaia 1:3). Îl găsesc trimis la şcoală să înveţe de la furnică, care n-are nici căpetenie, nici priveghetor, nici stăpân; totuşi „îşi pregăteşte hrana vara, şi strânge de ale mâncării în timpul secerişului.” (Proverbe 6:6-8); în timp ce omul natural are toate acestea, şi totuşi se expune la înfometarea veşnică. Ba mai mult decât toate acestea, Scripturile se ţin tare de omul natural, nu doar dorind calităţile bune ale acestor creaturi, ci ca un compus al calităţilor rele ale celor mai rele creaturi; în care violenţa leului, şiretenia vulpii, imposibilitatea de a învăţa a măgarului sălbatic, murdăria câinelui şi a porcului, otrava aspidei, şi altele ca acestea le are el. Adevărul însuşi îi numeşte „şerpi, pui de năpârci”; da chiar mai mult, chiar copii ai diavolului (Matei 23:33; Ioan 8:44). Atunci, cu siguranţă, natura omului este coruptă mizerabil.

 

Noi suntem „prin fire copii ai mâniei” (Efeseni 2:3). Noi suntem vrednici de, şi răspunzători de, mânia lui Dumnezeu; şi aceasta prin natură: de aceea, fără îndoială, noi suntem prin natură fiinţe păcătoase. Noi suntem condamnaţi înainte de a face bine sau rău; sub blestem, înainte de a şti ce este el. Dar, „Răcneşte leul în pădure, dacă n-are pradă?” (Amos 3:4); adică, Dumnezeul ce sfânt şi drept va răcni în mânia sa împotriva omului, dacă acesta, prin păcatul său nu ar fi o pradă pentru mânia Sa? Nu, El nu va face aceasta; El nu poate face aceasta. Atunci să concluzionăm că, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, natura omului este o natură coruptă.

 

Dacă vom consulta experienţa şi vom observa cazul lumii, în acele lucruri care sunt evidente pentru fiecare persoană care nu îşi va închide ochii împotriva luminii clare, vom distinge rapid astfel de roade care descoperă această rădăcină de amărăciune. Voi propune câteva lucruri care pot servi să ne convingă de acest punct.

 

Cine nu vede un potop de mizerii inundând lumea? Unde poate să meargă un om unde să nu îşi afunde piciorul său, dacă nu să îi ajungă peste cap şi urechi, în mizerii? Fiecare acasă sau în străinătate, în oraş şi la ţară, în palate şi în bordeie, oftează sub un lucru sau altul, neplăcut pentru el. Unii sunt apăsaţi de sărăcie, alţii sunt pedepsiţi cu boală şi durere, unii se plâng pentru pierderile lor, fiecare are o cruce de un fel sau altul. Condiţia omului nu este atât de fină, ci există un ghimpe al neliniştii în ea. În cele din urmă moartea, plata păcatului, vine după solii săi, şi îi mătură pe toţi. Acum, ce altceva decât păcatul a deschis stăvilarul necazului? El nu este un protest sau un suspin auzit în lume, nici o lacrimă care curge din ochiul nostru, ci o dovadă că omul este căzut ca o stea din cer; pentru ca „să le dea şi lor Dumnezeu partea lor de dureri în mânia Lui” (Iov 21:17). Există o dovadă clară a corupţiei naturii: deoarece la fel cum şi cei care nu au păcătuit, îşi au partea lor din aceste dureri; da, şi ei îşi trag prima lor suflare în lume plângând, ca şi când ar fi ştiut această lume la prima vedere că este Bochim, locul bocitorilor. Există morminte foarte mici cât şi de dimensiunea maximă, în cimitir; şi ei nu mai doresc nimic din lume, care sunt ca şi Rahela, plângând pentru copiii săi pentru că ei nu mai sunt (Matei 2:18).

 

Observaţi cât de timpuriu începe să apară această corupţie a naturii în cei tineri. Solomon a observat că „copilul lasă să se vadă încă din faptele lui dacă purtarea lui va fi curată şi fără prihană.” (Proverbe 20:11). Se poate discerne curând ce înclinaţie are inima. Oare copiii lui Adam cel căzut nu calcă pe urmele paşilor tatălui lor, înainte de a putea merge singuri? Cât de mare este cantitatea de mică mândrie, ambiţie, curiozitate păcătoasă, vanitate, viclenie şi împotrivire faţă de bine, care apare în ei? Şi când se târăsc în afara copilăriei, există nevoia folosirii nuielei de corectare, pentru a goni nebunia care este legată în inimile lor (Proverbe 22:15), ceea ce arată că, dacă nu predomină harul, copilul va fi ca Ismael – „El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni,” aşa cum zice cuvântul (Geneza 16:12).

 

Priviţi la variatele răbufniri ale păcatului în lume: răutatea omului este încă mare pe pământ. Iată roadele amare ale corupţiei naturii noastre (Osea 4:2). „Fiecare jură strâmb şi minte, ucide, fură, şi preacurveşte; năpăstuieşte şi face omoruri după omoruri.” Lumea este plină de necurăţie, şi de toate felurile de desfrâu, răutate şi de blasfemie. De unde vine potopul păcatului pe pământ, decât din ruperea fântânilor marelui adânc, inima omului? Din care ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia, etc. (Marcu 7:21, 22). Tu vrei ca să îi mulţumeşti lui Dumnezeu cu inima întreagă, că nu eşti ca ceilalţi oameni; şi într-adevăr tu ai mai multe motive decât eşti conştient; pentru că „Cum răspunde în apă faţa la faţă, aşa răspunde inima omului inimii omului.” (Proverbe 27:19). Aşa cum atunci când te uiţi în apa curată iţi vezi faţa ta; la fel, în ei te poţi vedea pe tine. Astfel că cele mai ticăloase şi mai profane mizerii care sunt în lume, ar trebui să iţi servească ţie ca o oglindă, în care tu trebuie să discerni corupţia naturii tale; şi dacă ai face aşa, îi vei putea mulţumi lui Dumnezeu şi nu ţie însuţi, cu o inimă atinsă cu adevărat, că tu nu eşti ca alţi oameni din viaţa ta, văzând cum corupţia naturii este la fel în tine ca şi în ei.

 

Aruncă-ţi ochii asupra acelor convulsii teribile în care lumea este aruncată de poftele oamenilor! Leii nu prădează lei, nici lupii nu prădează lupi: dar oamenii s-au transformat în lei şi lupi unul faţă de celălalt, muşcându-se şi devorându-se unul pe celălalt. În câte ocazii neînsemnate îşi scot oamenii săbiile din teacă unul împotriva altuia! Lumea este sălbăticie în care cel mai clar foc pe care oamenii îl pot duce cu ei nu va speria fiarele sălbatice care o locuiesc (şi aceasta deoarece ei sunt oameni şi nu animale); dar într-un fel sau altul ei vor fi răniţi. De când Cain a vărsat sângele lui Abel, pământul a fost transformat într-o măcelărie; şi vânatul a continuat de când Nimrod şi-a început vânătoarea; pe pământ, ca şi în apă, cel mai mare îl devorează pe cel mai mic. Când vedem lumea într-o astfel de fermentare, fiecare îl atacă pe celălalt cu cuvinte sau săbii, putem concluziona că există un duh rău printre ei. Aceste lovituri violente între fiii lui Adam arată că întreg trupul este bolnav, tot capul este bolnav, şi toată inima este leşinată. Ele pornesc cu siguranţă dintr-o cauză interioară (Iacov 4:1), „poftele care se luptă în mădularele voastre.”

 

Consideraţi necesitatea legilor umane, păzite de teroare şi severităţi; la care putem aplica ceea ce spune apostolul (1 Timotei 1:9), că „Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi.” Omul a fost făcut pentru societate; şi Dumnezeu Însuşi a spus despre primul om, când El l-a creat, că „nu este bine ca omul să fie singur”; totuşi adevărul este că în societate, el trebuie să fie împrejmuit cu spini. Şi de aici putem vedea mai bine corupţia naturii omului, să considerăm: (1.) Fiecare om iubeşte să aibă cea mai mare libertate a eului; să aibă voinţa sa ca lege; şi, dacă ar fi să îşi urmeze înclinaţiile sale naturale, el ar vota să fie în afara atingerii tuturor legilor, divine şi umane. De aici unii a căror putere a corespuns înclinaţiei lor naturale, s-au făcut într-adevăr pe ei înşişi absoluţi, şi mai presus de legi; plăcându-le să fie ca nişte zei (Geneza 3:5). (2.) Nu există nici un om care s-ar aventura în mod voit într-o societate fără legi: de aceea chiar şi piraţii şi tâlharii au legi între ei, deşi întreaga societate acordă respect legii şi dreptului. Astfel oamenii descoperă ei înşişi că sunt conştienţi de corupţia naturii; neîndrăznind să se încreadă unul în altul, ci în securitate. (3.) Cât de periculos este să pătrunzi prin gard, totuşi violenţa poftei trupeşti îi face pe mulţi să se aventureze expunându-se riscului. Ei nu îşi vor sacrifica doar încrederea şi conştiinţa, care este puţin preţuită în lume; ci pentru o plăcere de câteva momente, imediat urmate de teroare dinlăuntru, ei se deschid faţă de o moarte violentă prin legile teritoriului unde trăiesc. (4.) Aceste legi sunt făcute adesea pentru a produce pofte oamenilor. Uneori, societăţi întregi dau peste astfel de extravaganţe, încât, ca o companie de prizonieri, ei îşi rup lanţurile, şi îşi pun garda lor să lupte; şi vocea legilor nu poate fi auzită din cauza zgomotului armelor. Şi rareori este un timp, în care să nu existe unele persoane atât de mai şi de îndrăzneţe, încât legile să nu îndrăznească să privească în faţă poftele lor năvalnice; despre care David spune, în cazul lui Ioab, care l-a omorât pe Abner, „oamenii aceştia, fiii Ţeruiei, sunt prea puternici pentru mine.” (2 Samuel 3:39) Poftele cresc uneori prea puternice pentru legi, astfel că legea devine vlăguită, ca şi pulsul unui muribund (Habacuc 1:3-4). (5.) Consideraţi necesitatea care apare adesea de a îmbunătăţi legile vechi, şi de a face legi noi; care au apărut din delicte noi, în privinţa cărora natura umană este foarte roditoare. Nu ar mai fi nevoie de repararea gardului, dacă oamenii, ca nişte animale nesupuse, nu l-ar mai derâma. Este uimitor să vedem imaginea israeliţilor, care au fost despărţiţi de toate naţiunile pământului pentru Dumnezeu, în istoria lor; ce confuzii oribile au fost printre ei, când nu era nici un împărat în Israel, aşa cum puteţi vedea de la capitolul optsprezece la capitolul douăzeci şi unu din Judecători: cât de grea a fost reformarea lor, când ei au avut cei mai buni judecători! Şi cât de repede au deviat ei din nou, când au avut conducători răi! Nu pot să nu mă gândesc la faptul că marele proiect al istoriei sfinte, era să descopere corupţia naturii umane, nevoia absolută de Mesia, şi de harul Său; şi citind aceasta, trebuie să o îmbunătăţim spre acel sfârşit. Cât de tăios este cuvântul pe care Domnul îl are pentru Samuel cu privire la Saul (1 Samuel 9:17), „el va domni peste” (sau aşa cum este cuvântul, va împiedica) „poporul Meu.” Oh, corupţia naturii umane! Veneraţia şi teama de Dumnezeu nu îi împiedică; ci ei trebuie să aibă zei pe pământ care „să aducă ruşine asupra lor” (Judecători 18:7).

 

Consideraţi rămăşiţele corupţiei naturale din sfinţi. Deşi harul a intrat, totuşi corupţia nu este exclusă: deşi ei au făptura nouă, totuşi o mare parte din natura veche coruptă rămâne; şi acestea se luptă între ele, ca şi gemenii din pântecele lui Rebeca (Galateni 5:17). Ei o găsesc prezentă cu ei tot timpul, şi în toate locurile, chiar şi în cele mai retrase colţuri. Dacă un om are un vecin supărător, el îl poate înlătura; dacă are un slujitor bolnav, el poate să îl alunge la termen; dacă are un tovarăş de jug, el poate părăsi casa uneori, şi să fie liber de hărţuire în acest fel: dar oare credinciosul ar trebui să meargă în pustie, sau să stea în cort, sau pe o stâncă îndepărtată pe mare, unde nu a călcat niciodată picior de om, animal sau vultur, acolo ea va fi cu el. Dacă el ar fi cu Pavel, luat la al treilea cer, ea ar veni înapoi cu el (2 Corinteni 12:7). Ea îl urmează la fel cum face ca şi umbra faţă de trup; ea face o pată în cea mai dreaptă linie pe care el poate să o deseneze. Ea este ca şi smochinul pe zid, care oricât de aproape a fost tăiat, totuşi încă mai creşte, până când zidul a fost dărâmat: pentru că rădăcinile ei sunt fixate în inimă ca şi cu centuri de fier şi alamă, în timp ce sfântul este în lume. Ea este în special activă când el vrea să facă bine (Romani 7:21), apoi vulturii coboară pe hoituri. Astfel în datoriile sfinte, duhul unui sfânt, ca să spun aşa, se evaporează; şi el este lăsat înainte de a fi conştient, ca şi Mical, cu o imagine în pat în locul unui soţ. Nu sunt nevoit să dovedesc celor evlavioşi corupţia naturii din ei, căci ei gem sub ea; şi a dovedi aceasta lor, este ca şi când aş ţine o lumânare pentru ca ei să vadă soarele: cât despre cel rău, ei sunt gata să socotească muşuroaiele de cârtiţă din sfinţi mari ca munţii, dacă nu îi socoteşte pe toţi ca ipocriţi. Dar consideraţi aceste câteva lucruri: (1.) „Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” (Luca 23:31) Sfinţii nu sunt născuţi sfinţi, ci sunt făcuţi astfel prin puterea harului regenerator. Au ei o natură nouă şi totuşi rămăşiţele vechi sunt în ei? Cât de mare trebuie să fie corupţia în alţii, în care nu există har! (2.) Sfinţii gem sub o povară grea. Ascultaţi-l pe apostol (Romani 7:24), „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Dacă omul carnal trăieşte în largul său şi tăcut, şi corupţia naturii nu este povara sa, este el oare liber de ea? Nu, nu; aceasta este aşa pentru că el este mort, încât nu simte greutatea care îl scufundă. Multe oftaturi se aud dintr-un pat al unui bolnav, dar niciodată dintr-un mormânt. În sfânt, ca şi în omul bolnav, există o luptă puternică; viaţa şi moartea luptând pentru perfecţiune: dar în omul natural, ca şi într-un cadavru, nu există nici un zgomot, deoarece moartea îl conduce în întregime. (3.) Omul evlavios rezistă naturii vechi corupte; el se luptă să o mortifice, totuşi ea rămâne; el se străduieşte să o înfometeze, şi să o slăbească prin aceasta, totuşi ea este activă. Cât de mult trebuie să se răspândească ea şi să se întărească în acel suflet, unde nu este înfometată, ci este hrănită! Şi acesta este cazul tuturor celor neregeneraţi, care îşi fac „provizii pentru carne, pentru a împlini poftele ei.” Dacă grădina celui harnic îi permite lui să o lucreze în fiecare zi, în tăiere şi plantare, cu siguranţă că cea a leneşului trebuie să fie „toată plină de spini.”

 

Voi adăuga încă o observaţie, şi anume, că în fiecare om, în mod natural, apare imaginea lui Adam cel căzut. Unii copii, prin caracteristicile şi trăsăturile feţei lor, acţionează ca şi tatăl lor: şi astfel noi ne asemănăm cu primii noştri părinţi. Fiecare dintre noi poartă imaginea şi impresia căderii asupra lui: şi pentru a arăta acest adevăr, voi apela la conştiinţa tuturor, în următoarele articole:

 

Curiozitatea păcătoasă nu este naturală pentru noi? Şi nu este aceasta o asemănare cu imaginea lui Adam (Geneza 3:6)? Nu este omul în mod natural mult mai doritor să cunoască lucruri noi, decât să practice adevăruri cunoscute şi vechi? Cât de mult ne uităm ca şi Adam cel vechi ne uităm la noutăţi cu nerăbdare, şi simţim repulsie faţă de doctrinele vechi şi solide? Noi căutăm mai degrabă cunoştinţa decât sfinţenia, şi studiem cel mai mult să cunoaştem acele lucruri care sunt cel mai puţin ziditoare. Fanteziile noastre sălbatice şi rătăcitoare au nevoie de un frâu pentru a le curba, în timp ce afecţiunile noastre solide trebuie să fie impulsionate şi stimulate.

 

Dacă Domnul, prin legea Sa sfântă şi prin providenţa Sa înţeleaptă, pune o restricţie pentru noi, pentru a ne reţine de la un lucru, acea restricţie nu aţâţă marginea înclinaţiilor noastre naturale, şi ne face atât de râvnitori în dorinţele noastre? Şi în aceasta nu ne trădăm noi evident că suntem copiii lui Adam? (Geneza 3:2-6) Cred că aceasta nu poate fi negată, pentru că observaţia zilnică dovedeşte că aceasta este un principiu natural, că „Apele furate sunt dulci, şi pâinea luată pe ascuns este plăcută!” (Proverbe 9:17) Chiar şi păgânii au fost convinşi că omul este posedat de acest duh de contradicţie, deşi ei nu cunoşteau izvorul său. Cât de adesea oameni îşi dau drumul în înfăptuirea acelor lucruri, în care, dacă Dumnezeu i-ar fi lăsat în libertate, ei s-ar fi legat pe ei înşişi! Dar natura coruptă îşi găseşte plăcerea în sărirea peste gard. Şi aceasta nu este o repetare a nebuniei părintelui nostru, că oamenii mai degrabă se vor căţăra pentru fructul interzis, decât să adune ceea ce este scuturat din pom din providenţa bună pentru ei, când ei au permisiunea expresă a lui Dumnezeu pentru aceasta?

 

Care dintre toţi copiii lui Adam nu este dispus în mod natural să audă instrucţiunea care îi determină să greşească? Şi nu aceasta a fost stânca prin care primii noştri părinţi s-au despărţit (Geneza 3:4-6)? Cât de apt este omul slab, încă de atunci pentru a parlamenta cu ispitele! „Dumnezeu vorbeşte însă, când într-un fel, când într-altul; dar omul nu ia seama.” (Iov 33:14), ci el ascultă repede de Satan. Oamenii ar putea să devină cinstiţi adesea, dacă ar îndepărta cu oroare ispitele, când ele apar prima oară; dacă ei le-ar pişca în fund, curând ei ar muri, dar, vai! Deşi noi vedem trenul îndreptându-se spre noi, şi focul pus în el, totuşi noi stăm nemişcaţi până când el vine alături de noi, şi suntem distruşi de forţa sa.

 

Oare ochii din capul nostru nu orbesc adesea ochii minţii? Şi nu acesta a fost cazul şi cu primii noştri părinţi (Geneza 3:6)? Omul nu este vreodată mai orb ca atunci când se uită la obiectele care sunt cele mai plăcute simţirii. De când ochii primilor noştri părinţi s-au deschis faţă de fructul interzis, ochii oamenilor au fost porţile distrugerii sufletului lor; prin care au intrat în inimă imaginaţiile impure şi dorinţele păcătoase, rănind sufletul, deteriorând conştiinţa, şi producând uneori efecte deprimante asupra unor societăţi întregi, ca în cazul lui Acan (Iosua 7:21). Sfântul Iov a fost conştient de acest pericol din aceste două corpuri mici care se rostogolesc, pe care o mică aşchie de lemn le poate face inutile; astfel că, cu regele care nu îndrăzneşte cu cei zece mii ai săi, să întâlnească pe cei douăzeci de mii care vin împotriva lui (Luca 14:31, 32), el trimite pe cineva şi doreşte condiţiile păcii, „Făcusem un legământ cu ochii mei” (Iov 31:1).

 

Nu este ceva natural pentru noi să ne îngrijim de trup, chiar cu cheltuiala sufletului? Acesta a fost un ingredient în păcatul primilor noştri părinţi (Geneza 3:6). O cât de fericiţi am putea să fim noi, dacă doar jumătate din durerile sufletului nostru le-am acorda trupului nostru! Dacă acea întrebare, „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (Fapte 16:30), ar alerga în mintea noastră aproape la fel de des ca aceste întrebări, „Ce vom mânca?” Sau: „Ce vom bea?” Sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?” (Matei 6:31), atunci multe cazuri fără speranţă ar deveni foarte promiţătoare. Dar adevărul este că majoritatea oamenilor trăiesc ca şi când ei nu ar fi altceva decât o grămadă de carne: sau ca şi când sufletul lor nu ar servi pentru un alt folos, ci, ca şi sarea, pentru a împiedica corupţia trupului lor. „Ce este născut din carne, este carne” (Ioan 3:6); „trăiesc după îndemnurile firii pământeşti” (Romani 8:5); „şi trăiesc după îndemnurile firii pământeşti” (versetul 13). Dacă consimţământul cărnii duce la o acţiune, consimţământul conştiinţei este rar aşteptat: da, trupul este servit adesea, când conştiinţa a început să protesteze împotriva lui.

 

Oare nu prin natură fiecare este nemulţumit de soarta sa prezentă în lume, sau cu un lucru sau altul din ea? Aşa a fost şi cazul lui Adam (Geneza 3:5, 6). Cineva doreşte întotdeauna un lucru; astfel că omul este o creatură dedicată schimbărilor. Dacă se îndoieşte cineva de aceasta, lăsaţi-i să se uite peste toate plăcerile lor; şi, după o recapitulare a lor, ascultaţi inima lor, şi veţi auzi un murmur secret al dorinţei pentru un lucru; deşi probabil, dacă ei consideră corect această chestiune, că este mai bine pentru ei să dorească decât să aibă acel ceva. De când inima primilor noştri părinţi s-a repezit prin ochii lor la fructul interzis, şi o noapte de întuneric a fost adusă astfel în lume, posteritatea lor are o boală naturală pe care Solomon o numeşte, „frământare de pofte neîmplinite,” sau aşa cum spune cuvântul, „o deşertăciune şi goană după vânt.” (Eclesiastul 6:9) Aceasta este un fel de transă diabolică, în care sufletul traversează lumea; se hrăneşte cu o mie de nimicuri; înhăţând una şi alta dintre excelenţele create, în imaginaţie şi dorinţă; merge aici şi acolo, şi peste tot, cu excepţia locului unde ar trebui să meargă. Şi sufletul nu este niciodată vindecat de această boală, până când harul cuceritor îl aduce înapoi la odihna sa veşnică în Dumnezeu prin Hristos. Dar înainte de aceasta, dacă omul ar fi pus din nou în paradis, grădina Domnului, toate plăcerile de acolo nu l-ar ţine să nu se uite şi să sară din nou gardul a doua oară.

 

Oare nu suntem noi mai uşor impresionaţi şi influenţaţi de sfaturile şi exemplele rele, decât de cele care sunt bune! Veţi vedea că aceasta a fost ruina lui Adam (Geneza 3:6). Exemplul rău este până în ziua de azi unul dintre procedeele experte ale lui Satan de a ruina oamenii. Deşi noi avem prin natură, mai mult din vulpe decât din miel; totuşi acea proprietate bolnavă care o observă unii în această creatură, şi anume, dacă un miel sare în apă, restul care sunt aproape îl vor urma dintr-odată, poate fi observată şi în caracterul copiilor oamenilor; pentru care este foarte natural să îmbrăţişeze o cale rea, deoarece îi văd pe alţii în ea înaintea lor. Exemplul rău are adesea forţa unui curent violent, de a ne duce peste datoria noastră, dar în special dacă exemplul este dat de cei pentru care noi avem o afecţiune mare; afecţiunea noastră, în cazul acesta, ne orbeşte judecata noastră; şi ceea ce ar trebui să detestăm în alţii, este încuviinţat pentru a face pe placul lor. Nu este ceva mai clar, decât că în general oamenii aleg mai degrabă să facă ceea ce face majoritatea, decât ceea ce fac cei mai buni.

 

Care dintre toţi fiii lui Adam are nevoie să fie învăţat arta de a coase frunzele de smochine împreună, pentru a-şi acoperi goliciunea lor (Geneza 3:7)? Când noi ne-am ruinat, şi ne-am făcut goi spre ruşinea noastră, în mod natural am căutat să ne ajutăm prin noi înşine: multe mecanisme slabe sunt întrebuinţate, la fel de prosteşti şi neînsemnate ca şi frunzele de smochin ale lui Adam. Cât de mult se străduiesc oamenii să îşi acopere păcatul lor de propria conştiinţă, şi să le coloreze cu toate culorile corecte cu câte pot! Şi când toate condamnările s-au fixat pe ei, astfel că nu se pot vedea decât goi, ei încearcă să se acopere de auto-înşelare la fel de natural precum peştele înoată în apă sau păsările zboară în aer. De aceea prima întrebare a celui convins este, „Ce să facem?” (Fapte 2:37). Cum să ne calificăm pe noi înşine? Ce să înfăptuim? Neconsiderând că noua creaţie este lucrarea lui Dumnezeu (Efeseni 2:10), mai mult decât a considerat Adam şi s-ar fi gândit să fie îmbrăcat cu piei ale sacrificiilor (Geneza 3:21).

 

Oare copiii lui Adam nu calcă pe urmele sale în mod natural, ascunzându-se de prezenţa Domnului? (Geneza 3:8) În această chestiune noi suntem la fel de orbi cum a fost şi el, care s-a gândit să se ascundă de prezenţa lui Dumnezeu printre copacii umbroşi din grădină. Noi suntem foarte capabili să ne promitem mai multă securitate într-un păcat ascuns, decât într-unul comis în mod deschis. „Ochiul preacurvarului pândeşte amurgul: „Nimeni nu mă va vedea” zice el, şi îşi pune o maramă pe faţă.” (Iov 24:15) Omul va face în mod liber aceasta în secret, ceea ce ar fi ruşinos să facă în prezenţa unui copil; ca şi când întunericul l-ar putea ascunde de Dumnezeul care vede totul. Nu suntem noi în mod natural neglijenţi faţă de comuniunea cu Dumnezeu; da, şi potrivnici faţă de ea? Nu a fost vreodată vre-o comuniune între Dumnezeu şi copiii lui Adam în care Domnul Însuşi să nu fi avut primul cuvânt. Dacă El i-ar fi lăsat în pace ei nu s-ar fi interesat de El; „M-am ascuns” (Isaia 57:17). A căutat el un Dumnezeu care s-a ascuns? Departe de aceasta: „El a mers mai departe în pornirea inimii sale.”

 

Cât de leneşi sunt oamenii în mărturisirea păcatului, pentru a lua vina şi ruşinea asupra lor? Nu aşa a fost în cazul dinaintea noastră? (Geneza 3:10) Adam şi-a mărturisit goliciunea sa, care nu putea fi negată; dar nu a spus nici un cuvânt despre păcatul său: motivul acestui lucru a fost că el l-ar fi ascuns cu plăcere dacă ar fi putut. A ascunde păcatul este pentru noi la fel de natural ca şi comiterea lui. Avem multe exemple triste despre aceasta în această lume, dar o dovadă mult mai clară o vom avea în ziua judecăţii, ziua în care „Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” (Romani 2:16) Multe guri nebune vor fi văzute care acum „se şterg la gură, şi apoi zic: „N-am făcut nimic rău.” (Proverbe 30:20)

 

Nu este natural pentru noi să ne scuzăm păcatul nostru, şi să dăm vina pe alţii? Când Dumnezeu a examinat primii noştri părinţi vinovaţi, nu Adam a dat vina pe femeie? Şi nu femeia a dat vina pe şarpe? (Geneza 3:12, 13). Acum copiii lui Adam nu trebuie să fie învăţaţi această politică din iad; căci înainte de a putea vorbi corect, dacă nu pot nega faptul, vor bâlbâi isteţ ceva ca să îşi micşoreze vina lor, şi să dea vina pe altul. Ba mai mult, acest lucru este atât de natural pentru oameni, încât în cele mai mari păcate, ei vor da vina chiar pe Dumnezeu Însuşi; ei vor huli providenţa Sa sfântă sub numele greşit de ghinion, şi astfel să dea vina păcatului lor pe uşa cerului. Şi nu acesta a fost unul dintre trucurile lui Adam după căderea sa? „Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” (Geneza 3:12) Observaţi ordinea din discurs. El se scuză la început, şi apoi vine mărturisirea sa: scuza sa este lungă, dar mărturisirea sa este foarte scurtă; ea este cuprinsă în cuvintele „şi am mâncat.” Cât de punctată şi de distinctă este scuza sa, ca şi când el s-ar fi temut să înţelesul ei ar fi fost greşit! „Femeia,” zice el, sau „acea femeie,” ca şi când ar fi arătat spre Judecător despre lucrările Sale, despre care citim (Geneza 2:22). Exista doar o femeie în lume atunci, aşa că cineva ar crede că el nu trebuia să fie atât de drăguţ şi de exact în a o arăta; totuşi ea este la fel de grijuliu marcată în apărarea sa, ca şi când ar fi fost zece mii. „Femeia pe care mi-ai dat-o.” Aici el vorbeşte, ca şi când a fost ruinat de darul lui Dumnezeu. Şi, pentru a face ca darul să arate mai negru, este ajutat de aceasta, „pe care mi-ai dat-o,” ca şi partener constant, ca să stea alături de mine ca un ajutor. Aceasta arată ca şi când Adam ar fi spus că Domnul a creat un proiect bolnav, în faptul că i-a dat acest dar. Şi, la urma urmei, aici este ceva doveditor nou, înainte ca propoziţia să fie completă; el nu a spus, „femeia mi-a dat,” ci, „femeia, ea mi-a dat,” emfatic; ca şi când ar fi spus, ea, chiar ea, mi-a dat din pom. Atât despre scuza sa. Dar mărturisirea sa este terminată rapid, în trei cuvinte, cum le-a spus, „şi am mâncat.” Aici nu este nimic care să arate spre el şi la fel de puţin să arate ce a mâncat. Cât de naturală este această artă neagră pentru posteritatea lui Adam! Cel care aleargă poate să o citească. La fel de universal susţine Solomon adevărat (Proverbe 19:3), „Nebunia omului îi suceşte calea, şi apoi cârteşte împotriva Domnului cu inima lui.” Atunci să îl numim pe Adam cel căzut, tată; haideţi să nu negăm relaţia, căutând să purtăm imaginea sa.

 

Pentru a încheia acest punct, confirmat suficient prin dovezile din Cuvântul Domnului, experienţa noastră, şi observaţie; să fim convinşi să credem doctrina corupţiei naturii noastre; şi să privim la al doilea Adam, binecuvântatul Isus, pentru aplicarea sângelui Său preţios, pentru a îndepărta vina păcatului nostru; şi pentru eficienţa Duhului Său Sfânt, pentru a ne face creaturi noi; ştiind că „dacă nu ne năştem din nou, nu putem intra în împărăţia lui Dumnezeu.”

 

Textul este luat din cartea lui Thomas Boston – Human Nature in its Fourfold State. (Natura umană în starea sa împătrită.)